Viaţa şi scrierile Sfântului Apostol şi

Evanghelist Ioan

Prof. Dudaşu George

Drobeta Turnu Severin

2011
 Cuprins

Introducere

I. Viaţa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan

1. Chemarea la apostolat şi ucenicia sa pe lângă Mântuitorul Iisus Hristos

2. Propovăduirea Evangheliei în Asia Mica

3. Surghiunul în Patmos

4. Intorcerea în Efes şi adormirea Apostolului

II. Scrierile Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan

1. Sfânta Evanghelie după Ioan

2. Epistola întâi Sobornicească a Sfîntului Apostol Ioan

3. A doua şi a treia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan

4. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

III. Cuvântul, Viaţa, Lumina, Adevărul şi Iubirea în scrierile ioaneice

Concluzii
 Introducere

Sfântul Ioan Damaschin ne îndeamnă mereu să batem şi nu

superficial, ci cu osârdie şi stăruinţă la ”paradisul preafrumos al Scripturilor,
la paradisul cel cu bun miros, cel preadulce, preafrumos… Să scoatem din
izvorul paradisului apa veşnic curgatoare şi preacurată care saltă spre viaţa
veşnică.*
Dacă toată Scriptura este „paradis preafrumos”, cu atât mai mult este
adevarat acest lucru pentru Evanghelia dupa Ioan. Căci ea ne conduce pe
piscurile credinţei în Hristos Dumnezeu şi în cămara de taină a comuniunii
cu El, aici şi în vesnicie.
Lucrarea de faţă tratează despre Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan şi
despre scrierile acestuia.
Într-un prim capitol se prezintă viaţa lui cea cu totul dăruită lui
Hristos. ”Ucenicul pe care îl iubea Iisus”, cum mai este numit Sfântul Ioan
prin viaţa şi faptele sale, reprezintă o icoană vie, un exemplu vrednic de
urmat de către tot creştinul pentru a se apropia de Hristos şi a fi în
comuniune cu El, după cum Apostolul a fost şi este.
Fericitul Ieronim ne spune că Sfântul Ioan, fiind foarte batrân, nu mai
putea să meargă singur şi că era adus în Biserică de credincioşi. Nici de
învăţat nu putea să-i mai înveţe ci numai zicea acestea: ”Copilaşilor iubiţi-vă
unii pe alţii !” Şi de fiecare dată, le repeta aceste cuvinte. Fapt pentru care a
fost întrebat de ce le repetă mereu. Atunci el a răspuns ucenicilor: “Păziţi
aceasta şi este de ajuns!”

*
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. D.Fecioru, Ed Scripta, Bucureşti, 1993,
p. 180.
 În scrierile sale, el aduce în permanenţă în prim plan sentimentul de
iubire. Iubirea ne este pusă în atenţie, iubirea de Dumnezeu, iubirea de
aproapele. Pentru că este ţinta şi încoronarea vieţii creştine; în ea se află
împlinirea omului. Ea ne duce la comuniunea eternă cu Dumnezeu.
În capitolul al doilea al lucrării de faţă am prezentat scrierile
Apostolului: Evanghelia, cele trei Epistole Soborniceşti şi Apocalipsa.
Am încheiat teza prin prezentarea unor teme ce frecvent apar în
scrierile ioaneice: Cuvântul, Viaţa, Lumina, Adevărul, şi Iubirea.
Scrierile Apostolului oferă dovada a ceea ce Ioan a trăit personal ca
ucenic iubit al lui Iisus Hristos.
Un sfânt părinte spune că pentru a sesiza înţelesurile Evangheliei de la
Ioan trebuie ca şi noi să ne plecăm capul pe pieptul lui Iisus şi să primim de
la El pe Sfânta Fecioară Maria ca Maică, asemenea Apostolului dragostei.
“Râuri de Dumnezeu cuvântătoare au izvorât, Apostole, din cinstită
gura ta, din care Biserca lui Dumnezeu, adăpându-se cu dreapta credinţă, se
închină Treimii celei de o fiinţă, pe care şi acum roag-o, Ioane de Dumnezeu
Cuvântătorule, să întărească şi să mântuiască sufletele noastre” (Stihiră la
Litie, 26 septembrie).
 I. Viaţa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan

1. Chemarea la apostolat şi ucenicia sa pe lângă Mântuitorul Iisus

Hristos
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu, era
fiul lui Zevedeu şi al Salomeei. Zevedeu era un pescar din Betsaida Galileii,
om ănstărit căci avea bărci de pescuit şi servitori care-i slujeau (Marcu 1, 19-
20). Salomeea era fiica lui Iosif, logodnicul1 Fecioarei Maria. Ea va deveni o
zeloasă ucenică a Domnului Hristos.
Ioan mai avea un frate cu numele Iacov, împreună cu care urmează
meseria tatălui lor, adică pescari pe Marea Galileii. Amândoi fraţii fac o
şcoală sau un fel diferit de învăţătură care se dădea copiilor mai înstăriţi.
De tânăr Ioan arată o înclinaţie spre contemplaţie, spre duioşie. Prin
legăturile comerciale ale tatălui său cu Ierusalimul, unde acesta îşi desfăcea
peştele, Ioan cunoaşte pe Sfântul Ioan Botezătorul, care-şi desfăşura
activitatea nu departe de cetatea sfântă. Impreună cu fratele său Iacov, Ioan
devine ucenic al Botezătorului. Auzind mărturia Sfântului Ioan Botezatorul
despre “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), li se
alătură acestuia. Iau parte cu El la nunta din Cana Galileii, apoi se reîntorc la
vechea lor ocupaţie de pescari.
Când Hristos Domnul, umblând pe lângă Marea Galileii, îşi alegea
dintre pescari Apostolii şi i-a chemat pe cei doi fraţi, pe cel ce se va chema
Petru şi pe Andrei, atunci a văzut şi pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan în
corabie cu tatăl lor, legându-şi mrejele şi I-a chemat la Sine. Iar ei îndată
lăsând corabia şi pe tatăl lor, au urmat Lui.
1
Iosif, logodnicul Fecioarei Maria a avut patru fii (Iacov, Joses, Iuda şi Simeon) şi trei
fiice (Estera, Marta, şi Salomeea).
 La primirea sa, Ioan a fost numit de către Hristos “fiu al tunetului”
căci asemeni tunetului aveau să se audă în toată lumea cuvintele lui2.
Ucenicul Ioan umbla după Bunul său învăţător, urmând paşilor Lui şi
deprinzând înţelepciunea care ieşea din gura Lui. Era foarte iubit de
Mântuitorul pentru nerăutatea lui cea desăvarsită şi pentru curăţia fecioriei.
De aceea l-a cinstit pe el Domnul în chip deosebit între cei doisprezece
Apostoli. Era unul din cei mai de aproape ucenici ai lui Hristos, cărora le
descoperea mai mult tainele sale dumnezeieşti. Atunci când Domnul a vrut
să învie pe fiica lui Iair, n-a lăsat pe niciunul să intre după Sine, fără numai
pe Petru, Iacov si Ioan (Marcu 5, 37; Luca 8, 51).
Când în Tabor a binevoit a-şi arăta slava dumnezeirii Sale, a luat pe
Petru, Iacov şi Ioan (Matei 17, 1; Marcu 9, 2; Luca 9, 28). De asemenea,
când S-a rugat în Grădina Ghetsimani era insoţit tot de Ioan, căci El a zis
ucenicilor Săi ”Şedeti aici până ce mă voi duce acolo şi mă voi ruga. Şi
luând cu sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a se întrista
şi a se mâhni“ (Matei 26, 37; Marcu 14, 33).
Ca ucenic iubit al Domnului, Ioan nu se depărta niciodată de Hristos.
Şi iubirea Mântuitorului faţă de el se vede din faptul că Ioan şi-a odihnit
capul pe pieptul Său. Căci la Cina cea de Taină, când Domnul a vestit
trădarea Sa şi ucenicii s-au privit unul pe celălalt plini de uimire, întrebându-
se despre cine vorbea El, Ioan şi-a lăsat capul pe pieptul Domnului său iubit,
după cum spune el însuşi în Evanghelie: ”Iar la masă era rezemat la pieptul
lui Iisus unul dintre ucenicii lui, pe care Il iubea Iisus. Deci Simon Petru i-a
făcut semn acestuia şi i-a zis: întreabă cine este cel despre care vorbeste. Şi
căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, i-a zis Doamne, cine este?” (Ioan 13,
23-25).
2
Vieţile Sfinţilor pe luna Septembrie, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p.336.
 După ce Mântuitorul a fost prins şi dus la arhiereu, Ioan nu-L
părăseste. Intră şi el în curtea arhiereului pentru a vedea cele ce se vor
întampla cu Domnul său. Inăuntru aduce şi pe Simon Petru. (Ioan 18, 15-
16).
In momentul răstignirii Domnului, Ioan este nedepărtat de El. ”In timp
ce neprihănita mamă jelea în tânguiri, Domnul cel milostiv şi bogat în milă o
privea cu blândeţe şi văzându-l lângă El pe ucenicul iubit şi plin de iubire
faţă de Domnul şi invăţătorul său, El, Înţelepciunea Însăşi Şi-a deschis gura
şi El, Milostivirea, a spus câteva cuvinte cum îi ingăduia clipa aceea. A
privit la ucenicul iubit care, mai mult decât toţi ceilalţi, a arătat credincioşie
şi iubire pentru Împăratul şi Domnul său. Căci toţi ceilalţi fugiseră, el singur
stătea lângă cruce fără a se putea despărţi de ea. De aceea, Domnul a spus
Maicii Sale binecuvântate: “Femeie, iată fiul tău”, apoi a spus ucenicului
Său: “Iată mama ta!” (Ioan 19, 26-27).
Maicii Sale îi dă în dar, din nou, un fiu feciorelnic şi l-a dat în locul
Său, pentru a o mângâia cu o mângâiere văzută de ea. Dar în chip nevăzut,
El însuşi se îngrijea de Maica şi ucenicul Său şi de toţi cei ce nădăjduiesc în
El.
Şi a dat-o pe aceasta în schimbul iubirii şi sincerităţii sale, pentru că el
era acolo în ceasul pătimirii Sale3.
După punerea în mormânt a Domnului, Apostolii, acei pescari simpli,
stăteau închişi în casă; nici nu mai îndrăzneau să vorbească unul cu altul.
Durerea le amuţise limba. Şi ce durere era ca durerea lor? Au pierdut tot ce

3
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viaţa Maicii Domnului, traducere şi postfată diac. Ioan I.
Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu , 1998 p.78-79
aveau mai scump, mai Sfânt, pe marele Învăţător, pe Blândul lor, pe
minunatul om şi Dumnezeu care uimise lumea cu puterea Sa4.
Cei fără de lege, conducători ai poporului evreu, nu numai că L-au pironit pe
cruce, dar au pecetluit şi piatra mormântului şi strajă puternică de soldaţi
romani au aşezat în jurul lui. Atâta groază vârâse în inima Apostolilor
această putere a evreilor că nici nu mai îndrazneau să iasă din casă, ţinând
usile încuiate5.
Dar la vestea adusă de Maria Magdalena cum că Domnul a fost luat
din mormânt şi nu ştie locul unde a fost pus, Petru şi Ioan de îndată aleargă
la locul de îngropare. Ioan ajunge întâi la mormânt şi aplecându-se vede
giulgiurile puse jos şi mahrama aşezată la o parte (Ioan 20, 2-9).
Apostolii şi ucenicii ce se aflau împreună cu ei nu ştiau ce să creadă.
Dar nelinistea le-a fost alungată şi bucuria adusă când în aceeaşi zi de
Duminică, spre seară, Mântuitorul se arată, pătrunzând prin uşile încuiate în
locul în care ucenicii erau adunaţi (Ioan 20, 19). Astfel se adevereşte lor
Învierea Domnului, care El le-o vestise încă de când era cu ei.
După ce vor fi întăriţi cu putere de sus prin pogorârea Sfântului Duh,
ei încep a propovădui Evanghelia, pe mulţi încreştinând. Cu puterea
Mântuitorului au ruşinat pe cei ce îi prigoneau şi ca pe nişte peşti cu mreaja
dumnezeiască au prins mulţimea şi au vânat auzurile noroadelor şi au
înduplecat inimile tiranilor şi sufletele împăraţilor le-au supus şi au facut o
izbandă şi o biruintă atât de frumoasă, cât n-au putut-o face toate împărăţiile
lumii6.
4
Pr.Ioan N.Ionescu, ”Iată stau la uşă şi bat ….” Tipografia Cugetarea, Bucureşti, 1928,
p.8.
5
Ibidem p.9.
6
I. Scriban, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii, Chişinău, Ed. Cartea Românească, 1928,
p.75.
 Într-o zi, pe când se suiau la Templu, Petru cu Ioan zăresc un olog din
pântecele mamei sale, care le cere milostenie. Ei aur sau argint nu aveau, dar
ce au avut I-au daruit. In numele lui Iisus Hristos l-au făcut pe El sănătos
(Fapte 3, 1-8). Pentru această minune şi pentru propovăduirea lor sunt
închişi.
Sunt cercetati pentru minunea săvârsită. Ei mărturisesc că vindecarea s-a
infaptuit din mila lui Iisus Nazarineanul, pe care, conducatorii poporului l-
au răstignit, dar Dumnezeu l-a înviat pentru că El este Mântuitorul lumii. La
amenintarea iudeilor de a nu mai răspandi această învatatură, ei refuza, căci
trebuie sa asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni si mai ales că ei
au fost martori si acestor fapte. Sinedristii eliberează pe cei doi din teamă de
popor7.
Când ţinuturile pământului au fost împărţite între Apostoli, spre
propovăduire, Ioan s-a întristat când lui i s-a dat partea cea din urmă, Asia
Mică, şi a suspinat de trei ori. Cu lacrimi s-a aplecat la pământ şi apoi s-a
închinat în faţa tuturor Apostolilor. Atunci Petru l-a luat de mână şi l-a
ridicat zicând: ”Pentru noi toţi ne eşti ca un părinte şi răbdarea ta ne este
sprijin. De ce ne tulburi pe noi cu aceste fapte ale tale şi ne mâhneşti
inimile?” Ioan a răspuns printre lacrimi: ”Am păcătuit fraţii mei căci în acest
ceas am văzut că mă aşteaptă primejdii multe pe mare. Căci de îndată ce mi-
a căzut mie pământul Asiei am primit aceasta cu mare greutate, fără să cuget
la Domnul nostru Care a zis: “nu va pieri fir de păr din capul vostru. De
aceea vă rog fierbinte, fraţi iubiţi, rugaţi-vă pentru mine Domnului ca să-mi
ierte acest păcat!”8

7
Pr. prof. Ioan Consantinesu, Studiul Noului Tetament, Ed. Institului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p.167.
8
Vieţile Sfinţilor Apostoli, trad.de Diana Potlog, Ed.Sophia, Bucuresti, 2002, p 85-86.
 Apoi luând fiecare câte un apostol dintre cei şaptezeci pentru a le fi de
ajutor, au mers unde le căzuse sorţul, spre a propovădui. Sfântul Apostol
Ioan nu a plecat îndată spre locul rânduit, Asia Mică, ci a îngrijit pe Maica
Domnului până la cinstita ei adormire. Căci, îndată după răstignirea
Domnului, după porunca Lui, Apostolul cel iubit a luat pe Maica Sfântă în
casa sa din Sion şi a slujit ei după cuviinţă, cu harul Lui Hristos. Această
casă o cumpăraseră cei doi fraţi, Ioan şi Iacov, cu o parte din averea ce le
revenise după moartea tatălui şi mamei lor.
O altă parte au împărţit-o săracilor iar o a treia parte au dat-o spre
folosul fraţilor.
Când a venit momentul mutării Maicii Domnului din acestă viaţă, ea a
fost înştiinţată de îngerul Gavriil care I-a dăruit o ramură de finic. 9 Maica
Domnului a descoperit aceasta Sfântului Ioan şi I-a cerut să dea cele două
veşminte ale sale celor două femei văduve ce o slujeau. Pe când Preacurata
Fecioară îi mângâia şi îi binecuvânta pe creştinii ce se aflau acolo, s-a auzit
glas ca de tunet puternic şi un nor cu adiere paşnică a adus Apostolii
Domnului şi ucenici ai acestora, Toma, din pronie dumnezeiască lipsind.
Sfântul Apostol Ioan i-a îmbrăţişat pe rând şi apoi i-a adus la Maica
Domnului. După puţin timp s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos însoţit de
oştire cerească.
Toate acestea se petreceau în casa Sfântului Ioan.10
Astfel, Prea Sfânta Maică şi-a încredinţat sufletul Domnului şi a
adormit un somn dulce şi mult dorit. Apostolii l-au îndemnat pe Petru să
rostesca rugăciunea îmbălsămării. Sfântul Ioan purta căţuia şi tămâia cu
tămâie înmiresmată trupul Sfânt al Impărătesei şi îl umplură cu lacrimi.

