Faptele Sfinţilor Apostoli

(28-capitole; 1006-versete; 18396-cuvinte)

Cartea Faptele Apostolilor oferă cadrul de desfăşurare a activităţii apostolice. Este o carte istorică, dar nu ţine de
acelaşi gen literar. Genul evanghelic este aparte în literatură, iar Faptele Apostolilor este un alt gen. Cartea este o
relatare despre începuturile Bisericii.

1) Titlul cărţii

Titlul cărţii nu este dat de Sfântul Luca. Este dat de un editor, cineva care a colectat cărţile Noului
Testament într-un "corpus". Titlul cărţii însă, este departe de a fi exact, deoarece nu avem o relatare a faptelor
tuturor apostolilor. Se prezintă doar activitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan (în prima parte) şi activitatea
Sfântului Apostol Pavel (în cea de-a doua parte) şi a unor ucenici ai apostolilor: Sfântul Ştefan, Sfântul Filip şi
Sfântul Barnaba.
Aşadar, titlul cărţii ar putea fi: "Faptele unor Apostoli şi ale unor ucenici ai Apostolilor".

2) Autorul

Autorul cărţii este Sfântul Luca, dovada este clară, dacă citim prologul ei. Avem însă şi argumente interne
în acest sens: prologul vorbeşte despre prima scriere lucanică. Cartea are ca patron pe acelaşi patrician Teofil, care
nu mai este numit "κράτιστε", ci simplu "Θεόφιλε". Sfântul Luca îi spune simplu "Teofile", deci i se adresează ca
unui frate; probabil că între timp Teofil devenise creştin şi, dacă e aşa, la aceasta va fi contribuit, desigur, şi citirea
Evangheliei de la Luca, prima scriere lucanică.
Alte argumente ar fi limba şi stilul scrierii. Autorul se prezintă indirect. În Faptele Apostolilor apar o serie
de pericope în care autorul se prezintă la persoana I-a plural. Este vorba de aşa-numitele "secţiuni cu noi" (teologii
germani, pentru prima dată, le-au numit Wir-Stücke şi această denumire a fost preluată şi în alte limbi). Este vorba
de următoarele pericope din Fapte: 16, 10-17; 20, 5-15; 21, 1-18; 27, 1 până la 28,16. Aşadar, cel puţin în aceste
pericope autorul se prezintă ca martor direct al evenimentelor pe care le relatează.
Din aceste pericope deducem că Sfântul Luca s-a alăturat pentru prima dată grupului misionar paulin la
Troa, în cursul celei de-a doua călătorii misionare (care s-a desfăşurat între anii 50-52). Au trecut apoi împreună pe
pământul Europei şi au ajuns la Filipi, unde Apostolul Pavel a întemeiat o înfloritoare Biserică. Se pare că Sfântul
Luca a rămas la Filipi, deoarece următoarea "secţiune cu noi" (20,5-15) apare în contextul celei de-a treia călătorii
misionare (care a avut loc între anii 53-58). Probabil că abia la întoarcerea din această călătorie misionară, în anul
58, când a trecut prin Filipi (Macedonia, cf. Fapte 20, 3), Sfântul Pavel l-a luat din nou cu sine pe Sfântul Luca. S-au
întors împreună la Ierusalim. Se ştie că aici Sfântul Pavel a fost arestat şi că a petrecut doi ani (58-60) în închisoare
la Cezareea Palestinei. În aceşti doi ani, Sfântul Luca a avut tot timpul să realizeze acea informare atentă, de la
martorii oculari, asupra vieţii, învăţăturii şi faptelor minunate ale Domnului, ca şi asupra începuturilor Bisericii.
Când, în toamna anului 60, Sfântul Pavel înlănţuit, a pornit spre Roma, Sfântul Luca l-a însoţit şi el, fiind astfel
martorul direct al călătoriei pe mare de la Cezareea până la Roma, care ne este relatată în Fapte 27 şi 28. E chiar
foarte probabil că Sfântul Luca a ţinut la zi un jurnal al acestei călătorii - o adevărată "odisee apostolică" - căci prea
sunt amănunţite datele pe care ni le dă despre ea. La Roma se va fi întâlnit cu cei menţionaţi în Col 4, 10-14 şi Filim
23-24 (Aristarh, Marcu, Isus cel numit Iustus, Epafras, Dimas).
Din cele menţionate reiese că autorul este un ucenic al Sfântului Pavel, martor ocular al unor etape
importante ale activităţii pauline.

3) Data scrierii

Unii plasează scrierea înaintea sfârşitului primei captivităţi romane a Sfântului Apostol Pavel, deoarece
cartea se încheie abrupt cu informaţia că după ce a ajuns la Roma ca prizonier, Sfântul Pavel a stat aici doi ani, într-o
captivitate uşoară. Nu se spune nimic despre ce a urmat. Din epistolele captivităţii rezultă că Sfântul Pavel aştepta o
iminentă eliberare.
Eusebiu de Cezareea zice că Sfântul Pavel a fost eliberat după doi ani. De aici rezultă că scrierea s-a făcut
înainte de anul 63, deoarece Sfântul Pavel a ajuns la Roma în anul 61. După alţi autori cartea a fost scrisă mai târziu.
Cartea Faptele Apostolilor însă nu ne vorbeşte despre eliberarea Sfântului Pavel. Această datare a cronologiei
pauline nu este acceptată de autorii contemporani.
Conform "Prologului antimarcionit" şi "Canonului Muratori" Faptele Apostolilor s-a scris după moartea
Sfântului Pavel, aşadar, după anul 67. Mulţi datează Evanghelia după Luca după anul 70, iar Faptele Apostolilor s-a
scris după această carte.
Nu se poate amâna foarte mult scrierea cărţii Faptele Apostolilor, pentru că această scriere nu oferă nici
un punct de contact direct cu epistolele pauline. Dacă autorul le-ar fi avut la îndemână, el n-ar fi neglijat acest
material foarte important. Sfântul Luca menţionează în prologul Evangheliei sale că a cercetat toate cu "de-
amănuntul". Se poate ca Sfântul Luca să fi cunoscut unele epistole pauline, dar aceste epistole nu erau încă adunate
la un loc într-un "corpus". Abia după anul 80 s-a creat sigur un "corpus paulinum" care a circulat în Biserica
vremii.
O problemă ridică şi finalul acestei cărţi. Se poate să nu se istorisească ce s-a ales de Sfântul Pavel ? Cei
care datează scrierea la anul 63, zic că Sfântul Luca nu mai avea ce spune, deoarece a adus faptele la zi. Alţii nu sunt
de acord cu aceasta şi spun că la explicarea acestui final trebuie să se ţină seamă de scopul cărţii. E însă de necrezut
că Sfântul Luca ar fi putut întrerupe în acest chip relatarea faptelor "eroului" şi dascălului său, Sfântul Apostol
Pavel. Cum nu ne-ar fi spus el ceva despre sfârşitul captivităţii romane a Apostolului, dacă aceasta s-ar fi petrecut
deja ?

4) Scopul cărţii

Faptele Apostolilor reprezintă a doua parte a unei opere unice, alături de care poate fi înţeleasă.
Evanghelia vorbeşte despre misiunea lui Iisus: Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer. Deşi respins de iudei,
activitatea lui Mesia nu s-a încheiat cu un eşec. Iisus a adus mântuirea Noului Israel, de acum pocăinţa şi iertarea
păcatelor vor fi propovăduite în toată lumea, începând de la Ierusalim. În primul capitol al cărţii Faptelor Iisus
trasează apostolilor un plan misionar concentric, centrat pe Ierusalim: "Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în
toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului" (Fapte 1,8).
Constatăm că al doilea volum lucanic se dezvoltă urmând linii paralele cu Evanghelia, care împarte
activitatea lui Iisus în două părţi egale:
a) partea I-a, propovăduirea în Galileea - centrată pe cei doisprezece; misiunea încredinţată celor
doisprezece;
b) partea a II-a, călătoria lui Iisus spre Ierusalim şi activitatea Sa aici; trimiterea celor 72.
Cartea Faptele Apostolilor se împarte şi ea în două:
a) partea I-a, centrată pe Ierusalim, în care rolul principal aparţine Sfântului Apostol Petru;
b) partea a II-a, în care personajul principal este Sfântul Apostol Pavel, care întreprinde o activitate în
afara graniţelor Ţării Sfinte, culminând cu venirea sa în capitala imperiului.
Pentru a uşura acest plan, Sfântul Luca acceptă un compromis lăsând în plan secund ordinea sistematică
pe care şi-o propusese: fidelitatea faţă de izvoarele folosite.
Scopul lui Luca în Fapte este de a prezenta "marşul triumfal" al Evangheliei lui Iisus de la Ierusalim până
la Roma. Propovăduirea trece de la iudei la păgâni, apoi se extinde în jurul păgânismului. La originea acestui
progres autorul vede lucrarea Sfântului Duh, progres care începe şi se desfăşoară prin puterea Sfântului Duh.
Acţiunea şi călăuzirea Sfântului Duh e prezentă în tot locul pe parcursul propovăduirii Evangheliei în lumea păgână.
Prima activitate misionară în afara Iudeii se naşte din prigoană. După moartea Sfântului Arhidiacon
Ştefan, eleniştii fug în Samaria şi predică acolo Evanghelia. Sfântul Petru îl botează pe sutaşul Corneliu şi casa sa, în
urma unei revelaţii. Sfântul Pavel este întâmpinat de Iisus Cel Înviat la porţile Damascului şi persecutorul de până
atunci devine marele "Apostol al Neamurilor". Sub conducerea sa misiunea creştină cuprinde Asia Mică şi Peninsula
Balcanică. În toată această activitate Sfântul Luca vede acţiunea Sfântului Duh: "Şi pe când slujeau Domnului şi
posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiţi-Mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat" (Fapte 13, 2).
Aşadar, autorul misiunii este ales de Sfântul Duh. În continuare Apostolul este condus de Sfântul Duh: " Şi ei au
străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei, fiind opriţi de Sfântul Duh să grăiască în Asia cuvântul" (Fapte 16, 6). Sau: "...în
afară doar că Duhul Sfânt îmi mărturiseşte prin cetăţi spunându-mi că lanţuri şi necazuri mă aşteaptă" (Fapte
20,23).
Aşadar, toate acţiunile sale sunt providenţiale, iar prigoana şi furtuna nu pot împiedica şi opri împlinirea
planului lui Dumnezeu: "Dar nimic nu iau în seamă şi preţ pe viaţa mea nu pun, fără numai să-mi împlinesc
călătoria şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Iisus, aceea de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu "
(Fapte 20, 24).
Sfântul Apostol Pavel ajunge la Roma, cum zise Iisus. Aici se adresează mai întâi iudeilor care refuză
Evanghelia (cf. Fapte 28, 23-28). Păgânii însă o primesc, cu iudeii împlinindu-se cuvintele profetului Isaia: "Mergi
la poporul acesta şi zi: Cu auzul veţi auzii, dar nu veţi înţelege, şi cu privirea veţi privi, dar nu veţi vedea, că inima
acestui popor s-a împietrit şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva cu ochii să vadă şi cu
urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să-şi revină şi Eu să-i vindec." (Isaia 6,9-10).
Scrierea se termină spunând că misiunea s-a împlinit, Evanghelia a ajuns până la "marginea pământului",
conform planului trasat de Mântuitorul Hristos înainte de Înălţarea Sa la cer (cf. Fapte 1, 8).
Sfântul Luca ştia că misiunea la păgâni fusese iniţiată înainte de convertirea Sfântului Pavel, care nu era
singurul misionar la păgâni, dar pentru că scopul său era unul teologic, de a schiţa progresul Bisericii în lumea veche
păgână, el a prezentat pe larg activitatea Sfântului Pavel, pentru că Sfântul Pavel a pus asupra Creştinismului o
pecete de neşters. Sfântul Luca a înţeles foarte bine că Creştinismul este o religie universală, a tuturor şi deci el nu a
exagerat grandoarea eroului său. Aşadar, după ce Luca a scris "faptele lui Iisus" (Evanghelia), el descrie apariţia şi
dezvoltarea Noului Israel (Biserica), relatează copilăria Bisericii şi dezvoltarea ei sau "faptele lui Pavel", în spatele
cărora se află acţiunea Sfântului Duh. Scopul cărţii este deci de a descrie progresul Bisericii de la Ierusalim la
Roma.

2
 În partea a doua a cărţii există şi un scop apologetic. Predicarea Evangheliei lui Iisus nu este un pericol
pentru statul roman. Procuratorul Pilat de mai multe ori a mărturisit că nu găseşte în Iisus nici o vină. Mai târziu,
procuratorul Felix şi Irod Agrippa II nu găsesc în Sfântul Pavel ceva care să fie vrednic de moarte. Sutaşul Iuliu
căruia i s-a încredinţat misiunea de a-l duce pe Pavel la Roma îl tratează pe Apostol cu multă consideraţie. Când a
ajuns la Roma, ca întemniţat, Sfântului Pavel nu i s-a impus un regim riguros. Se spune că acolo " propovăduia
Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţa cele despre Iisus Hristos cu toată îndrăzneala, fără nici o piedică" (Fapte 28,31).
Deşi iudeii încercau să prezinte Creştinismul ca pe un pericol public, noua religie nu reprezenta nici un pericol
pentru statul Roman, însă acest lucru ocupă în Fapte un loc secundar.

