NOUL TESTAMENT (cărţi canonice)

EVANGHELIA DUPA LUCA

1. Autorul: Luca, un grec încreștinat, colaborator al Ap.Pavel, „medicul” ce l-a

însoțit în călătoriile misionare;
a) Din Evanghelie aflăm că nu a fost martor ocular al activității Domnului. El și-a
cules informațiile de la Pavel și Barnaba, de la diaconul Filip, de la Iacov fratele Domnului,
precum și din Evangheliile lui Matei și Marcu. Astfel, Predica de pe munte (Luca 6) și
vindecarea slugii sutașului (Luca 7) depind de Matei, iar capitolele 3-6, 8-9, 19-24, depind de
Marcu;
b) Din F.Ap. aflăm că făcea parte, în anul 43, din Biserica Antiohiei, că îl întâlnește la
Troas, în anul 52, pe Ap.Pavel, aflat în a doua sa călătorie misionară, și îl însoțește până la
Filipi, unde se întemeiază o comunitate în care va rămâne până în anul 58, când Pavel, aflat în
a treia sa călătorie misionară, va trece din nou prin Filipi și îl va lua și pe Luca la Ierusalim.
Descriind călătoria lui Pavel la Roma la persoana I plural, deducem că l-a însoțit pe Apostol
la Roma. Așa se explică faptul că în Ep.către Col., scrisă în anul 63, Pavel îi salută pe aceștia
și în numele lui Luca, „medicul său iubit”, pe care îl amintește și în Ep.către Filimon, dar și
mai târziu, prin anul 66, în a doua Ep.către Timotei, unde menționează că „numai Luca a
rămas pe lângă el, pe când toți ceilalți au plecat”.

2. Autenticitatea: prologul Evangheliei, din care rezultă că nefiind martor ocular al

vieții lui Iisus, autorul și-a scris Evanghelia bazându-se pe mărturia a Apostolilor; limba
greacă în care e scrisă Evanghelia, apropiată de greaca clasică (Luca traduce supranumele
lui Simon, zis Canaanitul, prin corespondentul său grecesc, Zilotis); temenii medicali folosiți
în descrierea bolilor vindecate de Iisus; asemănarea în idei cu epistolele Ap.Pavel (instituirea
Euharistiei, Luca 22, ni se comunică în termeni asemănători cu cei de la 1 Cor. 11; ideea că
de iubirea lui Dumnezeu se fac părtași și păgânii, nu doar iudeii, o găsim și în epistolele lui
Pavel, dar și în Evanghelia după Luca, în genealogia Mântuitorului dusă până la Adam, în
lăudarea credinței sutașului păgân, a recunoștinței samarineanului vindecat de lepră, în
parabola Samarineanului milostiv, etc.).

3. Adresanții: Evanghelia după Luca este adresată „prea puternicului Teofil”;

Origen și Epifaniu cred că este vorba despre orice creștin, dar alți exegeți cred că Teofil este
o persoană istorică, un înalt demnitar roman, deci un păgân; așa se explică anumite amănunte
pe care Evanghelia le prezintă, amănunte bine cunoscute de iudei (precizarea topologiei
localităților din Palestina, spre deosebire de cele din Italia, care se presupun bine cunoscute,
precizarea ducerii la templu a pruncilor iudei la 40 de zile de la naștere, faptul că Irod era
regele Iudeii, că ziua întâi a azimelor se numea Paști, etc.); Luca vrea să-l convingă pe Teofil
că și păgânii sunt chemați să moștenească împărăția lui Dumnezeu (pentru aceasta, Luca duce
genealogia Domnului până la Adam, subliniază bunătatea și recunoștința unor samarineni în
parabolele și minunile lui Iisus, suprimând în același timp dialogul cu cananeianca sau
porunca Domnului dată apostolilor să nu meargă în calea păgânilor și să nu intre în cetățile
samarinenilor, arată că Pilat nu a găsit vinovat pe Iisus).

4. Timpul și locul scrierii Evangheliei:

a) timpul: la sfârșitul anului 62 sau la începutul anului 63;
b) locul: Roma, orașul în care locuia Teofil.

5. Cuprinsul:
 a) împărțirea: Evanghelia are 24 de capitole și se împarte în:
        introducere (cap. 1 și 2);
        partea întâi (activitatea lui Iisus în Galileea – cap. 3-9 și în Pereea – cap. 9-19)
        partea a doua (activitatea Domnului în drum spre Ierusalim, patimile, învierea și arătările
după Înviere – cap. 19-24)
        încheierea (Înălțarea la cer a Domnului, care mai apare doar la Marcu);

b) pericope specifice Evangheliei: binevestirea nașterii sfântului Ioan Botezătorul,

binevestirea Nașterii Mântuitorului, întâlnirea Fecioarei Maria cu Elisabeta, nașterea sfântului
Ioan Botezătorul, Tăierea împrejur și Întâmpinarea Domnului la templu de către dreptul
Simeon și proorocița Ana, Iisus la vârsta de 12 ani; c) parabole specifice Evangheliei:
parabola celor doi datornici (7), parabola Samarineanului milostiv (10), parabola prietenului
îndrăzneț (11), parabola bogatului lacom căruia i-a rodit țarina (12), parabola fiului risipitor
(15), parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (16), parabola vameșului și fariseului
(18), etc.

EVANGHELIA DUPA IOAN

1. Autorul: apostolul Ioan din Betsaida Galileii, fiu al lui Zevedei și Salomeea, și frate al
lui Iacov;

a) Din Evanghelie aflăm că a fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, apoi devine ucenic
al Mântuitorului, participă la nunta din Cana Galileii. După pescuirea minunată de pe lacul
Ghenizaret, devine ucenic permanent al Mântuitorului. Cei doi frați, Ioan și Iacov, sunt aleși
de Iisus Apostoli, cu numele Boanerghes (Fiii tunetului) și se bucură de încrederea
Domnului, făcând parte din grupul restrâns al celor trei Apostoli prezenți la Schimbarea la
față, la învierea fiicei lui Iair și la alte evenimente. Ioan se prezintă pe sine ca „ucenicul pe
care îl iubea Iisus”; stă la Cina cea de taină cu capul rezemat de pieptul Domnului; se află
lângă crucea Mântuitorului care îi încredințează pe mama Sa; aleargă împreună cu Petru la
mormântul Domnului în noaptea Învierii, iar după Înălțarea Domnului la cer, el este alături de
Petru la vindecarea ologului din naștere, și tot împreună cu Petru este aruncat în temniță;
părăsește Ierusalimul în timpul unei persecuții dar revine în prejma sinodului apostolic, la
care este socotit, alături de Petru și Iacov, fratele Domnului, unul dintre „stâlpii” Bisericii din
Ierusalim; după sinod părăsește din nou Ierusalimul, iar din Apocalipsă rezultă că a fost exilat
în insula Patmos;

b) Tradiția bisericească spune că Apostolul Ioan și-a petrecut ultimii ani în Asia Mică, la
Efes, unde a venit, se pare, după anul distrugerii Ierusalimului. Ieronim spune că obișnuia să
zică celor din jur doar atât: „Copilașii mei, iubiți-vă unul pe altul”.