9
.Sfântul Maxim Mărturisitorul “Viaţa Maicii Domnului, op.cit., p.99.
10
Ibidem p.103
 În ziua în care Apostolii au ridicat Sfântul Trup pentru a-l
înmormânta, Ioan a mers înaintea raclei ei cu stâlparea cea dăruită Fecioarei
de îngerul Gavriil, care răspândea lumină.11

11
Vieţile Sfinţilor Apostoli, op.cit, p.86.
2. Propovăduirea Evangheliei în Asia Mică
După adormirea Preasfintei Născatoare de Dumnezeu, Sfântul Ioan a
mers cu ucenicul său, Prohor în Asia, unde-i căzuse lui sorţul ca acolo să
vestească cuvântul lui Dumnezeu. Au ajuns la Ioppe, unde au zăbovit ca la
trei zile în casa unei creştine ce se numea Tabita. De aici s-au îmbarcat într-o
corabie ce venise din Egipt şi mergea spre Apus. Pe corabie Ioan a spus
ucenicului său plângând: ”Prohor, copilul meu mă aşteaptă pe mare multe
primejdii şi grele năpaste ce vor răni mult sufletul meu. Iar dacă voi rămâne
în viaţă sau voi fi doborât de acestea, Dumnezeu nu mi-a descoperit mie.
Daca Dumnezeu iţi va cruţa viaţa ta, mergi către Efes, în Asia şi zăboveşte
acolo trei luni. Dacă în acest timp ajung şi eu în acea cetate, ne vom continua
misiunea, iar dacă nu, întoarce-te la Ierusalim, la Iacov, fratele Domnului şi
ce iţi va spune el aceea să faci.12
Cu adevărat s-a întâmplat că în al zecelea ceas al zilei (ora 16.00) i-a
prins o furtună mare, care nu a contenit până noaptea spre zori, când corabia
a fost înghiţită de ape şi toţi cei aflaţi în ea au fost aruncaţi în mare,
prinzându-se fiecare cum putea de bucăţi din corabie. Iar în ceasul al şaselea
din zi (12.00), i-a aruncat marea pe toţi vii la uscat, ca la cinci stadii de la
Seleucia, numai singur Ioan a rămas în mare. Prohor plângând mult pentru
el, s-a dus în Asia. Şi mergând patruzeci de zile, a sosit la un sat ce era lângă
mare şi s-a odihnit de osteneală. Şi privea spre mare şi se întrista pentru Ioan
şi iată din mare spumându-se un val, s-a lovit de mal cu sunet tare şi a dat
afară pe Ioan viu. Alergând Prohor să vadă ce fel de om a aruncat marea, a
aflat pe Ioan. L-a ridicat pe el de la pământ şi cuprinzându-se în braţe au
plâns şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru toate.13

12
Ibidem, p.87
13
Vieţile sfinţilor pe luna Septembrie, op.cit. pp.337-338
 Aşa a petrecut Sfântul Ioan patruzeci de zile înotând în mare şi cu
darul lui Dumnezeu a rămas viu. Şi au intrat în sat, au cerut pâine şi apă şi s-
au întărit iar apoi s-au dus în Efes.
Ajunşi în cetate au rămas în locul numit “al lui Artemid”. In apropiere
era casa mai marelui cetăţii, Dioscoride. Ioan se sfătuieşte cu ucenicul său
spre a nu lăsa pe locuitorii acelei cetăţi să afle cine sunt ei până ce
Dumnezeu nu-i va încredinţa pentru aceasta.. De ei s-a apropiat o femeie
care avea în grijă baia publică. Femeia era puternică, lovind pe slugile ce-i
greşeau. De teama ei nimeni nu îndrăznea să facă lucrul de mântuială.
Numele ei era Romana.14
Era vestită şi la Roma pentru răutatea lucrurilor ei. Femeia aceasta
văzând înfăţişarea lor umilă i-a tocmit să slujească în baie, pe Ioan să
aprindă focul iar pe Prohor să toarne apa. Dar pentru că Ioan nu cunoştea
bine această meserie rău era ocărât şi chinuit de Romana.
Ea avea un prieten, om al legii, de care s-a folosit prin minciună ca pe
cei doi sa-i faca robi ai ei cu acte.
Prin Duhul Sfânt toată această uneltire i-a fost descoperită lui Ioan pe care I-
o spune şi lui Prohor, îndemnându-l să nu se întristeze ci mai degrabă să se
bucure căci numele Domnului avea să se slăvească curând. Chiar atunci a
intrat Romană şi apucând pe Ioan de mână a început a-l lovi pentru a-l speria
că astfel să semneze actele prin care deveneau robi ai ei.15
In baia aceea era un demon care în toţi anii sugruma pe unul din cei ce
se spală într-însa, tânăr sau tânără, după sfat idolesc şi de atunci a început a
se face mereu o ucidere. S-a întâmplat de a intrat în baie un copil, anume
Domos, fiul lui Dioscoride, mai marele cetăţii. Pe când se spăla în baie a

14
Vieţile Sfinţilor Apostoli, op.cit., p.90
15
Ibidem pp.93-94
năvălit asupra lui demonul şi l-a sugrumat şi plangere multă s-a făcut pentru
dânsul. Şi s-a auzit aceasta în toată cetatea Efesului. Dioscoride înştiinţându-
se de aceasta, din marea întristare a murit. Romana se ruga mult Artemidei
ca să invieze pe Domos. Şi rugându-se îşi chinuia trupul dar nu reuşea nimic.
Sfântul Ioan văzând durerea Romanei a întrebat pe Prohor de ce se
tânguieşte căci nu ştia de cele întâmplate. Femeia auzindu-i vorbind a apucat
pe Apostolul Ioan şi a început a-l bate tare mustrându-l şi ocărându-l.
A aruncat pricina morţii lui Domos asupra lui Ioan, cerându-i să
întoarcă viaţa aceluia sau îi va despărţi sufletul de trup. Ioan a întrebat-o ce
s-a întâmplat. Atunci ea cuprinsă de furie l-a lovit în faţă zicându-i de
moartea fiului lui Dioscoride. Sfântul Ioan liniştit a intrat în baie şi s-a rugat.
Prin rugăciunea sa a întors sufletul copilului şi luându-l de mână l-a dus
afară din baie.
Când a văzut Romana că Domos înviase a fost peste măsură de uimită
şi un tremur a pus stăpânire pe ea. Nu se mai gândea la moartea copilului
care două ceasuri zăcuse lipsit de viaţă precum o piatra.
După un timp, când şi-a venit în simţiri, femeia, de ruşine nu
îndrăznea să privească în ochi pe Ioan. El a observat că ea e schimbată la
fată. Când ea a vrut să se închine până la pământ în faţa lui, el a prins-o de
mână şi a făcut de trei ori asupra ei semnul sfintei cruci. Romana a căzut la
picioarele lui plângând cu amar şi zicând: ”Rogu-te spune-mi cine eşti căci
eu te iau drept Dumnezeu sau fiul lui Dumnezeu.16 Atunci Ioan a mărturisit
că este ucenic al Fiului Lui Dumnezeu şi a început a propovădui puterea lui
Hristos şi îi îndemna să creadă în El. Copilul auzind de moartea tatălui său
roagă pe Sfântul Apostol să-l învieze şi pe acesta. Au mers cu toţii la casa lui
Dioscoride şi prin puterea lui Hristos acesta a înviat.
16
Ibidem pp.95-96
 Romana a adus actele mincinoase spre a fi rupte de Apostol.
Dioscoride, Domos şi Romana, la rugamintea lor, au fost botezaţi de Sfântul
Ioan 17
Din pricina acestor minuni a căzut frica peste tot poporul. Apoi a
gonit Ioan duhul rău din baie şi petreceau amândoi în casa lui Dioscoride
întărind în credinţă pe cei nou luminaţi.
Într-o vreme se făcea praznicul Artemidei în Efes şi tot poporul
sărbătorea dănţuind lângă capiştea Artemidei.
Sfântul Ioan a mustrat rătăcirea lor de a se închina unui demon şi nu
lui Dumnezeu. Multimea, de mânie, a aruncat cu pietre spre el. Dar nici o
piatră nu l-a lovit, ci se vătămau tot cei ce aruncau.
Sfântul Ioan şi-a întins mâinile la rugaciune pentru ca Dumnezeu să se
descopere şi să-i lumineze pe aceştia. Îndată s-a făcut zăduf mare pe pământ
şi au murit din multime ca la două sute de oameni.
Ceilalţi venindu-şi în fire s-au rugat Sfântului Ioan pentru cei ce
muriseră. Apostolul Domnului, prin rugăciune a înviat pe aceştia care au
căzut la picioarele lui şi crezând în Hristos i-a botezat pe ei.18
Apoi Sfântul Ioan a vindecat un paralitic care-i ceruse să aibe grijă de
el.
Multe alte semne a făcut Apostolul cel iubit al Domnului şi străbătând
auzul minunilor pretutindeni şi inţelagând diavolul cel ce petrecea în
capiştea Artemidei ca are să fie surpat de el, a luat chip de om al legii şi a
început a plânge aşezându-se la un loc înalt. S-a întâmplat ca alţi doi oameni
ai legii, judecători în cetatea Efes să treacă pe acolo. Văzând pe cel
asemenea lor, om al legii, l-au întrebat de pricina plânsului său. El cu

17
Ibidem, p.98
18
Vieţile Sfinţilor pe luna Septembrie, op.cit. p.339.
viclenie a minţit că Prohor şi Ioan sunt doi vrăjitori fugari care erau în
custodia lui şi pentru care va da socoteală de nu-i va aduce înapoi prinsi. Şi
se văita că nu are ajutor de a-i prinde pe ei.19
Acestea zicând diavolul, arăta o scrisoare spre a dovedi cele spuse şi a
arătat o pungă cu aur ca să o dea celor care ar pierde pe cei doi. Prin harul
Sfântului Duh, Apostolul Ioan a ştiut acestea şi a întărit pe Prohor.
Cei doi oameni ai legii, împreună cu mulţime multă au mers împotriva
Apostolului Domnului şi a ucenicului sau. Ajungând la casa lui Dioscoride i-
au cerut acestuia să le dea pe cei doi sau altfel vor arde casa. Dioscoride voia
mai bine să-i fie arsă casa decât să dea pe Sfântul Ioan şi pe ucenicul său.
Dar ştiind Apostolul că rascoala nu va aduce numai bine s-a dat pe sine şi pe
Prohor lor. Şi ducându-i mulţimea, au ajuns la capiştea Artemidei. Sfântul
Ioan s-a rugat şi capiştea idolească s-a prăbuşit, dar nu a vătămat nici un om.
Atunci Apostolul Domnului a zis diavolului care şedea în capişte: ”ţie
îţi zic, necuratule diavol: câţi ani ai de când petreci aici şi de aţâţi pe
poporul acesta asupra noastra? ” Iar diavolul silit fiind de puterea lui Hristos
a zis: ”sunt două sute patruzeci şi nouă de ani de când petrec aici şi eu am
pornit pe poporul acesta asupra voastră!”
Sfântul Ioan i-a poruncit în numele lui Hristos Iisus să nu mai petreacă
în locul acela şi diavolul îndată a iesit.20
Văzând acestea mulţimea a rămas fără grai. Şi chiar în acel moment
mulţi dintre ei au crezut în Hristos şi au fost mântuiţi. Astfel numărul
creştinilor creştea zi de zi. Apostolul Domnului îi aducea pe efeseni la
credinţa creştină nu numai prin minunile ce se săvârşeau, ci mai ales prin

19
Ibidem
20
Ibidem, p.340
dragostea sa, răbdarea şi bunătatea lui. Căci, după cuvântul Domnului, cu
adevărat era lumina oamenilor prin viaţa şi faptele sale.
3. Surghiunul în Patmos
În acele vremuri, Domiţian, împăratul Romei poruncise mari prigoane
împotriva creştinilor. Şi Sfântului Ioan i s-au adus învinuiri la cel mai sus
amintit. Era acuzat de faptul că cei mai mulţi dintre efeseni s-au încreştinat;
nemaisocotind legile şi zeităţile au dărâmat cel mai mare templu precum şi
alte locaşuri sacre. De aceea, guvernatorul Asiei l-a arestat şi trimis pe
Apostol la Roma. Aici, Sfântul Ioan, pentru mărturisirea sa întru Hristos a
trebuit să îndure bătăi. Mai apoi i s-a dat cu sila o cupa plină cu otravă. Dar,
după cum a spus Domnul: chiar ceva vătămător de moarte de vor bea, nimic
nu le va fi (Marcu 16, 18), cu adevarat otrava cu nimic nu l-a afectat.
Apoi, Sfântul Ioan a fost aruncat într-un cazan cu ulei încins, însă, iar
a scapat nevătămat. Mulţimea văzând aceste lucruri a strigat: “Mare este
Dumnezeul crestinilor”.
Împăratul nemaicutezând să-l supună caznelor pe Ioan pentru că îl
socotea fără de moarte l-a osândit la surghiun în insula Patmos.
Despre acest exil în Patmos, Apostolul Ioan a fost înştiinţat de
Domnul în vis când i-a spus: “Vei pătimi mult şi vei fi surghiunit pe o insulă
care are mare trebuinţă de tine.“21
Cei doi, Apostolul Ioan şi Prohor, ucenicul său au fost luaţi de soldaţi
şi duşi pe o corabie. Sfântul Apostol a fost tratat foarte aspru. Din mâncarea
ce li se dădea el lua foarte puţin pentru ca Prohor să aibe mai mult.
Într-o seară, soldatii inveselindu-se mai mult cu bautura si mancare s-
a intamplat ca unul dintre ei, mai tanar, din nebagare de seama a cazut in
mare. Atunci veselia lor intru plangere s-a schimbat. Tatal tanarului se afla si
el pe corabie si s-ar fi aruncat in apela marii daca nu ar fi fost tinut de

21
Vietile Sfintilor Apostoli, op cit.,p.106
ceilalti. Ei au cerut ajutorul Sfântului. Apostolul iubit al Domnului nu a tinut
cont de faptul cum au fost tratati si de cela indurate si s-a rugat Domnului
cu lacrimi pentru acel tanar. Indata un val ce s-a lovit de corabie a aruncat pe
cel cazut in mare la picioarela Apostolului. Vazand acestea, toti s-au
minunat si au cazut la picioarela lui Ioan spunand:″Cu adevarat Dumnezeul
tau este Dumnezeul cerului si al pamantului si al marii !”22
Ei au inceput sa-l cinsteasca pe Apostol si i-au scos lanturile. Mai apoi s-a
ivit o furtuna puternica si corabia era in primejdie. Conducatorul soldatilor l-
a rugat pe Ioan sa la ajute lor. La rugaciunea lui furtuna s-a domolit si s-a
asternut linistea.
Alta data proviziile de apa s-au terminat si intregul echipaj era in primejdie
de moarte. Dar umpland vasele cu apa de mare la cuvantul Apostolului
aceasta a devenit buna de baut.
O boala de pantece a cuprins pe un soldat si sapte zile nimic nu a putut
manca si era pe moarte. Din pricina acestei boli corabia zabovise pe loc
pentru a nu-i face mai rau. Atunci Sfântul Apostol Ioan a zis ucenicului sau :
″Du-te Prohor, copilul meu si spune barbatului bolnav ca Ioan, Apostolul
lui Hristos i-a zis : ″Vino la mine sanatos. ″ Auzind aceste cuvinte cel
bolnav s-a ridicat nemaifiind nici o urma de boala la el.
Când oamenii legii şi slujitorii lor au văzut această minune au voit să-i
elibereze pe cei doi. Insă Sfântul Apostol le-a zis: “Nu, copiii mei, trebuie să
mă duce-ţi acolo unde vi s-a spus, ca să nu fiţi osândiţi de împăratul”. El i-a
învăţat cele despre credinţa creştină şi i-a botezat pe toţi în aceiasi zi.23

22
Ibidem., pp. 107-108
23
Idem, pp.109-110.
 Ajunşi în Patmos aceştia nu voiau a se mai despărţi de cei doi. Sfântul
Apostol, astfel le-a grăit: “Copiii mei, dacă vă veţi păzi şi ve-ţi păstra harul
pe care l-aţi primit, niciunde nu ve-ţi fi vătămaţi.”
Aici, pe această insulă alte încercări îi aşteaptau pe cei doi. În cetatea
Flora, un om bogat, pe nume Miron care era socrul cârmuitorului cetăţii, îi
primeşte în casa sa. Fiul acestuia cel mai mare, Apolonide era stăpânit de un
duh diavolesc al prezicerii, care de teama de a nu fi izgonit de Apostol l-a
făcut pe tânăr să fugă în afara cetăţii.
Sfântul Ioan este acuzat de vrăjitorie şi de faptul că el a provocat fuga
tânărului. Este aruncat în temniţă. El trimite pe ucenicul lui cu o scrisoare
către acel tânăr în care spunea: “Ioan, Apostolul lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, iscoditorului duh, aceluia ce petrece în Apolonid îi poruncesc: în
numele Tatălui şi al Fiului şi-al Sfântului Duh să ieşi din zidirea lui
Dumnezeu şi să nu mai intri într-însa niciodată, ci afară din insula aceasta
singur să fii, în locuri pustii, iar nu întru oameni.”24
Când a ajuns Prohor cu scrisoarea aceasta la Apolonid, îndată a ieşit
dintr-însul diavolul. El şi-a revenit în fire şi deşteptându-se ca din somn a
plecat cu Prohor în cetate. A alergat mai întâi la Ioan în temniţă
mulţumindu-i pentru că l-a slobozit de diavol.
Inştiinţându-se părinţii, fraţii şi rudele tânărului de întoarecerea lui, s-
au bucurat mult şi l-au scos pe Ioan din lanţuri şi din temnită. Apolonide le-a
istorisit cum diavolul intrase în el şi cum în chip minunat a fost izbăvit de
Apostol.
Sfântul Ioan i-a învăţat pe ei credinţa în Iisus Hristos.

24
Vieţile Sfinţilor pe luna Septembrie, op. cit. p 342.
 Şi au crezut Miron cu femeia lui şi cu fii săi şi s-au botezat. Pentru
acestea bucurie mare s-a făcut în casa lui. Apoi s-a botezat şi fiica lui Miron,
soţia ighemonului, împreună cu fiul ei şi cu toate slugile sale. Ei i-a urmat şi
Lavrenţie, guvernatorul insulei. El s-a botezat şi s-a lepădat de stăpânirea sa
ca să slujească lui Dumnezeu mai cu libertate.
In casa lui Miron, Sfântul Ioan Apostolul şi cu Prohor au petrecut ca
la trei ani propovăduind evanghelia Domnului. Multe semne şi minuni au
făcut cu puterea lui Iisus Hristos. Bolnavii au fost tămăduiti, diavolii goniţi,
şi au răsturnat numai cu cuvântul capiştea lui Apolo cu toţi idolii.
Acestea toate le făcea pentru a smulge din întunericul amăgirii idoleşti
pe acei oameni. Pentru a alina suferinţele şi a-i aduce aproape de cel ce este
viaţa cea adevărată şi negreşit mulţi erau cei ce primeau credinţa creştină şi
se botezau.
Dar pentru că dărâmase Templul lui Apolo, cei ce încă erau împietriţi
la inimă îl urau şi viaţa Apostolului era în primejdie. Dar dragostea de
Domnul era din plin în el şi de nimic nu se temea. A doua zi ieşind în cetate
cu adevărate alte suflete a câştigat Domnului căci minunat a vindecat pe un
paralitic şi prin Sfântul botez l-a întărit. Pe fiul unei femei ce era îndrăcit l-a
tămăduit. Incă şi pe un iudeu ce se numea Cor, la credinţa cea desăvârşită l-a
adus.
Insă preoţii lui Apolo furioşi pe Apostol au mers la un vrăjitor vestit
pentru a-i cere ajutor împotriva lui. Vrăjitorul prin vicleşugurile lui
diavoleşti a încercat să-i facă pe oameni să-l piardă pe Sfântul Ioan. Aceştia
amăgiţi fiind l-au bătut pe Ioan până ce au crezut că este mort. Dar acest
Vrăjitor a fost biruit căci întinzându-şi Apostolul mâinile în lături în formă
de cruce25 şi rugându-se i-a stricat toate meşteşugirile iar acel vrăjitor în
adâncul mării a rămas ca oarecând Faraon.
Apoi Sfântul Ioan a înviat sufletele a trei copii ce muriseră din pricina
foamei.
Oamenii şi-au cunoscut rătăcirea lor şi l-au numit pe Apostol adevărat
binefăcător şi luminător al lor. Sfântul în smerenia sa le-a răspuns: “eu sunt
om muritor ca şi voi, ci voi să credeţi în Cel ce m-a trimis pe mine, în Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu care este adevăratul binefăcător şi lumina
călăuzitoare a sufletelor″”
Se ştie că-n această insulă Apostolul a scris Apocalipsa, care în chip
minunat i s-a revelat lui. Inţelesurile acesteia le-au tâlcuit Sfinţii Iustin
Martirul şi Irineu, după cum mărturiseşte Sfântul Ieronim.26
Dar să continuăm şirul faptelor sale din Patmos căci mai sunt încă
multe de istorisit.
Odată Sfântul Ioan a găsit lângă cale un om bolnav zăcând de
fierbinţeală şi l-a tămăduit cu semnul Crucii. Acest lucru văzându-l un iudeu,
anume Filon, care se întreba cu dânsul din Scriptură, a poftit pe Ioan în casa
sa.
Femeia acestuia era leproasă. Apostolul a vindecat boala ei şi cei doi
au primit Botezul. Au fost însă şi unii care cu vilcleşug s-au apropiat de
Apostol pentru a-l ispiti. Dar nimic nu au reuşit şi chiar la credintă au venit.
Altădată a fost chemat la o femeie căreia îi venise ceasul naşterii dar nu
putea să nască. Numai a pus piciorul în pragul casei ei şi femeia a şi născut.