5) Textul Faptelor Apostolilor

Textul ne-a parvenit în două variante sau în două forme diferite:

a) tipul (textul) alexandrin (sau neutru), reprezentat de o serie de manuscrise importante şi de P 45;
b) tipul (textul) occidental; Manuscrisul D (a lui Bezć) Cantabrigiensis - în vechea latină, în versiunea
siriacă şi citat în scrierile părinţilor latini.
Unii au spus că cele două variante s-ar datora Sfântului Luca, textul occidental fiind o primă redactare, iar
cel alexandrin fiind o copie fidelă a textului occidental. Ipoteza aceasta însă, nu s-a demonstrat în mod convingător.
Diferenţele sunt variate. Textul occidental spune mai pe larg anumite lucruri.
Iată care sunt diferenţele dintre cele două texte:
În Fapte 8, 37 există un adaos ce nu se găseşte în textul alexandrin (provine din textul β);
În Fapte 12, 10 textul βadaugă faptul că Petru însoţit de înger a coborât şapte trepte;
În Fapte 19 se spune că Sfântul Pavel, părăsind sinagoga din Efes învăţa în şcoala lui Tiranus, textul β
adaugă faptul că învăţa în şcoala lui Tiranus de la ceasul V la ceasul X.
În Fapte 20,4 apare Gaius din Derbe, în textul β apare Gaius din Doberes.
În Fapte 20,15 textul α spune: "...după ce am poposit la Troghilion", textul β adaugă după Samos acest
text.
În Fapte 28,16 apare adaosul: "...Roma [sutaşul a predat pe cei legaţi comandantului taberei], iar lui
Pavel i s-a îngăduit să locuiască aparte cu soldatul care-l păzea".
Nu este explicată pe deplin problema acestor două variante. Unii spun că textul α este o reluare a textului
β, alţii susţin teoria inversă.

6) Planul cărţii

Există o divizare a cărţii Faptele Apostolilor:

Introducere 1,1-11
A. I. Biserica din Ierusalim 1,12-5,42
II. Primele misiuni creştine 6-12
III. Sfinţii Barnaba şi Pavel: Prima călătorie misionară a Sfântului Pavel şi Sinodul Apostolic cap.
13,1-15,35
B. IV. A-II-a şi a-III-a călătorie misionară a Sfântului Pavel cap. 15,36-19,20
V. Pavel, [întemniţatul lui Iisus Hristos] cap. 19,21-28,29
Epilog 28,30-31
După ce i-a fost recunoscut oficial apostolatul, Sfântul Pavel întreprinde o operă misionară proprie. Din
acest moment eroul principal al cărţii este Sfântul Pavel. Cartea ne istoriseşte - de aici încolo - activitatea Sfântului
Pavel de la Antiohia până la Roma.
Prima parte a cărţii Faptele Apostolilor nu are aceeaşi coerenţă, este un "mozaic", cuprinzând evenimente
variate, toate arătând progresul Bisericii în lume.

Prologul cărţii (versetele 1-12) ne arată faptul că a doua operă lucanică vine în continuarea Evangheliei a
III-a. În partea I-a 1,12 şi urm. se relatează că după Înălţarea Domnului Hristos la cer, cei unsprezece se adună în
"camera de sus" pentru a alege un alt apostol în locul lui Iuda Iscarioteanul. În Ziua Cincizecimii venirea Sfântului
Duh îi transformă pe cei doisprezece apostoli, punând început Bisericii lui Hristos. Cuvântarea Sfântului Apostol
Petru (cap. 2,vers. 14 şi urm.) scoate în evidenţă faptul că Scripturile s-au împlinit în Iisus Hristos, iar primii
convertiţi vor fi botezaţi. În capitolul doi vers. 42 se cuprinde un rezumat în câteva cuvinte. În capitolele trei, patru
şi cinci sunt relatate minuni ale apostolilor, poporul privindu-i favorabil, însă Sinedriul încearcă să pună stavilă
activităţii lor. Apostolii au fost întrebaţi: "Cu ce putere şi în al cui nume faceţi aceasta ?". Apostolii au răspuns: "În
numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi...".
În capitolul 4,32-35 apar două rezumate, iar în capitolul 5,42 se descrie viaţa primilor creştini.
În secţiunea (cap. 6-12) avem o sub-secţiune (cap. 6-8,3). După alegerea celor şapte diaconi, eleniştii
ocupă un loc important în Biserică. Ştefan este modelul acestor elenişti, el fiind prima "victimă" a Sinedriului.
Aceşti elenişti au fost primii misionari în afara graniţelor Iudeii. În Fapte 8,4-40 diaconul Filip evanghelizează

3
Samaria, convertind pe eunucul etiopian. În capitolul 9,1-30 se relatează "Convertirea lui Saul" pe drumul
Damascului. În capitolul 9,31-11,18 este relatată activitatea Sfântului Apostol Petru de-a lungul coastei palestiniene,
fiind convertit sutaşul Corneliu cu toată casa sa. În capitolul 11,19-30 se relatează întemeierea Bisericii din Antiohia
în care desfăşoară o activitate notabilă sfinţii Barnaba şi Pavel. În capitolul 12 se relatează persecuţia ordonată de
Irod Agrippa I, victimă fiind Sfântul Iacov (Apostolul) fratele lui Ioan. Sfântul Petru este închis, dar este eliberat de
un înger al Domnului în noaptea dinaintea execuţiei. Persecutorul este pedepsit, murind la Cezareea Palestinei.
Partea a III-a a cărţii – cap. 13-14 – relatează prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel
(Barnaba şi Pavel evanghelizează Insula Cipru şi sud-estul Asiei Mici: Pisidia, Cilicia, Licaonia sau Galatia de Sud).
În Fapte 15,1-35 se relatează Sinodul Apostolic. Apostolii reuniţi la Ierusalim hotărăsc să nu li se impună jugul
Legii Mozaice convertiţilor dintre păgâni. Activitatea lui Pavel este recunoscută la acest Sinod de toţi Apostolii. Cu
aceasta începe o eră nouă în istoria Bisericii: răspândirea Creştinismului în lumea romană păgână prin Sfântul
Apostol Pavel.
În Fapte 15,35-18,22 se relatează a doua călătorie misionară a Sfântului Pavel. Pavel şi Sila pleacă din
Antiohia, traversează Asia Mică, la Listra grupului misionar i se adaugă Timotei, ajung la Troa, apoi trec în
Macedonia, iar apoi merg la Corint (activitatea de aici fiind etapa cea mai importantă a acestei călătorii), apoi revin
la Antiohia.
În Fapte 18,23-19 se relatează a treia călătorie misionară. Activitatea cea mai importantă a acestei
călătorii se desfăşoară la Efes (capitala Asiei Mici Proconsulare). În timpul şederii la Efes, Sfântul Pavel face
proiecte de călătorii cunoscute din epistolele sale. Gândul său era acela de a atinge Spania - limita occidentală a
lumii cunoscute atunci. După mişcarea argintarilor din Efes, Sfântul Pavel merge în Macedonia, iar de acolo la
Corint, unde va sta trei luni. La întoarcere, îl va cu el pe Sfântul Luca, întorcându-se împreună pe mare la Cezareea
Palestinei şi de acolo la Ierusalim, unde va fi primit de Sfântul Iacov, episcopul Cetăţii Sfinte. Ura iudeilor din
diaspora se va abate asupra Sfântului Pavel (Fapte 21,27). Sfântul Pavel e salvat de tribunul Lysias în Templu. Este
transferat la Cezareea Palestinei unde va sta închis timp de doi ani şi unde se va apăra în faţa a doi procuratori
succesivi. Constrâns de aversiunea iudeilor, Sfântul Pavel face apel - fiind cetăţean roman - la tribunalul cezarului
de la Roma. La Roma, Sfântul Pavel va sta închis doi ani.
În Fapte 28,30-31 se arată că opoziţia oamenilor nu poate zădărnicii planul lui Dumnezeu, căci Pavel a
ajuns la Roma (chiar dacă nu aşa cum îşi propusese), iar aici el a predicat Evanghelia lui Iisus Hristos "cu toată
îndrăzneala şi fără nici o piedică".

7) Izvoarele cărţii
Dom Jaques Dupont în "Les surs des 'Acte" Bruges 1960 afirmă că în prima parte a cărţii (Fapte 1,1-15)
este evidentă o culoare semită. De aici rezultă ipoteza unui izvor aramaic, sau chiar a unui original aramaic. Sfântul
Luca imită Septuaginta, iar aceasta o face în mod deliberat. Nu se poate nega faptul că o bună parte din primele
capitole au o origine aramaică. Cercetătorii vorbesc despre tradiţii diferite, încercând o determinare a unor surse
scrise ale Faptelor Apostolilor. Luca, probabil, şi-a scris opera pe etape. Într-o primă etapă se crede că a redactat
izolat anumite părţi pe care apoi le-a făcut să intre în planul său, fie înserându-le pur şi simplu, fie compunând
elemente de legătură (de tranziţie) de la o pericopă la alta, rezultând în final asamblarea într-un plan.
În relatarea primei călătorii misionare a Sfântului Apostol Pavel (Fapte 12,25 şi Fapte 15,1-2) constituie
nişte "agrafe" cu rolul de a face legătura între pericope, sau de a insera într-un text o anumită pericopă. Exemplu:
Fapte 11,27-30 / Fapte 15,3-33; în acest text e introdusă relatarea călătoriei a III-a misionare. În Fapte 11,27-30 se
relatează călătoria lui Barnaba şi Saul la Ierusalim. În Fapte 15,3 şi urm. avem relatarea discuţiei din cadrul
Sinodului Apostolic. Această relatare e întreruptă de inserţiunea pericopei, Fapte 12,1-23, care provine probabil
dintr-o sursă palestiniană şi de Fapte 13 şi 14 care fac parte din tradiţia paulină.
Sfântul Luca cedează pasul unor motive ce ţin de metoda de compoziţie. Dacă se acceptă această
explicaţie, înseamnă că drumul spre Ierusalim relatat în capitolul 11,27-30, nu este altul decât cel relatat în capitolul
15. Înseamnă că aceste două pericope Fapte 11,27-30 şi Fapte 15, care sunt separate, formau la început o singură
relatare, fiind separate ulterior de inserţiunea din capitolul 12 până la 14. Revenind din călătoria misionară Pavel şi
Barnaba se suie la Ierusalim (Fapte 11,29-30 şi Galateni 2,10) pentru a anunţa succesul misionar între păgâni
(Galateni 2,2 / Fapte 15,3-4). Se pune acum problema tăierii împrejur, iar fariseii sunt numiţi în Galateni "fraţi
mincinoşi" (Galateni 2,4 / Fapte 15,5). Apostolatul lui Pavel este recunoscut oficial (Fapte 15,7-9 / Galateni 2,6-9).
Avem deci paralela Fapte 15 / Galateni 2,1-10. Pericopa din Fapte este compozită. Se pare că Luca a
combinat aici relatarea a două reuniuni diferite. În Fapte 21,25 Sfântul Iacov îl informează pe Pavel despre
hotărârile decretului apostolic.
Pe baza acestor analize, cercetătorii relevă pentru prima parte a cărţii Faptele Apostolilor trei izvoare
principale:
a) Fapte 9,32-11,18 şi 12,1-23 / tradiţii palestiniene;
b) Fapte 9,1-30 ; 13,3 şi 14,28 / tradiţii proprii Sfântului Luca;
c) Fapte 11,9-19,30 şi 15,3-33 / tradiţii antiohiene.
Toate aceste pericope, înainte de a fi inserate au fost revizuite de Sfântul Luca. Nu ne vom mira de unele
trăsături derutante la prima vedere din scrierile Sfântului Luca, ca scriitor Sfântul Luca se poartă cu libertate faţă de
sursele folosite, iar ca istoric nu se ocupă de detalii cât de progresul Evangheliei lui Iisus în lumea romană păgână.
Sunt prezente adaosuri cu scopul de a lărgii sfera de acţiune a fiecărui rezumat. De exemplu: în finalul capitolului

4
doi se prezintă viaţa plină de evlavie a comunităţii creştine. Această temă este îmbogăţită printr-un adaos în care
sunt relatate minunile săvârşite de apostoli: "Şi tot sufletul era cuprins de teamă, că multe minuni şi semne se făceau
prin apostoli." (Fapte 2,43).

*
Pentru partea a II-a (Fapte 15,36-28,28) Sfântul Luca se prezintă ca martor ocular. Despre sursele acestei
părţi s-a scris foarte mult. Totuşi, pentru această a II-a parte a cărţii problema este mai puţin complicată. Nimeni nu
neagă faptul că Sfântul Luca a fost martor ocular. Pildă în acest sens avem Fapte 16,10: "Şi de cum a văzut el
această vedenie, noi am căutat să plecăm în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le binevestim" ;
Fapte 16,17: "Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, striga zicând..."; Fapte 20,5: "Aceştia au plecat înainte şi
ne-au aşteptat în Troa"; Fapte 21,18: "Iar a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacov; şi au venit acolo toţi preoţii."; Fapte
27,1: "Iar după ce s-a hotărât să plecăm pe mare spre Italia, pe Pavel şi pe alţi câţiva înlănţuiţi i-au dat în primire
unui sutaş cu numele Iuliu, din cohorta Augusta."; Fapte 28,16: "Iar când am intrat în Roma, sutaşul i-a predat pe cei
legaţi comandantului taberei, iar lui Pavel i s-a îngăduit să locuiască aparte, cu ostaşul care-l păzea."
Probabil, Sfântul Luca a folosit pentru această a doua parte un jurnal de călătorie. Pentru restul cărţii el a
putut să-i întrebe fie pe Sfântul Pavel, fie pe însoţitorii săi. Pentru anii petrecuţi de Pavel la Efes, Sfântul Luca ne dă
datalii puţine; de ce ? pentru că n-a fost de faţă.
Aşadar, pentru prima parte, Sfântul Luca a folosit tradiţii variate pe care apoi le-a combinat, iar pentru a
doua parte a folosit un jurnal de călătorie. Rezultatele actuale ale acestei probleme sunt totuşi ipotetice. Cartea
Faptele Apostolilor redă o perioadă de aproximativ treizeci de ani într-o relatare foarte scurtă. Scopurile urmărite de
Sfântul Luca sunt întâi teologice şi apoi istorice. El prezintă faptele aşa cum crede de cuviinţă. S-au întâmplat în
această perioadă foarte multe lucruri, iar viaţa Bisericii era foarte complexă. Creştinii dintre iudei se confruntau în
primul rând cu ei înşişi, cu trecutul lor, cu religia lor, cu cultura timpului, cu autorităţile (politice şi religioase).
Biserica s-a aflat atunci într-o situaţie foarte complexă, important este pentru noi să înţelegem viaţa bisericească
acum ca şi atunci. Ca teolog, Sfântul Luca era preocupat de date sigure, iar ca istoric era preocupat de progresul
realizat de Biserica lui Hristos în derularea istoriei.
Creşterea progresivă a Bisericii creştine este mereu subliniată: Fapte 2,47b "Iar Domnul îi adăuga zilnic
Bisericii pe cei ce se mântuiau"; Fapte 5,14 "Şi din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulţime
de bărbaţi şi de femei..."; Fapte 6,7 "Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea; şi numărul ucenicilor se înmulţea foarte în
Ierusalim; şi multă mulţime de preoţi se supuneau credinţei."; Fapte 12,24 "Iar cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se
înmulţea."; Fapte 16,5 "Aşadar, Bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau cu numărul în fiecare zi.".
Unele trăsături ale episoadelor relatate merg în acelaşi sens. Mai ales trei pericope prezintă un interes
aparte pentru viaţa comunitară:
a) Fapte 2,44-45: "Iar toţi cei ce au crezut erau laolaltă şi aveau toate îndeobşte. Şi îşi vindeau pământul
şi bunurile şi le împărţeau tuturor , după cum avea nevoie fiecare."
b) Fapte 4,32-35: "Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una; şi niciunul nu zicea că este al
său ceva din averea sa, ci toate le erau deobşte... Şi nimeni între ei nu era lipsit, pentru că toţi câţi aveau ţarini sau
case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după
cum avea nevoie."