2. Autenticitatea: limba greacă mai puțin elegantă decât la Luca, folosind construcții
aramaice și chiar multe cuvinte aramaice;
     cunoaște bine topografia, cultul, datinile, sărbătorile iudaice, raporturile între iudei și
samarineni, între iudei și galileeni, sectele iudaice existente și caracteristicile acestora;
amănuntele pe care ni le dă în legătură cu activitatea Domnului ni-l arată ca fiind dintre
Apostoli;
     se pare că ultimele două versete ale Evangheliei au fost scrise de ucenicul său, Aristion, care
spune despre Ioan: „Acesta (cel care s-a rezemat la Cină de pieptul lui Iisus) este ucenicul
 care mărturisește despre acestea și care a scris acestea, și știm că mărturia lui e adevărată”
(Ioan 21);
     în fragmentul Muratori se spune că ucenicii l-ar fi rugat pe Ioan să scrie o Evanghelie, însă el
nu voia să ia asupra sa o însărcinare atât de grea; postind ei ca să li se descopere voia lui
Dumnezeu, în acea noapte i se descoperi Apostolului Andrei că Ioan e cel care trebuie să
scrie Evanghelia în numele său, iar toți ceilalți să o revadă;
     Clement Alexandrinul afirmă că știe din tradiție că Ioan a scris o „Evanghelie spirituală”,
deosebită de celelalte, ce redau numai partea trupească a istoriei evanghelice. Unii contestă
autenticitatea cap.21 pe motiv că Evanghelia pare a se termina cu cap.20; informațiile
amănunțite pe care cap.21 le oferă (arătarea Mântuitorului la Marea Tiberiadei, pescuirea
minunată a celor 153 de pești, reintegrarea lui Petru în rândul Apostolilor) nu puteau fi date
însă decât de unul dintre Apostoli.

3. Adresanții: putem presupune că Evanghelia se adresează creștinilor ce aveau

nevoie să fie întăriți în credința lor în persoana Mântuitorului Hristos. Luând în
considerare traducerea în greacă a unor termeni aramaici (sărbătoarea corturilor, sărbătoarea
înnoirii templului), explicarea datinilor și instituțiilor iudaice, descrierea situației topologice a
Palestinei, putem concluziona că Evanghelia este destinată creștinilor proveniți dintre păgâni.
Din limbajul elevat și noțiunile abstracte, putem deduce că ea se adresează unui cerc cult de
cititori, care trebuia să fie avertizat asupra concepțiilor greșite care începuseră să circule în
legătură cu persoana Mântuitorului Hristos. Dar învățături greșite începuseră să circule în
Asia Mică, prin urmare Evanghelia se adresa creștinilor din Asia Proconsulară, printre care
Apostolul Ioan a petrecut ultimii 30 de ani ai vieții sale.

4. Timpul și locul scrierii: Efes, pe la anul 96,

5. Cuprinsul: Evanghelia are 21 de capitole și se împarte în:

a) prolog (1:1-18), în care se vorbește despre preexistența și atotputernicia Cuvântului lui

Dumnezeu care s-a întrupat;
b) partea I (1-12) prezintă activitatea Domnului mai ales în Iudeea și Ierusalim, desfășurată
în decursul a mai multor călătorii: prima călătorie la Ierusalim (1-4), în care alungă vânzătorii
din templu, vorbește cu Nicodim; a doua călătorie la Ierusalim (5-6), în care vindecă pe
ologul de la Vitezda și e mustrat de farisei că nu respectă sâmbăta, a treia călătorie la
Ierusalim (7-10), în care vorbește despre apa cea vie, Lumina lumii, o iartă pe femeia prinsă
în adulter, îl vindecă pe orbul din naștere, iar iudeii vor să-L ucidă cu pietre; a patra călătorie
la Ierusalim (10) cu ocazia sărbătorii înnoirii templului, a cincea călătorie la Ierusalim (11-
12), când îl înviază pe Lazăr și intră triumfător în cetate, călare pe mânzul asinei;
c) partea II (13-21), în care se vorbește despre patimile, moartea, învierea și arătările
Domnului.

FAPTELE APOSTOLILOR

1. Autorul și autenticitatea cărții:

α) autorul spune în prolog că a mai scris o carte în care vorbește despre viața și activitatea
Domnului până la Înălțarea Sa la cer, și i-a dedicat-o lui Teofil. Cum despre Înălțarea
Domnului se vorbește doar în Evangheliile lui Marcu și Luca, iar despre Teofil doar la Luca,
rezultă că autorul Faptelor Apostolilor este Luca;
β) limba greacă aleasă a cărții Faptelor Apostolilor nu mai este egalată decât de limba greacă
a Evangheliei lui Luca;
γ) atât în Evanghelia lui Luca, dar și în Faptele Apostolilor, se vede același autor cult, care
îmbină istoria creștinismului cu istoria imperiului roman, amintind împărați romani, tetrarhi,
proconsuli, procuratori, școli filosofice, precum și mentalitatea diferitelor personaje și a
grupurilor sociale;
δ) Luca a fost unul dintre colaboratorii apropiați ai Apostolului Pavel, și acest lucru se vede și
în cartea Faptelor Apostolilor, care îi dedică Apostolului Pavel 3/5 din cuprinsul său, folosind
expresii comune cu Apostolul, dar și idei fundamentale ale propovăduirii pauline, cum ar fi
îndreptarea prin credință, fără faptele Legii mozaice, universalitatea mântuirii, etc.; în plus,
autorul folosește persoana întâi plural și redă amănunte pe care numai un apropiat al
Apostolului Pavel le putea ști;

2. Adresanții: cartea Faptelor Apostolilor este adresată lui Teofil, fiind a doua
scriere pe care i-o adresează, așa cum rezultă din primul verset; dacă în Evanghelie i se
adresează cu formula de politețe „prea puternice”, semn că era doar simpatizant al
creștinismului, în Faptele Apostolilor i se adresează cu formula familiară „O, Teofile”, de
unde putem deduce că între timp se convertise.

3. Locul și timpul alcătuirii cărții:

a) locul: Roma, unde își avea domiciliul Teofil;
b) timpul: cartea nu a putut fi scrisă mai târziu de anul 63, pentru că în acest caz ar fi trebuit
să consemneze despre procesul și eliberarea Apostolului, dar nici înainte de anul 63, când a
fost scrisă Evanghelia a treia, prima carte a lui Luca adresată lui Teofil.

