Virtutea smereniei

Știți că cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari
ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mai mare între voi
să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă. Că și Fiul
Omului n-a venit ca să I se slujească (Marcu 10, 42-45)

1. Mântuitorul Hristos – Model al smereniei

Observăm astăzi, în societate, o atmosferă ce ne arată că nu prea se mai ține cont de

cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos care zice că „oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce
se smerește pe sine se va înălța” (Marcu 18, 14). Grija de multe, care este opusă smereniei, după
cum vedem și în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, a început să fie ceva ce preocupă din ce în ce
mai mulți oameni. Mândria, cea care poate sta la baza tuturor patimilor pentru că nu este foarte
ușor de sesizat, îndeamnă pe mulți la o neconformare la sfaturile și învățăturile evanghelice. Din
acest motiv putem afirma că valorile tind să se inverseze, chiar să se amestece. Smerenia, care pe
drept a fost numită de Sfinții Părinți „mama tuturor virtuților” este înlocuită cu „mama tuturor
relelor”, mândria. În demersul creștinului din cetate de a demonstra valoarea smereniei prin
exemplul personal, acesta nu trebuie să uite modelul prin excelență al acestei virtuți, Domnul
nostru Iisus Hristos.

Această virtute, deducem din cuvintele Sale, își are izvorul chiar în El: „Învățați de la
mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). Însăși Nașterea Sa a fost una smerită, însă,
Sfântul Ioan Gură de Aur, prin darul său nemăsurat, explică această smerită naștere:

„Dar ce să spun, ce să grăiesc? Văd pe teslar și ieslea, văd pe Prunc și scutecele, văd nașterea
Fecioarei lipsită de cele de trebuință. Toate încărcate de sărăcie, toate pline de lipsă. Iată,
bogăție în mare sărăcie! Cum a sărăcit pentru noi când era bogat? Cum n-a avut nici pat, nici
așternut, ci a fost aruncat în ieslea goală? O, sărăcie, izvor de bogăție! O, bogăție nemăsurată,
 ce ai chip de sărăcie! În iesle stă, și zguduie lumea! În scutece se înfășoară, și va sfărâma
legăturile păcatului!”1.

Observăm aici specificul smereniei: deși în aparență omul smerit poate fi catalogat drept
„sărac”, în realitate el ascunde în sine o bogăție. Sfântul Ioan descrie la începutul acestui
fragment ceea ce a văzut omul prima dată la nașterea Mântuitorului: ieslea, în locul palatului,
scutecele, în locul hainei scumpe, peștera, în locul unui mare oraș. Dar, continuă exclamând că
toate acestea au rolul de a evidenția bogăția spirituală izvorâtă de aici, prezentată sub forma unei
„mari sărăcii”. Această smerenie de neexprimat a Mântuitorului a fost descrisă și de Sfântul
Apostol Pavel: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu
Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la
înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine (...)” (Filipeni 2, 6-7). Toate evenimentele
mântuitoare: venirea Sa în trup, conformarea într-o viață sărăcăcioasă material, acceptarea
ocărilor care au făcut obiectul răstignirii Sale pe Cruce pentru mântuirea omenirii din robia
morții, dar mai ales prin ascultarea Sa totală față de Dumnezeu-Tatăl, ne demonstrează că Iisus
Hristos reprezintă modelul desăvârșit de smerenie.

Toate acestea nu neagă faptul că Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu din veșnicie,
Dumnezeu - Omul și nu doar un simplu om. Pentru că în toate situațiile, lucrurile omenești trăite
de Hristos aveau ceva superior unor trăiri simple omenești:

„Avea o blândețe, o smerenie, trăia oboselile, durerile care-L făceau apropiat de oameni, care
sunt proprii omului, dar era în blândețea, în smerenia Lui o atracție, o dulceață spirituală mai
presus de cea a blândeții și smereniei pur omenești (...). Deci Hristos însuși se simțea în
blândețea, în smerenia Lui, dar și în răbdarea cu care biruia ostenelile și durerile Lui, drept Cel
ce poate fi un jug bun și ușor pentru oameni, adică se simțea om, dar în același timp un om care
e și Dumnezeu (...)”.2

Sfântul Vasile cel Mare vede în viața Mântuitorului și în faptele pe care el le-a făcut,
învățători ai noștri într-ale smereniei. Dacă vom urma acest drum al lui Hristos, Care a „străbătut