8) Problema cuvântărilor

Cuvântările relatate în Faptele Apostolilor fac parte integrantă din această lucrare şi redau semnificaţia
evenimentelor relatate.
În capitolul 1 apar cuvinte ale lui Iisus Cel Înviat.
În capitolul 2 avem o cuvântare a Sfântului Apostol Petru în Ziua Cincizecimii. Aceste cuvântări definesc
evenimentele relatate. Iisus le prezintă apostolilor sfera de activitate, planul misionar concentric, centrat pe
Ierusalim. Când Sfântul Apostol Petru vorbeşte la Cincizecime, el prezintă semnificaţia a ceea ce s-a întâmplat.
a) Capitolul 3,13-26;
b) Capitolul 4,8-12;
c) Capitolul 5,29-32;
d) Capitolul 10,34-43 (În casa lui Corneliu). Pentru prima dată o familie de păgâni este primită în
Biserică.
Capitolul 7 "Cuvântarea Sfântului Arhidiacon Ştefan", ne arată modul de gândire al eleniştilor convertiţi
la creştinism. Cine erau eleniştii ? Erau iudeo-creştini din diaspora. S-a schimbat ceva în mentalitatea acestor
oameni, s-a terminat cu Templul, se întâmplă ceva, un sentiment nou, o ruptură cu iudaismul, o recunoaştere a
creştinilor, a propriei lor identităţi.
Capitolul 8 "Cuvântarea diaconului Filip" către eunucul din Etiopia.
Aceste cuvântări ne prezintă sensul activităţii Sfântului Apostol Pavel. Din Fapte 13,16-41 rezultă că
dorea arzător convertirea iudeilor din diaspora, pe poporul său iudeu vrea să-l aducă la Hristos. Cuvântarea din
Listra (Fapte 14,15-17); Cuvântarea din Atena (Fapte 17,22-51) ne arată cum ştia Sfântul Pavel să-şi adapteze stilul
(după cel al propagandei religioase elenistice care datora atât de mult stoicismului). Cuvântarea către preoţii din
Efes ţinută la Milet (Fapte 20,18-35 - constituie testamentul spiritual al Sfântului Pavel). Cuvântarea din Templul

5
din Ierusalim (Fapte 22,1-23,6). Cuvântarea de la Cezareea Palestinei (Fapte 24,10-21) şi (Fapte 26,21-23).
Cuvântarea de la Roma (Fapte 28,17-28,28). Acestea trei din urmă reprezintă apologii personale, date cu privire la
poziţia creştinismului faţă de iudaism şi faţă de autorităţile romane.

Sunt cuvântările din Fapte autentice ?

Cuvântările din Faptele Apostolilor poartă în ceea ce priveşte stilul şi limba amprenta Sfântului Luca.
Sfântul Luca era dotat cu o intuiţie psihologică, care-l făcea capabil să pună în gura lui Simon Petru sau Ştefan
cuvântări potrivite cu caracterul fiecăruia dintre aceşti oameni marcanţi ai Bisericii şi situaţia respectivă. Tradiţia
conservase cel puţin temele principale prezentate în diferitele ei momente de către bărbaţii ei de frunte. Pare evident
că de la aceştia vine folosirea argumentelor scripturistice, argumente de ordin apologetic, maniera însăşi de
prezentare a mesajului creştin. Sfântul Luca a dat numai forma actuală acestor cuvântări. Sfântul Luca în cuvântările
din Fapte expune ideile lui Petru, Ştefan sau Pavel exact cum au fost concepute de aceştia, însă ar fi evident naiv să
credem că, cuvântările au fost rostite exact aşa cum au fost relatate de Sfântul Luca. Este evident pentru cititorul
avizat că avem ideile lui Pavel dar forma este a lui Luca. Altfel vorbeşte Petru, altfel vorbeşte Pavel dar, repetăm,
forma este a Sfântului Luca. De aici rezultă trăsătura de geniu a autorului cărţii Faptele Apostolilor. Nu este vorba
de invenţii lucanice, Sfântul Luca este responsabil doar pentru forma cuvântărilor.
9) Valoarea istorică a cărţii Faptele Apostolilor
S-a spus despre această carte că ar fi "Istoria începuturilor creştinismului". Afirmaţia aceasta este în parte
valabilă. Scopul cărţii este eminamente teologic. Sfântul Luca a dorit să arate că progresul Evangheliei lui Hristos în
lumea păgână este "opera" Sfântului Duh. Această operă a început-o Iisus şi tot El a dat apostolilor porunca de a
evangheliza toate neamurile. Cele două scrieri lucanice: Evanghelia a III-a şi Faptele Apostolilor fac teologie. Ele
împreună alcătuiesc ceea ce teologii de azi numesc: "O teologie a istoriei mântuirii" în trei faze:
a) Perioada lui Israel (a Legii şi a Proorocilor);
b) Perioada lui Iisus;
c) Perioada dintre Înălţarea la cer şi Parusie ("Timpul Bisericii" sau "Istoria Bisericii").
Faptele Apostolilor prezintă "Timpul Sfântului Duh", trimis în lume de Iisus Hristos Cel Înălţat la cer.
Faptele Apostolilor nu este o carte de istorie profană ci o "Istorie a mântuirii", Luca fiind un istoric al mântuirii.
Totuşi, Creştinismul este o religie istorică, iar Sfântul Luca porneşte de la evenimentele istorice, dar nu e preocupat
de exactitatea istorică în detalii. Unele informaţii din Fapte pot fi controlate de epistolele Sfântului Pavel, deşi Luca
nu a folosit epistolele acestuia. Indicaţiile din epistole concordă cu cele din Fapte. Am văzut cum dezacordul aparent
dintre Fapte 15 şi Galateni 2 se poate rezolva uşor printr-o analiză literară atentă. Faptele relatate sunt absolut
plauzibile, iar istoricitatea Faptelor este confirmată şi de date extra-biblice. Date din istoria profană vin în sprijinul
acestei afirmaţii: Sfântul Luca cunoaşte situaţia politică şi socială a lumii de atunci:
- proconsulii în fruntea provinciilor;
- asiarhii la Efes;
- strategii la Filipi;
- politarhi la Tesalonic;
În Iconiu şi Tesalonic au loc mişcări populare; (explicabil) deoarece aici, în aceste localităţi autoritatea
romană nu era bine consolidată.

Capitolul 1
Prolog. Înălţarea lui Iisus la cer.
Alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul.

"Cuvântul cel dintâi..." vers. 1 [Τv μv πρτov λόγov] - este Evanghelia a III-a, iar destinatarul este
Teofil. Acum însă lipseşte "κράτιστε". "Poruncind prin Duhul Sfânt..." vers. 2 - Iisus porunceşte după Înviere prin
Duhul Sfânt. Lucrarea lor (a ucenicilor) este prin Duhul Sfânt. "...i-a ales" - Sfântul Luca are o foarte clară teologie
a apostolatului. Iisus a ales din mulţimea ucenicilor doisprezece pe care i-a numit "Apostoli": "Şi a fost că în zilele
acelea El a ieşit la munte să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Şi când s-a făcut ziuă i-a
chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli..." (Lc 6,12-13). Iisus alege un
număr precis şi le dă un nume precis. În limba greacă cuvântul "apostol" are sensul de "trimis", Iisus i-a ales, i-a
pregătit în vederea trimiterii lor să predice Evanghelia Sa. Nu este confuzie între "ucenic" şi "apostol". " ...timp de
patruzeci de zile..." - este singurul loc în Noul Testament în care se spune că Iisus a mai petrecut pe pământ, după
Învierea Sa, patruzeci de zile. În acest timp au loc mai multe arătări ale lui Iisus Înviat şi mai multe " semne
doveditoare": le-a arătat semnul cuielor şi coasta Sa, le-a tâlcuit Scripturile cele despre El în drum spre Emaus, a
mâncat cu ei la Marea Tiberiadei. În tot acest timp Iisus a vorbit cu ei, iar subiectul acestor convorbiri a fost
"Împărăţia lui Dumnezeu". "...făgăduinţa Tatălui" - este trimiterea Sfântului Duh. Avem aici o referire clară la o
profeţie vechi-testamentară din Ioil capitolul trei. "Ioan a botezat cu apă..." - acesta era botezul lui Ioan, un botez al

6
pocăinţei. Iisus spune că ucenicii Săi vor primii un altfel de botez: "...veţi fi botezaţi întru Duhul Sfânt, nu mult după
aceste zile". Noul botez, cu Duhul Sfânt, are două elemente: duh şi foc [ebr. ruah=vânt/duh - gr. pnevma=duh]. La
Rusalii a fost duh şi limbi ca de foc (însă nu foc material), iar vântul nu era vânt ci duh. Nu se spune nicăieri în Noul
Testament că Apostolii au primit botezul creştin cu apă, deoarece ei au fost botezaţi în mod excepţional cu Duhul
Sfânt. Focul acela era tot o manifestare a Sfântului Duh, căci focul şi vântul sunt în Vechiul Testament două
manifestări ale prezenţei Duhului Sfânt. Deşi nu se spune, este de presupus că Apostolii au fost şi ei botezaţi cu apă
(botezul pregătitor al lui Ioan), iar la Cincizecime ei au fost confirmaţi ca slujitori ai lui Iisus Hristos prin botezul cu
Sfântul Duh.
Apostolii aşteptau făgăduinţa Împărăţiei mesianice (vers. 6), într-o formă pământească, o împlinire
materială a făgăduinţelor mesianice, Împărăţie care va fi instaurată definitiv la Parusie. La Cincizecime ia
fiinţă faza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu, a Noului Israel (Biserica). Ei se refereau la a doua venire când
L-au întrebat pe Iisus. Avem aici o paralelă cu Matei 24,26. Ziua Parusiei este un privilegiu, o prerogativă pe care
Tatăl şi-a rezervat-o Sieşi, El este Cel care are iniţiativa, acea zi este Ziua Domnului, nu a omului. Pentru Martorii
lui Iehova acea zi a venit în 1917, ei aşteaptă acum "răpirea" celor care s-au convertit la iehovism. Iehovismul nu
este o simplă erezie ci o caricatură demonică a Bisericii. Dogma lor fundamentală este o anti-dogmă. Treimea şi cele
două firi în Iisus Hristos sunt cele două dogme fundamentale ale Creştinismului. Iehoviştii au o scriptură antihristă,
ei vor ca Scriptura lui Iisus să devină antihristă, deoarece ei neagă faptul că Iisus e Dumnezeu. Ei caută să răstoarne
şi să răstălmăcească textele din Sfânta Scriptură care arată clar că Dumnezeu este Treime şi că Iisus Hristos este
Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.
"...veţi primii putere prin venirea peste voi a Sfântului Duh ..." (vers.8) - este vorba aici despre puterea
spirituală şi nu despre cea lumească. Apostolii sunt puternici, dar în alt sens. Se constată un paradox între puterea
lumească şi puterea Apostolilor. Nu este vorba despre o putere demonică, a unei stăpâniri exterioare, cum îi
propunea diavolul lui Iisus, sau Mefisto lui Faust. Creştinul aparţine lumii materiale dar şi lumii cereşti şi prin
aceasta el are putere să depăşească legile fizice. El trăieşte în lumea spiritului şi acolo este puterea lui, pe el îl
interesează mai puţin puterea lumească. Au avut Apostolii putere ? cu siguranţă că au avut, deoarece cu această
putere ei au zguduit lumea. Prezenţa acestei puteri se manifesta uneori şi în mediul fizic (prin vindecări şi minuni),
semne deci că ei posedau această putere. Sfântul Pavel zice: "Când sunt slab atunci sunt tare" sau "Toate le pot în
Hristos care mă întăreşte".
În acelaşi verset 8 avem un plan misionar concentric centrat pe Ierusalim, pe care Iisus îl trasează
ucenicilor Săi (Iudeea, Samaria şi marginile pământului). Timpul vieţii apostolilor este să atingă marginile
pământului. Sfântul Clement Romanul în Epistola sa către Corinteni cap. 5,7 scrie: "...învăţând dreptatea în toată
lumea, Sfântul Pavel a ajuns până la marginile Apusului...". Tot în versetul 8 este subliniată calitatea de "martori"
ai Învierii Domnului pe care o au apostolii: "...î-mi veţi fi Mie martori...". Acest titlu este dat de Sfântul Luca în mod
insistent apostolilor lui Iisus. Apostolii sunt martori oculari şi auriculari, adică au văzut cu ochii lor şi au auzit cu
urechile lor: "Ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi
ceea ce mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii...Aceea vă vestim şi vouă..." (I Ioan 1,1-2).Apostolii au fost
"martori" direcţi ai lui Iisus. Ei nu au fost savanţi, nici filosofi, ci martori. Aceasta este calitatea lor primă, ei L-au
văzut şi L-au pipăit pe Iisus Înviat.
"Şi acestea zicând, în timp ce ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat din ochii lor". În Vechiul
Testament dar şi în Noul Testament norul reprezintă "Slava lui Dumnezeu". Hristos Cel Înviat este deja slăvit,
asemănător cumva Celui de la Schimbarea la Faţă. În Vechiul Testament norul are această semnificaţie, fiind semnul
văzut al prezenţei lui Dumnezeu. Norul a umplut Cortul Sfânt; Evreii după ce au trecut Marea Roşie au rătăcit prin
pustie vreme de patruzeci de ani, timp în care Dumnezeu era cu ei, ziua sub forma unui nor luminos, iar noaptea sub
forma unui nor de foc.
De mai multe ori în Fapte Sfântul Luca subliniază calitatea de martori a apostolilor: Fapte 2,32 "...Căruia
noi toţi Îi suntem martori."; Fapte 3,15 "iar pe Începătorul vieţii L-aţi omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat
din morţi şi ai Cărui martori suntem noi"; Fapte 4,20 "...că noi nu putem să nu vorbim despre cele ce-am văzut şi
am auzit".
"...doi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe". Îngerii apar în Sfânta Scriptură sub forma unor tineri
strălucitori. De subliniat că îngerii se arată întotdeauna cu însăşi chipul lor. Demonul ia întotdeauna chipuri de
împrumut. Îngerii Îl însoţesc pe Iisus la cer. Lui nu-I puteau sta împotrivă vameşii de la vămile văzduhului, cum se
întâmplă cu noi. Am spus că demonul ia chipuri de împrumut ca atare există înşelări diavoleşti ale anghelofaniilor.
Unde nu există darul Sfintelor Taine demonul apare des.
Înălţarea lui Iisus la cer se petrecea într-un cadru şi într-un mod spaţial, pentru ca să-i convingă pe ucenici
că s-a încheiat într-o anumită formă prezenţa Lui alături de ei.
În versetul 11 îngerii spun apostolilor că Iisus va reveni aşa cum "L-aţi văzut voi mergând la cer".
Apostolii nu mai au nici o îndoială, la Parusie Iisus va veni iarăşi cu trupul pe pământ. Înălţarea la cer s-a petrecut pe
Muntele Măslinilor, aflat la aproximativ două mii de paşi "cale de o sâmbătă" de Ierusalim.
În versete 13 şi 14 Sfântul Luca oferă un sumar al vieţii grupului celor unsprezece după Înălţarea lui Iisus
la cer şi până la Pogorârea Sfântului Duh. În versetul 13 avem lista celor unsprezece apostoli: Petru şi Ioan, Iacov şi
Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov.
"...s-au suit în încăperea de sus" [τ περov], o încăpere folosită pentru reuniunile cultice, o cameră-
biserică. În epoca apostolică acest loc este foarte bine cunoscut. Din Fapte 12,12 deducem că această cameră de sus