4. Motivele și scopul scrierii cărții: Fiind adresată aceluiași Teofil, căruia îi adresase
înainte și Evanghelia, cu scopul de a-l informa cât mai documentat asupra vieții și activității
Mântuitorului Hristos, putem presupune că scopul autorului este și de data aceasta de a-l
informa pe Teofil cât mai amănunțit asupra istoriei Bisericii creștine, accentuând caracterul
universal al creștinismului, puterea și înrâurirea sa asupra iudeilor și a neamurilor.

6. Cuprinsul: Cartea are 28 de capitole și se împarte în două părți:

a) partea I (1-12), în care se expune faptul istoric al întemeierii Bisericii creștine și

răspândirea creștinismului în mediul iudaic;
b) partea II (13-28): răspândirea creștinismului în lumea păgână (greco-romană).

Istorisirea îmbrățișează un spațiu temporal de peste trei decenii, de la Înălțarea la cer a

Mântuitorului și până la sfârșitul primei captivități romane a Sf. Apostol Pavel (anii 30-63).
  INVIEREA DOMNULUI SI IMPORTANTA EI PENTRU VIATA CRESTINA.
ARATARILE DOMNULUI DUPA INVIERE
Invierea Domnului si importanta ei
Importanța Învierii Domnului pentru credința creștină:
1) Învierea Domnului este piatra de temelie a credinței creștine, „centrul centrului,
inima adevărată a creștinismului” (teologul raționalist D. Strauss): „Iar dacă se
propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a
morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă
şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a
înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu
înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră,
sunteţi încă în păcatele voastre; și atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă
nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar
acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce
printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi
mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură (cel
dintâi rod), apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (1 Corinteni 15). Învierea Domnului,
prezisă de El Însuși în mai multe rânduri Apostolilor Săi, este semnul atotputerniciei Sale,
semnul biruinței vieții asupra morții.

2) Crucea/jertfa și Învierea se presupun reciproc: jertfa fără înviere ar fi fost fără

rost, iar învierea fără jertfă ar fi fost imposibilă: „În cruce este o putere care produce înviere
și în înviere e prezentă, într-un anumit sens, în mod etern, crucea. Crucea are în ea însăși o
forță biruitoare a păcatului și a morții, o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în
înviere”. Pe cruce a fost pironit păcatul (Coloseni 2) și s-a arătat iubirea lui Dumnezeu care
întrece orice cunoaștere (Efeseni 3). Cugetând la Crucea Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur
spune: „Dacă mă întreabă cineva, ce lucru minunat a făcut Hristos? Eu voi lăsa cerul,
pământul, marea, învierea multor morți și alte minuni, și voi arăta doar crucea, care este mai
slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava Fiului Unuia Născut, desfătarea Sfântului
Duh, podoaba îngerilor, siguranța Bisericii, mândria lui Pavel”. Crucea însă nu ar fi adus
izbăvirea dacă viața nu ar fi triumfat asupra morții: „Dacă Hristos, murind, n-ar fi înviat, nici
păcatul nu s-ar fi șters, nici moartea nu s-ar fi nimicit, nici blestemul nu s-ar fi ridicat...
moartea s-ar fi perpetuat în veci”.

3) Învierea Domnului este garanția învierii noastre: Luând fire omenească, Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, întru toate asemenea nouă, afară de păcat. S-a făcut „unul
dintre noi, întâiul născut între mulți frați” (Romani 8), „capul trupului, al Bisericii; El este
începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Coloseni 1). Astfel, cum
spune Sf.Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni, capitolul 15, firea menească a lui
Hristos s-a făcut „aluatul” sfințeniei pentru întreaga omenire, „pârgă a învierii și garanția
învierii noastre”.
Păreri negative ale teologilor raționaliști referitoare la Învierea Domnului și
combaterea lor
1) Ipoteza înșelăciunii
2) Ipoteza vizionarismului
3) Ipoteza morții aparente
4) Ipoteza mistificării cuvintelor Mântuitorului
1) Ipoteza înșelăciunii:
 Ipoteza furtului de către ucenici a trupului lui Iisus a fost formulată chiar de arhierei,
în prima zi a Învierii, pentru a compromite credința în Înviere (Matei 28), apoi a fost reluată
de filosofii păgâni din primele secole (Cels, Iulian Apostatul, etc.) și de unii teologi
raționaliști din secolele XVIII și XIX. Pe lângă mulți alții, Sf. Ioan Gură de Aur îi
demonstrează toată falsitatea, arătând cât de neverosimilă este o astfel de teorie.
Contra-argumente:
  ucenicii nu puteau fura trupul lui Iisus din mormânt, deoarece: erau cuprinși de frică;
  nu ar fi putut da la o parte piatra cea mare fără a fi văzuți sau auziți de străjeri;
  nu ar fi putut desprinde giulgiurile;
  în grabă fiind, nu ar fi avut timp să așeze mahrama înfășurată alături;
  ar fi venit din prima noapte, când nu era pază întărită la mormânt;
  dacă paznicii dormeau, de unde știau că ucenicii au furat trupul?
  de ce nu au fost paznicii pedepsiți?
  de ce nu au fost apostolii prinși și cercetați, ca să se găsească trupul furat?
  de ce apostolilor li s-a interzis doar să predice în numele lui Iisus și apoi au fost lăsați liberi
(Fapte 4)?
  unde au ascuns apostolii trupul Domnului, de nu a mai fost găsit niciodată?
  ar mai fi murit apostolii pentru o minciună, știind că Iisus nu a înviat?;
  arhiereii nu puteau fura trupul lui Iisus din mormânt, deoarece, în acest caz, pentru a
împiedica zvonul învierii, ar fi fost de ajuns să arate mulțimii trupul mort al lui Iisus, în loc să
interzică apostolilor să propovăduiască învierea;
  Iosif nu putea fura trupul Domnului pentru a-l duce în Arimateea, deoarece în acest caz
apostolii ar fi aflat și nu s-ar mai fi mirat de dispariția lui, nici nu și-ar mai fi riscat viața
pentru a predica Învierea.

2) Ipoteza vizionarismului:
Această ipoteză a fost susținută de filosoful păgân Cels, apoi de teologii raționaliști
din secolul XIX, fie sub forma viziunii subiective (arătările lui Iisus erau doar creații ale
imaginației apostolilor – Strauss, Renan, etc.), fie sub forma viziunii obiective (apostolii au
văzut sufletul celui ce murise, așa ca în cazul fenomenelor telepatice sau spiritiste – Weisse,
Schweitzer, etc.).
Contra-argumente:
  apostolii erau oameni simpli, pescari, fără a avea un organism bolnav și cu nervii zdruncinați,
sau cu o imaginație atât de bogată încât să fie capabilă de halucinații;
  ei nu credeau în înviere, nu o așteptau, ci plângeau și erau triști;
  ei nu înțelegeau ce este aceea a învia din morți (Marcu 9), nu pricepeau atunci când Iisus le
spusese că va învia;
  ei nu au crezut pe femeile mironosițe când le-au vestit învierea, ba chiar Toma nu va crede
nici pe ceilalți apostoli că L-au văzut pe Domnul, iar când Hristos li se arată, ei se sperie,
crezând că văd duh; prin urmare nu se puteau autosugestiona în ceva ce nu credeau și nu
înțelegeau;
  halucinațiile sunt de scurtă durată, apoi dispar când subiectul revine la starea normală, dar
apostolii au rămas convinși pentru totdeauna de realitatea învierii;
  halucinațiile colective sunt aproape imposibile;
  sufletele celor morți, sau fantomele în cazul halucinațiilor, nu se lasă pipăite și nu se așează la
masă să mănânce alături de persoane reale;
  viziunea doar a spiritului Celui ce murise nu-i putea transforma atât de mult pe apostoli și nu
i-ar fi făcut să creadă în învierea cu trupul a lui Iisus.