25
Vieţile Sfinţilor Apostoli, op. cit. p.129
26
Sfântul Ieronim, Despre bărbaţi iluştrii şi alte scrieri, Colecţia cărţilor de seamă,
Tipografia Metropol, f.a.pp.26-27
 Pe tinerii ce urmau a fi aduşi ca jertfă unui demon, i-a scăpat şi pe
duhul cel rău l-a gonit. De la un tânăr îndrăcit a fugit demonul numai auzind
că îl cheamă Ioan Apostolul.
Intr-o zi, când oamenii sărbătoreau pe zeul Dionisie, Sfântul Ioan i-a
mustrat pe ei pentru fărădelegile lor căci lucruri foarte spurcate făceau.
Aceia nerăbdând l-au bătut şi s-au întors la fărădelegea lor. Dar capiştea s-a
prăbuşit peste ei căci mare era păcatul lor.
Un vrăjitor ce se chema Nuchion, cu mesteşugiri diavoleşti a vrut să-l
piardă pe Ioan întărâtând poporul asupra sa. Dar nimic nu reusea căci darul
lui Dumnezeu era cu Sfântul Apostol. Nuchion, venindu-şi în simţire s-a
botezat cu întreaga casa lui. Când Apostolul a intrat în casa acestuia idolii ce
se aflau acolo au căzut şi s-au sfărâmat ca praful.
Pe o femeie, Prodionia ce rău se amăgise de patimi i-a tămăduit
sufletul şi împreună cu fiul ei Sosipatru a botezat-o.
Prin cuvintele de Dumnezeu însuflate şi prin marile semne şi minuni
săvârşite în numele lui Iisus Hristos, aproape toţi locuitorii Patmosului au
fost încreştinaţi.
Pentru faptul că Domiţian, cel ce îl trimise în exil pe Sfânt, a fost
asasinat şi cel ce îi urma la tron, Nerva, nu oprea propovăduirea lui Hristos
şi nici nu prigonea pe cei ce credeau în El, Apostolul a hotărât să se întoarcă
la Efes.
Cu greu s-a despărţit de credincioşii insulei. Aceştia nicidecum nu
voiau să-l lase să plece. El le-a hirotonit episcopi şi preoţi şi apoi
îmbrăţişându-i şi-a luat rămas bun de la ei.27

27
Vieţile Sfinţilor Apostoli, op. cit. p 155
4. Intoarcerea la Efes şi adormirea Apostolului

După patruzeci de zile de mers pe mare cu corabia au ajuns la o

cetate, la trei mile de Efes. Credincioşii auzind de venirea celor doi i-au
primit cu mare cinste.
Au fost găzduiţi în casa lui Domos. Aici Apostolul Ioan învăţa pe cei
ce veneau la el.
Sfântul Ioan stăruind în misiunea sa de Apostol, a dat o temelie sigură
Bisericii Asiei pe care a condus-o cu deosebită autoritate. 28 El devine o
figură legendară, având numele de Ioan Presbiterul sau simplu Presbiterul.29
Nu putem să trecem cu vederea o întâmplare minunată cu privire la
multa dragostea a Apostolului către cel rătăcit. Clement Alexandrinul (+217
d.Hr.) ne istoriseşte că pe când Sfântul Ioan cerceta cetăţile Asiei, într-una
din ela a aflat un tânăr ce avea o deosebită aplecare spre fapte bune.
Apostolul l-a invăţat şi l-a botezat. Urmând să plece din acea cetate pentru a
propovădui Evanghelia şi-n alte ţinuturi, l-a încredinţat pe tânăr episcopului
locului. Acesta din urmă l-a învăţat pe tânăr Sfintelor Scripturi, dar nu s-a
ocupat de el pe cât trebuia, lăsându-l prea în voia lui. Curând tânărul a
început să ducă o viaţă în uşurătate, să se îmbete şi să fure. S-a unit cu hoţii,
care l-au pus căpetenia lor şi jefuiau oamenii pe drumuri.
Intorcându-se Sfântul Ioan în această cetate şi aflând cele petrecute, l-
a mustrat pe episcop şi cerând un cal a pecat în căutarea tânărului. Ajungând
la hoţi le-a cerut să-l ducă la căpetenia lor, ceea ce au făcut. Tânărul, când l-

28
Sfântul Ieronim, op. cit. p 27

29
Traditia despre Apostolul si Presbiterul Ioan pana la Eusebiu de Cezaree, Studiu isografic de dr.Vasila
Gheorghiu, Cernauti, 1926, p 8
a văzut pe Apostol s-a ruşina şi ridicându-se a fugit în sălbăticie.
Nesocotindu-şi vârsta Sfântul Ioan l-a urmat strigând: fiul meu întoarce-te şi
nu te lăsa pradă deznădejdii din pricina decăderii tale. Păcatele tale le voi lua
asupra mea! Opreşte-te şi aşteaptă căci Domnul m-a trimis la tine. Eu voi
pătimi pentru tine, asupra mea să fie sângele pe care tu l-ai vărsat, pe
grumajii mei să fie sarcina păcatelor tale, fiul meu!
Acestea auzindu-le tânărul s-a oprit şi apoi a căzut la picioarele
Apostolului. El tremura şi nu îndrăznea să-l privească în faţă pe Ioan. Dar
Sfântul, ridicându-l l-a sărutat şi l-a adus în cetate.30
Aşa a aflat Sfântul Ioan oaia cea pierdută, aşa cu multa lui dragoste a
recâştigat-o pe ea şi nouă tuturor pildă vrednică de urmat s-a făcut.
Ni se mai istoriseşte nouă încă şi despre un creştin care ajunsese în
mare sărăcie. Neavând el cu ce-şi plăti datoriile la cei ce-l împrumutaseră s-a
tulburat groaznic hotărându-se să se sinucidă. De aceea a rugat pe un vrăjitor
iudeu să-i dea să bea ceva aducător de moarte. Acela i-a dat otrava cerută.
Ajungând creştinul acasă sta în cumpănă să bea sau nu otrava. In cele din
urmă însemnând paharul cu semnul Sfintei Cruci, a băut. Dar minune, cu
nimic nu s-a vătămat.
Pentru că cei ce-l împrumutaseră tot îl necăjeau, el a mers din nou la
vrăjitor cerându-i o otravă mai puternică. Acasă, asemeni, a însemnat
paharul cu semnul Sfintei Cruci şi nimic nu a păţit. Si a treia oară la fel s-a
întâmplat. Pentru aceasta creştinul a început a-l ocărî pe vrăjitor că este
neiscusit în meşteşugul lui. Dar dând otrava unui câine acesta îndată a murit.
Inţelagând ei că prin puterea Sfintei Cruci se face această minune au mers la
Sfântul Ioan şi i-au istorisit cele întâmplate.

30
Vieţile Sfinţilor Apostoli, op. cit. pp 159-160
 Sfântul Ioan înţelegând cauza care l-a împins pe crestin la sinucidere
i-a venit în ajutor. Privind cu blândeţe, dragoste şi duioşie părintească la faţa
creştinului sărac, i-a cerut să aducă o sarcină de fân. Pe aceasta Apostolul
prin rugaciune fierbinte a schimbat-o în aur.31
Ştim despre Sfântul Ioan că şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în
nevoinţă aspră. Mânca doar pâine şi bea apă, nu-şi tăia părul şi purta haine
simple de pânză. Din pricina vârstei înaintate nu mai putea propovădui
Cuvântul lui Dumnezeu nici chiar în împrejurimile Efesului. El îi sfătuia pe
episcopii Bisericii să propovaduiască lumii Evanghelia fără de încetare şi
mai ales să păstreze în minte şi să îi înveţe pe oameni prima şi cea mai de
seamă poruncă: aceea a iubirii. Ni se istoriseşte nouă că atunci când Sfântul
Apostol Ioan slăbise foarte mult, ucenicii săi îl duceau la Biserică, unde el
nemaiputând vorbi decât puţin şi cu mare greutate, spunea doar atât:
copilaşilor iubiţi-vă unul pe altul! Intr-o zi când ucenicii l-au întrebat de ce
le tot repeta aceasta la nesfârşit, Ioan le-a răspuns: aceasta este porunca
Domnului, dacă o păstraţi este de ajuns!32
Cele despre adormirea Apostolului ni le istorişeste ucenicul său,
Prohor.
Adunând şapte ucenici, Sfântul Ioan le-a cerut să-şi ia cazmalele şi să-
i urmeze. Şi l-au însoţit în afara cetăţii într-un loc potrivit unde s-au oprit.
Apostolul s-a îndepărtat puţin şi cu sufletul liniştit a început să se roage. Era
dimineaţa foarte devreme, soarele încă nu răsărise.
Apoi le-a zis să sape un mormânt în formă de cruce de o lungime
egală cu înălţimea sa. Şi încheindu-şi rugăciunea s-a aşezat în acest
31
Nicodim Mandita, Minunile Sfintei Cruci in vremurile apostolice, Ed Agapis, Bucuresti, 1998, p 42

32
Proloagele, vol.I, Ed Bunavestire, Bacau, 1999, p 107
mormânt. Lui Prohor i-a spus să meargă la Ierusalim căci acolo avea să-şi
sfârşească viaţa. După ce i-a îmbrăţişat le-a poruncit să ia pământ tare şi să-l
acopere. Astfel ei l-au acoperit cu pământ până la genunchi. Apostolul i-a
mai îmbrăţişat o dată zicându-le să-l acopere cu pământ până la gât Aceia au
împlinit. Apoi le-a zis să ia un voal subţire şi să-i acopere faţa, îmbrăţişându-
l încă o dată. Şi ucenicii au făcut acestea. Şi după aceea le-a spus să meargă
în pace iar ei l-au plâns cu amar. Atunci soarela a răsărit şi el şi-a dat duhul.
Ucenicii întorcându-se în cetate au fost întrebaţi unde este învăţătorul
cel iubit. Ei au povestit cele săvârşite. Oamenii au voit să vadă locul de
înmormântare. Mergând cu toţii acolo, nu l-au mai aflat pe acesta,
mormântul fiind gol, ci numai încălţămintea lui.33
Este nevoie să specificăm că fraza: atunci soarele a răsărit şi el şi-a dat
duhul, nu se afla în această formă în scrierile originale ci este preluată din
scrierile lui Maxim Margunios. Despre anii trăiţi de Sfântu Ioan nu se ştie
exact. Se consideră că a trăit în jur de o sută de ani.
Ajutorul Sfântului Ioan pentru cei în necazuri şi în suferinţe nu s-a
oprit aici. La cest mormânt al Sfântului, în fiecare an, la opt mai, izvora, cu
darul lui Hristos o pulbere albă, un praf tămăduitor pe care creştinii îl
numeau mană. Cu acesta ungându-se primeau tămăduire de toate neputinţele
şi patimile sufletelor şi trupurilor slăvind pe Dumnezeu şi pe Sfântul Ioan,
Apostolul lui Hristos.
Acest semn s-a făcut în toţi anii, până la cotropirea Efesului de către
necredincioşi şi până la nimicirea creştinilor din acele locuri.34

33
Vieţile Sfinţilor Apostoli, op. cit. pp 162-163

34
Proloagele, vol II, Ed. Bunavestire , Bacău, 1999, p 734
 Se cade a nu tăcea, ci a mărturisi despre o altă minune ce s-a făcut cu
un copil ce se numea Gusar. Acesta trăia într-o cetate mică în apropiere de
Constantinopol. Lucrul lui era să păzească gâştele. La porţile cetăţii aceleia
era chipul Sfântului Ioan făcut cu vopsele. Copilul când trecea cu gâştele pe
dinaintea porţii scria totdeauna cu degetul pe nisip, căutând la chipul
Sfântului şi zicând: Doamne, dă-mi mie ca să învăţ să zugrăvesc doar chipul
acesta că mult îmi doreşte sufletul meu!″ Uneori nu-i potrivea mâinile, ori
capul, ori celalte semne nu le izbutea. Şi iarăşi ştergând, scria. Şi aceasta a
facut-o el timp de trei ani. Intr-o zi, când scria, a venit la el chiar Sfântul,
Ioan cu chipul cărunt aşa cum era zugrăvit pe porţile cetăţii. Atunci i-a scris
Sfântul o scrisoare cu care l-a trimis la un zugrav împărătesc pentru a-i fi
ucenic. Copilul a făcut întocmai. Intr-o zi, când ucenicul freca vopselele, a
venit la el, iarăşi, Sfântul Ioan, care i-a zis să caute spre el şi să picteze. Dar
copilul nu îndrăznea. Luând Sfântul Ioan condeiul şi mâna copilului scria pe
scândură. Şi după ce l-a zugrăvit, avea icoana o strălucire deosebită de care
şi împăratul s-a minunat. De aceea l-a luat pe copil să picteze palatele
împărăteşti.35
Sfânta Biserică prăznuieşte mutarea din această viaţă a Apostolului
Ioan la 26 septembrie, iar la 8 mai sărbătorim minunatul semn ce se făcea la
mormântul său spre izbăvirea neputincioşilor trupeşti şi sufleteşti.
“Apostole al lui Hristos de Dumnezeu iubite, grăbeşte de izbăveşte pe
poporul cel fără de răspuns. Că te primeşte când cazi către El, Cel ce te-a
primit când te-ai rezemat pe pieptu-I, pe Care roagă-l, de Dumnezeu
cuvântătorule şi norul păgânilor cel pus asupra noastră să-l risipească,
cerându-ne nouă pace şi mare milă” (Tropar, glas II).

35
Proloagele, vol I, op.cit. pp.108-109.
 “Măririle tale, iubitorule de feciorie, cine le va spune? Că verşi
minuni şi izvorăşti tămăduiri şi te rogi pentru sufletele noastre, ca un
cuvântător de Dumnezeu şi prieten al Lui Hristos” (Condac, glas II )
 II. Scrierile Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a mărturisit credinţa în

Mântuitorul Iisus Hristos nu numai prin cuvânt ci şi prin condei.
Pentru nevoile sufleteşti ale credincioşilor, pentru a întări dreapta
credinţă şi de a o ferii de învăţăturile cele greşite, ucenicul cel iubit al
Domnului scrie sub inspiraţia Sfântului Duh: Evanghelia, trei Epistole
Soborniceşti şi Apocalipsa.

1. Sfânta Evanghelie după Ioan

Primele scrieri ale Noului Testament poartă numele de Evanghelii. Ele

sunt în număr de patru şi ne prezintă viaţa şi învăţătura Domnului Iisus
Hristos.
Noţiunea de Evanghelie vine din limba greaca: , care
înseamnă vestea cea bună. Denumirea are în vedere învăţătura Mântuitorului
care se prezintă ca o veste buna adusă întregii lumi.
Evanghelia a patra poartă numele Apostolului Ioan. Cum a ajuns el a
scrie o Evanghelie ni se mărturiseşte prin cuvintele: ”învăţăceii şi episcopii
l-au rugat pe Ioan, învăţăcelul Domnului, ca să scrie o Evanghelie. Ioan nu
voia să ia asupra sa o sarcină atât de grea dar până la urmă, după arătarea
Domnului în vis, a scris.36
Evanghelia după Ioan, aşternută în scris la mult timp după pătimirea
pe Cruce şi Invierea Celui ce “ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), urmând
unei îndelungate contemplări a faptului mântuirii noastre, contemplare aflată
sub înrâurirea Sfântului Duh cel care “vă va învăţa toate cele ce v-am spus
36
Vietile Sfintilor Apostoli, trad. de Diana Potlog, Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p154.
eu” (Ioan 14,26) aduce cele trebuincioase şi definitive străluminări ale tainei
întrupării şi a împreună locuirii cu noi a celei de a doua persoane a Sfintei
Treimi.
Sfinţii Evanghelişti au o exactitate minunată în scrisul lor. Ei se
completează unul pe altul în tâlcuirea dogmelor dumnezeieşti şi urmăresc
unul şi acelasi scop, pornind din părţi deosebite. Din cuvintele lor rezultă o
unică ţesătură. După cum mărturiseşte Sfântul Chiril al Alexandriei,
Apostolii par că se aseamănă cu unii cărora li se porunceşte să înainteze spre
aceeaşi cetate fără să meargă pe una şi aceeaşi cale. Ceilalţi Evanghelişti pot
fi văzuţi vorbind cu multă exactitate despre şirul înaintaşilor după trup ai
Mântuitorului nostru şi coborând pe rând de la Avraam până la Iosif sau
urcând de la Iosif până la Avraam. Dar pe fericitul Ioan îl vedem
nepreocupat mult de aceasta ci folosindu-se de mişcarea fierbinte şi înfocată
a minţii în voinţa de a înţelege cele mai presus de mintea omenească şi
îndrăzneala de a explica naşterea negrăită a lui Dumnezeu Cuvântul.37
Cum că această Evanghelie îi aparţine Apostolului Ioan, avem
mărturii la Teofil din Antiohia, din sec.al II-laa, la Irineu care afirmă că
Ioan, discipolul lui Iisus a scris o Evanghelie, care începe cu aceste cuvinte:
“La început era Cuvântul” (Ioan 1,1) îndreptate contra lui Cerint, nicolaiţilor
şi altor eretici. In acest fel se pronunţa şi Clement Alexandrinul, Origen,
Dionisie din Alexandria, Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului, Sfântul
Grigorie de Nazianz.

37
P.S.B. 41, Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad.
de Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2000, p16.
 Din cuprinsul Evangheliei deducem că autorul ei este iudeu.
Vocabularul redus şi sintaxa simplă a limbii greceşti arată că nu limba
greacă cultă a fost limba maternă a autorului. Paralelismul caracteristic
limbii ebraice, cunoaşterea sărbătorilor şi instituţiilor iudaice, concepţia
evreilor în legătură cu Mesia, cunoaşterea topografiei Ţării Sfinte, toate ne
vorbesc că autorul ei este un iudeu. Autorul este un martor ocular al faptelor
mărturisite în Sfânta Evanghelie.
“Şi Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava
lui” (Ioan 1, 14). Este un Apostol al Lui Hristos, unul dintre cei doisprezece
care mărturiseşte cele despre Domnul şi a scris acestea. El nu se numeşte din
modestie şi nu-l numeşte nici pe fratele său. El este Ioan, fiul lui Zevedeu şi
fratele lui Iacov.
Unii au susţinut că ea aparţine unui alt autor numit presbiterul Ioan.
Dar sub acest nume se află chiar Sfântul Apostol Ioan.
Scopul scrierii este exprimat clar prin cuvintele: «iar acestea s-au scris
să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu şi crezând să aveţi
viaţă în numele lui» (Ioan 20, 31). Cu alte cuvinte, pentru a arăta divinitatea
Domnului Hristos, el completează conţinutul celorlalte Evanghelii.
Clement Alexandrinul mărturiseşte că sinopticii au descris mai mult
partea omenească din învăţătura Mântuitorului, iar Ioan mai mult pe cea
spirituală. Ele însă se unesc într-un întreg armonios spre a completa tabloul
cel grandios în care se oglindeşte Persoana lui Iisus Hristos. Apostolul Matei
ne arată că Iisus Hristos este Mesia cel profeţit, legând Testamentul Nou de
cel Vechi. Apostolul Marcu arată că Mântuitorul este Dumnezeul cel aşteptat
de păgâni, punând în legătură religia iudaică cu păgânismul. Evanghelistul
Luca mărturiseşte că Iisus este Mântuitorul lumii întregi. Iar Sfântul Ioan ne
mărturiseşte şi cel din urmă mister: Iisus Hristos este dumnezeirea
încarnată.38
Apostolul Ioan realizează o biografie a Mântuitorului la un nivel mai
înalt, spre a satisface cerinţele contemporanilor săi şi pentru a combate
ereziile care se iviseră: ebioniţii, adepţii lui Cerint, nicolaiţii, vechii şi
neîmpăcaţii duşmani ai creştinismului, iudeii, care negau divinitatea
Mântuitorului.
Această apărare a înţeles Apostolul să o facă, nu polemizând cu
diferite erezii şi concepţii greşite, ci expunând pentru credincioşii săi în
forma de istorie, viaţa şi opera Mântuitorului grupând însă materialul de aşa
fel încât divinitatea Invăţătorului său să iasă clar în relief. Din forma aceasta
de expunere a învăţăturii celei adevărate, orice cititor putea observa usor
prăpastia ce există între creştinism şi diferite erezii şi sisteme de gândire.
Astfel, el, întărea pe creştini în credinţa cea adevarată combătând indirect pe
ereticii şi adversarii creştinismului.39
Locul scrierii este Efesul, timpul, fără a se putea preciza cu exactitate
ar fi anul 96.
Efesul se află amplsat în unul din punctele avansate ale Asiei Mici,
spre Orient. Prin portul Efesului se scurgeau toate produsele din Asia Mică
spre Occident şi Egipt şi invers. Datorită acestor legături ajunsese unul
dintre cele mai cunoscute orase, după Alexandria. El devenise capitala
provinciei. Avea bibliotecă publică, starea culturală ajunsese aşa de
înfloritoare încât tinerii romani dornici de cultură superioară veneau aici.
Aici işi dădeau mâna cultura greacă, romană şi egipteană. In secolul I era viu
38
Simion Popescu, Genesa Evangheliilor, Ed. si Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1880, p.105