1
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR , Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, trad. Pr. D. FECIORU.
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 31.
2
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Basilica, București, 2016, pp. 30-31.
de la naștere până la sfârșitul Său toate cele omenești”, vom fi părtași și noi, prin smerenia
noastră, la slava pe care El a arătat-o prin Învierea Sa din morți și Înălțarea la ceruri.3

Această smerenie izvorâtă din iubire de care a dat dovadă Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se
Om, reprezintă o adevărată pildă pentru toți oamenii. Ea ne arată înțelesul adevărat al iubirii:
lăsarea proprie, până la „uitarea deplină a importanței noastre”, în favoarea celuilalt. Astfel,
Hristos coborându-Se la nivelul omului, îi dă o valoare nemăsurată ridicându-l la nivelul Său.
Părintele Stăniloae afirmă că, astfel, Hristos îi dă omului o importanță egală cu a Sa, dar fără ca
aceasta să îi fie cerută de firea omului, adică, această iubire, nu este condiționată și impusă de
nimic.4

Această pildă de smerenie absolută a vieții și lucrării Mântuitorului Iisus Hristos a fost
preînchipuită în Vechiul Testament de către Dreptul Iov. Virtutea smereniei se face simțită la
acesta prin atitudinea pe care o are în fața ispitirilor primite din partea diavolului. Acesta a
pierdut bogățiile, devenind sărac, dar a câștigat virtutea. Cuvintele sincere rostite de el „Domnul
a dat, Domnul a luat, cum a voit așa s-a și întâmplat, fie numele Domnului binecuvântat până în
veac” (Iov 1, 21) ne demonstrează o trăire a lui ruptă de cele materiale, dar și gândul la faptul că
oricum odată tot avea să rămână fără ele. „Cum a voit Domnul așa a și fost”, spune Dreptul Iov,
cuvinte care ne arată înfrângerea totală a mândriei și biruința smereniei, prin faptul că nu îl
consideră pe Cel care le-a luat mai mare, totul este lăsat în voia lui Dumnezeu căruia nu îi cere
socoteală sau explicații, pentru că tot El a voit să dea și să ia. „Fie numele Domnului
binecuvântat până în veac. Nu numai acum, când Dumnezeu a luat, nici numai când a dat, ci
pururea și fără încetare. Nu numai că nu a hulit, ci a și binecuvântat. Nu numai că a răbdat în
tăcere nenorocirea, ci a și dat slavă lui Dumnezeu, nu numai în prezent, ci și în viitor. Deși
viitorul este necunoscut, totuși trebuie să mulțumim orice s-ar întâmpla”.5

În primul rând, luând în considerare aceste explicații ale marelui Ioan Gură de Aur,
putem afirma că în cuvintele lui Iov se cuprinde adevărata atitudine pe care trebuie să o aibă un
om smerit. Acesta trebuie să își recunoască mai întâi locul pe care îl ocupă în raport cu
Dumnezeu dar și cu oamenii. Depășirea condiției umane nu trebuie să reprezinte un punct de
3
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Scrieri I, Omilia despre smerenie, trad. Pr. D. FECIORU, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, pp. 449-450.
4
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos Lumina lumii și Îndumnezeitorul omului, Editura Basilica, București,
2014, p. 58.
5
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la Iov, trad. Laura ENACHE, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 53-54.
cotitură care poate duce la mândrie, ci din contră, trebuie să se constituie în slava adusă lui
Dumnezeu.

În al doilea rând, după cum spuneam mai sus, observăm aici asemănarea cu evenimentele
ultime din viața lui Iisus Hristos. Cerința smerită a Lui în fața Tatălui de a îi ierta pe cei care se
înjugaseră la un astfel de fapt, neștiind ce fac, ne arată smerenia iubitoare a lui Hristos chiar în
ultimele clipe ale vieții Sale omenești.

2. Smerenia - viziunea patericală

Îndemnul Mântuitorului consemnat de Sfântul Evanghelist Matei (capitolul 7, versetul 1)

de a nu judeca pe nimeni, ca nici noi la rândul nostru să nu fim judecați de Cel în grija căruia ar
trebui lăsată această „grijă” arată universalitatea respectării lui. El este valabil atât pentru mireni,
cât și pentru monahi, pentru fiecare având rostul său. Însă, ca unii care și-au dedicat viața luptei
cu ispitele, monahii o respectă pe aceasta cu măsura deplinătății, chiar și în situații care pentru un
om din lume ar părea imposibile. Acesta este un prim înțeles al smereniei pe care îl vedem din
apoftegmele Sfântului Antonie:

„Avva Antonie, căutând la adâncul judecăților lui Dumnezeu, s-a rugat zicând: Doamne, cum
unii trăiesc puțin și mor, iar alții prea îmbătrânesc? Și de ce unii sărăcesc, iar alții se
îmbogățesc? Și cum de cei nedrepți se îmbogățesc, iar cei drepți sărăcesc? I-a venit atunci un
glas care i-a zis: Antonie, ia aminte la tine, căci acestea sunt judecăți ale lui Dumnezeu și nu-ți
este de folos să le afli”6.