3) Ipoteza morții aparente:

 Această ipoteză susținută de unii teologi raționaliști din secolele XVIII și XIX afirmă
că Iisus nu ar fi murit într-adevăr pe cruce, ci ar fi căzut într-o stare cataleptică, într-un fel de
leșin sau moarte aparentă, o letargie cauzată de băuturile primite în timpul răstignirii, după
care s-ar fi trezit din această stare, datorită răcelii giulgiurilor și a mormântului, și ar fi ieșit
afară, după ce piatra de la ușa mormântului ar fi fost prăvălită fie de El Însuși, fie în urma
cutremurului produs. Paulus aduce în plus ca „dovadă” a lui Iisus „înviorat”, nu „înviat”,
faptul că El nu a permis Mariei Magdalena să-L atingă, dar după opt zile îi va permite acest
lucru lui Toma și va mânca împreună cu apostolii. După ce S-a arătat adepților Săi timp de 40
de zile, Iisus S-ar fi retras apoi printre esenieni sau în Fenicia.
Contra-argumente:
  ostașii nu au zdrobit fluierele picioarelor lui Iisus, ceea ce arată că erau convinși de moartea
Sa;
  pentru o și mai mare siguranță, „unul din ostaşi, cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit
sânge şi apă” (Ioan 19), semn că deja trupul celui mort își încetase funcțiile;
  Pilat a încredințat lui Iosif trupul lui Iisus după ce a fost asigurat de sutaș că Iisus a murit;
  presupunând prin absurd că Iisus nu ar fi murit pe cruce, El ar fi fost ucis în mod sigur de
condițiile neprielnice din mormânt: aromatele asfixiante, giulgiurile lipite de trup, care
deveneau rigide, împiedicând orice mișcare, calcarul în care era săpat mormântul, lipsa
aerului, etc.;
  paza pusă de arhierei la mormânt, tocmai ca Iisus să nu iasă a treia zi, așa cum spusese, mai
precis să nu fie furat de ucenici, cum credeau ei, căci „atunci va fi rătăcirea de pe urmă mai
rea decât cea dintâi” (Matei 27);
  Iisus, slăbit, nu ar fi putut da piatra la o parte, nici nu ar fi putut trece printre paznici, ca apoi
să facă o călătorie atât de lungă ca cea spre Emaus și înapoi, nici nu ar fi putut trece prin ușile
încuiate, făcând apostolilor o impresie atât de extraordinară încât aceștia să-și dea și viața
pentru a propovădui Învierea Lui.

4) Ipoteza mistificării cuvintelor Mântuitorului:

A fost formulată de adepții școlii mitologice, în frunte cu Bultmann. După aceștia,
despre viața lui Iisus nu știm aproape nimic sigur, mesajul Său a fost expus mitic de către
evangheliști, sub influența literaturii iudaice și al mitului gnostic al mântuirii. Astfel, Hristos
ar fi doar instrumentul Logosului lui Dumnezeu, rostul vieții Sale fiind numai de a face
cunoscută oamenilor mântuirea care vine ca dar din partea lui Dumnezeu. El nu ar fi
mântuitorul, ci numai începutul mântuirii, meritul Lui fiind de a da exemplu oamenilor
(exemplu de ascultare față de Dumnezeu). Răstignirea a fost un fapt real, dar nu a avut decât
rolul de a aduce la cunoștința oamenilor starea de păcătoșenie în care se află și sentința de
condamnare rostită de Dumnezeu împotriva lumii păcătoase. Cât privește învierea, aceasta ar
fi o reprezentare mitică, dată de apostoli valorii triumfătoare a crucii.
Contra-argumente:
  evangheliștii au fost apostoli sau ucenici ai apostolilor, deci martori direcți, iar mărturiile lor
sunt istorice
  apostolii, oameni simpli dar realiști, constatând moartea lui Iisus, nu puteau inventa istoria
învierii și apoi să-și riște și viața pentru ea.

Aratarile Domnului dupa Inviere

Femeile mironosițe la mormântul Domnului:

a) După ce „sâmbătă s-au odihnit după Lege” (Luca 23) – era prima zi a Paștelui
iudaic, 15 Nissan – seara, „după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama
lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în
prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau
între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au
văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare” (Marcu 16).
b) „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a
prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă
ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Matei 28).;
c) Maria Magdalena, nerăbdătoare, se detașează de grup și ajunge prima la mormânt;
ea observă piatra ridicată și mormântul gol (Ioan 20), de aceea, după ce înștiințează și pe
celelalte femei care se apropiau, „a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe
care-l iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus”
(Ioan 20);
d) Sosind și celelalte femei la mormânt, au găsit piatra răsturnată de pe mormânt și
intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus (Luca 24, Marcu 16). „Şi fiind ele încă nedumerite
de aceasta, iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare. Şi, înfricoşându-se
ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei
morţi?” (Luca 24) – la Marcu 16 și Matei 28 este amintit un singur înger, probabil cel ce a
vorbit femeilor: „Nu vă temeți! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este
aici, căci S-a sculat precum a zis. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor
Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a
spus”;
e) „Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor
celorlalţi. Iar ele erau: Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună
cu ele, care ziceau către apostoli acestea. Şi cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o
aiurare şi nu le-au crezut” (Luca 24). Petru și Ioan la mormântul Domnului: Anunțați de
Maria Magdalena de dispariția trupului lui Hristos, Petru și Ioan vin în grabă la mormânt:
„Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar
celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Şi,
aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmând după
el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul
Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi
celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut.Căci încă nu ştiau Scriptura,
că Iisus trebuia să învieze din morţi. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor” (Ioan 20).

Arătările Domnului după Înviere:

1. Arătarea Domnului către Fecioara Maria și către Maria Magdalena:

„Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi
Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni” (Marcu 16). După ce a dus lui Petru și
Ioan vestea despre dispariția trupului lui Iisus, Maria Magdalena revine la mormânt: „Iar
Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Şi
a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse
trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis:Că au luat
pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe
Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea,
crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl
voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică,
Învăţătorule). Iisus i-a zis:Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi
la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi
Dumnezeul vostru. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi
acestea i-a zis ei” (Ioan 20).
 2. Arătarea Domnului către femeile mironosițe: „
Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând:
Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus
le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă
vor vedea” (Matei 28).