39
Sofron Vlad, Prologul Evangheliei a patra, Tipografia Universale, S.A, Cluj1937, p 40
spiritul lui Heraclit, nu au rămas necunoscute nici ideile stoicismului, nici
cele ale lui Filon. Este caracteristic pentru acest oras ceea ce zice Apolonius
de Tyrana, care pe timpul lui Nero a trăit mai mult în Efes: «Efesul este plin
de gânditori, filozofi şi retori prin care oraşul poate stăpâni înţelepciunea″40
După cuerirea Orientului de către Imperiul Roman, au început a
pătrunde spre vest diferite religii orientale. In Efes se afla garnizoana
provincială. De asemeni dreptul de azil ce se acorda de către templul lui
Artemis atrăgea refugiaţi de pretutindeni. Ne putem da seama că anumite
idei religioase au putut fi cunoscute la Efes. Şi pe teren religios s-a întâmplat
acelaşi fenomen care s-a petrecut şi pe teren politic şi social. In marele
Imperiu Roman, în Apus ca şi în Orient, nu numai oamenii de diferite
neamuri au început a se împăca să se suporte mutual şi să trăiască liniştiţi
unii alături de alţii, ci acelaşi lucru îl fac şi zeii»″41
Toleranţa diferitelor religii păgâne se explică prin însuşi caracterul
politeismului, adică adorarea mai multor zeităţi în acelaşi timp ca şi
concesiile pe care diferite culte şi le făceau unul altuia. Astfel se ajunge la un
pronunţat sincretism pe teren religios. Aceste lucruri Sfântul Ioan a trebuit să
le aibe în vedere. Pe acest fundal avea a se naşte Evanghelia a patra. Alături
de chipul Apostolului Ioan găsim zugrăvit şi vulturul, dintre toate păsările, el
în zborul său se ridică în sferele cele mai înalte şi limpezi, tot astfel şi dintre
toţi evangheliştii, Ioan este acela care se ridică cu gândirea până în sferele
cele mai înalte dumnezeieşti căutând să pătrundă tainele adânci ale
Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos. La înălţimile acestea se avânta Apostolul

40
Ibidem, p 58.

41
Gaston Boissier, Lareligion Romain d’August aux Antonius, Ed.VII, tom1, f.a. p 339.
chiar la începutul Evangheliei sale şi se menţine la aceasta în tot cuprinsul
ei.42
Sfânta Evanghelie după Ioan cuprinde douăzeci şi unu de capitole şi
se împarte în două structuri ce sunt precedate de un prolog. Prologul
(capitolul 1,1–1,18) este un rezumat al Evangheliei, unde se arată divinitatea
Mântuitorului, ideile şi temele ce se vor dezvolta în cursul scrierii: viaţa,
lumina, adevărul, slava divină.
Acesta conţine cugetări înalte încât se poate afirma că “nici o pagină
din întreg Noul Testament nu conţine mai multă teologie, decât Prologul”43
Inţelegând corect Prologul, ni s-a deschis drumul şi pentru înţelegerea
corectă a întregii Evanghelii.
Partea întâi (cap1,19-12) expune activitatea Domnului Iisus Hristos în
Ierusalim, manifestarea Fiului Lui Dumnezeu întrupat şi dovedirea
umanităţii sale.
Partea a doua (cap12-21) expune activitatea Domnului Iisus Hristos în
Ierusalim, patimile, moartea, şi învierea Sa sau proslăvirea Sa.
Sfântul Apostol ştia că a scrie cele despre Mântuitorul Iisus Hristos nu
era un lucru uşor pentru că slava Domnului acoperă cuvântul şi mărirea
dumnezeiască, este mai presus decât toată înţelegerea şi grăirea noastră şi
cele proprii firii dumnezeieşti sunt greu de exprimat şi anevoios de lămurit.
Dar după cum istoriseşte Sfântul Chiril al Alexandriei pentru că era de
trebuinţă să se măsoare cerul cu palma şi să se îngăduie măsurilor omeneşti
să cuprindă cele tuturor neajunse şi greu de povestit, ca să nu abată pe
drumul altor învăţături pe cei simpli, că nici un alt glas al sfinţilor, care au
42
Sofron Vlad, op.cit. p. 3

43
J.Labreron, Las origines du dogme de la Trinite,ed.V, Paris ,1919, p 461
fost văzători şi slujitori ai Cuvântului, respingând relele învăţături, Ioan se
ridică cu pătrunderea la ceea ce este mai important din dogmele
dumnezeieşti spunând: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul»″44
Aceste cuvinte cu care se deschide Sfânta Evanghelie reprezintă o
învăţătură principală nu numai pentru că descoperă direct dumnezeirea lui
Hristos ci şi pentru că arată caracterul de comuniune personală a lui
Dumnezeu.
Căci cuvântul nu poate fi decât al persoanei către altă persoană.
Sfântul Ioan arată că nu esenţa sau vreo lege e la început, ci Persoana. Căci
cuvântul implică Persoana şi fapta gândită şi liber aleasă a ei. Dumnezeu
fiind personal, a putut aduce lumea la existentă ca ceva nou.
Astfel Apostolul Ioan a combătut prin primele rânduri ale Evangheliei
sale nu numai negarea dumnezeirii lui Iisus Hristos ci şi orice doctrină
panteistă.
De asemeni, o mare tulburare încerca pe cei ce au cresut şi sufletele
celor mai simpli sufereau ca de o boală de sminteală ce se ivise. Căci unii
credeau că Cuvantul a fost chemat la existentă numai atunci când s-a făcut
om. Apostolul suferind pentru cei ce se pierduseră, stricându-şi mintea,
socoteşte că este o nebunie să nu aibă grijă de cei ce îi urmează şi de cei
viitori şi recurge la scrierea cărţii. De aceea el scoate pe Fiul de sub orice
robie şi Il înfăţişează ca pe o fiinţă liberă şi stăpânitoare a toate, inclusiv a
timpului şi îl afirma ca existând în mod firesc în ea, zicând: «La început era
Cuvântul».45

44
Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit. p 16

45
Ibidem, p 18
 Prin acest verset se arată şi dragostea, comuniunea Persoanelor Sfintei
Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, căci numai o persoană poate preţui o altă
persoană şi numai de la o persoană simte o persoană că-i vine preţuirea după
care însetează.
Apoi numai dacă Fiul Lui Dumnezeu, întrupat în Hristos este totodată
Cuvântul sau înţelepciunea şi cunoştinţa şi voia lui Dumnezeu, putem
beneficia şi noi de această întelepciune, putem cunoaşte adevărata vointă a
lui Dumnezeu, primind de la el şi puterea de a o împlini.
Prin cuvintele «toate prin el s-au făcut şi fără de el nimic nu s-a făcut»
(Ioan 1,3), Sfântul Ioan arată pe Unul-Născut ca Creator prin fire pentru a
pune capăt erorii că lumea este prin ea însăşi. Oamenii trebuiau să vadă că
lumea e creată ca să nu o considere ca fiind ultima realitate.
Apostolul cel iubit al Domnului continua zicând: «Intru El era viaţa şi
viaţa ara lumina oamenilor» (Ioan 1,4). Prin aceasta se arată că Hristos este
Viaţa din fire şi El dăruieşte existenţa şi viaţa şi mişcarea de multe feluri
celor ce sunt. Aşadar, Cuvântul era în toate cele făcute ca Viaţă. Aceasta
luminează fiinţa raţională, dăruieşte din belşug înţelegere celor capabili de
înţelegere.
Cine are viaţă prin sine nu are pe cineva mai înainte şi mai puternic
care să-i fi dat începutul existenţei; nici nu se poate epuiza în viaţa ce o are
prin sine. In mod necesar înţeleptul evanghelist lărgind învăţătura dinainte se
grăbeşte să o explice prin cele de faţă: «Şi lumina luminează în întuneric şi
întunericul nu a cuprins-o pe ea». Intuneric numeşte firea generală care are
nevoie sa fie luminată, adică pe cea creată. Pe el L-a numit lumina arătând
pe cealaltă care e creatura raţională ca având nevoie să se împărtăşească de
El.46
Acum, după ce Sfântul Apostol a arătat acestea despre Iisus Hristos
era nevoie ca mărturia să fie confirmată şi de martori. El aminteşte de
Sfântul Ioan Botezatorul, zicând: «Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele
lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie ca să mărturisească despre lumină
ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre
Lumină». Sfântul Ioan Botezatorul datorită nevoinţei şi a dreptăţii sale a fost
foarte admirat şi chiar socotit de unii ca fiind Hristos. Dar el însuşi se va
mărturisi chiar nevrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos.
Atât Botezatorul Domnului cât şi ceilalţi sfinţi sunt făclii capabile să
primească Lumina dar nu producători ai Luminii din ei înşişii. Unul singur
este Lumina în Sine şi Lumina ca izvor pentru creaturi: Hristos. Cuvântul era
lui Lumina adevarată care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1,9).
Omul nu poate avea înţelgerea exclusiv de la sine. El cunoaşte pe rând
şi înaintează în cuprinderea tuturor numai cu ajutorul Celui ce le-a zidit pe
toate.
Prin cuvintele: In lume era si lumea prin el s-a facut, dar lumea nu l-a
cunoscut, întru ale sale a venit, dar ai săi nu l-au primit, (Ioan1,10-11) se
poate intelege că EL este in lume si in toate pururea ca viaţa după fire, ca
Lumina dupa fiinţă umplând creaţia ca Dumnezeu care nu e circumscris in
locuri, nu e măsurabil prin distanţe, nu e supus cantităţii, nu trebuie să se
mute din loc în loc ci e prezent in toate şi nu lipseşte din nimic. Dar a
afirmat că a venit în lume deşi era prezent în ea, prin Intrupare.47
46
Ibidem, p 73

47
Ibidem, p 92
 Evanghelistul întăreşte dovada că lumea n-a cunoscut pe Cel ce o
luminează, adică pe Unul-Nascut şi din păcatul cel rău al celor din Israel, se
grăbeşte să arate vinile mari ale neamurilor şi boala neinvăţării si
neascultării întipărită în lume. Prin acesta ajunge la motivul Intrupării si
coboară de la invăţătura despre Dumnezeu, în mod necesar, la explicarea
iconomiei celei in trup, pe care a înfăptuit-o Fiul Lui Dumnezeu pentru noi.
El facându-se om a dat putere celor ce s-au unit cu El să fie si ei fii ai lui
Dumnezeu: iar celor ce l-au primit le-a dat puterea să se facă fii ai lui
Dumnezeu, celor ce cred in numele Lui (Ioan 1,12).
Cei ce prin credinţă au fost chemaţi la starea de fii ai lui Dumnezeu în
Hristos, s-au dezbrăcat de umilinţa propriei lor firi şi fiind împodobiţi într-un
veşmânt strălucitor de harul Celui ce-i cinsteşte, urcă la demnitatea cea mai
presus de fire. Căci nu mai sunt fii ai trupului ci mai degrabă, născuţi ai lui
Dumnezeu prin har48, care nu din sânge nici din poftă trupească, nici din
poftă bărbătească ci de la Dumnezeu s-au născut (Ioan1.13). Noi devenim fii
ai lui Dmnezeu prin voinţa Lui, Căreia I ne deschidem prin voia noastră.
Sfântul Ioan incepe a vorbi despre intrupare zicând: «şi Cuvântul s-a
făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slava ca a Unuia-
Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1,14).
Trebuia să se înlăture sentinţa pământ eşti şi în pământ vei merge, prin
unirea negrăită a trupului neprihănit cu Cuvântul care tuturor le dă viată.
Trebuia ca, devenit trup al Lui, să se împărtăşească de la El de nemurire. Şi
nu a zis că Cuvântul a venit la trup ci că s-a făcut trup, ca să nu se înţeleagă
că a venit ca la Prooroci sau ca la alţii dintre Sfinţi, ci că El Insuşi S-a făcut
cu adevărat trup, adică om. Cuvântul S-a sălăşluit între noi descoperindu-ne

48
Ibidem, p 108
şi această taină foarte adâncă. El nu S-a prefăcut în trup, a rămas ceea ce era
şi a luat ceea ce nu era. Evanghelistul spune că El luând trup nu a fost biruit
de slăbiciunile trupului, nici n-a căzut din tăria şi slava de la început fiindcă
a îmbrăcat trupul nostru slab şi lipsit cu totul de slavă.
Privind cineva la ceaţa sfinţilor şi măsurând cele săvârşite de fiecare
în chip minunat se va minuna, după cuviinţă şi va fi mişcat de virtuţile
proprii fiecăruia şi va spune că sunt plini de slava cea de la Dumnezeu. Dar
autorii scrierilor Noului Testament şi mucenicii spun că slava şi Harul Unuia
–Născut nu sunt comparabile cu cele ale tuturor. El nu are harul măsurat, ci
in mod deplin, desăvârşit ca fiind izvorul a tot harul.49
Evanghelistul continuă, zicând «Ioan mărturisea despre el şi striga:
Acesta era despre care am spus. Cel ce vine dupa mine a fost inaintea mea
pentru că era inainte de mine» (Ioan 1,15). Acestea le spune Apostolul
pentru a nu părea că numai el mărturiseşte despre slava Domnului Iisus
Hristos. El uneşte cu sine un martor cu acelaşi nume, care are aceeaşi
credinţă ca şi el. Mărturiseşte Apostolul, dar mărturiseşte şi Botezătorul.
Este doimea cea mai vrednică de crezare a unor purtători de Duh şi perechea
de fraţi in adevăr care nu ştie să mintă. Mărturia ce o aduce Botezatorul este
aceasta că Hristos inainte de el era. Ştiut este că Ioan Botezatorul după trup
se născuse inaintea Mântuitorului. El avea mulţi ucenici, era admirat, iar
Hristos incă nu era cunoscut de mulţime ca Dumnezeu adevarat. Dar el se
grăbeşte să spună: «Cel ce vine după mine, a fost inaintea mea căci era mai
inainte de mine». Prin aceasta arată că Hristos este mai mare ca el, că slava
lui este deosebită şi străveche: «şi din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har

49
Ibidem, pp.121-122
peste har. Pentru că legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevărul prin Iisus
Hristos» (Ioan 1,16-17).
De aici putem vedea că Mântuitorul copleşeşte in sfinţenie si pe
Moise care era mult apreciat de către poporul iudeu, pentru că el s-a
invrednicit a primi legea pe muntele Sinai. Harul si adevărul prin Unul-
Nascut nu introduc binele prin chipuri, nici nu arată cele de jos prin umbre ci
prin porunci strălucitoare care călăuzesc spre cunoştinţa adevărată prin
credintă.
Apostolul mai departe intăreşte autoritatea Persoanei lui Hristos şi a
invăţăturii Sale, zicând: «Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. Fiul
cel Unul Născut care este in sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut» (Ioan
1,18). Prin Iisus Hristos Revelaţia dumnezeiască s-a desăvârşit.
Am făcut o scurtă explicare a cuprinsului Prologului datorită
importanţei sale pentru că aşa cum am spus Sfânta Evanghelie după Ioan
este o dezvoltare a acestuia. Evanghelia a patra este o completare a
Evangheliilor sinoptice. Descrie activitatea Mântuitorului mai ales in Iudeea
şi în Ierusalim şi demonstrează divinitatea Sa prin minunile Sale. Din
cuprinsul ei putem observa următoarele idei dogmatice, ce se grupează in
jurul Mântuitorului Iisus Hristos:
El este Fiul Lui Dumnezeu, Cuvântul preexistent (Ioan 1,2; 8,58),
toate s-au făcut prin el (Ioan 1,2-3), de asemeni este consubstanţial cu Tatăl
(Ioan 10,30), are toate cele ce are Tatăl (Ioan 16,15), învie morţii ca şi Tatăl
(Ioan 5,28), din dragostea Tatălui a fost trimis în lume (Ioan 3,16), a luat
trup omenesc (Ioan 1,14), fară păcat (Ioan 8,46), pogorându-se din cer (Ioan
6,51) El aduce în lume adevarata învăţătură despre Dumnezeu (Ioan 7,16) şi
harul său în mod desăvârşit (Ioan 1,17 ;7,39), fiind viaţa şi lumina lumii
(Ioan8,12), Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan14,6) pâinea vieţii veşnice (Ioan
6,48). Ca păstor bun s-a jertfit pe Golgota (Ioan 19,1-42) şi pleacă la Tatăl
(Ioan16,5 ;14,28) trimiţând pe Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl (Ioan
15,26) amintind toate invăţăturile Mântuitorului (Ioan 14,26) 50
Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire (Ioan 1,7) cei care-L vor primi
devin fii adoptivi ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12) cei care nu-l vor primi vor fi
judecaţi la Parusie (Ioan 5,25 ;5,29) Mântuitorul a adus o religie spirituală
(Ioan4, 24) actualizând-o prin taine: Botez (Ioan 3,5), Euharistie (Ioan 6,51).
Paştile Vechiului Testament este înlocuit prin cel creştin (Ioan 1,29; 1,36).
Pe parcursul scrierii întâlnim şi următoarele idei morale şi elemente de
viaţă creştină: se pune accent pe credinţa în Iisus Hristos şi învăţătura Sa
(Ioan 3,15; 3,18; 5,24; 6,29) pe ataşamentul faţă de El (Ioan 15,1-7).
Raporturile dintre oameni, bazate pe: dragostea între semeni, ridicată
până la sacrificiu, după modelul Domnului Iisus Hristos (Ioan 15,13). Pacea
intre toţi oamenii, după testamentul Mântuitorului (Ioan14,27)51.
Evanghelia Sfântului Ioan este o sinteză istorică şi spirituală a vieţii
Mântuitorului. Este Evanghelia dragostei. Căci Apostolul Domnului pe
aceasta o aduce în centrul vieţii creştine, aceasta este condiţia mântuirii şi a
fericirii celei veşnice. Porunca iubirii are în sine întreaga virtute creştină.
Scrierea de faţă este cel mai înalt cod de trăire creştină, de profundă
spiritualitate, izvor nesecat al marilor mistici şi sfinţi creştini.
Inaltarea cugetarii, speculatia metafizica insotita de usurinta expunerii ne
stoarce admiratia, ne rapeste si ne transpune si pe noi cu gandirea peste
sferela lumii pamantesti, ne face sa ne inaltam impreuna cu scriitorul la

50
Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2002, p.162.
51
Ibidem
sferela ceresti unde sa vedem eternitatea insotita cu temporalitatea,
Dumnezeu cu Omenirea, spre a ne atrage si pe noi in Dumnezeu si a ne uni
intru El.52
La acestea se pare ca au meditat cei vechi când au pus vulturul ca simbol al
Evangheliei dupa Ioan.
Atat aceasta Sfânta evanghelie cat si cela sinoptice sunt tot atat de actuale ca
si acum aproape doua mii de ani.Ela sunt cartile pe care citindu-le,te mangai
si te zidesti totdeauna caci nu cuprind gandurile omenesti ci gandurile lui
Dumnezeu.53

