Specificul educatiei religioase în diferite etape

Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziție spre religiozitate; el e
capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare.
Această predispoziție se poate cultiva și dezvolta prin educație religioasă.
Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se
bazeaza pe trăirile date de modul său “religios“ de viață, iar la adult, pe o trăire intensă
și o atitudine spirituală. Educația religioasă trebuie să înceapă din copilărie. Este
cunoscut că în copilărie omul poate fi mai usor influențat religios-moral decât mai
târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru
întreaga viață.
În educația religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască și să țină cont de
etapele dezvoltării psiho-fizice a elevului.
În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educația religioasă a copilului îl are
familia. De asemenea, programa de învățământ școlar prevede elemente de educație
religioasă care au ca scop familiarizarea copiilor cu concepte religioase elementare. La
această vârstă, copilul este capabil să memorize mecanic povestiri și istorioare. Ținând
cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și povestiri religioase
adecvate vârstei. Mergerea la biserică și diferitele evenimente religioase cum ar fi:
colindatul, cununiile ș.a. pot constitui momente prielnice care trebuie valorificate în
educația religios-morală a copiilor. Trăirile religioase din această etapă pot deveni
hotărâtoare pentru întreaga viață. Acum, copilul observă și înregistrează actele
religioase și morale pe care le vede în familie și în cercul cunoștințelor sale. El imită
cu fidelitate și încredere atitudini, gesture și cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este
nepervertit, de aceea el crede că tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci faptul
că părinții și creștinii maturi au datoria de a fi modele de comportament pentru copii și
de a nu sminti pe niciunul din ei. În perioada preadolescenței și adolescenței, elevul
evolueaza treptat, de la faza „heteronomiei morale“ la „autonomia morala“ (cf. Jean
Piaget). În planul educației religioase se pot semăna în sufletul copiilor sentimente
nobile și adânci. Este perioada în care se prezintă copiilor Istoria Vechiului și Noului
Testament, evenimentele principale din Istoria și viața Bisericii, noțiuni fundamentale
de credință. De asemenea, elevii asimilează și pun în practică norme de comportament
religios-moral.
Perioada adolescenței se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea
psiho-fizică, fapt care are puternice influențe asupra educației religioase a elevului.
Este perioada în care acesta își poate forma convingeri religios-morale temeinice sau
poate să cadă pradă multor tentații cu urmări negative asupra personalității sale.
1
Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieții și concepe planuri pentru
reforme religioase, morale, politice și sociale. Se manifestă simțul critic și al aprecierii.
Acum apare interesul pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile naturii, ale
istoriei, ale vieții morale și pentru filosofie, dar și pentru ceea ce este abstract. El nu se
mulțumește doar cu asimilarea cunoștințelor, ci le prelucrează și le aprofundează. În
această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viață și își conturează un ideal.
Cele mai mari schimbări în această perioadă au loc în planul volițional. Acum
adolescentul este capabil de tărie, de voință și de îndreptarea acesteia spre scopuri
morale – condiție esențială pentru formarea caracterului moral. În această perioadă,
viața religioasă a tânărului trece printr-o criză de multe ori foarte periculoasă.
Concepția religioasă pe care tânărul și-a dobândit-o în copilărie este zdruncinată de
îndoieli generate de conflictul dintre viață și ideal, dintre credință și unele teorii
științifice. Soluționarea acestui conflict depinde de felul în care educatorul știe să-și
îndeplinească în mod conștiincios activitatea educativă. Dacă în copilărie accepta fără
nicio rezervă și cu smerenie spusele celor mari, acum atitudinea tânărului se modifică
complet . În locul smereniei și acceptării pe temeiul autorității apare simțul critic,
îndoiala și căutarea argumentelor raționale. Pentru a contracara consecințele nefaste
ale unui asemenea criticism, în educația religioasă, profesorul va trebui sa utilizeze în
mod special metoda argumentării. Fiindcă tânărul este animat acum de idealuri înalte
și este entuziasmat de tot ceea ce este frumos, nobil și moral, acestea pot fi folosite de
educatorul creștin spre a-l câștiga pentru viața religioasă. Acum este momentul să i se
predea tânărului învățăturile fundamentale de credință și de morală. În domeniul
religios, mulți tineri revin la idealurile religioase din copilărie, înțelese acum mult mai
bine și mai profund. Practica religioasă face mult bine tânărului în această perioadă. Ea
îi îndreaptă privirile spre idealul sfințeniei, îi purifică sentimentele, mai ales pe cel al
iubirii, îi trezește nostalgia spre idealuri înalte și-i înnobilează sufletul, conducându-l
spre lumea frumosului, binelui și sfințeniei (Șebu. Metodica)
Percepţiile, sentimentele şi trăirile religioase se conturează şi se încheagă în
funcţie de etapele de vârstă. Pentru cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase, în
special pentru profesorii de religie, cunoaşterea percepţiilor, a trăirilor şi a
caracteristicilor educaţiei religioase în funcţie de etapele psihice şi biologice de
dezvoltare devine un imperativ. În funcţie de etapele de vârstă, fundamentarea
sentimentelor şi a conştiinţei religioase presupune parcurgerea anumitor stadii de
instruire.
Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în diferite stadii de vârstă.
În Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Când eram copil, vorbeam
ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat,
am lepădat cele ale copilului” (1 Corinteni 13).

2
 Referitor la perioada în care ar trebui să înceapă educaţia religioasă, unii
cercetători susţin că educaţia religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin
formarea unei maturităţi spirituale a părinţilor. Părinţii sunt responsabili pentru
procrearea şi creşterea copiilor. Majoritatea psihopedagogilor susţin că unele acte
necontrolate ale părinţilor au efecte nefaste asupra copiilor lor. Este important să
acordăm o atenţie deosebită educaţiei religioase a copiilor încă de la vârsta fragedă.
Sfântul Ioan Gură de Aur aprecia: „așa cum se va deprinde copilul de mic, aşa va
rămâne şi când se va face mare; ca şi copacul pe care de-l va îndrepta cineva când e
mlădiţă, rămâne drept; iară de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai
îndrepta”. Primii ani ai copilului sunt cruciali pentru formarea religioasă ulterioară.
Copilul constituie un teren favorabil pentru primirea normelor şi conduitelor
religioase, totodată copilul este receptiv la credinţa în miracole. Prin imitare el va
primi credinţa practicată de părinţii lui. Inoculându-li-se copiilor respectul autorităţii
părinteşti, se trece cu uşurinţă la inocularea respectului autorităţii divine. Exercitând
asupra copilului o autoritate chibzuită şi ponderată, este facilitată sădirea sentimentelor
de veneraţie pentru autoritatea lui Dumnezeu. Nu cumva în unele societăţi în care lipsa
de autoritate a părinţilor este tot mai evidentă, se ajunge şi la o lipsă de percepţie şi
respect faţă de autoritatea divină şi invers? Copilul îşi măreşte spectrul de înţelegere
spirituală începând cu vârsta de 3-4 ani. „Un copil îşi formează imaginea sa despre
Dumnezeu după imaginea pe care şi-o face despre om şi aceasta este mai întâi
imaginea părinţilor săi. Rezultă de aici că rolul exemplului este mai important decât
cel al teoriei”. Un rol covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor îl constituie
mediul familial. Multe dintre actele comportamentului religios se formează prin
contaminare, prin observarea şi imitarea a ceea ce fac părinţii. De la 3-4 ani, copilul se
fortifică spiritual, i se amplifică puterea de discernământ şi înţelegere. Predomină
cunoaşterea de tip intuitiv şi, drept urmare, mediul educativ trebuie să fie cât mai bogat
în stimuli cu caracter religios. Este recomandabil să fie stimulaţi factorii interni care
contribuie la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul. După vârsta de 4 ani
copilul începe să-şi pună unele întrebări: de ce asta? de ce aşa?, etc. Apare dorinţa de
cunoaştere. Reţinem faptul că în jurul vârstei de 3 ani apar şi se conturează primele
trăiri religioase. Aducerea copilului la Biserică şi împărtăşirea lui cu Sfintele Taine
lasă amintiri şi amprente asupra lui care îl vor marca toată viaţa. Copilul începe să
conştientizeze că atunci când face un lucru bun, se bucură Dumnezeu, iar când
săvârşeşte răul Îl supără pe Dumnezeu. Aceste atitudini se imprimă profund în
inconştient, care influenţează activitatea noastră conştientă din fiecare moment. Până
la vârsta de 6 ani educaţia religioasă a copilului rămâne mai mult o sarcină de familie,
părinţii fiind pe deplin responsabili.