3. Arătarea Domnului către cei doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus:
„După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o ţarină. Şi aceia,
mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut” (Marcu 16). Evanghelistul Luca
descrie amănunțit această arătare (Luca 24: 13-35):

4. Arătarea Domnului către Sfântul Apostol Petru:

La întoarcerea lor din Emaus, Luca și Cleopa află că Iisus S-a arătat și lui Simon Petru
(Luca 24); probabil aceasta se întâmplase în dimineața aceleiași zile, la întoarcerea lui Petru
de la mormântul Domnului. Și Apostolul Pavel, enumerând mărturiile apostolice despre
Învierea Domnului, amintește de arătarea lui Hristos către Petru (Chefa): „(...) S-a arătat lui
Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi (...) după
aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor (...) mi S-a arătat şi
mie” (1 Corinteni 15).

5. Arătarea Domnului către Sfinții Apostoli, fără Toma, în Duminica Învierii:

În seara aceleiași zile a Învierii, pe când Apostolii ședeau la masă și discutau încă cu
cei întorși de la Emaus, Iisus apare deodată în mijlocul lor: „Şi fiind seară, în ziua aceea,
întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica
iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20). Evanghelistul
Marcu amintește faptul că Iisus i-a mustrat pe Apostoli pentru necredința și împietrirea inimii
lor (căci ei se îndoiseră și de spusele femeilor, și de relatarea celor doi ucenici întorși din
Emaus), iar evanghelistul Luca amintește faptul că Iisus i-a mustrat pe Apostoli și pentru
faptul că, deși Îl văd în fața lor, se îndoiesc încă de Învierea Sa, crezând că văd duh. Pentru a-
i convinge, Iisus le spune să-i pipăie mâinile și picioarele („Vedeţi mâinile Mele şi picioarele
Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă
vedeţi pe Mine că am” – Luca 24) și apoi stă la masă cu ei, mâncând o bucată de pește fript și
un fagure de miere (Luca 24). După aceea, Hristos le dă Apostolilor pacea Sa și Duhul Sfânt,
pentru a continua opera Sa de mântuire a lumii: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum
M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a
zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi
ţinute” (Ioan 20).

6. Arătarea Domnului către Sfinții Apostoli, împreună cu Toma:

A avut loc în duminica următoare, „după opt zile” de la Înviere, în Ierusalim, unde
Apostolii rămăseseră pentru a serba cele șapte zile ale azimelor, prevăzute de Lege. „Iar
Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au
zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile
Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune
mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi
Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace
vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o
pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul
meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut
şi au crezut!” (Ioan 20).

7. Arătarea Domnului către Apostoli în Galileea, la Marea Tiberiadei:

„După acestea, Iisus S-a arătat iarăşi ucenicilor la Marea Tiberiadei, şi S-a arătat aşa:
Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi Natanael, cel din Cana Galileii,
şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din ucenicii Lui. Simon-Petru le-a zis: Mă duc să pescuiesc. Şi i-
au zis ei: Mergem şi noi cu tine. Şi au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au
prins nimic. Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus.
Deci le-a zis Iisus: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei I-au răspuns: Nu. Iar El le-a
zis: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla. Deci au aruncat-o şi nu mai
puteau s-o tragă de mulţimea peştilor. Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus:
Domnul este! Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat,
şi s-a aruncat în apă. Şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de ţărm, ci la
două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti. Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi
peşte pus deasupra, şi pâine. Iisus le-a zis: Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum.
Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja la ţărm, plină de peşti mari: o sută cincizeci şi
trei, şi, deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja. Iisus le-a zis: Veniţi de prânziţi. Şi nici unul din
ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul. Deci a venit Iisus şi a
luat pâinea şi le-a dat lor, şi de asemenea şi peştele. Aceasta este, acum, a treia oară când
Iisus S-a arătat ucenicilor, după ce S-a sculat din morţi” (Ioan 21).

8. Arătarea Domnului către Apostoli pe muntele din Galileea:

„Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus.
Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor,
zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului. Amin” (Matei 28).

9. Arătarea Domnului în ziua Înălțării, pe muntele Eleonului (Măslinilor):

Această ultimă arătare este relatată de evangheliștii Luca și Marcu imediat după
arătarea Domnului către Apostoli în Ierusalim, în Duminica Învierii; Înălțarea Domnului este
apoi completată de Luca mai detaliat în Faptele Apostolilor, unde precizează că între
Duminica Învierii și Înălțarea la cer, Iisus S-a arătat Apostolilor Săi de mai multe ori, timp de
40 de zile. Această ultimă arătare a Domnului are loc după ce Apostolii se întorc din Galileea
în Ierusalim, probabil pentru sărbătoarea Cincizecimii; Mântuitorul li Se arată din nou în
Ierusalim, amintindu-le profețiile despre patimile și Învierea Sa, pe care El le anunțase încă
dinainte de răstignire: „Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind
încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui
Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a
spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi.
Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile,
începând de la Ierusalim” (Luca 24). Evanghelistul Marcu adaugă faptul că Iisus îi trimite pe
Apostoli să predice Evanghelia la toată făptura: „Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel
ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu,
demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte
de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”
(Marcu 16). Hristos le poruncește Apostolilor să nu plece din Ierusalim până nu vor primi
Duhul Sfânt, apoi pornește împreună cu ei pe drumul spre Betania, până pe Muntele
Eleonului, unde Se va înălța la cer: „Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi
făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”
(Luca 24); „Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte
făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi
veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau,
zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei:
Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, ci veţi lua
putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea
şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1). Înălțarea la cer: „Deci Domnul Iisus,
după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând,
au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care
urmau. Amin” (Marcu 16); „Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a
binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei,
închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în
templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin” (Luca 24); „Şi acestea zicând, pe
când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea
la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, Care au şi zis: Bărbaţi
galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi
veni, precum L-aţi văzut mergând la cer. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se
cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă” (Fapte 1). Alte
arătări ale Mântuitorului semnalate de Sfântul Apostol Pavel:

10. Arătarea Domnului la mai mult de 500 de frați deodată, probabil tot în
Galileea (1 Corinteni 15);

11. Arătarea Domnului către Iacov, fratele (ruda) Domnului (1 Corinteni 15);

12. Arătarea Domnului către Sfântul Apostol Pavel, pe drumul Damascului: 1

Corinteni 15, apoi în Faptele Apostolilor 9 (descrisă de Luca), în Faptele Apostolilor 22
(descrisă de însuși Apostolul Pavel în cuvântarea sa către iudeii din Ierusalim), și în Faptele
Apostolilor 26 (descrisă tot de Apostolul Pavel, în cuvântarea sa către regele Agripa):
 PRIMELE COMUNITĂȚI CREȘTINE
DUPĂ FAPTELE APOSTOLILOR ȘI EPISTOLELE PAULINE

Deci cei ce au primit cuvântul lui, s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei
mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în
rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în
Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi
aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea
nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă,
luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har
la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau (Fapte 2).