Cu alte cuvinte, se evidențiază aici punctul de incipit al smereniei: gândul. Observăm aici
doar o singură răutate care izvorăște din gândul mândru, nesmerit: judecarea aproapelui, însă ele
sunt multe. Pentru aceasta părinții pustiei egiptene au găsit și remediul.

În primul rând, avem ca exemplu spusele Avvei Arsenie: „Arsenie, pentru ce ai ieșit din
lume? Și: Că am vorbit, de multe ori m-am căit, dar că am tăcut, niciodată”.7 Iar în al doilea
rând la Avva Epifanie: „Cananeanca strigă și este auzită, iar femeia cu scurgere de sânge tace
și este fericită. Fariseul strigă și este osândit, iar vameșul nici nu-și deschide gura și este auzit”.8

6
Patericul mare – apoftegmele părinților pustiei. Colecția tematică, trad. Pr. Prof. Constantin COMAN, Editura
Bizantină, București, 2016, p. 701.
7
Patericul mare – apoftegmele părinților pustiei. Colecția tematică..., p. 705.
8
Patericul mare – apoftegmele părinților pustiei. Colecția tematică..., p. 212.
 În general, viziunea din Pateric despre smerenie, arată că aceasta presupune ca omul să
se socotească pe el mai păcătos decât semenul său dar să și considere că tot ce a făcut, a făcut
pentru Dumnezeu. Pe lângă tăcere, despre care am văzut doar două exemple, părinții mai
recomandă și alte metode de dobândire a acesteia, ca de pildă disprețuirea sinelui:

„Dacă locuiești în pustie și vezi că îți poartă de grijă Dumnezeu, să nu se înalțe inima ta,
pentru că va ridica Dumnezeu ajutorul Său de la tine, ci spune mai bine: Pentru nepăsarea și
slăbiciunea mea face Dumnezeu milă cu mine”.9

Pe lângă acestea mai pot ajuta: desconsiderarea slavei/măririi, supunerea, gândul la

moarte, îndurarea relelor, privegherea, tăierea voii proprii (prezentă mai ales în mediul monahal
prin ascultarea ce trebuie făcută), lipsa invidiei.

Așa cum din mândrie, despre care am stabilit că este opusul smereniei, se nasc și alte
păcate (iubirea de sine, invidia, slava deșartă etc.), la fel smerenia poate fi izvorâtoare de lucruri
folositoare. Avva Isaia ne oferă o listă referitoare la cele amintite. El spune că omul smerit:

„nu are limbă să spună despre cineva că este nepăsător sau să se împotrivească celui
care-l asuprește, nici ochi nu are să ia aminte la lipsurile altuia și să le deslușească, nici
urechi nu are să audă cele ce nu sunt ce folos sufletului său, nici gură să vestească
lipsurile cuiva sau să asuprească pe cineva, nici vreun lucru nu are cu cineva afară de
păcatele sale. Către toți oamenii este pașnic, pentru porunca Domnului. (...). Acesta „își
cunoaște păcatele sale”.10

Observăm, așadar, chipul sub care smerenia se manifestă. Avva Isaia vorbește aici de
toate mădularele importante ale trupului care pot fi stăpânite prin smerenie: mintea, gura, ochii,
urechile.

Dar, ca orice lucru, și smerenia are o finalitate. Părinții pustiei încercau să o dobândească
cu un anumit scop. Din acest motiv, pentru noi, întâmplările din viața lor reprezintă pilde de
urmat. În primul rând, de la un Bătrân învățăm rostul smereniei în viața monahului și nu numai:
„A zis un Bătrân: Cel care are smerenie smerește pe draci, iar cel care nu are smerenie este
batjocorit de draci”.11
9
Patericul mare – apoftegmele părinților pustiei. Colecția tematică..., p. 773
10
Patericul mare – apoftegmele părinților pustiei. Colecția tematică..., p. 714.
11
Patericul mare – apoftegmele părinților pustiei. Colecția tematică , p. 749.
 Lupta cu demonii pentru monahii din pustie, cu toată pregătirea lor duhovnicească mai
ales prin repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus, reprezenta adevărata provocare a vieții
eremitice. Lipsa smereniei, vedem din aceste spuse, putea reprezenta o cale de care diavolul se
putea folosi pentru batjocorirea lor. Același lucru îl vedem și în viața noastră. Omul smerit poate
fi batjocorit de oameni pentru atitudinea sa, dar are câștig în fața lui Dumnezeu.