2. Epistola intai Soborniceasca a Sfântului Apostol Ioan

Pe langa Sfânta Evanghelie ce-i poarta numele, Sfântul Ioan scrie si trei
Epistole Sobornicesti. Prima dintre ele este si cea mai mare si cea mai
importanta. In cuprinsul ei se face referire la numele autorului, insa marturii
interne si externe confirma ca aceasta apartine lui Ioan, fiul lui Zevedeu.
Traditia bisericeasca prin reprezentantii ei o recunoaste ca autentica.
Clement Romanul, Policarp al Smirnei si Papia s-au folosit de Epistola.
Sfântul Iustin Martirul, Fragmentul Muratori o citeaza printre cartile
autentice. Ea se afla in traducerila siriaca si latina, cele mai vechi ale Sfintei
Scripturi. O citeaza ca autentica Sfântul Irineu , Clement Alexandrinul,
Tertulian, Origen si Sfântul Atanasie cel Mare.54

52
Simion Popescu,op.cit.p. 104

53
Nicolae Colan, Teologie si spiritualitate ortodoxa, Studii, articola,traduceri, Presa Universitara clujeana,
Cluj,1998, p.114
54
Ioan Constantinescu, op.cit.p.335.
Din cuprinsul ei reiese neindoielnic autentiocitatea ei. Autorul afirma ca face
parte din grupul martorilor oculari ai vietii si activitatii Domnului Hristos (I
Ioan 1,1-3 ;4,14) Vorbeste cu autoritatea unui Apostol al Domnului (I Ioan
1,3 ;2,12) si mai aminteste ca a mai scris o alta lucrare care se referea la
probleme asemanatoare (I Ioan 2,13) Este vorba despre Evanghelia a patra.
Insa ceea ce ne indreptateste a afirma apartenenta sa Apostolului Ioan este
asemanarea ei cu Evanghelia a patra in ceea ce priveste fondul, limba si
stilul
.In ambele scrieri se vorbeste despre Fiul lui Dumnezeu ce a venit in lume
spre a o mantui.
Prin venirea Sa Domnul Iisus Hristos si-a descoperit dragostea Sa fata de
oameni. De aici reise si datoria noastra de a ne iubi unii pe altii.Ideila
fundamentale de lumina, iubire si viata ca si antitezela lumina-intuneric,
adevar-minciuna, viata-moarte, exista in ambela scrieri.
Sfântul Evanghelist Ioan scrie aceasta Epistola pentru a intari dreapta
credinta si a o apara de ereticii care atacau dumnezeirea lui Hristos.
Destinatarii scrieriii sunt crestinii din Asia, cunoscuti de Apostol din Efes si
din predicile sale misionare.Ea se adreseaza unor comunitati din din
intreaga provincie a Asiei.
Epistola intai Soborniceasca a Sfântului Ioan a fost scrisa in Efes, dupa
Evanghelia a patra pe care o presupune cunoscuta, adica intre anii 95-100.55
Ea cuprinde cinci capitole si se poate imparti in doua, fiind precedate de un
prolog si urmate de un epilog.
Prologul (cap1,1-4) indica tema despre care se va vorbi :Cuvintul vietii.Fara
niciun cuvant de salutare si fara a-si spune numele, autorul intra direct in

55
Ibidem p.336
tema, aratand ca ceea ce el personal a auzit, vazut si pipait, ca martor ocular
al celor pe care la relateaza, anume despre : Cuvintul vietii, Domnul nostru
Iisus Hristos,care era Dumnezeu si viata insasi.Din aceasta si el s-a
impartasit si doreste sa le-o impartaseasca si cititorilor sai. O face din datoria
de Apostol si pentru a se bucura si ei, caic ii iubeste parinteste.
Se poate observa ca prologul Epistolai este asemanator cu prologul
Evangheliei a patra.
In partea intai (cap 1,5-2) ni se descopere ca Dumnezeu este lumina, de
aceea crestinii trebuie sa urmeze pe Domnul Hristos in lumina faptelor bune,
in iubire pentru semeni. In o viata curata si dreapta credinta, ferindu-se de
antihristii eretici.
In partea a doua (cap.3-5) Evanghelistul Ioan afirma ca Dumnezeu este
iubire. Semnul adevaratului crestin este iubirea de Dumnezeu si reflaxul
acestuia, iubirea de aproapele, avand ca exemplu pe Hristos. Indemnul de a
ne feri de invatatorii mincinosi care neaga dumnezeirea lui Hristos. El este
Acela prin care tinem poruncile Sale si biruim necazurila lumii56
Epilogul (cap5, 12-21) ne prezinta scopul pe care l-a avut in vedere
Apostolul când a scris Epistola: mentinerea dreptei credinta in dumnezeirea
Domnului Hristos spre a avea viata vesnica.
Considerat in raport cu lumea, Logosul este preexistent, caci El exista din
eternitate la Dumnezeu Tatal.Ca Fiu al Lui Dumnezeum planitudinea si
izvorul vietii, Logosul a luat parte activa la facerea lumii vazute si
nevazute.El s-a intrupat cu adevarat in Iisus Hristos si a devenit persoana
istorica spre a ne arata cale aspre izvorul vietii celai depline si vesnice.

56
Ibidem pp. 337-338
Iisus Hristos Si-a descoperit dumnezeirea nu prin infatisarea Sa ca om ci
prin cuvintele, faptela si minunile Sale.
Ca Apostol Sfântul Ioan s-a impartasit din plin din viata oferita
credinciosilor de Hristos, iar aceasta viata supranaturala constituie acum
obiectul predicii sale misionare. Din aceasta viata singura deplina si vesnica,
el voieste sa se impartaseasca toti cititorii scrierii sale, de atunci pana la
sfarsitul veacului.Sfântul Ioan, ucenicul iubit al Logosului datator de viata,
iubeste ca un parinte devotat, duios si darnic pe toti pastoritii sai pe toti
dorind sa-i conduca la izvorul vietii vesnice Hristos.57
Dumnezeu este lumina iar crestinii sunt datori sa se comporte ca fii ai
luminii. (I Ioan5,7). Numai crestinii care stiu ca Dumnezeu este lumina si
care s-au curatit de pacat prin insusirea roadelor Jertfei de pe Golgota poseda
cu adevarat viata cea vesnica si se afla in comuniune intima cu
Dumnezeu..Cel ce savarseste fapte rela dovedeste ca nu cunoaste pe
Dumnezeusi ia in desert numele de crestin. Din nefericire multi crestini
traiesc in intuneric din pricina relai conduite.Ca sa scape de intuneric ei
trebuie sa se recunoasca ca fiind pacatosi sa se hotarasca de a nu mai savarsi
nuci un pacat si sa-si insuseasca harul Lui Hristos (I Ioan 1,8-2,2)58
Pentru aramane in comuniune cu Dumnezeu credinciosii sunt datori sa
pazeasca poruncila lui Hristos si mai cu seama porunca dragostei fata de
aproapele (I Ioan 2,3-11) Mântuitorul Insusi a spus ca iubirea rezultatul,
implinirea si caracteristica Noului Asezamant (Matei 22,36-39)

57
Diac.Dr. N. Tanislav, Actualitatea Epistolai intai a Sfântului Ioan Evanghelistul, S.T., an V,1953, nr.3-4
p.228.

58
Ibidem p.229
Iubirea aproapelui se arata mai intai in paza poruncilor Lui Hristossi apoi
prin eliminarea oricarei urme de ura din inima si din relatiile cu oamenii.
Dupa invatatura Sfântului Ioan din acesta Epistola, nimic nu dezice mai mult
calitatea de crestin, ca ura fata de aproapele. Aceasta intuneca
mintea,impietreste inima indepartandu-l cu totul de Hristos, viata si lumina
cea adevarata a celor ce cred in El si ii urmeaza.Iubirea de aproapele trebuie
sa izvorasca din insasi inima credinciosului, ca marturie spontana a unui
sentiment de recunostinta fata de Domnul Iisus Hristos, Cel care a descoperit
pe Dumnezeu si Si-a varsat sangele ca sa ne rascumpere din pacat si sa ne
mute de la moarte la viata.
Aposrolul se adreseaza tuturor, fie batrani, fie tineri, fie copii pentru a lua
aminte la invatatura sa.(I Ioan 2,12-14) Comuniunea cu Dumnezeu depinde
si de staruinta noastra in virtutea iubirii crestine si de fuga noastra de
tentatiila lumii (I Ioan 2,15-17).Trei sunt caile prin care poate fi corupt
sufletul: pofta trupului (senzualitatea, lacomia, egoismul, ambitia,
gelozia,violanta…), pofta ochilor (spectacola desarte, luxul,distractiila
pagubitoare si cunostintela menite doar sa atate curiozitatea dezordonata,
inutila nesanatoasa)si trufia vietii(dorinta de stapanire, onoruri, increderea in
bogatii, vanitate…)
Crestinul,trebuie a se pazi nu numai de ispita din afara Bisericii ci si de
primejdia ascunsa,erezia.Ereticii sunt vazuti ca Antihrist care tagaduieste
dumnezeirea Mântuitorului. Ungerea de sus pe care o avem este in masura sa
ne apere de toate acestea Ea reprezinta inraurirea Duhului Sfânt asupra
intregii noastre fiinte.Apoi fidelitatea fata de cateheza apostolica, pe care o
avem in Noul Testament si in documentela Sfintei Traditii ne ofera nu numai
impartasirea neintrerupta cu logosul dumnezeiasc ci si indraznirea catre El.
Citind aceasta scriere a Sfântului Ioan, vom observa ca intre iubire si ura
este aceeasi opozitie ca intre viata si moarte, limina si intuneric, Hristos si
Satan.
Modelul desavarsit al iubirii de oameni este Iisus Hristos .Dragostea fata de
apoapela este singura dovada a iubirii de Dumnezeu.Aceasta pentru ca
aproapele nu este un strain ci un fiu al Tatlui Ceresc, un frate cu acelaasi
drepturi ca si ale noastre.59
Criteriul adevaratei cucernicii sta in pastrarea adevaratei credinte, iubirea de
Dumnezeu si de aproapele, paza tuturor poruncilor Lui Hristos.
Cat despre dumnezeirea si mesianitatea lui Iisus Hristos s-au adeverit mai
ales la Botez prin apa, pe Cruce prin sange si la Cincizecime prin Duhul
Sfânt (I Ioan 5,6-12) Prin credinta biruim greutatile lumii si intelegem
dumnezeirea Mântuitorului.Tot prin credinta se indeplinesc rugaciunile catre
Dumnezeu (I Ioan 5,14-15)
Rugaciunile noastre pentru aproapele dovedesc dragostea noastra fata de el
(I Ioan 5,16) Adevaratul crestin se fereste de pacat (I Ioan 5,18-20) si
Dumnezeu il fereste de influenta celui rau.
Epistola se incheie printr-o salutare.
Ideile: Dumnezeu ca viata, ca lumina, ca iubire, strabat ca ecoul unei
marturisiri de credinta si ca refrenul unui imn, intreaga expunere.
Prin atente si repetate lecturi, precum si prin meditatii, Epistola intai
Soborniceasca a Sfântului Ioan Evanghelistul reprezinta un nepretuit
indrumator sufletesc.

59
Ibidem p. 240
 3. A doua si a treia Epistolela Soborniceasca a Sfântului Apostol Ioan

Ele sunt cele mai mici scrieri ale Noului Testment in ceea ce priveste
intinderea. Dar continutul lor este foarte bogat si multe lucruri spune.
Ele apartin Apostolului Ioan, desi nu senumeste cu numele sau, ci cu acela
de Pastorul. Epistolele au fost cunoscure de catre Policarp al Smirnei. Exista
si in traducerila siriaca si latina, cele mai vechi ale Sfintei Scripturi. Le
comenteaza Sfântul Irineu si Clement din Alexandria. Eusebiu de Cezareea
la situeaza printre Epistolale contestate.Insa incepand cu Atanasie cel Mare,
Grigorie de Nazianz si Fericitul Augustin ela sunt considerate autentice.60
Din analiza textului lor se vede ca se aseamana foarte bine cu Evanghelia a
patra si Epistola intai ce apartin Sfântului Ioan. Astfel in Epistola a doua
Soborniceasca se aminteste despre porunca iubirii si despre ereticii care
negau dumnezeirea Domnului Iisus Hristos asemeni Epistolai intai
Sobornicesti.
Exista o serie de termeni specifici scrierilor Sfântului Ioan : ″a umbla in
adevar ″ (II Ioan 4 ; III Ioan 4)  ″a avea pe Dumnezeu ″ (II Ioan 9)  ″a-
L vedea pe Dumnezeu ″(III Ioan 11).Ultimele versete din cele doua scrieri
sunt la fel.Din acestea de mai sus putem deduce ca este vorba de acelasi
autor-Prezbiterul Ioan, adica Sfântul Apostol Ioan .
Epistola a doua este adresata catre ″ aleasa Doamna si catre fiul ei ″.Dupa
parerea exegetilor aceasta denumire desemneaza una din Bisericile Asiei si
credinciosii ei.

60
Ioan Constantinescu, op.cit.p. 343
A treia Epistola se adresaeaza lui Gaiu. Acesta se pare cas te un oarecare
credincios dintr-o comunitate crestina, al carei conducator Diotref nu-i dadea
ascultare Apostolului.
Epistola a doua este scrisa cu scopul de a indemna pe crestini sa mentina
credinta cea adevarata si sa sporeasca in ea si in dragostea crestina, iar pe de
alta parte sa se fereasca de reticii care negau dumnezeirea Domnului Hristos.
In a treia Epistola Gaiu este indemnat sa-i primeasca pe misionarii crestini
care aveau sa treaca prin comunitatea din care el facea parte, condamnand
purtarea lui Diotref.
Locul in care sunt scrise Epistolele nu se arata. Presupunem ca in localitatea
unde Apostolul isi avea sediul.
Timpul scrierii este apropiat de sfarsitul viatii sale.
Ela cuprind fiecare cate un capitol, a doua treisprezece versete iar a treia,
cincisprezece versete 61
Daca vom citi scrierile Sfântului Ioan ne vom da seama de un lucru, nimeni
nu a cunoscut atat de desavarsit, nici n-a avut mai deplin iubirea Lui Hristos
decât Apostolul iubirii, Sfântul Cuvantator de Dumnezeu. Iubirea a stralucit
din el la fel ca lumina soarelui. Poate iubirea lui este cea mai desavarsita
dupa iubirea Lui Hristos si a Maicii Domnului. De aceea Evanghelia lui si
cela trei epistola sunt mai intai de toate scrieri ale iubirii si in acelasi timp
scrieri ale adevarului.
Iubirea si adevarul cresc una prin cealalta, se intrepatrund. Putem spune ca
adevarul nu poate fi intr-un suflet in care nu este iubire.A umbla in adevar,
aceasta inseamna sa fii crestin.62 Pacatul face intotdeauna acelasi lucru il
61
Ibidem p. 344

62
Arhim. Iustin Popovici, Epistolale Sfântului Ioan Teologul, trad. de Sabin Preda si Cornel Coman,Editura
Bizantina, Bucuresti, 1998, p.115
minte pe om zicându-i ca-i poate da viata, si il afunda in moarte, ca-i poate
da raiul si-l duce in iad, ca-l poate face Dumnezeu si-l preface in diavol.
Adevarul dumnezeiesc este cuprins in poruncila Evangheliei. Iubirea noastra
atat cea catre Dumnezeu cat si cea catre oameni sta in : ″a trai dupa
poruncila ″ Lui Hristos. Caci in cela din urma totul se reduce la aceata
porunac: a iubirii de Dumnezeu si a aproapelui.De aceea Sfântul Ioan
spune : ″Si aceasta este iubirea ca sa umblam dupa poruncile Lui, si aceasta
este porunca, precum ati auzit dintru inceput, ca sa umblati in iubire″(II
Ioan 6)
Acum stim ca inteaga Evanghelie a Lui Hristos se reduce la o singura
porunca-aceea a iubirii.Cine traieste in iubire, traieste in Hristos
Dumnezeu.Dar dupa cum am vazut ami sus intre iubire si adevar exista o
lagatura stransa.De aceea Apostolul indeamna sa ne ferim de invatatorii
mincinosi, care sunt Antihrist.Caci ″ nu are pe Dumnezeu ″cel ce nu
traieste dupa invatatura Lui Hristos.Se insale aceeia care zic ca cred in
Dumnezeu, dar pe Domnul Hristos nu-l recunosc ca Dumnezeu,sau spun ca
El a nu a venit in trup.Apoi adauga Apostolul : ″ Daca cineva vine la voi si
nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti :Bun
venit ! Caci cel ce-i zice  : Bun venit ! se face partas la faptela lui cela rea ″
(II Ioan 10-11). Se cade a lua aminte la aceste cuvinte caci insusi Apostolul
iubirii e cel ce la rosteste, insa cu dreptate la rosteste caci el este si Apostolul
adevarului, iar iubirea nu exista, nici subzista decat prin adevar.Sfântul Ioan
ar mai avea sa la scrie multe, dar acestea doreste sa la impartaseasca cândi i
va vedea,prin viu grai.Aici putem observa importanta Sfintei Traditii .Si in
Epistola a treia Soborniceasca, Evanghelistul Iaon vorbeste despre iubirea
Noului Testament, care e in acelasi timp si experienta lui proprie :iubirea
dumnezeiasca se preschimba in simtire omeneasca.
La cuvintele : ″iubitule ma rog sa ai spor in toate si sa mergi bine cu
sanatatea, precum bine mergi si cu sufletul ″intelegem ca cel ce este crestin
sporeste in toate prin Dumnezeu, creste prin puterea dumnezeiasca. Nu-i
niciodata multumit de sine, nici nu-si este de ajuns siesi, ci totdeauna are
trebuinta de ajutorul lui Dumnezeu si de puterea Lui in tot ce face.Intru
toate are spor ajutat de harul dumnezeiesc :in iubire, in rugaciune, in post, in
smerenie, in rabdare, in toate virtutila. Aceste virtuti duc la santatea
sufletului, dar totodata ela sunt si cela care duc la santatea trupului.63
Sporeste sufletul când omul traieste prin adevar si umbla in adevar.Si face
acestea doar când umbla prin Domnul Hristos si in Domnul Hristos, caci in
El este intreg adevarul, pentru ca El este adevarul.Adevarul dumnezeiasc
creste prin poruncila Sfintei Evanghelii, prin Sfintela Taine si Sfintela
virtuti Evanghelice.Cel ce traieste in ela, traieste in Adevar,cel ce umbla
intru ela, umbla intru Adevar.De asemenea iubirea crestina primeste pe cei
straini ca si pe niste frati.
Epistolele a doua si a treia Sobornicesti ale Sfântului Apostol Ioan Teologul
au o importanta deosebita
Ela ne arata grija adanca Aapostolului de a raspandi si pastra dreapta
credinta pazindu-o de eretici.De a invata despre iubirea celor straini.Datoria
de a ajuta pe misionari.Se poate observa de asemesea valuarea Sfintei
Traditii.
Si aceste doua scrieri complateaza invatatura Sfântului Ioan din lucrarila sale
anterioare, intr-un chip minunat.