A. Biserica primară și ierarhia:

De la început, Sfinții Apostoli au avut rolul de propovăduitori și conducători ai
primei Biserici creștine. Ei botezau mulțimile (Fapte 2), alegeau pe diaconi (Fapte 6), judecau
în numele întregii comunități (Fapte 4 și 5); de asemenea, ei administrau bunurile comune și
pedepseau abaterile, păstrând astfel ordinea și disciplina în prima comunitate creștină (Fapte
5). Astfel, hotărârea cu privire la preceptele mozaice este promulgată la Sinodul Apostolic de
la Ierusalim de către conducătorii Bisericii, ca o normă care se impune nu numai în Palestina,
ci și în comunitățile creștine din Siria, Cilicia, Antiohia și Asia Mică: Apostolii şi preoţii şi
fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece
am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele
lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea...
părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce
sunt necesare: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de
desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face (Fapte 15); Şi când treceau prin cetăţi, învăţau să
păzească învăţăturile rânduite de apostolii şi de preoţii din Ierusalim (Fapte 16). Puterea de
conducere în Biserică, cu care lisus Hristos a investit pe Sfinții Apostoli, n-a fost limitată
numai la Apostoli, ci prin ei a fost destinată și pentru urmasii lor, episcopii, așa cum ne spune
Sfântul Apostol Pavel când se adresează către păstorii Bisericii din Efes: Drept aceea, luați
aminte la voi și la toată turma,în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi, ca să păstoriți Biserica lui
Dumnezeu(Fapte 20). În Noul Testament, pentru întâia oară, se vorbește despre preoți în
înțeles de slujitori bisericești în treapta a doua a ierarhiei, în Fapte 11. Astfel, în anul 43-44
Barnaba și Saul au fost trimiși de creștinii din Antiohia să ducă ajutoare fraților lor din
Palestina: Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare
fraţilor care locuiau în Iudeea; ceea ce au şi făcut, trimiţând preoţilor prin mâna lui Barnaba şi
a lui Saul (Fapte 11). Tot în Faptele Apostolilor se istorisește că Sfântul Pavel și Barnaba,
străbătând ținuturile Asiei Mici pentru a vesti cuvântul Evangheliei, hirotoneau preoți în
orașele prin care treceau (Fapte 14).

B. Apostolul Pavel și viața celor mai de seamă comunități creștine, în epoca

apostolică:
Aproape toate cetățile vechi, în care a pătruns creștinismul în epoca apostolică, rămân
legate de numele Apostolului Pavel.

1) Frații mincinoși de la Ierusalim, în Antiohia Siriei:

Primirea celor dintâi păgâni în Biserică s-a făcut cu greutate. Apostolul Petru a fost
chemat să dea seama, înaintea credincioșilor de la Ierusalim, de botezul sutașului Corneliu.
Numai mărturia Apostolului că a avut poruncă de sus să boteze pe păgâni a adus ușurare în
sufletele evreilor creștinați: Auzind acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând:
Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă (Fapte 11). În vremea aceea, poate
mai mult decât la Ierusalim, credința fierbinte în Iisus și dragostea frățească se arată în
Antiohia, ca laturi caracteristice ale vieții creștinilor: Şi vorba despre ei a ajuns la urechile
Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând
harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână în Domnul, cu inimă
statornică(...). Şi a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul. Şi aflându-l, l-a adus la
Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în
Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini (Fapte 11). După pilda Antiohiei, datorită și
lucrării misionare a Apostolului Pavel în lumea greco-romană, au luat ființă Biserici alcătuite
din iudei și păgâni în multe orașe ale Asiei Mici și Europei. Nemulțumirea creștinilor iudei de
la Ierusalim izbucnește din nou după întoarcerea lui Barnaba și Pavel din prima călătorie
misionară. Fără a întreba pe mai marii Bisericii, câțiva creștini din Ierusalim, coborând în
Antiohia, învăţau pe fraţi că: Dacă nu vă tăiaţi împrejur, după rânduiala lui Moise, nu puteţi
să vă mântuiţi. Şi făcându-se pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba,
au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi la preoţii din
Ierusalim pentru această întrebare (Fapte 15). Are loc sinodul apostolic de la Ierusalim, din
anul 50, iar creștinii iudaizanți, înfrânți, s-au văzut siliți să-și plece capetele. Totuși, purtarea
Apostolului Petru față de păgânii creștinați din Antiohia, la agape, la scurtă vreme după sinod
(Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei,
se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur – Galateni 2), a dat prilej
iudaizanților să se ridice din nou. Cu multă îndrăzneală, Apostolul Pavel se împotrivește și
acestei încercări de rupere a legăturii frățești dintre creștini, mustrând cu asprime pe Sf. Petru,
înaintea tuturor.
2) Tesalonicenii, în așteptarea venirii Domnului:
Apostolul Pavel întemeiază în Macedonia, în a doua sa călătorie misionară, două
Biserici importante, Filipenii și Tesalonicenii fiind bucuria și cununa laudei Apostolului.
Îndeosebi Tesalonicenii, în ciuda prigoanelor, păstrau cuvântul dumnezeiesc, făcându-se
pildă tuturor creștinilor din Macedonia și Ahaia: Căci, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat
nu numai în Macedonia şi în Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în tot
locul, astfel că nu e nevoie să mai spunem noi ceva (1 Tesaloniceni 1). Printre Tesaloniceni
se răspândește însă ideea unei parusii iminente, astfel încât unii creștini își părăseau
ocupațiile lor zilnice, căutându-și apoi cele necesare traiului în munca altora. Pentru a
îndrepta aceste lucruri, Apostolul scrie o a doua epistolă Tesalonicenilor, în care le
reamintește ceea ce le mai scrisese și înainte (să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare cele ale sale
şi să lucraţi cu mâinile voastre precum v-am dat poruncă, ca să umblaţi cuviincios faţă de cei
din afară (de Biserică) şi să nu aveţi trebuinţă de nimeni – 1 Tesaloniceni 4): Fraţilor, vă
poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără
rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi. Căci voi înşivă ştiţi cum trebuie
să vă asemănaţi nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi,nici n-am mâncat de la
cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm
pe nimeni dintre voi(...). Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva
nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără
rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în
Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor (2 Tesaloniceni
3). În epistolele sale, Apostolul Pavel îi îndeamnă pe creștini: Vă mai rugăm, fraţilor, să
cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc
(1 Tesaloniceni 5); Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri,
mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca
să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă (1 Timotei 2); Tot
sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele
ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite (Romani 13); Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi
dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun, să nu defaime pe nimeni, să fie paşnici,
să fie îngăduitori, arătând întreaga blândeţe faţă de toţi oamenii (Tit 3).