În al doilea rând, un alt Bătrân afirmă despre menirea smereniei următoarele:

„Smerenia de multe ori a mântuit și fără osteneală pe mulți. Și stă mărturie pentru aceasta
vameșul și fiul risipitor, care au spus numai puține cuvinte și s-au mântuit. Ostenelile omului,
dacă nu au smerenie, îl pierd pe acesta. Căci mulți prin osteneli mari pe care le-au făcut au
ajuns la mândrie, ca fariseul”.12

Nu putem să nu observăm faptul că smerenia poate asigura mântuirea, iar în textul de aici
identificăm și exemple veridice care ne fac să credem cu tărie acest lucru: vameșul, fiul risipitor.
Mai mult decât atât, aceasta poate face dintr-un păcătos un drept în fața lui Dumnezeu. Este
adevărat că nu ușor și nu toți se pot afla mereu în această stare de smerenie. Pe lângă lucru,
trebuie să amintim că smerenia trebuie să însoțească și celelalte calități: degeaba ești dăruitor
dacă te fălești cu faptele tale, degeaba te înfrânezi prin post dacă vrei să te arăți altora făcând
acest lucru, degeaba te rogi înaintea lui Dumnezeu dacă o faci pentru a fi lăudat de oameni etc.
Reținem așadar un lucru esențial: între mândrie și smerenie este un prag cu greu de observat de
mintea omului contemporan. Dar cine este atent la acesta va avea parte de fericirea veșnică.

3. Smerenia creștină

Smerenia, una dintre cele mai importante virtuți creștine, este cea care trebuie să
reprezinte o cunună a sufletului ce năzuiește spre mântuire, deoarece, prin aceasta, omul, ființă
creată după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu, recunoaște toate darurile pe care le-a primit
de la Creator și, din acest motiv, ele nu trebuie să constituie un motiv de mândrie. Sfântul
Apostol Pavel afirmă acest lucru când spune: „Căci cine te deosebește pe tine? Și ce ai, pe care
să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni 4,

12
Patericul mare – apoftegmele părinților pustiei. Colecția tematică..., pp. 769-770.
7). Smerenia oferă o liniște omului, pe când mândria care duce la grija după multe îi dă o stare de
neliniște, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate, dar îi lipsește chiar Dumnezeu.13

Sfântul Isaac Sirul spune despre ultima treaptă a virtuții smereniei: „Omul care a ajuns să
își cunoască măsura neputinței lui a ajuns la desăvârșirea smereniei” 14 identificată la Sfântul Ioan
Scărarul cu a treia treaptă. În afara acesteia, el mai vorbește de încă două. Prima treaptă a
smereniei este reprezentată de pocăință, prin care sufletul „se sfărâmă”,, iar cea de-a doua este
reprezentată de plâns, care spală orice păcat și ne apropie de Dumnezeu.15

Părintele Stăniloae vede în smerenie un mijloc de cunoaștere a lui Dumnezeu cel infinit,
pentru că omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. De aceea, mai
întâi, este nevoie să ne facem mici, până la a ne socoti nimic, ca mai apoi să observăm măreția
lui Dumnezeu și să ne simțiți umiliți de lucrarea Sa. Dar de ce este un mijloc de cunoaștere?
Pentru că „pentru a cunoaște ceva, trebuie să uiți de tine, o dată ce tu nu ești altceva decât
instrument de vedere, de primire a realității infinite, dar nici măcar instrument de sine existent.
Ești lucrător într-o vie care nu-i a ta, dar chiar și lucrător ești numai prin bunăvoința
Stăpânului”.16 De aceea omul trebuie să ia aminte la cuvintele lui Isus Sirah care zice că „cu cât
ești mai mare, cu atât mai mult să te smerești, și înaintea Domnului vei afla har” (Înțelepciunea
lui Isus Sirah 3, 18).