63
Ibidem p. 122
 4. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

Ultima carte a Noului Testament are un continut profeticsi poarta numele de:
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.Cuvantul apocalipsa
inseamna descoperire. In cazul scrierii de fat reprezinta
descoperirea facuta de catre Mântuitorul Hristos, Apostolului Ioan, spre a o
face cunoscuta crestinilor.In privinta formei Apocalipsa apatrine unui gen
literar cu totul aparte –genul literar apocaliptic.Acesta s-a nascut in acelasi
timp cu framantarila sociale si religioase prin care a trecut Palestina pe
vremea lui Antioh Epifaniu, pe la jumatatea secolului al doilaa inaite de
Hristos.Dezvoltarea literaturii apocaliptice merge in parale cu inrautatirea
conditiilor politice si economice care au dus la cuerirea Ierusalimului de
catre Romani in anul 63 i.d.Hr.si ami ales la distrugerea lui si a templului in
70 d.Hr.64
Pentru a intelege mai bine aceasta scrier a Sfântului Ioan este potrivit a
aminti caracteristicila principale ale operelor apocaliptice apocrife.Ela sunt :
- pesimismul si fatalismul care la strabat de laun capat la altul
-preferinta pentru inlocuirea adevaratelor nume ale persoanelor si lucrurilor
cu nume conventionale sau cu expresii simbolic, pseudonimia,adica falsa
denumire a notiunilor, formeaza de fapt predilactia intregii literaturi
apocaliptice .
-fictiunea literara, autorul evadeaza din prezent si se refugiaza in trecut. De
aici priveste faptela prezentului si ale viitorului in mod fictiv

64
Prof. Diac. N. I. Nicolascu, Cheia interpretarii istorice a Apocalipsei,S.T. an I, 1949, nr.5-6, p.289
-aproximatia si exagerarea; lipsa de precizie izvoraste mai ales din saracia
limbii,iar aproximatia din insusi caracterul vedeniei65
De la aceata nu se abate nici Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul care
abunda in expresii ca acestea: ″ca un om ″ , ″ca un batran ″, ″ca para
focului ″, ″ca de trambita ″ , ″asemenea laului ″, ″ca un vuiet de
valuri ″, ″balaur mare ″
-obscuritatea, adica lipsa de claritate in expunere.De obicei autorul renunta
in mod voluntar la stilul propriu, spre a-si imbraca ideila in haina
simbolurilor celor mai variate.
Aceste caracteristici generale ale genului apocaliptic se regasesc in scrierea
de fata mai mult sau mai putin.Ideila Apocalipsei sunt o revelatie
extraordinara pentru Biserica crestina.Limba scrierii, cristlizata in 404 de
versete, imprumuta din Vechiul Testament 518 cuvinte si expresii fiind luate
numai din profetia lui Daniel.Autorul imprumuta din cartea Facerea
imaginea pomului vietii, din Exod imaginea plagilor Egiptului, din
Deuteronom imaginea Sabatului, din Ezechiel imaginea curtii ceresti si
numele simbolice de Gog si Magog, din Zaharia imaginea cailor si a
vanturilor , din Ioil imaginea lacustelor si asa mai departe 66
Asadar intelegerea Apocalipsei sta in stransa lagatura cu cunoasterea
Vechiului Testament.
Mediul geografic in care a aparut Apocalipsa a fost in veacul apostolic
teatrul unor fenomene deosebite.
Istoricii ne spun cain tot acest secol, pamantul Asiei a suferit nenumarate
cutremure.La anul 17, douasprezece orase au fost distruse intr-o singura
65
Ibidem pp. 290-291

66
Ibidem pp. 293-294
noapte.In anul 60, Colose si Laodiceea, au fost culcate la pamant, dupa
refacerea lord in ruinila primlui cutremur.
Ani de-a randul, Palestina a suferit urmarila dezastruoase ale unei secete
cumplite, iar furtuni inspaimantatoare au distrus recoltela unor regiuni
intregi din Imperiu in anii 63,68, 69. In 79 Vezuviu izbuceste cu putere si
ingroapa toate orasela si satela invecinate.
Imparatii se succed la intervalla scurte, se cearta pentru domnie fara
mila.Claudiu alunga pe iudei din Roma.Nero incendiaza orasul si dezlantuie
persecutii impotriva crestinilor.
La anul 70,cetatea Sfânta cade iar Templul este daramat pana la
temelie.Acum sute de mii de prizonieri iudei iau drumul captivitatii67
Pe acest generic a aparut Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Apocalipsa este o scriere mistica ce numai cu mare dificultate se las ape
deplin si negresit talcuita ; ca urmare tipicul bisericesc nu randuieste citirea
acestei carti in timpul dumnezeiestilor slujbe.Speculatiila despre cela ce sunt
zugravite acolonu reprezinta altceva decat pricini de vatamare sufleteasca.
Nu mai putin stricator de suflete este si felul usuratic in care multi dintre cei
din ziua de azi vorbesc despre caracterul « apocaliptic » al timpurilor
noastre, dand nastere in sufletele celorlalti fricii sau unor nadejdi pe care
imputinarea lor de suflat este departe de a la putea purta68
Daca totusi un crestin chiar trebuie sa vorbeasca despre Apocalipsa, este pe
deplin limpede ca, atat intru aceasta cat si intru toate celalelte ale sale,
cuvintele trebuie sa- i fie smerite, cat se poate de limpezi si in deplina

67
Ibidem pp. 298-299

68
Arhiep.Averchie Tousev, Parintela Serafim Rose, Apocalipsa in invatatura Sfintilor Parinti,Editura Icos,
2000, p. 5
concordanta cu invatatura Bisericii.Daca vom lua bine aminta, vom pricepe
ca adunarea celor iubitori de osteneale duhovniceasca, nu-si gaseste
mângâierea si odihna decat in implinirea dumnezeiestilor porunci, in Sfintela
Taine si slujbe ale Bisericii si in sfintela invataturi ale minunatilor
luminatori ai Bisericii-Sfintii Parinti.Este covarsitor de important ca lactura
Apocalipsei sa fie facuta dimpreuna cu cel amintite mai sus .
Procedand in acest mod si vietuind crestineste prin o lupta plina de trezvie,
purtata cu statornicie i fiecare zi, atunci nu vom fi peste masura de coplasiti
de orisice noua catastrofa, ori de vreo noua implinire a vreunei proorocii
apocaliptice.
« Acum este vremea marturisirii, a unei atitudini hotarate, de este nevoie
chiar de jertfa suprema pentru credinta ortodoxa, care pretutindeni este o
tinta a atacurilor fatise sau demonice, a asupririi, aprigoanei ce vine din
partea slujitorilor lui Antihrist.Trebuie sa fim adevarati crestini si sa nu ne
placam in fata duhurilor acestui veac ci sa facem din Biserica temelia si
izvorul vietii noastre69
Autorul Apocalipsei se numeste pe sine « Ioan »(Apoc.1,1 ;4,9) Dupa
predania Bisericii acesta afost Sfântul Apostol Ioan,ucenicul iubit al lui
Hristos, care pentru inaltimea invataturii sale despre Dumnezeu-Cuvantul a
primit numele de Teologul. Despre aceasta marturisesc Papia, ucenic al
Sfântului Ioan, Policarp al Smirnei, Sfântul Iustin Martirul, Teofil de
Antiohia, Sfântul Irineu, Clament Alexandrinul, Origen, Fragmentul
Muratori, Tertulian Ciprian si altii.70

69
Ibidem p. 23

70
Ioan Constantinescu, op.cit.p. 351
Autorul precizeaza inca de la primul capitol al scrierii ca a fost exilat in
insula Patmos si ca poseda harisma profetiei.Are o deosebita autoritae si este
cunoscut Bisericilor din Asia, carora la adreseaza scrierea si prin ela intregii
crestinatati.Acestea toate corespund Sfântului Ioan Evanghelistul.
Comparand Apocalipsa cu Evanghelia a patra se poate observa o foarte mare
asemanare. Astfel in ambela scrieri Domnul Hristos Cuvantul intrupat este
infatisat drept impreuna lucrator lui Dumnezeu Tatal la facerea lumii; ca
Mielul Lui Dumnezeu ce s-a jertfit pentru neamul omenesc, singurul
mijlocitor intre om si Dumnezeu. Judecator al celor vazute si nevazute.In
ambela scrieir se observa antiteza dintre Hristos si Satan, dintre crestinism si
paganism, dintre Hristos si Antihrist. Atat in Apocalipsa cat si in Evanghelie
exista expresii si simboluri identice: Cuvant, Miel, Fiul Omului, Pastor,
Viata, Lumina, Adevar.
Textul Sfânt i s-a revelat in locul cunoscut azui sub numele de Pestera
Apocalipsei.Aceasta se afla, in momentul de fata ascunsaintre si sub cladirila
ce alcatuiesc Manastirea Sfântului Ioan Teologul din insula Patmos.
Manastirea a fost construita in secolul XVII. Structura edificiului a fost
foaret putin atinsa de timp. Pestera Apocalipsei s-a preschimbat intr-o mica
biserica inchinata Sfântului Ioan Teologul. Inn interiorul acesteia au ramas
semen care asa cum spune traditia, marturisesc trecerea Sfântului Ioan: intr-
un colt este locul unde si-a odihnit capul , alaturi,,cel in care si-a proptit
mana pentru a se putea ridica de pe podeaua de piatra pe care dormea , nu
departe este locul I care si-a intins pergamentul.Pe bolta de piatra a pesterii
se afla cela trei crapaturi prin care el a auzit ″ glas de trambita ″.Pestera
este mica si slab luminata.Despre cum a avut loc aceasta descoperire
Traditia istoriseste ca intr-o zi Ioan impreuna cu ucenicul sau Prohor, au
pecat din cetate intr-o grota, in pustie unde au petrecut zece zile impreuna si
inca zece doar Ioan.In aceste ultime zile, nu a mancat nimic ci doar s-a rugat
lui Dumnezeu sa-i descopere ce trebuie sa faca.Din inalturi a coborat la Ioan
un gla scare a zis : ″Ioan,Ioan ! ″si el a raspuns : ″ce poruncesti
Doamne ? ″Glasul din inalturi i-a zis :″astepta zece zile si-ti voi
descoperii o taina insemnatat foarte ″Sfântul Ioan a mai rama sacolo inca
zece zile fara sa manance. Dupa acest timp s-a petrecut o minune: ingerii Lui
Dumnezeu au coborat la el si i-au spus lucruri deosebite.Când Prohor s-a
intors la Ioan, acesta l-a timis dupa cela necesare scrierii.Apoi timp de doua
zile i-a dictat ucenicului si acesta a scris cela pe careSfântul Ioan la primise
de la Ingerii lui Dumnezeu.71
Inainte de a avea aceasta descoperire, Sfântul Ioan era foarte ingrijorat de
soarta fiilor sai duhovnicesti, de persecutiila care se indreptau impotriva lor,
de descurajarea unora, de delasarea altora, de unela obiceiuri rela. Aceasta
revelatie vine spre a inlatura aceste nelinisti
In capitolul intai ,versetul 19, Fiul Omului ii da o porunca lui Ioan in spatela
careia se poate citi schita insasi a intregii Apocalipse : ″scrie deci cela ce ai
vazut, cela ce sunt si cela ce au sa fie dupa acestea ″ Prin cuvintele cela ce
ai vazut putem intelege viziunea Fiului Omului si interpelarila divine; prin
cela ce sunt se arata situatia prezenta a intregii Biserici, exprimata simbolic
prin cela sapte Biserci din Asia Mica.Iar prin ″cela ce au sa fie ″se refera
la tainele vremii viitoare dezvaluite profetului72
Destinatarii scrierii sunt conducatorii Bisericilor din Efes, Smirna, Pergam,
Tiatira, Sardes, Filadelphia si Laodiceea, localitati din jurul Efesului situate

71
Vietile Sfintilor Apostoli, op.cit. pp. 156-157

72
Apocalipsa lui Ioan in traditia iudeo-crestina, trad.de Petru Cretia si Cristian Badilita, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1998, p.69
in Asia proconsulara.Scrierea era dusa in fiecare localitate de catre un curier,
care trecea pe la Bisericila respective lasand cate o copie de pe manuscris.
Numarul de sapte al Bisericilor mai are si un sens simbolic.
Scrierea era adresata intregii crestinatati.
Timpul scrierii este situat catre sfarsitul domniei lui Domitian (95-96)
Gresita intelegere a cuprinsului Apocalipsei, care invaluie adevarul divin in
termeni simbolici, metefizici si alegorici a dus la multa sminteala.
Ea cuprinde si fapte istorice (cap2-3) dar cea mai mare parte este de factura
peofetica, privind trecutul, prezentu si mai ales viitorul Bisericii in lume.
Fiind o descoperire divina si o carte profetica, ea nu poate fi intelaasa de
orice cititor si cu atat mai mult nu poate fi explicata sau tilcuita de
orucine.Ea nu poate fi talcuita decat de Biserica si de teologii ei cu deosebita
pregatire si numai tinand cont de toate regulila de interpretare sau de
exegeza ale Bisericii si ale Sfintilor Parinti73.Oricine se incumeta a o
interpreta literal, cum o fac in general protestantii si sectela, falsificând astfel
invatatura acestei scrieri, defaimeaza adevarul Sfânt si isi pierde nu numia
mantuirea lui ci si pe a altora pe care-i sminteste prin asemenea explicatii
gresite.
Simbolismul cifrelor si numerelor este foarte mare : numarul unu evoca
unitatea fiintei divine ,cifra doi inseamna cela doua firi ale Mântuitorului,trei
se refera la persoanela Sfintei Treimi,patru la cela patru puncte cardinale,
sapte la zilel saptamanii, dar si desavarsirea, sase inseamna imperfectul, 666
simbolizand maximul de rautate.

Trei si jumatate semnifca o durata scurta ;o suta, o cantitate nu prea mare ;o

mie, o multime nesfarsita sau o durata nelimitata ; doizprezece aminteste de
73
Pr.Dr.Ioan Mircea, Apocalipsa, Cuvint inainte de pr.Galeriu, Editura Harisma, Bucuresti, 1995, p.10
cela douasprezece semintii ale lui Israel, cei doisprezece Apostoli ai
Domnului Hristos si preinchipuie tot neamul omenesc.
Sfântul Irineu considera ca numarul fiarei 666 (Apoc13,18) corespunde
literelor care formau numele lui Antihris, dupa insasi talmacirea pe care o
dadea Sfântul Ioan celor care-l vedeau si dupa felul de a socoti al grecilor.74
In Apocalipsa, adveersarii Bisericii sunt aratati prin animale salbatice,
monstri marini sau pamantesti ; institutiila anticrestine prin madularela
acestor fiare. 75
Cartea cuprinde douazeci si noua de capitola si se imparte in doua.Partea
intai (cap 1-3)este precedata de un prolog (cap1,1-8).
In prolog, Sfântul Ioan arata caracterul cartii .
Partea intai s-ar putea intitula -Scrierile catre Biserici- caci cuprinde un
numar de sapte Biserici din Asia Mica, prin care se lauda sau se mustra viata
crestinilor din comunitatila respective. Evenimentela descrise se refera la
primul secol al crestinismului.
Partea a doua (cap.4-22) care se incheie cu un epilog (22,6-22) s-ar putea
numi -Cartea viziunilor- caci sub forma a sapte viziuni, autorul expune ceea
ce se va intampla in viitor.La randul ei aceasta prezinta doua sectiuni. In cea
dintai (cap.4-11) se arata maretia lui Dumnezeu si puterea data Domnului
Hristos pentru ca persecutorii Sai sa fie pedepsiti prin o serie de nenorociri,
descrise prin sapte peceti si sapte trambite.Pedepsela se refera la
evenimentela din timpul contemporanilor autorului, incheindu-se cu acelaa
de la sfarsitul veacurilor.

74
Irineu Pop Bistriteanul, Sfântul Irineu de Lyon, polamist si teolog, Editura Cartimpex,Cluj, 1998,p.40.

75
Ioan Constantinescu, op.cit.p. 353
A doua sectiune (cap.12-22) este o reluare si o dezvoltare a evenimentelor
din prima parte. Ea imbratiseaza toata istoria omenirii, prin alte viziuni,
incepand de la Nasterea Mântuitorului pana la Judecata finale, dar cu referiri
mai precise la Imperiul Roman la Roma si la Babilon, la influenta Lui Satan
dela sfarsitul veacurilor si la pedepsirea lui ; la parusia Domnului si la
fericirea celor drepti. In cuprinsul Cartii vom gasi scris ca Mielul Lui
Dumnezeu e injunghiat de la intemeierea lumii (Apoc.13,8) ceea ce
revelaaza ca lumea e opera a vointei, a iubirii divine, a jertfei.Deci jetfa,
iubirea sunt creeatoare .Mantuirea s-a infaptuit tot prin Jertfa, prin Cruce si
Inviere.Frecvent in Apocalipsa, Mântuitorul apare in acest chip al Mielului,
simbol al jertfei.
Puterila raului ″duhuri diavolesti ″, ″imparatia lumii ″pornesc razboi
impotriva Mielului, dar El ii biruie.Profund semnificativ ca biruinta apartine
iubirii divine si luminii si adevarului.Prin biruinta Lui, in insasi Jertfa Lui,
Mielul este si ″ Mirele Bisericii ″. ″Sa ne bucuram si sa ne veselim si sa-
i dam slava »psalmodiaza cei douazeci si patru de batranisi « multime multa
ca un vuiet de ape multa ….zicând Aliluia !..caci a venit nunta Mielului si
mireasa Lui s-a pregatit(″Apoc.19,4-7)76 Mireasa reprezentata simbolic
prin ″ cetatea Sfânta ″, ″Noul Ierusalim, pogorandu-se din cer ″,
″ cortul Lui Dumnezeu cu oamenmii ″ , este Biserica.Mirela in jertfa si
invierea lui este faclia ei,soarela ei care inoieste toate (Apoc.21,5).O
asemenea viziune revelaaza si sensul final si firesc al istoriei indreptata si
avansand cu si prin roate vicisitudinila ei , catre Imparatia iubirii in
intamopinarea Mirelui iubirii : »Duhul si Mireasa zic :Vino….Amin !...
Vino, Doamne Iisuse ! ″(Apoc22,17-20)

76
Pr.Dr.Ioan Mircea, op.cit.p.8
Measajul Apocalipsei sata nu in dominarea piterilor luciferice aupras luimii
care vor sa o stapaneascaprin teroare si sange, ci in iubirea si jertfa creatoare
prin si cu Mielaul Iisus Hristos, este mantuire lumii si perspectiva inoirii ei,
potrivit revelatiei, intr-un ″ cer nou si pamant nou ″(Apoc,21,1)77
In capitolil patru al cartii ni se relateaza : ″Iar in mijlocul tronului si in
imprejurul tronului-patru fiinte, pline de ochi dinainte si dinapo. Si fiinta era
asemenea laului, a duoa fiinta asemenea vitelului, a treia fiinta avea fat aca
de om, iar a patra fiinta era asemenea vulturului care zboara. Si cele patru
fiinte avand fiecare dintre ela cate sase aripi, sunt pline de ochi de jur
imprejur si pe dinauntru.Si odihna nu au ziua si noaptea zicând: Sfânt, Sfânt,
Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atottiitorul, Cel ce era si Cel ce este si cel ce
vine ″(Apoc.4,6-8) Sfântul Irineu al Lyonului (sec.II) a fost cel dintai care
a asemuit cele patru fiinte celor patru Evanghelisti, icoanele ortodoxe
timpurii cum ar fi maoziaicurile Bisericii San Vitale din Ravena, leul este
asemanat Sfntului Marcu, vitelul Sfântului Luca, omul Sfântului Matei, iar
vulturul Sfântului Ioan.78
Cartea Apocalipsei cuprinde insemnate invataturi referitoare la hristologie si
eshatologie.Se afirma despre Domnul Hristos-Cuvantul intrupat
(Apoc.19,13), facator al intregii lumi (Apoc.3,14 ;4,11), adevarat Dumnezeu
(Apoc.1,17 ;2,8 ;19,16), Mijlocitor unic intre Dumnezeu si oameni
(Apoc.1,5 ;5,5). Rascumparator al tuturor oamenilor (Apoc.5, 9), biruitor
asupra lui Satan (Apoc.20,1 ;20,15), invingator definitiv al lui Antihrist si al
lui Satan la Parusie (Apoc.19,20)