7
se afla în casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu. Locul acesta a devenit "Noul Sion" pentru că aici avusese
loc Cina cea de Taină, cină la care Iisus a instituit Taina Euharistiei. Împăratul Justinian a zidit aici o Biserică, dar
care a dispărut cu timpul. Lista apostolilor din versetul 13 este într-o ordine onorifică.
Este prezentă Maica Domnului, sunt prezenţi "fraţii lui Iisus" (un lucru nou, deoarece în Evanghelie sunt
prezentaţi ca opozanţi ai mişcării lui Iisus - în Marcu de pildă, fraţii lui Iisus Îl socoteau pe Acesta ieşit din minţi).
Ce i-a determinat să-şi schimbe atitudinea faţă de Iisus ? Cu siguranţă Învierea. Iacov, fratele Domnului va ajunge
episcop al Cetăţii Sfinte.
În versetul 14 se spune că "Toţi aceştia într-un cuget stăruiau în rugăciune...". De subliniat că Sfântul
Luca nu menţionează "frângerea pâinii". Abia în Fapte 2,42 se vorbeşte despre "frângerea pâinii", de ce ? Deoarece
nu există săvârşirea Tainelor fără Biserică. Apostolii nu pot săvârşi Tainele înainte de venirea Sfântului Duh.
Sfântul Apostol Petru ţine o cuvântare cu privire la căderea lui Iuda şi la necesitatea înlocuirii lui. În cazul
lui Iuda s-a împlinit o profeţie vechi-testamentară (vezi Psalmul 108). Banii trădării sale au fost folosiţi de sinedrişti
pentru a cumpăra o ţarină "...o ţarină din plata nedreptăţii". În versetul 18 se spune că ţarina s-a numit
"Hacheldamah, adică Ţarina Sângelui" - de ce aşa ? Pentru că aici s-a vărsat sângele vânzătorului sau pentru că a
fost "preţ de sânge" acel preţ de 30 de arginţi cu care Iuda L-a vândut pe Iisus (poate din ambele motive).
În versetul 20 se dă citatul din Psalmul 108, unul din psalmii cei mai negativi: "Facă-se casa lui pustie şi
să nu aibă cine s-o locuiască, şi slujba lui s-o ia altul !". Sfântul Apostol Petru pune problema alegerii unui nou
Apostol, un nou "martor" care a fost alături de Iisus, începând de la Botezul lui Ioan până în ziua în care S-a înălţat
de la noi (vers. 22). Este din nou subliniată calitatea de "martori ai Învierii" pe care o au Apostolii.
În versetul 23 se spune că "au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi pe Matia".
Apostolii s-au rugat (vers. 24) şi au tras la sorţi. Sorţul era un mod, o formă de a lăsa pe Dumnezeu să decidă. Sorţul
era des întrebuinţat la Templu: "Şi a fost că pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu în rândul cetei sale, după
rânduiala preoţiei i-au ieşit sorţii să intre în templul Domnului şi să tămâieze. " Lc1, 8-9. Însuşi termenul "cler" sau
"cleric" desemnează pe cel ales prin tragere la sorţi.
În versetul 24 se spune că Dumnezeu cunoaşte inimile tuturor şi este rugat să arate pe care din aceştia doi
l-a ales să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care a căzut Iuda, ca să meargă în locul lui. Verbul apare la trecut
"l-ai ales" - el era ales deja, totul este să-l facă cunoscut. Iisus îşi alege un nou Apostol, pe Matia. De aici încolo
despre Matia nu mai ştim nimic. S-a spus despre el că ar fi vameşul Zaheu, dar vameşul Zaheu nu a fost ucenicul lui
Iisus, apoi n-ar fi împlinit una din condiţii, aceia de martor "începând de la Botezul lui Iisus...". După Eusebiu de
Cezareea (cartea I-a) Matia era unul din cei şaptezeci de uncenici ai lui Iisus.

Capitolul 2
Pogorârea Duhului Sfânt. Cuvântarea lui Petru. Botezul primilor trei mii. Viaţa primilor creştini

În Cartea Jubileelor, după calculul de la Qumran şi la Ierusalim în vremea lui Iisus, Cincizecimea se
calcula nu de la Paşti, ci din prima săptămână după Paşti. J. van Gond 'oever a scris o carte intitulată: "Fętes et
calendriers bibliques" în care scrie că în cursul istoriei poporului evreu calendarul a evoluat. Prima lună a anului
înainte de exil se numea "aviv", după exil se numea "nisan". Cincizecimea cădea cândva în luna a treia, iar calculul
ei începea în prima duminică după Paşti. Evenimentul s-a petrecut în "prima a săptămânilor", adică prima zi din
ciclul săptămânilor (duminica, care începea ciclul săptămânilor).
În versetul 1 se spune că "erau toţi împreună la un loc". Textul nu ne spune clar cine anume, probabil
toată comunitatea ucenicilor lui Iisus. Presupunem că era de faţă şi Maica Domnului, aşa s-a ajuns la afirmaţia că
toţi cei de faţă au fost hirotoniţi, deci şi femeile. Harul însă vine să dea putere fiecăruia în parte după darul dat de
Hristos. Duhul Sfânt a transformat în Biserică acel grup de ataşaţi ai lui Iisus.
În versetele 2 şi 3 avem expresiile: "ca de vânt" şi "ca de foc" [σε], adică un semn văzut al harului, un
fel de întrupare a celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în lume. Biserica este "Trupul lui Hristos" şi "organul
Sfântului Duh". Biserica este un trup al cărui suflet este Sfântul Duh.
Filon din Alexandria în lucrarea "Despre Decalog" în paragrafele 46 şi 47, referindu-se la revelaţia de pe
Sinai notează: "Din mijlocul focului care ţâşnea din cer, căci flacăra s-a prefăcut în cuvânt articulat (în auzul
ascultătorilor) încât au avut impresia că văd cuvintele şi nu le aud. Tot poporul a văzut glasul, nu l-a auzit, căci
flacăra de pe Sinai s-a prefăcut într-un glas". Glasul omului se aude dar glasul lui Dumnezeu este vizibil. Tot ce zice
Dumnezeu nu sunt cuvinte ci acte captate de ochi mai mult decât de urechi. Focul devine deci glas pe înţelesul
ascultătorilor. Revelaţia de pe Sinai apare ca o preînchipuire a Cincizecimii creştine. Noul Sion este deci şi un "Nou
Sinai". Relaţia dintre cele două evenimente este evidentă.
În versetul 4 se spune că apostolii "au început să grăiască în alte limbi" [v τέραις γλώσσαις]. Aici e
singurul loc în Noul Testament în care se prezintă glosolalia ca fiind o vorbire în limbi înţelese. În I Cor 12 şi 14 nu
este vorba de acelaşi tip de vorbire, ci e vorba despre o vorbire în limbă [v γλώσσαις]. Aşadar, fenomenul este fără
paralelă. Glossolalii din Corint vorbeau ceva ce nu înţelegea nimeni.
Se pune întrebarea "care este relaţia dintre glosolalia de la Cinzecime, glosolalia de la Corint şi glosolalia
din zilele noastre ?". Repetăm faptul că în Fapte 2 apare expresia [v τέραις γλώσσαις], dar nu acelaşi lucru apare
în I Corinteni. Rendal (un penticostal) arată că glosolalia (vorbirea în limbi penticostală) este o falsă glosolalie.
Greşeala penticostalilor este că se scaldă într-o mare subiectivitate. Rendal vorbeşte despre glosolalia de la

8
Cincizecime (apostolii vorbeau în limbi lucruri de laudă adusă lui Dumnezeu, despre faptele minunate ale lui
Dumnezeu. Aşadar, glosolalia nu este pentru oameni ci pentru Dumnezeu).
Sărbătorile mari iudaice desemnau o mare afluenţă a mulţimilor la Ierusalim. Probabil toţi apostolii
proveneau din Galileea. Nu ştim dacă e vorba despre cei doisprezece sau despre tot grupul ucenicilor lui Iisus. Am
văzut că la Sfântul Luca cei doisprezece ocupă un loc aparte, foarte precis. Deşi nu o spune aici, ne putem gândi tot
la ei. Urmează o listă a neamurilor (vers. 9-11: Parţi şi Mezi şi Elamiţi, cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi
în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei, Romani aflaţi în trecere, Iudei şi
Prozeliţi, Cretani şi Arabi). Cu ce scop ne-o dă Sfântul Luca aici ? Datorită orientării sale universaliste, mesajul
Evangheliei se dă tuturor popoarelor. Prima predică creştină şi prima chemare la intrare în Biserică a fost îndreptată
către toate neamurile. Luca răspunde aici unei reacţii iudaice antiuniversaliste.
În versetul 12 se spune că "toţi erau uimiţi", repetându-se versetul 7. Dacă glosolalia de la Cincizecime
era vorbire în limbi înţelese, pare greu de explicat de ce unii îi batjocoreau pe apostoli, spunând că: "sunt plini de
must". Este explicabilă uimirea dar nu şi atitudinea batjocoritoare a unora .
Repetăm faptul că în Fapte 2 avem expresia [v τέραις γλώσσαις= "în alte limbi"], înţelegând prin
aceasta limbi înţelese. Expresia "τέραις" nu mai apare în I Cor 12-14, prin vorbire "în limbă" înţelegându-se ceva
ce se întâmplă astăzi în adunările neo-penticostale. Din I Cor 12-14 nu reiese faptul că era vorba de limbi înţelese.
La Corint este posibil să fi fost vorba de un extaz de "mâna a doua" în care exista pericolul să se amestece şi alte
duhuri.
Întotdeauna harul premerge credinţei, când cineva se deschide spre credinţa în Dumnezeu harul are acest
rol, Dumnezeu ia această iniţiativă. De subliniat că minunea se petrecea nu numai cu apostolii ci şi cu mulţimile
care-i ascultau, Duhul Sfânt lucrând şi în inimile ascultătorilor.
"...îi auzim vorbind în limbile noastre" vers. 11. Aici este singurul loc din Noul Testament şi din istoria
creştină în care glosolalia era înţeleasă de fiecare în limba sa. Glosolalia actuală se aseamănă cu cea de la Corint şi
poate fi autentică sau neautentică. Aici intervine "darul deosebirii duhurilor", dar, care aparţine oamenilor
duhovniceşti, pentru că - să nu uităm - lucrează şi duhurile rele. Noi cei de astăzi putem găsi pretexte împotriva
reactualizării glosolaliei. Sfântul Pavel nu vedea în ea ceva rău în sine. Dacă facem din viaţa noastră un "drum al
crucii", nu trebuie să-l facem sub influenţa narcozei, ci conştient şi liber.
În versetele 14 şi 15 Sfântul Apostol Petru explică celor prezenţi că apostolii nu sunt beţi. În Orient există
o decenţă în această privinţă: "cei ce se îmbată, noaptea se îmbată", beţia fiind faptă a întunericului. Se poate să fi
beat la ora nouă dimineaţa ? Se poate aşa ceva ? vrea să spună apostolul. Coranul opreşte consumarea vinului, nu şi
a celorlalte băuturi alcoolice.
Credinţa nu este ceea ce ni se pare nouă că este: "...cum vi se pare vouă" (vers. 15), nu se întemeiază pe
ceea ce cred sau spun alţii despre ea, credinţa depăşeşte raţiunea. La fel Biserica este nu ceea ce vedem ci mai
degrabă ceea ce nu vedem. Evenimentele petrecute cu Biserica sunt explicate de Sfânta Scriptură. Aşadar, s-a
împlinit ceea ce spune Scriptura. Urmează o profeţie mesianică din cartea profetului Ioil capitolul 3, vers. 1 şi
următoarele: "Iar în zilele din urmă..." adică în zilele mesianice, va fi o revăsare în lume a Duhului. Apare expresia
"...voi turna" (vers. 17) [κχε], nu "voi picura". Dumnezeu nu dă cu picătura, Dumnezeu dă cu măsură mare "har
peste har". Se întâmplă acum o revăsare de har cum n-a mai fost înainte de a exista Biserica. Lumea a intrat în
ultima ei perioadă, Biserica fiind o revărsare a lumii de sus în lumea cea de jos. Suntem în eshaton odată cu prima
venire a lui Iisus şi cu Pogorârea Sfântului Duh.
În verstul 22 şi următoarele se prezintă un rezumat al propovăduirii apostolice. "...voi L-aţi luat..." adică
voi iudeii, prin "mâinile celor fără de lege" adică prin mâinile romanilor (ale păgânilor). Urmează în versetul 27 o
referire la Psalmul 15,8-11: "...că sufletul meu nu-l vei lăsa în iad, nici nu-l vei da pe cel sfânt al Tău să vadă
stricăciunea". Se face aici referire la îngroparea Domnului. E evident că David a vorbit despre Iisus Hristos.
Vorbind la persoana I-a David se referea la Hristos. David a murit, iar mormântul lui există, ca atare David s-a
referit la urmaşul său. Aşadar, să nu vă frapeze Învierea căci ea este o împlinire a Scripturii.
Cuvântarea Sfântului Petru a fost sigur mai extinsă. David a proorocit şi Înălţarea la cer: "Zis-a Domnul,
Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale" (Psalmul
109,1). Acest psalm este unul din textele vechi testamentare cel mai des citat în Noul Testament având o conotaţie
pozitivă, în opoziţie cu Psalmul 108 (al lui Iuda) cu o conotaţie negativă.
Dumnezeu L-a Înviat pe acest Iisus şi L-a făcut "Domn" şi "Hristos". Iisus a dobândit ceva ce nu avea
înainte: "Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume,
pentru ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor dedesupt,
şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl" (Filipeni 2,9-11).
Dumnezeu L-a Înviat, L-a Înălţat şi I-a dăruit nume. Toată creaţia este pusă sub stăpânirea lui Hristos şi
toate sunt destinate supunerii Lui. Este evidentă paralela între acest text şi textul din Daniel 7,13-14, text în care Fiul
Omului se prezintă în faţa Celui Vechi de Zile de la care primeşte o Împărăţie universală şi veşnică şi cu textul din I
Corinteni capitolul 15: "Apoi vine sfârşitul, când Domnul Îi va preda lui Dumnezeu Tatăl Împărăţia, când va
desfiinţa toată domnia şi toată stăpânirea şi toată puterea. Căci El trebuie să împărăţească până ce-Şi va pune pe toţi
vrăjmaşii sub picioarele Sale. Cel din urmă vrăjmaş care va fi nimicit este moartea; căci pe toate I le-a supus sub
picioarele Sale. Dar când spune că toate I-au fost supuse Lui, e limpede că în afară de Cel Care I le-a supus Lui pe
toate. Iar când toate-I vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul I Se va supune Celui Care I le-a supus Lui pe toate, pentru ca