Smerenia fiind o virtute, ca toate celelalte, aduce celui care încearcă să o dobândească
ispite și greutăți în lucrarea ei, ne învață Sfântul Isaac Sirul mergând pe cuvintele Sfântului Ioan
Scărarul: „E obișnuit să vină asupra virtuții greutățile. Și e vrednică de disprețuit virtutea care se
însoțește cu tihna”.17 De asemenea, Sfântul Isaac Sirul, atrage atenția că smerenia, în plenitudinea
ei este o „putere tainică” pe care o primesc cei desăvârșiți după „desăvârșirea întregii lor vieți”,
adică ea este un dar al lui Dumnezeu. De aceea, ființa smereniei, este una foarte înaltă și greu de
distins: „nu tot cel blând și liniștit sau înțelegător și blând prin fire a ajuns la treapta smeritei
cugetări. Ci smerit este, cu adevărat, cel ce are în ascuns ceva vrednic de fală și nu se fălește, ci
13
CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL , Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, coll. „Cuvinte duhovnicești”, trad.
Ieroschim. Ștefan NUȚESCU, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 163.
14
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoință, în: „Filocalia XI”, trad. Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Editura
Humanitas, București, 2017, p. 321.
15
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 204.
16
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe..., pp. 205-206.
17
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoință..., p. 85.
socotește aceea, în gândul lui, una cu pământul”18. Așa și Sfântul Nectarie că omul smerit este cel
care deși este vrednic de ceva și ar putea să se mândrească cu aceasta, nu o face, ci de bunăvoie
se smerește.19

Toate aceste cuvinte despre smerenie, ca desăvârșire morală, ne arată încă o dată faptul că
ea este temelia, baza tuturor virtuților, fiind numită de majoritatea părinților, după cum mai
aminteam „maica, rădăcina tuturor virtuților”. Cu această virtute trebuie să înceapă omul zidirea
sa morală, sufletească. Căci dacă este așezată mândria la bază, în locul acesteia, toate celelalte
zidite după aceea ca: milostenia, rugăciunea, postul, cumpătarea fecioria ș. a. vor fi în zadar, le
putem asemăna cu casa clădită pe nisip de care vorbește Mântuitorul Iisus Hristos (Matei 7,1).20

Deși smerenia pare o autoreducere la nimic, ea este mai mult decât atât. Este o readucere
a firii umane la starea pe care o avea la început, aceea de „fereastră a infinitului și de încăpere
goală menită să se umple de lumina dumnezeiască”. Ea îi poate aduce conviețuirea cu
Dumnezeu, cu veșnicia dacă acceptă rolul acesta, de reflector și primitor al luminii dumnezeiești.
Din contră, dacă refuză acest rol, se rușinează de el „se umple de fumul propriu, nu mai poate
vedea nimic nici din sine”.21

Smerenia creștină, odată dobândită, aduce ajutorul lui Dumnezeu și implicarea lui în
lupta omului cu ispitele acestei vieți, deoarece „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar
celor smeriți le dă har” (I Petru 5, 5).

Bibliografie
18
SFÂNTUL ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoință..., p. 91.
19
SFÂNTUL NECTARE DE EGHINA, Cunoaște-te pe tine însuți sau despre virtute, trad. Pr. Dr. Gabriel și Laura MÂNDRILĂ,
Editura Sophia, 2012, pp. 255-256
20
SFÂNTUL NECTARE DE EGHINA, Cunoaște-te pe tine însuți..., pp. 254-255.
21
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe..., p. 206.
I. Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu bincuvântarea Preafericitului Părinte Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 2008.
2. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, coll.
„Cuvinte duhovnicești”, trad. Ieroschim. Ștefan NUȚESCU, Editura Evanghelismos,
București, 2012.
3. Patericul mare – apoftegmele părinților pustiei. Colecția tematică, trad. Pr. Prof.
Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2016.
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov, trad. Laura Enache, Editura Doxologia,
Iași, 2012.
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți,
trad. Pr. D. Fecioru. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2006.
6. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în: „Filocalia XI”, trad. Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2017.
7. Sfântul Nectarie de Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau despre virtute, trad. Pr. Dr.
Gabriel și Laura Mândrilă, Editura Sophia, 2012.
8. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I, Omilia despre smerenie, trad. Pr. D. Fecioru, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

II. Cărți

1. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
2. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Basilica,
București, 2016.
3. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hristos Lumina lumii și Îndumnezeitorul omului,
Editura Basilica, București, 2014.