77
Ibidem

78
Arhiep.Averchie Tousev, Parintela Serafim Rose, op.cit. p.8
Judecator al tuturor celor vii si celor morti la a doua sa venire
(Apoc.6,17 ;20,10-15) ; izvor al vietii si fericirii vesnice (Apoc.22,3 ;5,7). Se
mai afirma imparati a de mii de ani pentru cei drepti (Apoc.20,4) Anihrist va
exercita puterea sa de inselare si de persecutie asupra credinciosilor,
patruzeci si doua de luni(o perioada) (Apoc.5,8,8,3-4) ;despre pronia divina
(Apoc.2,7 ;3,9) despre ingeri buni (Apoc.5,11 ;8,2 ;3,6 ;9,1), despre Satan si
ucenicii sai, demonii (Apoc.12,7 ;20,2-7)
;pedeapsa lor (Apoc.20,10) biruinta finala a Bisericii si fericirea vesnica
(Apoc.21,1-4)
Ca idei morale si de viata crestina se afirma: libertatea crestina (Apoc.3,20),
condamnarea indeferentismului religios (Apoc.3,15-16), amenintari grave
pentru pacatosi (Apoc.2,23;3,1-2), indemn la pocainta (Apoc.2,5;16,3), la
suferinte si rabdare (Apoc.2,10;13,10); indemn spre fapte bune (Apoc.2,26),
rasplata pentru adevarata viata crestina si fapte bune (Apoc.3,11-12 ;22,12)79
Apocalipsa este o carte de inalta zidire spirituala, care ridica orice suflet de
la zadarnicia lucrurilor pamamtesti spre valorila spirituale spirituale
ceresti.Este o carte de intarire a virtutii, a rabdarii si a sacrificiului.Prin
citirea ei dobandinm respeect si veneratie fata de sfinti si mrtiri.Daca dintre
toate cartila Noului Testament s-ar fi pastrat numai aceasta, tot ar fi fost de
ajuns sa se vadeasca suprafireasca maretie a Bisericii crestine 80

79
Ioan Constantinescu, op.cit. pp. 365-366

80
Arhim.Daniil Gouvalis, Mesje din Apocalipsa, trad. de Cristina Bcanu,Editura Bunavestire, Bacau, 2002,
p. 81.
 III. Cuvântul, Viaţa, Lumina, Adevărul si Iubirea in scrierile
ioaneice

Sfântul Apostol Ioan, folosind in primul capitol al Evangheliei sale, pentru

Hristos Dumnezeu , numele de Cuvantul, a aratat prin acxeasta caracterul de
persoana activa al Fiului in dialog cu Tatal,daci cu alta persoana.Prin aceasta
a subliniat faptul ca inceputul tuturor nu e o esenta, ci o comuniune suprema,
ganditoare si libera, de Persoane.
Totodata prin acelaasi cuvinte : ″La inceput era Cuvantul ″ El este pus in
lagatura cu lumea, care are un inceput.El era inainte de ea si ca atare Cel ce
face posibil ca ea sa se nasca. ″Si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu
era Cuvantul ″ versetele ne arata dumnezeirea Cuvantului si deosebirea lui
ca Persoana de Dumnezeu Tatal.
Cuvantul era in toate cela facute, ca viata.Aceasta lumineaza fiinta rationala,
daruieste din belsug intelegere celor capabili de intelegere : ″Intru El era
viata si viata era lumina oamenilor ″ 81Cuvintele lumina si viata fac parte
din termenii cei mai specifici ai Evangheliei dupa Ioan.
Viata si lumina sunt elamente esentiale in referatul biblic despre creatie.In
general in Vechiul Testament, viata si lumina isi au izvorul in Dumnezeu
(Iezechiel 37,1-14 ;Daniel12,2 ;Ps.118,130 si indeosebi Ps.35,9)″ca la Tine
este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina ″ Prin invierea din
morti si prin viata duhovniceasca revarsata permanent in Biserica Sa, Hristos
se manifesta ca fiind El Insusi viata si lumina si ca Cel prin care Dumnezeu
da viata si lumina lumii.
Acesta este un adevar pe care Sfântul Ioan il afirma mereu si in forme
variate in scrierile sale.82
Cuvantul Lui Dumnezeu este obarsia si puterea sustinatoare a tuturor celor
vazute si nevazute, a celor cerestio si pamantesti.
Caci El fiind Viata cea din fire, daruieste existenta si viata si miscarea de
multe feliri celor ce sunt.Fiul cel Unul Nascut este prin fire Viata. ″Si viata

81
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. de Pr. Prof. Dumitru
Staniloaie, P.S.B. 41, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti,
2000, p.29

82
Pr.Prof.Dr. Vasila Mihoc, Sfânta Evanghelie de la Ioan, vol I, Editura Teofania, Sibiu, 2003, p.49
era lumina oamenilor ″ (Ioan 1,4) Se intelege ca Dumnezeu Cuvantul care
pe toate la face vii sau e Viata in toate cela ce sunt, lumineaza pe om,
daruindu-i din belsug, intelegere. Caci nu se imbogateste firea creata si
facuta cu nimic de la sine, ci tot ce ara rata acaare este fara indoiale de la
Dumnezeu, care daruieste si faptul de a fi si cum se cuvine sa fie
fiecare.Elaste viata si lumina de care oamenii au nevoie sa se
impartaseasca.83
Iisus Hristos este Lumina.Sfintii sunt capabili sa o primeasca dar nu sunt
producatori din ei insisi. Unul singur este Lumina in Sine si Lumina ca
izvor pentru creaturi.Hristos ca Lumina este totodata Viata, Viata fara de
sfarsit.Oamenii devin lumina cu adevarat primind viata fara sfarsit prin
Inviere.Numai aceasta vita da sens sau lumina existentei lor.
El ″ era lumina cea adevarata ″(Ioan1,9) distingandu-se astfel de cele
create. Se distinge clar ceea ce e prin fire si cele ce sunt dupa har, pe cel ce
se lasa participat de cela ce se impartasesc de El, pe cel ce se daruieste de
cele carora se daruieste, ele avand nevoie de aceasta.
Dupa cum Iisus este ″Lumina oamenilor ″ , ″Lumina
lumii ″, ″Lumina cea adevarata ″fiindca lumineaza inteligenta oamenilor
tot asa se cheama pe sine inviere pentru ca produce lapadare de tot ceea ce-i
mort si insufleteste ceea ce in sens propriu se numeste viata.
Intaiul Nascut este si Adevar care a cuprins in sine ratiunea de fi a intregului
univers, dupa vointa Tatlui cu cea mai mare acuitate, impartasind aceasta
ratiune fiecarei fapturi dupa merit si in masura in care fiecare faptura se
apropie de adevar84
83
Sfântul Chiril al Alexandriei,op.cit.p.67

84
Origen, Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Cartea I, Institutul European, Iasi, 1995, p. 66
Contastul dintre intuneric si lumina este unul ioaneic : ″Lumina lumineaza
in intuneric dar intunericul nu a biruit-o ″(Ioan 1,5) Sau ″ umblati ca unii
care aveti lumina ca sa nu va cuprinda intunericul, caci cine umbla in
intuneric nu stie unde merge ″(Ioan 12,35) Acestui contrast la Sfântul Ioan
îi corespunde acela intre adevar si eroare :″cine face raul uraste lumina…
dar cine lucreaza dupa adevar vine la lumina ″(Ioan 3,20-21) Acest contrast
se poate regasi si in scrierile de la Qumran. Regula comunitatii (3,20) zice ca
fii dreptatii merg pe caile luminii, in timp ce fii nedreptatii merg pe caile
intunericului.. ″85
Revelatia culminanta a lui Hristos despre Dumnezeu este revelatia despre
Dumnezeu iubire. Sfântul Ioan, care ne transmite in scris aceasta revelatie
cum a facut-o si pe cale orale, in intreaga sa lucrare de propovaduire isi
merita din plin numele de ″Apostol al iubirii ″
De aceea cuvintele ″ a iubi ″(si ″ iubire ″( ocupa un
loc cu totul aparte in scrierile Sfântului Ioan Teologul.86
In iubire esti liber, iubirea de sila nu e iubire. In Hristos, Fiul Lui Dumnezeu,
facându-se frate cu noi ne comunica prin iubire Duhul de fii iubitori ai
Tatalui.
In ceea ce priveste versetul ″Iata Mielul Lui Dumnezeu Cel ce ridica
pacatul lumii ″(Ioan 1,29), in textul grec se vorbeste despre Hristos ca Miel
al Lui Dumnezeu, nu ″ inaintea celui ce-l tunde ″ci ″ impotriva celui ce-l
tunde ″.Aceasta inseamna ca prin Jertfa Hristos face unlucru care biruieste
pe cel ce-l jertfeste.Iubirea e mai tare ca toate.
85
Athanasie Negoita, Noul Testament si manuscrisela de la Qumran,Editura Stephanus, Bucresti,
1993,p.155

86
Pr.Prof.Dr. Vasila Mihoc, Sfânta Evanghelie de la Ioan, op.cit. p.85
Precum fiind Viata dupa fire, a murit dupa trup pentru noi, ca sa inviga
moartea pentru noi si sa invie cu Sine intreaga fire.87
S-a pogorat din cer Cuvantul Lui Dumnezeu, cum zice El insusi, ca facându-
si proprie firea omului, asemenea unui mire, sa o convinga sa rodeasca
semintela duhovnicestiale intelapciunii.Si de aceea cu drept cuvant firea
umanitatii se numeste mireasa, iar Mnatuitorul Mire, dumnezeiasca
Scriptura inaltand cuvantul de la cela ale noastre la intelegerea celor mai
presus de noi.
Iubirea sta la baza mortii lui pentru noi, iubirea Lui si a Tatalui Sau.Iisus
Hristos nu uita sa uneasca mereu iubirea Lui mantuitoare pentru noi cu
iubirea Tatalui.Numai iubirea Lui Dumnezeu cel nemuritor poate sa ne
daruiasca si noua nemurirea (Ioan 3,16)
Lumina e socotita de Mântuitorul, una cu binele : ″Iar judecata este
aceasta, ca Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult
decat Lumina ″(Ioan3,19)
In lume este un sens al existentei care sustine armonia intre toate, asa cum
le-a creat Dumnezeu.Raul aduce dezordinea, fiecare dorind sa la incalce sau
sa se desparta de celalelte, afirmandu-se numai pe Sine.Cea mai mare
Lumina sau bunatate a adus-o in lume Fiul Lui Dumneze, Care S-a facut om
ca sa dea putere sa fim buni , sa vedem sensu bucuria si armonia existentei.
Unde este Dumnezeu in creeatura este sarbatoare, pentru ca acesta inseamn
Lumina si bucurie pentru ca e pasire in venicia fericita, precum unde nu este
El, e moarte si intuneric sau lipsa de sens si tristete.
Unul Nascut este viata dupa fire ″ca in El vietuim si ne miscam si
suntem ″(Fapte 17,28). Si se salasluieste intru noi prin credinta si locuieste

87
Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit. p.144
prin Duhul Sfânt. De aceea sta scris : ″Cel ce crede in Fiul are viaţa
veşnică ″(Ioan 3,36)
Sfântul Chiril al Alexandriei considera ca prin cererea facuta femeii
samarinence sa-i dea apa sa bea (Ioan 4.7-8) Iisus arata a ca Dumnezeu
voieste ca omul sa se deschida prin iubirea lui, pentru a-l putea mantui
venind la el.88
Taina Lui Dumnezeu este lumina si vit ape care omul aspira sa si la
insuseasca tot mai mult, fiind si bunatate.Fiindac e bun voieste sa ne dea
viata vesnica, vrea sa experiem bunatatea lui in veci.De aceea inaintam spre
El nu numai prin cunoastere ci si prin experierea bunatatii Lui.Si cu cat
devenim mai buni, cu atat aratam ca ne-am apropiat mai mult de El, ca avem
tot mai mult din puterea Lui, din lumina Lui,din viata lui in noi.
Dumnezeu este adevarul pentru ca are in Sine existenta si in toate sensurila ;
lumina, bunatatea, bucuria.
Iisus este Lumina lumii intrucat ete Cuvantul, Cel ce lumineaza tote si la da
sens tuturor.El nu mai lumineaza numai pe Israel, cum dfacea in Vechiul
Testament prin Prooroci ci intreaga lume.
Dumnezeu este lumina prin excelanta. Dumnezeu depaseste cunoasterea
printr-o lumina pe care nu o putem cuprinde, intreaga.Persoana, in general
este lumina, cauta lumina, sensul, dar nu-l poate cuprinde niciodata
deplin.Dumnezeu este sensul tuturor, El este izvorul tuturor sensurilor si ne
bucura prin lumina, prin intelegere.Iubirea, intelegerea, lumina sunt
nedespartite, sunt una. Hristos a venit sa ne mantuiasca pentru ca a venit c
alumina, ca iubire.

88
Ibidem,p. 210
Prin vesnicia iubirii ne da mantuirea si un sens al vietii care ne fericeste.De
aceea nu Hristos pedepseste pe cel ce nu-I primeste iubirea ci acela insusi se
pedepseste.
Iisus Hristos este Calea, Adevarul si Viata (Ioan 14,5-6). Hristos ne este cale
pentru faptela bune sau pentru vitruti, ne este adevar pentru credinta si viata
prin nadejde,caci ne sustine prin nadejde viata de ep pamant si ne asigura
prin ea viata vesnica.Hristos este calea care ne duce spre tinta vesnicei
existente fericite .Hristos esteAdevarul care este mai presus de ceea ce
cunoastem in lumea trecatoare.Si de El suntem siguri prin credinta, care
depaseste ceea ce stim din lume,stiinta care este trecatoare.
El este Adevarul si Calea, adica temeiul adevarat al credintei si norma
cunoasterii neratacite de la Dumnezeu89
Prin cuvintele : ″Precum M-a iubit pe Mine Tatal, asa v-am iubit si Eu pe
voi, ramaneti intru iubirea mea ″Domnul nostru Hristos ni se da ca un fel
de chip al vietuirii sfinte
Mântuitorul Iisus Hristos este Cel care ne indeamna spre
iubirezicând : ″Aceasta este porunca Mea, sava iubiti unul pe altul, precum
v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are,ca sa-si puna
sufletul pentru prietenii sai ″(Ioan 15,12-13) A chema pe oameni la
fericirea lui Dumnezeu inseamna a-i chema la fericirea vesnica, pentru ca
numai in comuniunea cu El sta acesta fericire.Dra aceasta inseamna a-i
pregati pentru cel mai mare si vesnic bine.Si oare a-i ajuta sa ajunga la acest
bine nu este fapta celai mai mari iubiri ? ″Cuvantul vietii ″ (I Ioan1, 1),
despre care ne istoriseste ale Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan

89
Ibidem,p. 839
Este intr-adevar Logica vietii, Intelepciunea vietii si Logosul Vietii.Pana la
El viata era fara de logos, fara semnificatie, totutl era un ″balci al
absurdului″Pana la El Cuvantul Vietii, viata era fara de grai sau cuvant,
viata nu stia cum sa graiasca, nici cum sa rosteasca, nici cum sa se exprime
pe sine insasi, nici taina ei, nici suferinta ei, nici durerea ei, nici bucuria ei,.
InEl viata a dobandit totul s-a preschimbat in sens.90
Ceea ce nu era si ceea ce nu a ramas pentru cugetarea omeneasca, fie greaca,
fie romana, fie indiana sau oricare alta- decat unideal o idee ;a devenit viata,
viata noastra pamanteasca prin Intruparea lui Dumnezeu-Cuvantul.Noi avem
cuvantul vietii si de sceea cunoaste logica vietii.Pana la intrupare avem o
masca a vietii, o pseudo-viata.Caci ce viata este aceea când exista moarte
când totul se sfarseste in moarte ?
Dar viata care nu moare, care nu se sfarseste in moarte este indreptatita sa se
cheme viata.
De fapt doar viata vesnica este viatasi tocmai aceasta viata s-a aratat pentru
intaia data in lumea noastra prin Mântuitorul Iisus Hristos.De aceea Sfântul
Ioan spune : ″Si viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim
Viata de veci, care era la Tatal si s-a arata noua »Dar de unde indrazneale
Apostolului ?Din propria experienta, caci el insusi gustese din viata vesnica
el insusi avusese impartasire de ea,el insusi participase la ea prin mijlocirea
Domnului nostru Iisus Hristos″91
Crestinii se deosebesc de ceilalti oameni prin aceea ca au viata
vesnica .Viata crestinilor este dimpreuna cu Treimea cea

90
Arhim Iustin Popovici,Epistolale Sfântului Ioan Teologul, Comentariu,trad.Sabin Preda,Editura
Bizantina, Bucuresti, 1998, p.9

91
Ibidem,p. 11
dumnezeiasca, unirea, impartasireacu Ea, cu puterila si cu lucrarila ei
sfintitoare, datatoare de viata, creeatoare si vesnice.
Cuvantul este in trup, aici cu noi, printre noi si in noi. Prin El este intreaga
Viata vesnica si intreg Adevarul vesnic si intreaga Lumina vesnica si
intreaga Iubire vesnica.
Impartasirea de Hristos si de virtutila Lui cela sfinte umpla fiinta omeneasca
de bucuria care nu trece.
″ Dumnezeu este lumina sii nici unintuneric nu este intru El″(I Ioan1.5)
Adica El este pricina a tot ceea ce este Sfânt,a tot ceea ce este bun ,a tot ceea
ce este adevarat, a tot ceea ce este drept, a tot ceea ce este nemuritor. Caci
unde ar fi intunericul in Dumnezeu Omul ? Sau unde e in El pacatul ?
De aceea Domnul Hristos ca Dumnezeu adevarat a putut spune despre
Sine : ″Eu sunt lumina lumii ″, ″Eu sunt lumina vietii ″.
Dumnezeu Cuvantul in intruparea Sa doreste ca oamenii sa intre in
comuniune cu El.Precum Elaste lumina si noi trebuie sa ajungem la
lumina ;cum Elinsusi este in lumina, trebuie ca si noi sa fim in ea.Precum El
este intru adevar si noi trebuie sa ajungem sa fim asemenea.
Doar o fiinta omeneasca pe deantregul fara de pacat, neprihanita, doar aceea
poate fi ″ Lumina cea adevarata ″(Ioan 1,8-9)In neamul omenesc doar
Iisus Hristos este o sasemenea fiinta.Inaintemergatorul marturiseste
ca : ″nu era el lumina ″ci a venit a vesti pe Cel ce este Lumina.
Omul se afla in intuneric când traieste in pacat si se afla in lumina când
traieste dupa Evanghelia Lui Hristos.
Iubirea cea dupa Evanghelie fata de om umpla pe om de lumina cea
adevarata. Vede cu toata limpezimea calea ce-i laaga sufletul de Dumnezeu
si il poarta spre El.Doar atunci poate cunoaste omul limpede voia lui
Dumnezeu ca si rosturila fiintei lui si doar atunci la poate implini.92 ″Cine
iubeste pe fratele sau ramane in lumina si sminteala nu este intru el ″ (I
Ioan 2,10) Iubirea deschide ochii omului.
Nimeni nu a intuti si nu simtit atat de bine si de limpede ca Sfântul Ioan
Teologul ca in constiintela noastre omenesti totul izvoraste din doua
obarsii,de la Dumnezeu si de la diavol.Tot binela din aceasta lume isi are
izvorul sau primordial in Dumnezeu, precum tot raul in diavolul.Fiecare bine
se inntoarce la Dumnezeu si fiecare rau la Diavolul.
In versetul : ″Noi stim ca am trecut din moarte la viata pentru ca iubim pe
mfrati ″ (I Ioan 3,14) se cuprinde intreaga taina a crstinismului prin iubire
am trecut de la moarte la viata.
Iubirea este singura punte ce bolteste deasupra prapastiei mortii dintre
aceasta lume si cealalta.
Ea este cea care ne ridica din moartea sufleteasca si din iubirea pacatului, ea
este cea care ne da viata pentru Dumnezeu si face sa vietum in Dumnezeu.
Iubirea ne-a unit iarasi, mai intai cu Dumnezeu, izvorul atoata viata iar mai
apoi cu fratii nostri.In afara iubirii se afla moartea : ″caci cine nu iubeste pe
fratele sau ramane in moarte ″ (I Ioan 3,14) Doar iubirea sparge robia
egoismului.Ea scoate sufletul din robia de sine, din singuratatea egoismului.
Din iubire fata de aomeni Mântuitorul de buna voie S-a jertfit pe Cruce, ca
sa ne daruiasca Invierea, Viata vesnica : ″In aceasta am cunoscut iubirea,
ca El Si-a pus sufletul Sau pentru noi si noi datori suntem sa ne punem
sufletel noastre pentru frati ″(I Ioan 3,16)
Iubirea este totdeauna jertfa de sine, mereu se jerfeste pentru frati. Scara
iubirii este imensa incepe cu cela mai mici jertfe si se sfarseste cu jertfa de