9
Dumnezeu să fie totul întru toate." (I Corinteni 15,24-28). Ultimul vrăjmaş care va fi nimicit va fi moartea, iar în
final Iisus va pune sub un singur "cap" toate. Iisus este stăpânul întregii creaţii văzute şi nevăzute. Dumnezeu Tatăl
L-a făcut "Hristos". Nu era El oare "Hristos" de la naştere ? Era şi nu era. Iisus devine deplin Hristos când spune:
"Săvârşitu-s-a !", preferând ca în timpul vieţii Sale pământeşti să se numească "Fiul Omului". Această calitate este
un dar al lui Dumnezeu în urma desăvârşitei Sale ascultări.
În versetul 37 oamenii, pătrunşi la inimă, au zis către Petru şi către ceilalţi Apostoli: "...bărbaţi fraţi, ce să
facem ?". Oamenilor li s-a cerut convertire şi lepădarea vieţii vechi, schimbarea minţii sau în termeni moderni
"schimbarea mentalităţii", pocăinţă şi botez în numele lui Iisus Hristos, adică botezul creştin. În rânduiala ortodoxă a
Sfântului Botez sunt cuprinse exorcismele (lepădările de diavol), dar şi sfinţirea materiei (apei) folosită la botez. E
nevoie din partea preotului foarte mare atenţie la săvârşirea Tainelor. Există Taine făcute cum nu trebuie, există
botez făcut cum nu trebuie. Aşa se explică bolile sau înclinările spre patimi ale copiilor. Dacă botezul nu este făcut
integral atunci nu va avea efect integral şi aşa cel botezat n-a primit tot ceea ce trebuia să primească. Apoi, la Botez
vin naşi inconştienţi de menirea lor.
Prin Botez se primeşte harul Sfântului Duh. În fiecare Taină se primeşte acelaşi har dar într-un mod
deosebit. Harul este unul, este manifestarea aceluiaşi Duh Sfânt, dar arătată diferit. Dumnezeu este cel care chemă la
mântuire, Cel care are această iniţiativă pentru toţi oamenii, chiar dacă unii nu răspund chemării Lui, chemare care
are ca scop comuniunea cu El.
"Mântuiţi-vă de acest neam viclean !" (vers. 40). Viclean este cel care vrea să-ţi fure mântuirea. În
rugăciunea Tatăl Nostru cererm lui Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău (viclean).
În versetul 41 se spune că în acea zi s-au adăugat Bisericii "ca la trei mii de suflete" [ σε="ca", "ca la",
"cam"].
În versetul 42 se prezintă un rezumat al vieţii Bisericii: "Şi stăruiau în împărtăşire" [κoιvωvί ], adică o
catehizare intensă, de care Biserica are întotdeauna nevoie. Subliniem stăruinţa în învăţătura apostolilor, în frângerea
pâinii, adică o catehizare intensă şi permanentă. Biserica atunci când săvârşea Euharistia mulţumea. "Cât
despre Euharistie, aşa să săvârşiţi Euharistia: Mai întâi cu privire la potir: Îţi mulţumim, Ţie, Părintele nostru..."
(Didahia capitolul 9,1-2) "După ce v-aţi împărtăşit, mulţumiţi aşa: Îţi mulţumim Ţie, Părinte Sfinte, pentru sfânt
numele Tău, pe care L-ai sălăşluit în inimile noastre..." (Didahia capitolul 10,1). Sectelor li se pare că noi săvârşim
prea des Euharistia. Pentru noi însă Liturghia este expresia cea mai înaltă a Ortodoxiei,textul Liturghiei fiind de o
genialitate fără pereche şi de o frumuseţe fără pereche.
În versetul 43 se spune că predica apostolilor era însoţită de "minuni şi semne", iar în versetele 44-47 se
prezintă un rezumat al vieţii Bisericii. Se practica atunci în Biserică un comunitarism al bunurilor. Observăm
interesul membrilor Bisericii de atunci de a rezolva problema sărăciei. Implicarea Bisericii în viaţa socială era o
necesitate practică, apostolii au trecut la rezolvarea unor probleme sociale, ca la nişte probleme imediate, de a veni
în ajutorul celor lipsiţi astăzi chiar dacă Domnul vine mâine. Avem mereu tendinţa să dăm prioritate trândăviei. Se
motivează astăzi faptul că Biserica n-are bani. E adevărat Biserica n-are bani, dar Îl are pe Dumnezeu ! Lumea
aşteaptă să dai ce ai, să dai "inimă". Dacă reuşeşti să străpungi inima celor ce au, poate reuşeşti să le străpungi şi
punga şi să-i convingi să dea din prisosul lor celor săraci şi lipsiţi.
Experienţa aceasta s-a limitat la Biserica din Ierusalim, nefiind preluată şi de alte Biserici. Este evident
faptul că şi celelalte Biserici au simţit această nevoie, aşa au apărut "agapele". Creştinii au simţit nevoia de a avea o
masă comună, legată de Sfânta Liturghie. Oamenii mâncau împreună, se împărtăşeau împreună din acelaşi potir, îşi
vindeau averile iar banii îi aduceau la picioarele apostolilor. Sfântul Luca generalizează aici deoarece oamenii nu
rămâneau chiar fără nimic. Să nu ne închipuim acest lucru. Anania şi Safira de pildă şi-au vândut "o ţarină" (Fapte
5,1), nicidecum toată averea. Iosif Barnaba a vândut şi el "o ţarină" (Fapte 4,36-37). Erau ajutaţi cei săraci prin
bunurile vândute de cei bogaţi, de cei care aveau surplus de bunuri. E adevărat că numărul săracilor era mare şi cei
care cădeau în grija comunităţii erau mulţi, astfel încât era nevoie de ajutor din afară. Aşadar, Sfinţii Apostoli
simţeau nevoia să rezolve atunci problema socială de aici rezultând activismul Bisericii. Biserica n-ar trebui să
suporte nedreptatea nici măcar o singură zi.
În versetul 46 se spune că primii creştini stăruiau zi de zi într-un cuget "în templu". Creştinii dintre iudei
considerau că aderenţa lor la noua religie trebuie să-i facă şi mai buni iudei. În capitolul 5 versetul 12 se spune că
locul unde se adunau creştinii la templu era "pridvorul (porticul) lui Solomon". Acolo se rugau, acolo propovăduiau.
Aici, ascultaţi fiind de orice trecător, se înmulţea numărul celor care se converteau. De subliniat că nu săvârşeau în
acest loc "frângerea pâinii". Ei săvârşeau Euharastia "în casă", exista deci în Biserica primară "disciplina arcana",
conform căreia nu se săvârşea Liturghia în prezenţa unor necreştini. În capitolul 5 versetul 42 se menţionează că
creştinii îl vesteau pe Iisus Hristos "în templu şi prin case", aşadar, exista disciplina arcana. În Didahie se spune:
"Nimeni să nu mănânce, nici să bea din Euharistia voastră, ci acei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu
privire la aceasta a spus Domnul în Evanghelie: Nu daţi cele sfinte câinilor." (Didahia 9,5). În rugăciunea de
dinainte de împărtaşanie spunem: "...căci nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta...". Biserica Romano-Catolică şi
Protestantismul nu mai au "disciplina arcana" . Aşadar, frângerea pâinii (Euharistia) se făcea "în casă" sau "în case",
în case - biserici (domus ecclesia), case unde o încăpere (de obicei "camera de sus") devenea biserică.
În versetul 47 se spune că apostolii "aveau har la tot poporul", nefiind priviţi cu ostilitate de oameni.

Capitolul 3

10
 Petru vindecă un olog la poarta templului şi propovăduieşte Evanghelia
în pridvorul lui Solomon.

La începutul acestui capitol se relatează vindecarea unui olog din naştere de către Apostolii Petru şi Ioan,
fapt care atrage mulţimea. Întâmplarea s-a petrecut la Poarta Frumoasă a Templului.
Versetul 6 "În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă !". Toate minunile pe care le fac
sfinţii, le fac în Numele lui Iisus Hristos. Hristos operează aşadar prin oameni sfinţi, puterea duhovnicească pe care
o au nefiind de la ei, ci un dar primit de la Hristos. Ologul se vindecă. Este clar că în urma unei intervenţii vădite a
lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu l-a recreeat pe acest om. El nu umbla după vindecare - ţine să menţioneze
Sfântul Luca - ci "sărea" (versetul 8). De două ori în acelaşi verset Sfântul Luca menţionează că ologul după
vindecare "sărea". Şi prin acesta s-a împinit o profeţie vechi-testamentară, aparţinând profetului Isaia care zice:
"Atunci (în zilele mesianice) va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor." (Isaia 35,6).
Urmează o cuvântare a Sfântului Petru care explică minunea. E o cuvântare hristologică, cei doi Apostoli
se prezintă ca "martori ai Învierii lui Iisus". Credinţa în Hristos a mijlocit harul care l-a întregit pe acel om (vers.
16). În versetele 17-19 urmează un îndemn la pocăinţă, iar în versetul 22 Sfântul Petru aminteşte de profeţia
mesianică a lui Moise (Deuteronom 18,22), sunt amintiţi proorocii şi în special Samuel şi adresarea "voi sunteţi fiii
proorocilor..." (vers. 25). Iisus este Mesia vrea să spună Sfântul Apostol Petru.

Capitolul 4
Biserica sporeşte cu încă două mii de bărbaţi. Petru şi Ioan în faţa sinedriului. Rugăciunea Apostolilor
în prigoană. Viaţa de obşte a primilor creştini.