3) Vrăjitorii Efesului:
Apostolul Pavel vine la Efes în a treia sa călătorie printre păgâni și rămâne acolo
vreme de trei ani (55-57), fiindcă i se deschisese ușă mare pentru lucru (1 Corinteni 16).
Activitatea Apostolului în Efes e descrisă în Fapte 19 (botezul cu Duhul Sfânt asupra
ucenicilor care nu aveau decât botezul lui Ioan, minunile care se făceau prin mâinile lui
Pavel, ba chiar prin ștergarele sau șorțurile purtate de el, încercarea eșuată a celor 7 vrăjitori,
fiii arhiereului iudeu Scheva, de a vindeca un demonizat, răscoala argintarului Dimitrie, în
apărarea Artemisei efesenilor). Ca rezultat al activității sale, mulţi dintre cei ce crezuseră
veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor. Iar mulţi dintre cei ce făcuseră
vrăjitorie, aducând cărţile, le ardeau în faţa tuturor. Şi au socotit preţul lor şi au găsit cincizeci
de mii de arginţi (Fapte 19). După ce se întoarce dintr-o călătorie în Grecia, Apostolul Pavel,
trecând pe lângă Efes, trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii. Şi
când ei au venit la el, le-a zis: Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi, în toată vremea, din ziua cea
dintâi, când am venit în Asia, slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi şi
încercări care mi s-au întâmplat prin uneltirile iudeilor(...). Drept aceea, privegheaţi,
aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu
lacrimi, pe fiecare dintre voi (Fapte 20).

4) Tulburările din Galatia:

După ce îl primiseră pe Apostolul Pavel ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos
Iisus (Galateni 4), galatenii sunt tulburați de propovăduirea fraților mincinoși, iudaizanții din
Ierusalim. Apostolul le scrie această epistolă, considerată ca o „declarație de emancipare a
omenirii credincioase de Legea Veche”, în care le atrage atenția: Acum însă, după ce aţi
cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă
întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?
Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani? Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar
(Galateni 4).

5) Dezbinări între Corinteni:

Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la
fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi
înţelegere. Căci, fraţii mei, despre voi (...) mi-a venit ştire că la voi sunt certuri; și spun
aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al
lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel
pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici
unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius, ca să nu zică cineva că aţi fost
botezaţi în numele meu. Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de aceştia nu ştiu să mai fi
botezat pe altcineva (1 Corinteni 1). Apostolul le arată corintenilor că într-un Duh ne-am
botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un
Duh ne-am adăpat (...) Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte (1
Corinteni 12), după care le arată calea unității prin iubire: De aş grăi în limbile oamenilor şi
ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător... (1
Corinteni 13). 6) Săracii de la Ierusalim: În Biserica Ierusalimului, creștinii, trăind ca frații,
îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare (Fapte 2);
dar această întrajutorare pornea de la o stare duhovnicească de comuniune prin Hristos: Iar
inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi niciunul nu zicea că este al său ceva
din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre
învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit,
fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute, și-l puneau la
picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă (Fapte 4).
Împlinirea lipsurilor săracilor din Ierusalim se făcea și cu ajutorul creștinilor din diaspora. În
anul 44, Pavel și Barnaba au adus ajutoarele strânse în Biserica Antiohiei (Fapte 11). Iar mai
târziu, cu prilejul sinodului de la Ierusalim, Apostolul Pavel promite, primind sarcina
apostoliei printre neamuri, să-și aducă aminte de săracii dintre sfinții de la Ierusalim: Şi
cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi stâlpi, mi-au dat
mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să binevestim la neamuri, iar ei la
cei tăiaţi împrejur, numai să ne aducem aminte de săraci, ceea ce tocmai m-am şi silit să fac
(Galateni 2). Ținându-și cuvântul, Apostolul Pavel rânduiește o mare strângere de daruri în
lumea păgână, începând cu Bisericile din Galatia: Cât despre strângerea de ajutoare pentru
sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a
săptămânii (Duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se
facă strângerea abia atunci când voi veni. Iar când voi veni, pe cei pe care îi veţi socoti, pe
aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim (1 Corinteni 16). Creștinii din
Macedonia, deși erau și ei destul de strâmtorați, în multa lor încercare de necaz, prisosul
bucuriei lor şi sărăcia lor cea adâncă au sporit în bogăţia dărniciei lor, căci mărturisesc că de
voia lor au dat, după putere şi peste putere, cu multă rugăminte cerând har de a lua şi ei parte
la ajutorarea sfinţilor (2 Corinteni 8). Punând pilda Filipenilor și Tesalonicenilor înaintea
ochilor Corintenilor, Apostolul Pavel caută să stârnească întrecerea între Biserici, cu privire
la dărnicia lor, amintindu-le și de Mântuitorul, Care S-a făcut sărac pentru a îmbogăți pe
oameni. În concepția ...
Apostolului Pavel, strângerea de daruri pentru săracii din Ierusalim nu este doar o faptă de
milostenie, ci și o binecuvântare, o slujire, un dar spiritual, o unire cu sfinții.
 Pilda semănătorului – primire şi împlinire a cuvântului lui
Dumnezeu (Luca 8, 5-15)
“Tine cu tarie invatatura si nu o parasi, pazeste-o caci ea este viata ta!” (Pildele lui Solomon)

Pilda (parabola)=exemplu (comparaţie) prezentat sub formă de scurtă istorioară cu învăţături moral-religioase;

“Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu
picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea
umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun
şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă . Şi ucenicii Lui
Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui
Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta
înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine
diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt
aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar
la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile
şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă
curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” (Luca 8, 5-15)

Simbolurile pildei:

1. -          Semănătorul – Dumnezeu;

2. -          Sămânţa – Cuvântul lui Dumnezeu;
3. -          Păsările (care au mâncat seminţele) – îngerii răi;
4. -          Locurile (în care au căzut seminţele) – oamenii.
5. -          locul de lângă drum – oamenii (indiferenţi, dezinteresaţi);
6. -          locul pietros – oamenii (superficiali);
7. -          locul dintre spini – oamenii (copleşiţi de griji);
8. -          pământul bun – oamenii (buni).

Aplicare in ziua de azi:

-          Semănătorul – învăţătorul (profesorii, părinţii);
-          Sămânţa – învăţăturile primite în şcoală, acasă;
-          Pământul –categorii de elevi/oameni.