Educaţia religioasă pentru copiii din şcoala primară va fi realizată prin mijloace
şi procedee adecvate şi se realizează de personalul didactic calificat (profesorii de
3
religie). Ar fi de dorit ca preotul şi profesorul de religie să acţioneze în comun pe linia
catehizării copilului. Conţinutul educaţiei religioase la această vârstă trebuie să
realizeze un echilibru optim între concret şi abstract, să devină interesant şi atractiv, să
fie motivat. Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea,
orientarea şi modificarea conduitei. Prin urmare, se impune ca elevii să fie motivaţi în
vederea unei participări constante la viaţa Bisericii, deprinzându-se pe această cale cu
o experienţă religioasă constantă. Folosirea unor metode şi procedee adecvate de
prezentare a mesajului catehetic facilitează apropierea şi colaboarea între profesor şi
elev. A ne adresa tineretului de azi este o operaţie delicată, folosirea unor clişee şi
repere teoretice şi abstracte conduce către indiferentism. Se va evita orice încercare de
impunere cu forţa, precum şi atitudinile de tip criticist. Un copil are nevoie să simtă că
“nu este necesar ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit”. Afecţiunea
profesorului de religie faţă de elevi nu trebuie să fie condiţionată de performanţă.
Utilizarea unor etichete comportamentale are efecte negative imprevizibile; uneori,
aceste etichete nu fac decât să întărească un anumit tip de comportament. Dacă i se
spune des unui elev: eşti timid, copilul ajunge să creadă că este o persoană timidă, şi se
comportă în consecinţă. Alteori, etichetele comportamentale reduc motivaţia de
schimbare; dacă i se spune cu consecvenţă unui elev că este un antitalent la o anumită
disciplină, atunci s-ar putea ca elevul să recurgă la următorul raţionament: oricum nu
sunt talentat la această materie, n-are sens să fac eforturi pentru a fi mai bun.
La vârsta de 7-10, ani copiii încep să îşi aleagă modele şi se raportează la ele
până în cele mai mici detalii. Acest lucru atrage după sine o mare responsabilitate, atât
pentru profesorul de religie, cât şi pentru părinţi sau cei apropiaţi.
În gimnaziu, preocupările şi interesele determină extinderea şi amplificarea
religiozităţii. Acum creşte gradul de socializare, de solidaritate, apar formele de
organizare în grupuri în funcţie de prietenii şi simpatii. Copiii se încred unii în alţii, îşi
mărturisesc anumite lucruri. Raportarea la normele biblice îl determină pe copil să-şi
rezolve unele probleme de ordin moral, existenţial etc. Participarea la ceremoniile
religioase nu mai este receptată ca o simplă obligaţie, ci ca o necesitate (copilul simte
nevoia de a se ruga). Copilul devine mai responsabil de raportul dintre el şi Dumnezeu.
De obicei se roagă dimineaţa şi seara fără să fie atenţionat pentru a face acest lucru.
Există şi riscul ca în această fază unii tineri să intre într-o stare de incertitudine şi
confuzie.
Între 12 şi 14 ani intră în joc pubertatea. Tot în această perioadă are loc
închegarea caracterului, precum şi a principalelor trăsături de personalitate. O atragere
forţată înspre ora de religie poate avea consecinţe imprevizibile. Sunt necesare tactul şi
mai ales răbdarea din partea profesorului de religie. Acum copiii sunt capabili de
performanţă, de aprofundarea unor noţiuni de catehism într-un mod cu totul de
excepţie.
4
 Adolescenţa reprezintă o perioadă delicată, dacă nu chiar dificilă, în privinţa
educaţiei religioase. O dată cu preadolescenţa şi continuând până spre 20-21 de ani
tinerii se orientează spre făurirea unei cariere, spre propriile lor împliniri spirituale,
profesionale, sportive etc. În perioada adolescenţei are loc o schimbare radicală faţă de
copilărie. Apar tot acum unele forme de interiorizare, de raţionalizare. Acum tânărul
îşi pune întrebări legate de rostul vieţii, de menirea lui; apar întrebările legate de
existenţă, de existenţa lui Dumnezeu, de nemurire; în acelaşi timp tânărul ia hotărâri
esenţiale pentru viaţă. Din perspectivă intelectuală, unii adolescenţi sunt apţi ca şi
adulţii să înţeleagă probleme de ordin doctrinal şi liturgic, dar „sunt mai puţin stabili
decât adulţii”.
În perioada adolescenţei, implicarea profesorului de religie şi a preotului se va
realiza discret pe baza unor argumente şi a unui dialog sincer; este recomandabil să fie
respectată poziţia interlocutorului, evitându-se tentele ironice sau culpabilizatoare. Se
impune ca “adolescentul să fie invitat la o reflecţie asupra lui însuşi… reflecţia
catehetică s-ar dori a fi pluridisciplinară”. Discursurile moraliste şi criticiste nu duc la
atingerea scopurilor propuse, “formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini
sănătoase nu poate fi realizată prin prelegeri moralizatoare”.