Pe când vorbea Sfântul Petru au venit preoţii, căpetenia templului şi saducheii. Aceştia au venit agitaţi şi
hotărâţi să facă ordine în templu (exista o gardă specială condusă de un hiliarh, gardă condusă de sinedriu). Cei doi
Apostoli sunt închişi până a doua zi, deoarece - menţionează Sfântul Luca - era seară.
În versetul 7 Apostolii sunt întrebaţi: "Cu ce putere şi-n al cui nume aţi făcut voi aceasta ?". "Atunci
Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis...în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstâgnit, dar pe
Care Dumnezeu L-a Înviat din morţi, întru El stă acesta sănătos înaintea voastră !" (vers. 8-10). Sfântul Petru
vorbeşte cu un curaj extraordinar şi asta datorită faptului că - ţine să menţioneze Sfântul Luca - era "plin de Duhul
Sfânt" (vers. 8).
Sinedriul recunoaşte minunea dar porunceşte celor doi Apostoli să nu mai vorbească în numele lui Iisus
Hristos (vers. 18). Răspunsul Apostolilor este din nou clar şi răspicat: "Judecaţi voi dacă înaintea lui Dumnezeu este
drept să ascultăm de voi mai mult decât decât de Dumnezeu; că noi nu putem să nu vorbim despre cele ce-am văzut
şi-am auzit." (vers. 19-20). Acest răspuns al Apostolilor este reluat de Sfântul Luca în capitolul 5 versetul 29: "Iar
Petru şi Apostolii, răspunzând, au zis: Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.". Sensul
acestui răspuns este evident: "Noi ştim că trebuie să ne supunem autorităţii lumeşti, dar aceasta are o limită, atunci
când intră în conflict cu ascultarea faţă de Dumnezeu". Sfântul Apostol Petru reafirmă calitatea de "martori ai
Învierii lui Iisus". Cei doi Apostoli se întorc la comunitate, mulţumind că aveau un semn de la Dumnezeu al
divinităţii creştinismului. Iată, sinedreiul însuşi este silit să dea înapoi în faţa puterii lui Iisus.
Comunitatea de ataşaţi ai lui Iisus rosteşte o rugăciune (Fapte 4,24-30). În cuprinsul acestei rugăciuni sunt
rememorate faptele strălucite din istoria mântuirii, fapte în care Dumnezeu a intervenit în viaţa lumii sau a poporului
iudeu. Această formă de rugăciune prin care se rememorează fapte minunate ale istoriei mântuirii s-a păstrat până
astăzi în cultul divin public. Ne place şi nouă să rememorăm fapte minunate în care Dumnezeu a intervenit în istorie.
Se arată prin formularea rugăciunii cât de înaltă este autoritatea lui Dumnezeu faţă de autoritatea Sinedriului iudaic:
"...s-au ridicat asupra Sfântului Tău Fiu Iisus". Toate puterile s-au reunit împotriva "Unsului" Său.
Versetul 29: "Şi acum, Doamne..." cum în trecut de atâtea ori ! Rugăciunea aceasta este prelucanică. Ce
cer ei ? Cer ca Dumnezeu să înmulţească minunile, ca să ruşineze pe cei ce se împotrivesc Evangheliei: "Şi acum,
Doamne, caută spre ameninţările lor şi dă-le robilor Tăi ca 'ntru toată 'ndrăznirea cuvântul să Ţi-l grăiască; întinde-
Ţi mâna spre vindecare, şi semne şi minuni săvârşeşte prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus !" (Fapte 4,29-30).
"Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi
cu'ndrăznire grăiau cuvântul lui Dumnezeu." (vers.31). Aici este singurul loc în Noul Testament unde se
menţionează aşa ceva. Dumnezeu coboară în "Noul Sinai" cu putere. Are loc o nouă umplere de Duhul Sfânt. E un
continuu progres în această umplere cu Duhul Sfânt. În capitolul 10 se va spune din nou că în casa lui Corneliu se
coboară Sfântul Duh.
Există în Biserică o permanentă tensiune între instituţie şi eveniment, între preot şi profet . Întotdeauna a
existat această tensiune care vine de la cel rău. Instituţia nu exclude profetismul, nu exclude intervenţii directe şi
vădite ale Sfântului Duh. Pericolul este să pui pe una în opoziţie cu cealaltă. Ele trebuie să existe împreună. În

11
Biserica primară erau în mare cinste profeţii şi în mai puţină preoţii. Astăzi este invers, existând în Biserică ceea ce
numim printr-un termen poate puţin exagerat (protestant) "episcopatul monarhic". Profetismul n-a dispărut niciodată
din Biserică.
Avem apoi un nou sumar în versetele 32-37.

Capitolul 5
Anania şi Safira. Multe semne şi minuni. Apostolii sunt închişi, dar un înger îi eliberează, apoi sunt duşi în faţa
Sinedriului. Sfatul lui Gamaliel.

Se continuă relatarea din finalul capitolului 4 în ce priveşte comunitarismul de bunuri din Biserica de la
Ierusalim. Anania şi Safira şi-au vândut ţarina (vers.1). În ce a constat păcatul lor ? În faptul că au crezut că-L pot
minţi pe Dumnezeu. Ei nu erau obligaţi să-şi vândă ţarina, deoarece comunitarismul care se practica nu excludea
proprietatea privată. Sfântul Apostol Petru a sancţionat - prin Duhul Sfânt - o faptă care atenta la însăşi baza acestui
comunitarism, acestei întrajutorări frăţeşti.
În versetele 12-16 avem un nou sumar care se referă la minunile săvârşite prin Apostoli (mai ales prin
Sfântul Petru).
În versetul 13 se spune că "nimeni dintre ceilalţi nu îndrăznea să li se alăture". Probabil se referă la
adversari (sinedrişti). Versetul 15 vine în continuarea versetului 12a. De la versetul 12b până la versetul 14 avem un
adaos.
Sinedriştii erau în derută, ei nu vor pierde ocazia să lovească în tânăra Biserică din Ierusalim, când se va ivi ocazia.
Versetul 18 relatează arestarea tutror apostolilor de către sinedrişti, însă noaptea îngerul Domnului îi eliberează.
Foarte repede se aude că sunt în templu. În versetul 27 se spune că apostolii sunt chestionaţi din nou în faţa
Sinedriului. Li se reproşează că au umplut Ierusalimul cu noua învăţătură şi că vor să aducă asupra lor: "...sângele
Acestui Om !". Se refereau la sângele lui Iisus Hristos. În versetul 29 se repetă ideea din capitolul 4 versetul 19,
urmată de o scurtă predică cu aluzie la Învierea lui Iisus Hristos. În acest moment intervine un membru al
Sinedriului, un fariseu pe nume Gamaliel, învăţător de Lege, cinstit de tot poporul. El spune colegilor săi că
Sinedriul trebuie să se poarte cu moderaţie faţă de apostoli. El citează alte două mişcări: cea a lui Teudas şi cea a lui
Iuda Galileanul. (Publius Sulpicius Qvirinius porunceşte un recensământ în anul 6 d.H., astfel a rezultat mişcarea
zeloţilor, o răscoală politică amintită de istoricul Iosif Flaviu. Iuda a fost omorât, dar simpatizanţi săi i-au continuat
ideile). Despre Teudas (Theudas, a contraction of Theodorus, "the gift of God"): Theudas is referred to by Gamaliel
in his speech before the Sanhedrin, when he advised them as to the position they should adopt in regard to the
apostles (Acts 5:36). The failure of the rebellion of Theudas was quoted by Gamaliel on this occasion as typical of
the natural end of such movements as were inspired "not of God, but of men." A rising under one Theudas is also
described by Josephus (Ant., XX, v, 1), but this occurred at a later date (according to Josephus about 44 or 45 AD)
than the speech of Gamaliel (before 37 AD). Of theories put forward in explanation of the apparent anachronism in
Gameliels speech, the two most in favor are (1) that as there were many insurrections during the period in question,
the two writers refer to different Theudases; (2) that the reference to Theudas in the narrative of Acts was inserted
by a later reviser, whose historical knowledge was inaccurate (Weiss; compare also Knowling, The Expositor's
Greek Testament, II, 157-59). (anul 46 d.Hr.) vorbeşte acelaşi istoric Iosif Flaviu. Ştim mult mai puţine lucruri
despre această mişcare. Sfântul Luca ne spune că lui Teudas i s-au alăturat 400 de bărbaţi. S-ar putea ca Sfântul
Luca să pună aceste cuvinte în cuvântarea lui Gamaliel. De notat concluzia trasă de Gamaliel din versetele 38-39:
"Şi acum vă spun vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i; că dacă planul acesta sau acest lucru e de la oameni,
de la sine se va nimici; dar dacă-i de la Dumnezeu, nu veţi putea voi să-i nimiciţi; ba nu cumva să vă pomeniţi şi
luptători împotriva lui Dumnezeu !...Şi l-au ascultat." Oarecum Gamaliel înclină să creadă că mişcarea apostolilor
este de la Dumnezeu. El nu e sigur şi de aceea recomandă expectativa, nu o face din oportunism ci cu o oarecare
convingere că mişcarea lui Iisus poate fi adevărată şi atunci în zadar ar fi împotrivirea marelui Sanhedrin iudaic.
În versetele 41-42 avem un nou sumar. Apostolii au plecat de la Sinedriu bucurându-se că au fost
învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Iisus Hristos.
Capitolul 6
Alegerea şi hirotonia celor şapte diaconi. Comunitatea creştinilor sporeşte. Arestarea lui Ştefan.

Cine erau eleniştii? Erau evrei din diaspora, evrei de cultură şi limbă greacă; în Ierusalim îşi aveau sinagoga lor
aparte în care, spre deosebire de acelea ale evreilor propriu-zişi, cultul se oficia în greceşte. Această împărţire s-a
păstrat şi în prima comunitate creştină. Existau deci în Biserica primară şi evrei din Ţara Sfântă şi din diaspora.
"Slujirea la mese" nedreptăţea oarecum pe elenişti, văduvele lor fiind trecute cu vederea. Din această pricină s-au
iscat neînţelegeri.
În versetul 2 este pusă în paralelă slujirea cuvântului lui Dumnezeu cu slujirea la mese. Trebuie făcute câteva
remarci filologic. Slujirea de fiecare zi se numea [διακovεv τραπέζαις]. Această expresie este pusă în paralelă în
versetul 4 cu expresia [τ διακovί τo λόγoυ = slujirea Cuvântului].
Expresia τ διακovί τo λόγoυ înseamnă slujirea Cuvântului sau slujitori ai Cuvântului. Aceasta este o denumire
liturgică latreutică. Nu apare însă cuvântul "διακόvoς". În manuscrisele vechi cei şapte sunt numiţi diaconi, dar în

12
textul nostru nu sunt numiţi direct diaconi. În Filipeni 1,1 sunt menţionaţi episcopii şi diaconii. În Epistola I-a către
Timotei sunt menţionaţi din nou episcopii şi diaconii (I Timotei 3,2; I Timotei 3,8 şi 12). Diaconia era o treaptă în
slujirea sacramentală. Şi în textul nostru este vorba de diaconi în sensul de astăzi al cuvântului, deşi nu apare
cuvântul "διακόvoς".
Numărul 7 are o valoare simbolică. Cei şapte diaconi au fost: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi
Nicolae. În Romani capitolul 16 este pomenit chiar şi numele unei diaconiţe: "V-o încredinţez pe Febe, sora noastră,
care este diaconiţă a Bisericii din Chenhreea".
Numele celor şapte diaconi sunt toate greceşti. Sunt cei şapte toţi elenişti ? S-ar putea, numai că atunci înseamnă că
au fost aleşi pentru ramura elenistică a Bisericii. Nu e sigur că au fost toţi elenişti. Simon Petru sau Simon bar Iona,
era Simon sau Simeon. El purta aşadar nume grecesc.
În Apocalipsă capitolul 2 versetele 6 şi 15 este pomenită erezia nicolaiţilor, pe care îngerul Bisericii din Efes o
detestă. După Sfinţii Părinţi diaconul Nicolae ar fi întemeietorul acestei erezii (el era prozelit din Antiohia).
Aceştia "au fost puşi înaintea apostolilor; şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei". Rugăciunea şi punerea
mâinilor alcătuiesc până astăzi actul sacramental al hirotoniei. Alegerea era făcută de comunitate, dar hirotonia,
numai de apostoli. Cei şapte sunt instituiţi printr-un act sacramental, prin "punerea mâinilor". Acest gest era folosit
în sensul unei consacrări. [χερ / χερoς = mână], aşadar, hirotonia înseamnă alegerea cuiva prin ridicarea sau prin
punerea mâinilor.
Versetul 5 "...au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt...". Alegerea era urmată de o
consacrare prin punerea mâinilor. În versetul 7 apare un nou sumar şi un element nou: "...şi multă mulţime de preoţi
se supuneau credinţei". Se converteau la creştinism mulţi preoţi iudei. Se presupune că ei au iniţiat mişcarea
iudaizantă. Ei considerau Legea o condiţie sine-qua-non a mântuirii.
Ştefan se distinge prin succesul predicii sale, ca atare, cei şapte nu erau simpli economi sau
administratori, slujirea lor era liturgică. Ştefan acţionează în rândul eleniştilor, el însuşi fiind elenist, iar predica lui
însoţită de minuni şi semne mari (vers.8). A fost pârât la Sinedriu şi au găsit martori mincinoşi care ziceau că "Acest
om nu încetează a grăi cuvinte de blasfemie împotriva acestui loc sfânt şi a Legii" (vers. 13). Aceasta a fost acuzaţia
adusă lui Ştefan în faţa Sinedriului. Sinedriştii erau aşi în manevrarea poporului. Ştefan este dus pe sus la Sinedriu.
Li se părea lor că această mişcare atentează la Legea lui Moise. În finalul capitolului 6 este prezentat Ştefan care
avea faţa transfigurată.

Capitolul 7
Cuvântarea şi martiriul lui Ştefan.

Pe parcursul acestui capitol Sfântul Arhidiacon Ştefan se apără. El ţine o cuvântare în care rememorează
istoria sfântă, începând de la chemarea lui Avraam până la prooroci. Toată această istorie are ca scop dovedirea
faptului că şi "Cortul" şi "Templul" au fost instituţii provizorii. Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini
omeneşti. În versetul 49 este redat un text din Psalmi: "Cerul este tronul Meu, iar pământul, aşternut al picioarelor
Mele. Ce casă îmi vei zidi tu Mie - zice Domnul- sau: care este locul odihnei Mele ?" Acesta este un text anti-
templu. Însăşi revelaţia vechi-testamentară, vrea să spună Ştefan, pune sub semnul întrebării veşnicia templului.
În versetul 51 cei care-l ascultau pe Ştefan sunt numiţi "tari în cerbice", adică oameni care nu se pleacă,
oameni care ţin cu îndărătnicie la rătăcirea lor. Ştefan îi acuză pe cei cae-l ascultau că "...stau pururea împotriva
Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi !".
În versetul 53 Ştefan invocă tradiţia rabinică potrivit căreia Legea de pe Sinai a fost dată prin îngeri,
Moise având doar rol intermediar. Folosind această tradiţie, Sfântul Apostol Pavel în Galateni 3,19 şi autorul
Epistolei către Evrei în capitolul 2, vers. 2 vor demonstra că tocmai de aceea Legea are un rol secundar în raport cu
Evanghelia, care a venit direct de la Dumnezeu prin Iisus Hristos - Dumnezeu.
În versetul 56 se spune că în timpul cuvântării Sfântul Stefan trece printr-un extaz. Acest episod al
martiriului Sfântului Ştefan stă cumva în legătură (în paralelă) cu Judecata lui Iisus în faţa Sinedriului. Ucenicul
retrăieşte ceea ce la vremea potrivită a trăit Învăţătorul său. Sfântul Ştefan este prezentat vorbind cu Iisus (Fiul
Omului) pe care-L vedea stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Ştefan a fost ucis nu de romani ci de evrei în urma unei
condamnări sinedriale prin lapidare.
Saul are un rol activ la uciderea Sfântului Ştefan. În Fapte 26,10 Sfântul Pavel spune că şi-a dat acordul
(încuviinţarea) la condamnarea la moarte a lui Ştefan. Nu ştim cât de tânăr era Saul atunci dacă i s-a cerut şi lui
acordul. La anul 63 d.Hr. când a scris Epistola către Filimon, Sfântul Pavel se numea pe sine "bătrânul Pavel".
Sfântul Ştefan a fost omorât la anul 36 d.Hr.
De ce e amintit Saul aici ? Deoarece stă în obişnuinţa Sfântului Luca de a anunţa dinainte un subiect.
Dacă Sfântul Ştefan ar fi trăit probabil că ar fi avut o activitate extrem de bogată în Biserică, asemănătoare celei pe
care a desfăşurat-o Sfântul Apostol Pavel.