1.   “una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o.”- “ cea de lângă
drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să
se mântuiască” – sămânţa aruncată pe drum nearat, simbolizează inima “nearată”, adică oamenii
uşuratici şi grăbiţi ce umblă mereu după afacerile mărunte ale vieţii, nu se opresc să cugete la înţelesul
învăţăturilor auzite în Biserică. Vorba le intră pe o ureche, le iese pe alta, ei rămân cu sufletul gol ca
înainte. E ca şi cum ai semăna grâu în mijlocul drumului . . .
2.   “alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală” – “ cea de pe piatră sunt
aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o
vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.” – oamenii cu inima împietrită, cei care uită repede.
Învăţătura auzită de ei se prinde o clipă, iar la ispită, se leapădă de Cuvântul Evangheliei.
3.   “alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.” –“ Cea căzută între spini sunt cei ce
aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.” –
sunt ca sfaturile spuse unui om cu prea multe griji/plăceri/preocupări. Întâi le primeşte cu bucurie, dar
goana după avere şi alte ambiţii le înnăbuşă cu totul, după cum ghimpii nu lasă să crească pomul răsărit
la umbra spinului.
4.   “alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit” – “Iar cea de pe pământ bun
sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” –
 cuvântul auzit de oameni deştepţi şi cu inima bună. După cum sămânţa aceea dă rădăcini multe, care
pătrund bine în pământ şi hrănesc bine planta, făcând-o să rodească, tot aşa şi vorba auzită de un om cu
minte, se înrădăcinează în sufletul lui şi-I arată calea spre fapta bună. 

Învăţături morale:

  Învăţăturilelui Dumnezeu nu rodesc la fel în sufletele tuturor oamenilor!

  Sa ascultam invatatura lui Dumnezeu!
  Să păstrăm invatatura lui Dumnezeu!
  Să aplicăm in viata noastră invatatura lui Dumnezeu!
  Nu tot ce semeni, răsare!
  Sămânţa bună face roade întru răbdare!
  Să primim sămânţa/cuvântul, să îl ţinem minte, să ne gândim mereu la el şi cu răbdare să îl ducem la
împlinire!
Căinţă şi iertare – Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32)
“Nu există păcate de neiertat, în afară de păcatul nepocăit.” (Sfântul Isac Sirul)

“Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se
cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-
o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete
mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi
acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le
mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt
îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am
greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi,
sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a
căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să
mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi
inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând,
să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se
veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi,
chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl
tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui,
ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca
ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care
ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu
totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci
fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Luca 15, 11-32)

Dicţionar:
Pocăinţă=părere de rău;
Desfrânare=destrăbălare; imoralitate; depravare;

Idei pricipale:
a. Tatăl împarte averea celor doi fii ai săi.
b. Fiul cel mic îşi risipeşte averea în păcate şi ajunge păzitor la porci.
c. Fiul cel mic conştientizează ca a greşit şi hotărăşte să se întoarcă la tatăl său pentru a-i cere
iertare.
d. Tatăl iartă pe fiul cel mic şi se bucură nespus pentru întoarcerea lui.
e. Tatăl linişteşte pe fiul cel mare care era supărat de primirea făcută fratelui risipitor.

TATĂL FIUL MARE FIUL MIC

Însuşiri pozitive Însuşiri Însuşiri pozitive Însuşiri Însuşiri pozitive Însuşiri negative
negative negative
- dreptatea - - ascultarea - invidia - pocăinţa - desfrâul
bunătatea - dreptatea - mânia - smerenia - necumptarea
- dragostea - - cuminţenia - îndreptarea - neascultarea
generozitatea
- răbdarea -
blândeţea

Simbolurile din pildă:

1. Tatal=Dumnezeu;
2. Fiul mic=oamenii care petrec în păcate, risipind darurile lui Dumnezeu;
3. Fiul mare=oamenii credinciosi, care-L asculta pe Dumnezeu şi Îi implinesc poruncile;
4. Averea=darurile lui Dumnezeu (talantii);
5. Ţara îndepărtată=păcatul;
6. Slugile=îngerii;
 7. Roşcovele=asemanatoare pacatului-la inceput sunt dulci (păcatul), apoi amare si asemanatoare paielor;

Darurile Tatălui:
Haina=Sfantul Botez;
Pecete şi inel=harul Sfantului Duh;
Încalţăminte=sa nu fie vatamat cand umbla pe calea Domnului (de serpi-diavolul) (robii mergeau inainte
desculti, el fiul=incaltaminte)
Viţelul cel gras=Fiul lui Dumnezeu, Domnul Hristos – se dă spre împărtăşire (la Sfânta Taină a
Împărtăşaniei/Euharistiei, în timpul Sfintei Liturghii);

Învăţături morale:

    Să fim ascultători faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţi;

    Dumnezeu iartă pe cei păcătoşi care se întorc la El;
    Să cerem iertare celor pe care i-am supărat;
    Să ne mărturisim păcatele;
    Să nu fim invidioşi;

Bogăţia darurilor lui Dumnezeu – Pilda talanţilor (Matei 25, 14-30)

“Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor.” (Iacov 1,17)

“Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-
a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată, mergând, cel ce luase
cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce
luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a
venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi
cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul:
Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria
domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am
câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe
te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne,
te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-
am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă
vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să
pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l
celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va
lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor.” (Matei 25, 14-30)

Dicţionar:
A da socoteală cuiva (de ceva)= a plăti ceea ce i se cuvine;
Stăpân (aici)= persoană în serviciul căreia se află slujitorii;
Talant= monedă veche de aur sau argint, cu o valoare mare;
Zaraf= persoană care se ocupă cu schimbul banilor;

Simbolurile din pildă:

1. Stăpânul=Domnul Iisus Hristos;

2. Plecarea Stăpânului=Inaltarea Domnului Hristos la cer;
3. Talanţii=darurile oferite de Dumnezeu oamenilor;
4. Călătoria=perioada dintre prima si a doua venire a Mantuitorului;
5. Momentul întoarcerii Stăpânului=momentul venirii Mântuitorului pentru Judecata de Apoi;
    Lucrarea cu talanţii=punerea lor în slujba semenilor;
   Ascunderea talantului=refuzul de a pune in valoare darurile primite de la Dumnezeu, fiecare in
parte;
   Talanţii=binele şi cinstea pe lumea aceasta oamenilor; toate darurile sufleteşti şi pământeşti: 
o   Daruri sufleteşti: viaţa, mintea, înţelepciunea, toate talentele, sănătatea.
o Daruri pământeşti: priceperea de a lucra, de a chivernisi bine, bogăţiile pământeşti.

Învăţături morale:

   Dumnezeu daruieste tuturor oamenilor “talanti” (daruri) necesari mantuirii

   
(fiecaruia dupa putere);
      Avem datoria sa inmultim “talantii” (darurile) incredintati noua de Dumnezeu -
vom da socoteala pentru tot;
     Inmultirea“talantilor” (darurilor) aduce mantuirea sufletului si mostenirea
ImparatieiCerurilor;