92
Ibidem,p. 29
sine. Esential este ca in fiecare din aceste jertfe sa fie o simtire vie a iubirii
pentru fratele.Când dragostea de Dumnezeu ramane in inima, atunci ea este
deschisa tuturor fratilor spre a la slujiprin fapte bune, rugaciuni, posturi, prin
dreptate, bunatate, adevar, milostvire, rabdare, smerenie, prin pace sau prin
toata jetfa de sine, mergand pana la a da pentru fratele ce-i mai de pret din
om sufletul 93
Acestea de mai sus reprezinta lucrarea, marturia si autenticitatea ei : ″fii
mei sa nu iubim cu vorba, numai din gura ci cu fapta si cu adevarul ″(I Ioan
3,18)
Versetul ″Si aceasta este porunca Lui, ca sa credem intru numele Lui Iisus
Hristos, Fiul Sau si sa ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat porunca ″(I
Ioan 3,23) reprezinta o prescurtare a Evangheliei: credinta in Iisus Hristos si
iubirea de Dumnezeu.
Prin credinta sporeste iubirea si prin iubire credinta.Cu cat omul il cunoaste
mai mult prin credinta pe Iisus Hristos, ca atat mai mult il iubeste si cu cat
mai mult il iubeste cu atat mai mult se adanceste in taina Lui
Hristos. ″Dumnezeu este iubire ″(I Ioan 4,8) de aceea iubirea este putere
indumnezeitoare,Iubirea imbiba, impregneaza fiintei omenesti puterila
dumnezeisetice fac ca aceasta sa renasca si o prefac intr-o fiinta noua un
suflat nou, o inima noua, o minte noua, o viata noua.Doar aceasta iubire ne
aduce adevarata cunoastere de Dumnezeu.Iubirea ne laaga, ne apropie
duhovniceste si ne uneste cu toate fapturila Lui Dumnezeu si mai intai de
toate cu oamenii.
Cel ce-si iubeste fratele il are pe Dumnezeu, il cunoaste pe Dumnezeu.Cel ce
nu-si iubeste fratele nu-L are pe Dumnezeu, nu-l cunoaste pe Dumnezeu, nu

93
Ibidem,p. 66
vede in oameni fiite dumnezeiesti, fiinte dupa chipul Lui Dumnezeu caci nu
este nascut din Dumnezeu.Dragotea Lui Dumnezeu nu s-a putut arata mai
bine oamenilor decat in aceasta: trimitand imlume pe Dumnezeu Cuvantul,
ca oamenii sa poata trai prin El.Viata lui Dumnezeu a devenit a noastra, s-a
facut viata a oamenilor prin intruparea Cuvantului.Cuvantul s-a facut om
pentru ca omul sa primeasca viata Lui Dumnezeu, ca aceasta viata sa-l
invete si sa-i aduca puterila trebuincioase spre a-si indepliniviata
pamanteasca.94
Traim in Hristos când vietuim prin Adevarul Lui, prin iubirea Lui, prin
Dreptatea Lui, prin Bunatatea Lui , intr-un cuvant când traim prin
Evanghelia Lui, prin Biserica Lui.Pentru ca in Biserica nu se afla doar
Evanghelia Lui ci si EL Insusi: minunatul Dumnezeu-Om cu toate
desavarsirila Lui si cu toate sfintela lui puteri si virtuti.
Biserica este Trupul vesnic viu al lui Hristos, iar membrii Bisericii sunt
molaculale si celulale acestui organism si toate traiesc prin El.De aceea
vestea cea mare a Sfântului Ioan ″fiul tunetului ″ca prin El viata sa avem
se implineste neincetat in Biserica in toate madularela ei de la inceputuri
pana azi 95
Iubirea Lui Dumnezeu pentru oamenii pacatosi este cea mai mare dintre
minunile milostivirii dumnezeiasti.Cai in aceasta sta dragostea : in a milui pe
pacatos si in a infiera pacatul,in a distinge pacatul de om pentru a puteaq
milui pe om si a condamna pacatul.Hristos este jertfa de ispasire pentru
pacatele noastre.Pentru ca am primit aceasta iubire pa care n-o meritam
catusi de putin, datori suntem intu aceasta iubire, prin acesta iubire si din
94
Ibidem,p. 81

95
Ibidem,p. 82
causa acestei iubiri sa ne iubim unii pe altii.Prin iubire Dumnezeu cel
nevazut s-a facut vazut, S-a intrupat.Puterea dumnezeiasca il muta pe cel ce
iubeste in cel ce este iubit, la uneste vietile intr-una, sufletul intr-unul
singurn inimile intr-una singura iar ei simt una desi raman doua persoane
deosebite.
Omul care cearca iubirea Lui Hristos L-a salasluit pe Dumnezeu in sufletul
lui: vietuieste cu El, cugeta cu El, simte cu El, lucreaza cu El.
Cata vreme Dumnezeu locuieste in om ii desavarseste acestuia si iubirea
pentru aproapele, caci iubirea dumnezeiasca se revarsa din in ce mai mult
din Dumnezeu in sufletul omenesc.Prin iubire Dumnezeu se salasluieste in
sufletul omului si de aceea iubirea aceasta este desavarsita.
Noi am cunoscut iubirea Lui Dumnezeu prin Mântuitorul.Pana atunci nu
stiam ce-i iubirea cea adevarata.
Dumnezeu salesluindu-se in om prin iubire, il mantuieste prin iubire.La fel
si omul prin iubire se salesluieste in Dumnezeu si se mantuieste prin iubire
″Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si
Dumnezeu ramane in el ″(I Ioan 4,16).
Atotputernica forta dumnezeiasca, iubirea pierde tot pacatul din noi si ne
pazeste intr-o viata Sfânta si curata96 Iubirea noastra de Hristos este
raspunsul firesc la iubirea Lui fata de noi. ″Noi iubim pe Dumnezeu pentru
ca El ne-a iubit cel dintai ″ (I Ioan 4,19) In crestinism iubirea de om este
dovada iubirii de Dumnezeu Trebuie sa-i iubim pe oameni pentru ca sunt fii
ai Lui Dumnezeu, ceea ce inseamna ca sunt dupa chipul Lui Dumnezeu, sunt
fiinte purtatoare de sfintenie si de pretuire dumnezeiasca. Iubirea naste
intotdeauna in suflat ostare de bucurie.Dumnezeu nu vrea sa impuna

96
Ibidem,p. 89
pocainta cu sila si acesta tocmai pentru caeste Dumnezeul iubirii.Din iubire
El l-a facut pe om cu o libertate dupa chipul Sau.Daca Si-ar impune cu sila
voia, Evanghelia, mantuirea, Imparatia si pa Sine Insusi ar desfiinta vointa
libera a omului. Aunci omul ar inceta sa ami fie om, n-ar mai fi decat o
masina, un robot. Or Dumnezeu, fiindca e iubire, nu poate face aceasta, caic
nu tine de firea iubirii.97
In Hristos am vazut dreptatea, adevarata si intreaga si de la El ne-am invatat
ce-i dreptatea. Dumnezeu Omul si Evanghelia Lui este dreptatea. Iar
nedreptatea tot ce nu-I El si tot ce nu-i al Lui si tot ce nu-i Evanghelia
Lui ″Orice nedreptate este pacat ″(I Ioan 5,17)
Intre iubire si adevar este o stransa lagatura.Putem spune ca iubirea traieste
prin adevar iar adevarul prin iubire. Daca iubirea are un limbaj acesta-i
adevarul iar daca adevarul are un limbaj acesta-i iubirea. Adevarul nu poate
trăi intr-un suflet in care nu-I sălăsluita iubirea, fiindcă iubirea este viata
adevarului, inima lui.Afi crestin aceasta inseamna, a umbla in adevar a fi in
adevar.Adevarul dumnezeiesc se afla in Evanghelie. Sfântul Ioan
Evanghelistul indeamna pe crestini, ca pe cei ce nu aduc o invatatura dreapta
dupa adevar sa nu-i primeasca, pentru a nu fi partasi la faptela lor cela rela
(II Ioan 10-13).
Trebuie luat aminte la aceste cuvinte caci insusi Apostolul iubirii la rosteste,
insa cu dreptate la rosteste pentru ca iubirea nu subzista decat prin
adevar.Sufletul sporeste când sufletul traieste prin adevar si umbla in
adevar. ″Mai mare bucurie decat aceasta nu am decat sa aud ca fii mei
umbla intru adevar ″ (II Ioan 3-4) Acela caruia i se adreseaza Epistola,
traind in adevarul lui Hristos l-a facut al sau l-a preschimbat in adevarul

97
Ibidem,p. 108
lui.Acesta este telul credintei evnghelice ca noi sa facem al nostru, omenesc
tot ce-i al Lui Hristos 98
Noi deci datori suntem sa ne straduim a fi impreuna lucratori pentru adevar.
In umbra fiecarui bine sta Cel bun.El este Celce da putere si-l imbie pe
ommsa faca binela.Când un om face binela, e semn ca-iunit in duh cu Cel ce
singur este bun, cu Dumnezeu ″Cel ce face binela din Dumnezeu este, cel
ce face rau n-a vazut pe Dumnezeu ″(II Ioan 11)
In Biserica Insusi Adevarul marturiseste despre El, dar marturisesc despre El
de asemenea si amrtorii Adevarului.Domnul Hristos este Adevarul Insusi isr
martorii Lui sunt Apostolii, sfintii si toti crediciosii.De fapt Biserica nu e
nimic altceva decat o neincetata marturie despre Hristos Dumnezeul si
Mântuitorul lumii caci in ea lucreaza si traieste neincetatDumnezeu-Omul,
Hristos,Totdeauna in ea este aceeasi putere a Lui de viata facaoare si
mununata, totdeauna este aceeasi iubire a Lui, totdeauna aceeasi Evanghelie
a Lui pentru ca Isus Histos este Lumina, Viata, Adevarul si Dragostea.
Cel ce are ochi de vazut Il poate si astazi vedea, cum l-au putut vedea toti cei
care au binevoit sa-l vada de doua mii de ani incoace.

98
Ibidem,p. 123
 Concluzii

Nu-i nici o indoiala ca nimeni nu a cunoscut atat de desavarsit, nici n-a avut
mai deplin iubirea Lui Hriostos decat Apostolul iubirii, Sfântul,Ioan
Evanghelistul.Iubirea a stralucit din el la fel de orbitor ca lumina
soarelui.Ucenicul pe care-l iubea Iisus a cunoscut tainele iubirii
dumnezeiasti mai deplin decat orice om.Poate iubirea lui e cea mai
desavarsita dupa cea a lui Dumnezeu- a Lui Hristos, Domnul Cel minunat si
dupa cea a Maicii Domnului.De aceea Evanghelia lui este mai intai de toate
Evanghelia iubirii dar in acelasi timp si Evanghelia adevarului, a luminii si
vietii.
Acestea sunt intruchipate desavarsit de Sfântul Fiu al Tunetului, el este acela
care a facut sa rasune precum sunetul tunetului, tot adevarul Noului
Testament ca si iubirea Noului Testament.In iubirea lui pentru Hristos a unit
intru totul si iubirea dumnezeiasca si adevarul dumnezeiesc, de aceea
Domnul Cel Atotstiutor l-a si numit de la inceput Fiul Tunetului.Iar el si-a
indreptatit cu desavarsire acest nume.
Urmarind cu atentie viata Sfântului Ioan, dragostea acestuia fata de Hristos
si fata de semeni ne vom hrani si ne vom intari.El este o pilda vie un model
care ni se asterne inaintea ochilor. Mila lui, rabdarea, blandetea, smerenia,
bunatatea, curatia, ravna cea buna paentru adevar si propovaduire sunt
lucruri pe care la putem avea in atentie.
De as3meni in istorisirea vietii sale se pot gasi argumente in favoarea
cinstirii Sfintei Cruci.De semnul Sfintei Cruci Apostolul de multe ori s-a
folosit spre a vindeca pe cei bolnavi, a invia pe cei morti sau a izgoni pe
diavoli.
Din scrierile sale se poate observa importanta Sfintei Traditii.Dupa cum
spune ″Sunt si multe alte lucruri pe care le-a facut Iisus si care daca s-ar fi
scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartila ce s-ar fi
scris ″(Ioan 21,25) sau ″ Multe avand a va scrie n-am voit sa la scriu pe
hartie si cu cernealea ci nadajduiesc sa vin la voi sa vorbesc gura catre gura,
ca bucuria voastra sa fie deplina ″(II Ioan 12 ;II Ioan 13-14)
Prin Sfânta Evanghelie dupa Ioan si celelalte scrieri ale lui suntem ridicati de
la aceasta lume materiale la cea spirituale, suntem ridicati de la pamant la
cer.Suntem condusi spre Hristos, spre unirea si vesnica fericire impreuna cu
El.
Pentru ca Sfântul Ioan ajunsese la o varsta inaintata se intarea convingerea
multora ca ucenicul pe care-l iubea Iisus nu va muri ci ca probabil, va fi
mutat din acesat lume ca Enoh sau ca Ilie.Cu adevarat nemuritor ramane insa
Sfântul Apostol prin cela cinci scrieri minunate pe care le-a lasat Bisericii lui
Hristos:Evanghelia, cela trei Epistola Sobornicest si Apocalipsa.99
99
Pr.Prof.Dr. Vasila Mihoc, op.cit. p. 25
Intalnirea cu acest atat de minuant Apostol face sa se nasca in sufletele
oamenilor si sa creasca neincetat o bucurie deosebita si un nespus entuziasm.

Despre Sfântul Ioan Apostolul

Ales prin dragostea-i pentru Mantuitor,

Si Fiu al Tunetului cutrmurator,
Ioan prin Sfânta vorba a dezvaluit,
Tainele Domnului celui preamarit.

Dupa ce-n larguri pesti prindea,

De-a tatalui carunta varsta ingrijea,
Dar s-a oprit in credinta deodata,
Când înnotă in larg de mare tulburată.

Plasa-n adancuri când s-a unduit,

Cuvantul Sfânt al Domnuluil-a pescuit,
Si plasa ce-n unde a stat,
Viata tuturor a-naltat.
 Pestela este credinta supusa,
Ce-n largul lumii e dusa,
Din pieptul lui stralucind,
Cu Sfântul Duh plutind.

La inceput era Cuvantul,

Si cuvantul era la Dumnezeu
Si Dumnezeu era Cuvantul
Acesta era intru inceput la Dumnezeu,

Toate prin Els-au facut,

Insusi rasuna de-acel inceput,
Si-coronat de Duhul Sfânt,
Se-ncoroneaza cu scrisu-i Cuvant.

In multe impreuna au patimit,

Dar sangele vina a neprihanit,
Sta-n fata mucenicul prin moarte,
Pe multi i-a facut mucenicie sa poarte.

Se zice totusi c-ar fi fost invins,

Intimp ce se-ncingea ulaiu-aprins,
Dar El a sters a lumii pulbere, Mantuitor,
Si celor ce-L cercara le-a fost biruitor
 In veci slava Tie, maret Ziditor 100

Bibliografia

-Bblia sau Sfânta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1997

Scrieri patristice
-Vietile Sfintilor Apostoli, trad.de Diana Potlog, Editura
Sophia,Bucuresti,2002
-Vietile Sfintilor pe luna Septembrie, editia a doua, Editura Episcopiei
Romanului,1999
-Sfântul Ambrozie, Srieri, partea a doua, trad de Pr.Prof.Dr. Ene
Braniste,Prof. David Popescu si Lact. Dr. Dan Negrescu,P.S.B. 53 Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,
Bucuresti, 1994

Sfântul Ambrozie, Scrieri, Partea a doua, P.S.B. 23, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii
100

Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994 p. 369

- Sfântul Chiril al Alexandriei,Scrieri, Partea a patra, trad. de Pr. Prof.
Dumitru Staniloaie, P.S.B. 41, Editura Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000
-Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, in Scrieri,Partea intai, trad. de
Pr.Prof. T.Bodogae, P.S.B.13 Editura Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1987
-Sfântul Ieronim, Despre barbati ilustri si alte scrieri,Colactia cartilor de
seama ,Editura Paideia, Bucuresti, f.a.
-Sfântul Maxim Marturisitorul,Viata Maicii Domnului ,traducere si postfata
diac. Ioan I. Ica JR.., Editura, Deisis, Sibiu, 1998
-Origen, Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Cartea I, Institutul European,
Iasi, 1995

Comentarii si studii moderne

-Proloagela, Imbogatite de Arhim. Dr. Benedict Gius vol.I si II, Editura
Bunavestire, Bacau, 1999
-Colan,Mitrop. Nicolae, Teologie si spiritualitate ortodoxa, Presa
Universitara clujeana, Cluj, 1998
-Consantinesu Pr.Prof. Ioan ,Studiul Noului Tetament ,Editura Institului
Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2002
-Gheorghiu, Pr. Prof. Vasila, Traditia despre apostolul si prezbiterul Iaon
pana la Eusebiu de Cezareea,Cernauti, 1926
- Gouvalis, Arhim. Daniil, Mesje din Apocalipsa, trad. de Cristina Bcanu,
Editura Bunavestire, Bacau, 2002
- Ionescu, Pr.Ioan N. ”Iata stau la usa si bat….” Tipografia Cugetarea,
Bucuresti,1928
-Irineu Pop Bistriteanul, Sfântul Irineu de Lyon, polamist si teolog, Editura
Cartimpex,Cluj, 1998
- Mandita,Protos. Nicodim,Minunile Sfintei Cruci in vremurila apostolice,
editura Agapis, Bucuresti, 1998
- Mihoc, Pr.Prof.Dr.Vasila Sfânta Evanghelie de la Ioan, Editura Teofania,
Sibiu, 2003
- Mircea, Pr.Dr.Ioan, Apocalipsa, Editura Harisma, Bucuresti, 1995
- Negoita Athanasie, Noul Testament si manuscrisela de la Qumran,Editura
Stephanus, Bucresti, 1993
- Nicolascu Prof. Diac. N. I., Cheia interpretarii istorice a Apocalipsei,S.T.
an I, 1949, nr.5-6
- Simion Popescu, Genesa Evangheliilor, Editura si Tiparul Tipografiei
Arhidiecezane, Sibiu, 1880
- Popovici Arhim Iustin,Epistolele Sfântului Ioan Teologul, Comentariu,
trad. de Sabin Preda,Editura Bizantina, Bucuresti, 1998
- Scriban I.,Talcuirea Sfintelor Evanghelii, Editura Cartea Romaneasca,
Chisinau, 1928
- Tanislav Diac.Dr.N., Actualitatea Epistolai intai a Sfântului Ioan
Evanghelistul, S.T., an V, 1953, nr. 3-4
- Tausev Arhiep.Averchie si Parintela Serafim Rose, Apocalipsa in
invatatura Sfintilor Parinti,Editura Icos, 2000
- Vlad Pr.Sofron, Prologul Evangheliei a patra, Tipografia Universale, S.A,
Cluj 1937