Capitolul 8
Saul prigoneşte Biserica. Evanghelia este propovăduită în Samaria.
Simon Magul. Filip şi famenul etiopian.

13
 În primele trei versete ale acestui capitol Sfântul Luca ne spune că prigoana se generalizează. Datorită
acestei prigoane apostolii se împrăştie în Iudeea şi Samaria. Această împrăştiere are şi un rol benefic pentru
Biserică, prin ea rezultând noi locuri de propovăduire. Se relatează în continuare activitatea diaconului Filip în
Samaria. Este amintit Simon Magul (sau Vrăjitorul). Sincretismul samaritean permitea prezenţa acestui vrăjitor
acolo. El "acţiona " în numele lui Dumnezeu (nimic mai diavolesc decât caricaturizarea slujbelor lui Dumnezeu;
diavolul preferă întotdeauna superstiţia". Simon nu era prost, a intrat şi el în creştinism şi s-a botezat, cerând să fie
hirotonit: "Şi Simon, văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani zicând: Daţi-mi
şi mie această putere, ca acela pe care eu voi pune mâinile să primească Duh Sfânt" (vers. 18-19). Sfinţii Părinţi
spun că Simon a rătăcit în continuare de aceea a fost socotit "părintele ereziilor".
În versetul 26 şi urm. se relatează convertirea famenului etiopian datorată diaconului Filip. Se spune
despre el că era mare dregător al Candachiei, regina Etiopienilor. Din relatările ieroglifice deducem că "Candachia"
era un nume generic şi nu un nume propriu, aşa cum este de exemplu "Cćzar" pentru împăratul de la Roma sau
"Faraon" pentru conducătorul Egiptului. Numele famenului se pare că era "Indiş" (era prozelit iudeu şi ocupa funcţia
de ministru de finanţe).
Duhul la trimis pe Filip să-l interpeleze. Acest famen citea din cartea proorocului Isaia. Filip l-a întrebat:
"Înţelegi tu oare ce citeşti ?". El a răspuns: "Cum aş putea înţelege dacă nu mă va călăuzii cineva" (vers. 31). Se
spune chiar şi locul din Scriptură pe care-l citea: Isaia 53,7. În versetul 35 se spune că diaconul Filip pornind de la
acel text din Isaia, i L-a binevestit pe Iisus.
Versetul 37 nu există în textul α, este luat din textul β. Avem aici o mărturisire de credinţă: "Cred că Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu" (vers.37), aceasta se pare că preceda primirea botezului. Are loc o minune: Duhul l-
a răpit pe Filip aşa cum L-a purtat pe Iisus în cazul ispitirii şi pe Avacum în Vechiul Testament care a fost dus de
Duhul în Babilon să-i ducă lui Daniel mâncare în groapa cu lei. Probabil că acest famen a devenit apostolul Etiopiei,
deoarece creştinismul a existat aici de foarte devreme.

Capitolul 9
Minunea de pe drumul Damascului. Încreştinarea lui Saul. Saul Îl propovăduieşte pe Iisus în
Damasc. Saul la Ierusalim, apoi în Tars.
Petru îl vindecă pe Enea şi o învie pe Tavita.

Chemarea lui Saul.

În Cartea Faptele Apostolilor există trei relatări paralele ale convertirii Sfântului Pavel. Una în capitolul 9
la persoana a III-a, relatată de Sfântul Luca, iar celelalte două la persoana I-a în capitolele 22 şi 26, în care Sfântul
Apostol Pavel însuşi relatează chemarea sa de Hristos.
Se spune despre Saul că prigonea Biserica. În versetul 2 Creştinismul este numit "Cale" [τ ς δo =
Calea aceasta]. În mai multe locuri din Fapte Creştinismul este numit "Cale", "Calea Domnului" (cap. 18, 25),
"Calea lui Dumnezeu" (cap. 18,26). Numai în Faptele Apostolilor Creştinismul este numit "Cale". Grupările iudaice
sunt numite "eresuri", "Cale" este numită şi gruparea esenienilor.
Saul cere împuternicire de la Sinedriu ca să meargă să-i urmărească pe creştini şi în sinagogile din
Damasc. Ne punem întrebarea: "Cum putea Saul să meargă într-o ţară străină să aresteze oameni ?". În II Corinteni
11, 32 este pomenit etnarhul regelui Areta din Damasc. E foarte probabil ca şi evreii să fi avut în Damasc un etnarh.
Probabil că şi aici Sinedriul îşi exercita puterea, bineînţeles cu acordul autorităţilor romane.
În apropiere de Damasc se întâmplă minunea: Saul Îl întâlneşte pe Iisus Hristos Cel Înviat, care îi spune:
"Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti ?" (vers.4) [Σαoλ Σαoλ, τί με διώκις]. Verbul "διώκω" înseamnă "a urmări cu
gândul de a face rău". În versetul 5 Iisus se prezintă şi repetă "...pe Care tu Îl prigoneşti". Apoi îi spune un proverb:
"Greu îţi este să loveşti cu piciorul în ţepuşă", adică, eşti angajat într-o acţiune care nu va reuşi, care nu are nici o
şansă. Cei care-l însoţeau pe Pavel au văzut şi au auzit ceva dar nu şi-au dat seama ce, chiar dacă au văzut ceva nu
au văzut pe Hristos şi chiar dacă au auzit ceva nu au înţeles mesajul transmis de Iisus.
Gala Galaction a scris un articol intitulat "De la Mormântul Gol la Porţile Damascului" în care
construieşte o ipoteză referitoare la misiunea lui Saul în Damasc. El spune că Saul era obsedat de o idee, el
îmbrăţişase teoria mincinoasă a sinedriştilor conform căreia ucenicii au furat şi au ascuns trupul Domnului, el îşi
zicea: Dacă voi găsi trupul mort al lui Iisus voi surpa creştinismul din însăşi temelia sa. El a dat de un fir în acest
sens la Ierusalim, a cărui capăt credea că e la Damasc.
Saul Îl caută pe Iisus cu înverşunare, iar Iisus vine în întâmpinarea lui la porţile Damascului. S-a făcut o
paralelă între situaţia petrecută cu primul rege al evreilor Saul şi cu situaţia prin care a trecut Saul din Tars, viitorul
Apostol al Neamurilor. Saul regele îşi căuta cămilele şi asinele pierdute ale tatălui său şi a găsit o coroană regală, iar
Saul din Tars Îl căuta pe Iisus mort, iar Iisus l-a întâmpinat viu la porţile Damascului.
Saul a rămas orb timp de trei zile, zile în care n-a mâncat şi n-a băut nimic. (vers.9). Iisus se identifică cu
creştinii pe care Saul îi prigonea, El nu zice: "De ce-Mi prigoneşti creştinii ?", ci zice: "...de ce Mă prigoneşti ?"
(vers. 4), iar în versetul 5 Iisus prezentându-se (la întrebarea lui Saul: Cine eşti, Doamne ?), se repetă zicând: "Eu
sunt Iisus pe Care tu îl prigoneşti". Iisus este una cu ucenicii Săi.
Saul a văzut în vedenie pe Anania (vers. 12). Chemarea lui Saul a fost aceea de a fi "Apostol al
Neamurilor". El nu mai avea loc în rândul celor "doisprezece" (cei doisprezece sunt în paralelă cu cele doisprezece

14
seminţii ale lui Israel), Apostolul Pavel intră în cercul apostolilor cu un titlu aparte: "Apostolul Neamurilor".
În Epistola către Galateni şi în II Corinteni 11, 32-33 Sfântul Pavel spune că a fost coborât într-un coş
printr-o fereastră, scăpând din mâinile dregătorului regelui Areta. Regele Areta era nabateian (arab), având în
Damasc un dregător (un etnarh). Acesta făcea jocul iudeilor. Epistola către Galateni aduce un element nou,
informându-ne că după convertire Sfântul Pavel a stat în Arabia trei ani, apoi s-a întors iarăşi la Damasc. Ne
întrebăm când au hotărât să-l prindă pe Pavel: în prima sau în a doua şedere a sa la Damasc ? Mai probabil după ce a
revenit din Arabia la Damasc.
În Galateni 4,25 se spune că muntele Sinai este în Arabia şi este numit "Agar" (slujnica lui Avraam). Pe
seama aceasta s-a făcut o speculaţie teologică, spunându-se că Pavel s-a dus pe Sinai (locul unde s-a dat Legea în
timpul lui Moise), ca să mediteze acolo la sfârşitul Legii. Cei trei ani de şedere în Arabia au fost ani de luptă
duhovnicească, nicidecum timp pierdut.
Când s-a întors la Ierusalim, Sfântul Pavel încerca să se alipească de ucenici însă toţi se temeau de el,
necrezând că este ucenic (vers. 26). La Ierusalim Sfântul Pavel l-a întâlnit doar pe Petru şi pe Iacov fratele
Domnului (acesta din urmă nu era apostol), această informaţie o dă chiar Pavel în Epistola către Galateni cap.1, 18-
19. Barnaba îl prezintă pe Pavel cercului apostolilor.

Călătoriile lui Pavel la Ierusalim

În partea a II-a a capitolului 9 se vorbeşte despre Samaria, după ce în capitolul opt se vorbise despre
evanghelizarea Samariei. Se dau amănunte despre activitatea Sfântului Apostol Petru la Lida şi la Iope (Lida se află
astăzi pe şoseaua modernă care duce de la Ierusalim la Tell-Aviv. Şaronul este şesul din jurul Lidiei, Lida aflându-se
la aproximativ 15 km de Iope. Sfântul Apostol Petru săvârşeşte o minune, înviind o uceniţă pe nume Tavita. Petru a
rămas la Iope mai multe zile, fiind găzduit de un oarecare Simon tăbăcarul sau curelarul.

Capitolul 10
Petru şi sutaşul Corneliu. Petru vorbeşte în casa lui Corneliu.
Păgânii Îl primesc pe Sfântul Duh

În acest capitol se relatează primirea primilor păgâni în Biserică. Biserica face un pas important şi nou în
împlinirea misiunii ei, fiind botezat sutaşul Corneliu şi casa sa. "Cine era Corneliu ?" Era un sutaş roman din cohorta
Italica, probabil în timpul domniei lui Irod Agrippa ("Istoria poporului evreu în epoca lui Iisus Hristos" - Schurer).
Corneliu era "cucernic şi temător de Dumnezeu" (vers. 2). Era înclinat spre iudaism (era deci familiarizat cu religia
iudaică) dar nu era circumscris. Când a venit Creştinismul, această nouă religie a răspuns aspiraţiilor acestor suflete
de păgâni, care şi-au dat seama că Creştinismul nu este o religie. Aceşti păgâni vor "năvăli" în Biserică, fapt ce va
stârni gelozia iudeilor, deoarece ei (iudeii) i-au ţinut pe aceşti "temători de Dumnezeu" la uşile sinagogilor, dar n-au
reuşit să-i facă definitiv iudei (adică să-i taie împrejur).
În versetul 3 se spune despre Corneliu că are o vedenie pe la ceasul al IX-lea din zi. Un înger al lui
Dumnezeu a intrat la el şi i-a zis pe nume, i-a zis că rugăciunile şi milosteniile sale au ajuns la Dumnezeu şi că să
trimită oameni la Iope să-l aducă de acolo pe un anume Simon care se numeşte Petru (vers. 3 şi 4).
Corneliu trimite o solie de la Cezareea la Iope (între aceste localităţi era o oarecare distanţă, în linie
dreaptă erau  60 km). Călătoria acestei solii durează mai mult decât o zi. În versetul 9 se spune că şi Petru are o
vedenie pe acoperişul casei lui Simon tăbăcarul (pe la ceasul al VI-lea). Simon Petru se suie să se roage pe acoperiş
"odaia de sus", într-un loc mai ferit. Avem în aceste texte întemeiată rânduiala ceasurilor liturgice preluată din
iudaism (ceasurile I, III, VI şi IX).
Simon Petru are o vedenie ("cade în extaz" vers. 10), în care vede cerul deschis şi un lucru ca o faţă mare
de masă coborându-se legată de patru colţuri şi lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare
şi târâtoarele pământului şi păsările cerului (vers. 11 şi 12). un glas îl îndeamnă pe Petru să junghie din acele
animale şi să mănânce. Petru refuză spunând că niciodată n-a mâncat ceva spurcat sau necurat. Acel glas i-a zis: "Pe
cele ce le-a curăţit Dumnezeu, tu să nu le numeşti spurcate !" (vers.15). În versetul 16 se spune că acest lucru de trei
ori iar apoi lucrul acela s-a ridicat la cer.
În acest timp au ajuns la Iope trimişii sutaşului Corneliu (vers. 17). În versetul 19 Sfântul Luca
menţionează din nou că "Duhul i-a zis: Iată, te caută trei bărbaţi".
Sfântul Petru se duce la Cezareea. Ajungând acolo sutaşul Corneliu l-a întâmpinat şi i s-a închinat
căzându-i la picioare (vers. 25). Sfântul Petru îi spune: "Scoală-te !, şi eu sunt om." (vers. 26). În Cartea Apocalipsei
vizionarul cade înaintea picioarelor unui înger, iar îngerul îi spune: "Vezi să nu faci aceasta ! Sunt împreună slujitor
cu tine şi cu fraţii tăi care au mărturia lui Iisus". (Ap 19,10).
Sfântul Petru le vorbeşte celor din casa lui Corneliu, explicându-le sensul prezenţei sale. Iudaismul avea
şi are o serie de prescripţii care stabilesc cât de mare poate fi apropierea unui iudeu de un păgân: "Voi ştiţi că unui
bărbat iudeu nu-i este îngăduit să se alipească ori să se apropie de cel de alt neam" (vers. 28a), "Dar - aici intervine

15
noutatea - dar mie mi-a arătat Dumnezeu ca pe nici un om să nu-l numesc spurcat sau necurat" (vers. 28b). Şi în
Talmud găsim o serie de prescripţii asemănătoare, iudeii neavând voie să intre în casa unui păgân.
În versetele 30 şi urm. sutaşul Corneliu explică Sfântului Petru ceea ce s-a întâmplat, iar în versetul 34
avem relatată o afirmaţie a lui Petru, o înţelegere la care el nu a ajuns uşor: "Cu adevărat cunosc că Domnul nu este
părtinitor... Iisus Hristos este Domn al tuturor" (vers. 34 şi 36). În versetele 37 şi urm. se relatează o predică scurtă
rostită de Sfântul Petru despre Iisus din Nazaret, despre cum L-a uns pe El Dumnezeu cu Duhul Sfânt, despre cum a
umblat El făcând bine şi vindecând pe cei asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El. Această expresie este
deosebită: Iisus a umblat făcând bine la toată lumea. În versetul 43 avem o confirmare scripturistică: "Despre
aceasta mărturisesc toţi proorocii", iar în versetul 44 se spune că pe când încă Petru vorbea, Duhul Sfânt S-a pogorât
peste toţi cei ce ascultau cuvântul. Are loc deci o nouă "Cincizecime" (fără ca ei să fie botezaţi). Botezul urmează
acestei revărsări a Duhului Sfânt (vers. 48). Avem deci o Cincizecime a păgânilor.
Capitolul 11
Petru încunoştinţează Biserica din Ierusalim despre primirea păgânilor. Biserica din Antiohia, unde
credincioşii s-au numit pentru întâia oară creştini.