Adesea, tinerii sunt inundaţi cu teorii agnostice şi materialiste, “ei pleacă de la orele de
curs cu convingerea că adevărul este relativ, iar virtuţiile sunt imposibile sau
nefolositoare. Toate acestea îi influenţează să proclame o relativitate a valorilor”. Fără
să ne dăm seama, de multe ori educaţia pentru valoare se transformă în educaţie pentru
libertinaj. De aceea, considerăm că e un imperativ ca profesorul de religie, precum şi
preotul, să cunoască în termeni realişti elementele demoralizatoare ale unor
compartimente educaţionale. Tot acum apare nonconfor¬mismul şi dorinţa de
independenţă.
Observăm la adolescenţi o adevărată ceartă cu autoritatea. Acest fapt se constată
mai ales în cazurile în care autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat.
Profesorul care ştie să-şi impună autoritatea într-un mod mai discret are mult de
câştigat. Autoritatea se cere a fi impusă mai degrabă ca o formă de protecţie şi nu ca o
formă de dirijare. Unii elevi nu refuză neapărat autoritatea profesorului, ci mai degrabă
refuză impunerea autorităţii într-un mod excesiv.
Perioada adolescenţei „este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre
credinţa religioasă”, „acum e  momentul când de obicei se pierde, se câştigă sau se
capătă credinţa. Religia devine o formă de viaţă, a cărei expresie desăvârşită o
constituie vocaţia. Dumnezeu încetând de a mai fi o reflectare a imaginii părinteşti,
întruchipează atunci valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte”.
Influenţa mediului social asupra elevilor trebuie observată atent de către
profesorii de religie. Societatea contemporană duce lipsă de modele, dar ce este mai
grav, unii tineri de azi nu prea caută modele, iar alţii le caută în rândul starurilor de
5
muzică, al vedetelor de televiziune, în rândul unor magnaţi şi, mai rar, printre sportivi.
Dar sentimentele inferioare (satisfacţii de ordin financiar, alimentar, erotic) nu
dăinuiesc; ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate. Ca dovadă, faptul că în urma
lipsei educaţiei religioase şi a unor relaţii familiale şubrede fiii unor mari bogătaşi îşi
părăsesc căminele, încep să se drogheze, unii recurg chiar la sinucidere. Educaţia
religioasă ar putea atenua din unilateralitatea deplasării spre raţionalitatea sau
pragmatismele excesive; experienţa religioasă îl face pe elev să înţeleagă şi să
acţioneze mai conştient în societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune
prezenţa dimensiunii transcendentale în viaţa şi faptele de zi cu zi, pentru a transforma
societatea într-o comunitate de oameni care să trăiască în comuniune şi înţelegere unii
cu alţii.
Plecând de la premisele psihologice ale educaţiei religioase, putem evidenţia
unele reguli cu caracter orientativ. Astfel, în copilărie, când copilul preia orice idee sau
enunţ fără critică, este bine să-i prezentăm realităţile religioase sub formă de povestiri,
parabole etc., înlăturând discuţiile şi temele complicate sau controversate. La pubertate
este recomandabilă prezentarea unor noţiuni de morală creştină, noţiunile esenţiale de
doctrină. La această vârstă elevul poate aprofunda şi experimenta anumite virtuţi
creştine: „credinţa creşte cu vremea… dar creşte pe măsură ce împlinim poruncile şi
dobândim virtuţile”. Credinţa este prima virtute cu care pornim la drum, atât cei mici,
cât şi cei mari. Adolescenţilor este indicat să le predam elemente de filozofie creştină,
de psihologia religiei, de doctrină, de artă creştină. Fără îndoială – indiferent de vârsta
elevilor cu care dialogăm –, mijlocul principal în educaţie este exemplul personal.
Biserica are în istoria sa nenumărate exemple. Mai întâi, Biserica îl prezintă pe Hristos
în toată măreţia Sa. Apoi urmează şirul apostolilor, sfinţilor, martirilor etc. Îndatorirea
şi mijloacele de a lucra la desăvârşirea credinţei le-a aşezat Mântuitorul în Biserica Sa.
Apartenenţa creştinilor la Biserică exprimă sentimentele lor de a exista ca nişte
membre lucrătoare. Educaţia religioasă este doar o componentă care face parte din
lucrarea generală mântuitoare, care pentru a fi posibilă are nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu. De la acest temei porneşte lucrarea Bisericii spre ridicarea tuturor
membrilor ei până la a ajunge toţi “la statura bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 6) (Timiș)