Sfântul Apostol Petru trebuie să se justifice la Ierusalim de ce a intrat în casa unui păgân. Sfântul Luca
scrie dintr-o perspectivă istorică. Noi ştim că predica la păgâni s-a lovit de opoziţia unei părţi a iudeo-creştinilor.
Sfântul Luca este obligat să ofere aici o relatare cât mai pe scurt a acestei probleme, având evident în vedere situaţia
din vremea aceea. Aceşti iudeo-creştini erau în continuare foarte buni şi foarte scrupuloşi iudei, erau în continuare
plini de râvnă pentru Lege. Petru se justifică spunând exact ceea ce s-a întâmplat, spunând că Dumnezeu l-a obligat
să intre în casa lui Corneliu. În versetul 15 Petru spune: "Şi când am început eu să grăiesc, Duhul Sfânt S-a pogorât
peste ei ca şi peste noi la început", iar în versetul 17 Sfântul Petru spune: "...cine eram eu (Petru) să mă pot împotrivi
lui Dumnezeu ?".
În capitolul 15 vom vedea pe alţi "zeloţi" iudei care spuneau că fără tăiere împrejur nu se poate obţine
mântuirea. Se vede că lucrurile nu au fost rezolvate, iar vedenia lui Petru nu a rezolvat problema. Iudaizanţii au
iniţiat prima erezie cu care s-a confruntat Biserica în veacul apostolic. Cu această erezie se va confrunta şi Sfântul
Apostol Pavel în decursul misiunii sale.
În partea a II-a a capitolului 11 relatarea trece deja în altă parte, istorisind progresul Evangheliei lui Iisus
Hristos în Antiohia. Se face aşadar trecerea de la misiunea orientată spre iudei la misiunea îndreptată spre păgâni.
Antiohia va fi prima Biserică mixtă, cuprinzând şi iudeo-creştini şi păgâno-creştini. Sfântul Luca reia aici un text din
capitolul 8 versetul 4 şi capitolul 8 versetul 1. Sfântul Luca intercalează între episoade aşa numitele "agrafe". Avem
aici o "widerauf name", adică o reluare a ceea ce s-a relatat anterior. Evanghelia ajunge în Siria (Antiohia), Duhul
Sfânt descoperind faptul că Biserica este a tuturor oamenilor.
În versetul 25 se spune că Barnaba a plecat la Tars ca să-l caute pe Saul (care era în "rezervă"). Saul nu a
stat degeaba la Tars, el L-a propovăduit acolo pe Iisus Hristos. Barnaba l-a adus pe Saul la Antiohia şi au stat acolo
un an întreg. În Antiohia ucenicii s-au numit pentru întâia oară "creştini" [Χριστιαvoύς]. Acesta este un adjectiv de
la [Χριστόv]. În Septuaginta titlul de "Mesia" este redat cu "Hristos". Creştin e cel care aparţine lui Hristos, ţine de
Hristos, e ucenic al lui Hristos, cel care îşi trăieşte viaţa în Hristos, împlinindu-I poruncile. Cuvântul "creştin" este
foarte rar întrebuinţat în Noul Testament, mai apare odată în Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru
capitolul 4 versetul 16: "...dar dacă suferă pentru că e creştin "Χριστιαvoς", să nu se ruşineze, ci întru numele acesta
să-L preamărească pe Dumnezeu". De aici rezultă că foarte devreme numele de "creştin" s-a generalizat în sânul
Bisericii.
Urmează relatarea celei de a II-a călătorii a Sfântului Pavel la Ierusalim, după convertirea sa pe drumului
Damascului. În versetul 28 este pomenit proorocul Agav, care a arătat prin Duhul că-n toată lumea va fi foamete
mare (foametea din timpul împăratului Claudiu, între anii 45-48). Acest prooroc este pomenit şi în Fapte 21,10.
Provincia Iudeea a fost crunt afectată de foamete (lucrul acesta îl ştim de la Iosif Flaviu). Ierusalimul a
avut noroc cu un prinţ din ţinutul Nabateenilor (Adiabene) cu mama sa Elena, care erau prozeliţi (deci trecuseră la
iudaism). Ei au adus grâu din Egipt cu banii lor şi astfel au salvat Ierusalimul.
Barnaba şi Saul au adus o colectă de la Antiohia la Ierusalim pentru creştinii de aici, afectaţi crunt de
foamete. Întoarcerea din această călătorie este relatată în finalul capitolului 12: "Iar Barnaba şi Saul s-au întors la
Ierusalim îndeplinindu-şi slujba, luând cu ei şi pe Ioan, cel numit Marcu" (vers.25). Acesta este textul din ediţia
românească a Sfintei Scripturi, însă în original nu apare "la Antiohia".
O soluţie avizată la această problemă o dă Dom Jacques Dupont într-un articol publicat în revista "Novum
Testamentum", anul 1956, pag. 275-303, intitulat: "La mission de Paul ŕ Jérusalem". Dupont crede că trebuie pusă o
virgulă după "s-au întors". În acest caz textul trebuie citit aşa: "Iar Barnaba şi Saul s-au întors, la Ierusalim
împlinindu-şi slujba, luând cu ei şi pe Ioan, cel numit Marcu".
Din Fapte 11, 22 rezultă că Barnaba a avut un mandat la Antiohia. Colecta au predat-o la Ierusalim
"preoţilor" sau "prezbiterilor" (vers. 30) [πρεσβυτέρoυς]. Acest termen apare în Noul Testament pentru prima dată la
Ierusalim. Titlul nu se dă apostolilor. În Cartea Faptele Apostolilor avem mai multe texte care desemnează membrii
ierarhiei bisericeşti, oameni hirotoniţi, deci o ierarhie sacramentală: Fapte 14, 23: "Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare
Biserică..."; Fapte 15, 2, 4, 6, 23; Fapte 20, 17: "Şi trimiţând din Milet la Efes, i-a adunat la el pe preoţii Bisericii".

Capitolul 12

16
 Uciderea lui Iacov cel Mare.
Petru este închis de Irod şi eliberat de un înger.
Moartea lui Irod Agrippa I.

În acest capitol se relatează uciderea lui Iacov cel Mare (Apostolul), fiul lui Zevedeu, fratele lui Ioan
(Apostolul) în anul 44 d.Hr. În Noul Testament sunt amintiţi cu numele alţi doi "Iacov": Iacov al lui Alfeu şi Iacov
ruda Domnului ucis prin lapidare în anul 62 d.H., din porunca arhiereului Ana al II-lea.
Despre Iacov "Fratele Domnului" aflăm informaţii de la Hegesip, evreu convertit la creştinism care a
scris o lucrare în cinci cărţi care nu ni s-au păstrat. Fragmente din această lucrare avem păstrate în lucrarea "Istoria
Bisericească" a lui Eusebiu de Cezareea, cartea a II-a, 23 "Mucenicia lui Iacov, Fratele Domnului". "Iacov, fratele
Domnului, fusese aşezat la conducerea Bisericii de către apostolii înşişi"; "Şi iată aşa au pus cărturarii şi fariseii
amintiţi pe Iacov pe acoperişul templului şi au strigat către el..."; "Şi el a răspuns cu glas tare: De ce mă întrebaţi
despre Fiul Omului ?. El şade în ceruri de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului"; "După care au adăugat: Să
ucidem cu pietre pe Iacov cel drept, şi au început să arunce cu pietre în el căci deşi fusese aruncat jos el încă nu
murise. Dar întorcându-se Iacov s-a aşezat în genunchi spunând: Te rog, Doamne Dumnezeule şi Părinte, iartă-le lor
căci nu ştiu ce fac !".
Iosif Flaviu în lucrarea sa "Antichităţi iudaice" 20, relatează despre uciderea lui Iacov: "Auzind de
moartea lui Festus, împăratul a trimis ca guvernator în Iudeea pe Albin. În vremea aceea Ana cel tânăr, despre care
ştim că a fost numit nu demult arhiereu, era pornit peste măsură spre tulburări şi răscoale, ca unul care ţinea de
eresul saducheilor, care în felul lor sunt cei mai cruzi dintre toţi iudeii, după cum am amintit şi mai înainte. Gândind
să scoată folos din faptul că guvernatorul Festus murise, iar cel nou (Albin) se afla încă pe drum, Ana a strâns la sfat
pe judecători şi a poruncit să-i fie aduşi fratele lui Iisus supranumit Hristos (pe numele lui adevărat Iacov), împreună
cu alţi bărbaţi, pe care i-a învinuit că ar fi încălcat Legea şi i-a osândit să fie ucişi cu pietre". (Eusebiu de Cezareea,
Istoria Bisericească, cartea a II-a, 23).
Despre Irod Agrippa ştim că a fost singurul Irod care a reuşit să se facă plăcut iudeilor, singurul după care
a plâns cineva. Se prezenta oamenilor ca un foarte pios iudeu. A reuşit să se pună bine pe lângă Caligula, apoi pe
lângă Claudiu.
Cartea Faptele Apostolilor ne spune că a fost prins şi Simon Petru. S-a pus strajă puternică în temniţă
"patru străji de câte patru ostaşi ca să-l păzească" (vers. 4). În acest timp - ne spune versetul 5 - se făceau rugăciuni
pentru el. Urmează minunea eliberării lui Petru din închisoare săvârşită de un înger al Domnului. Textul β ne spune
că Petru şi îngerul au coborât un număr de trepte. După ce îngerul s-a îndepărtat, Petru, venindu-şi în sine, a venit la
casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu, unde mulţi erau adunaţi şi se rugau (vers. 11-12). Observăm din
acest text rolul, puterea şi efectul rugăciunilor făcute pentru alţii. Ca şi la început şi acum Biserica se roagă pentru
alţii.
Despre acest eveniment vorbeşte şi Eusebiu de Cezareea în cartea "Istoria Bisericească", cartea a II-a, 9:
"Şi apoi - după cum zice Scriptura - văzând Irod că moartea lui Iacov e pe placul iudeilor, a luat şi pe Petru şi l-a
băgat în temniţă, unde puţin a lipsit să nu moară, dacă un înger nu s-ar fi arătat acelui apostol noaptea şi dacă nu l-ar
fi slobozit din lanţuri, fiind astfel liber mai departe pentru slujba propovăduirii. Şi iată aşa s-a descoperit purtarea de
grijă faţă de Petru".
Textul ne spune că foarte mulţi erau adunaţi şi se rugau în casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit Marcu
(vers. 12), iar în versetul 4 se spune că Irod avea de gând să-l scoată pe Petru în faţa poporului după ce vor trece
Paştile. O scriere apocrifă intitulată: "Epistola Apostolilor" vede în această întrunire a creştinilor o "priveghere
pascală": "Voi însă faceţi pomenirea morţii Mele (Paşte), atunci unul dintre voi va fi aruncat în temniţă pentru
numele Meu, dar Eu îl voi scoate prin îngerul Meu şi el va veni la voi să privegheze împreună cu voi". Potrivit
acestei scrieri apocrife ucenicii săvârşeau o priveghere pascală.
Nu ştim dacă aşa s-au petrecut lucrurile, însă un lucru este cert că atunci când s-a scris "Epistola
Apostolilor" creştinii săvârşeau o priveghere pascală, exista deci o priveghere pascală, Paştile erau serbate printr-o
anumită rânduială cultică. (E.Hennecke, Neutestamentliche Apokryphen, vol. I, pag. 134).
Spre sfârşitul capitolului 12 se relatează moartea persecutorului Irod Agrippa - capitolul 12, versetele 19-
23. Irod a domnit între anii 37-44 d.Hr. În anul 41 d.Hr. a murit Caligula. I-a urmat la tron împăratul Claudiu. Irod a
reuşit să se pună bine cu amândoi. A reuşit să refacă sub Claudiu regatul bunicului său Irod cel Mare. Am văzut că a
fost singurul Irod care a reuşit să cucerească simpatia iudeilor. Sfântul Luca ne spune ca şi Iosif Flaviu, că Irod era
mânios pe locuitorii din Tir şi Sidon.
În anul 39 d.H. a fost scos din domnie Irod Antipa (din Galileea şi Pereea). În anul 41 d.Hr. Claudiu a
desfiinţat procuratura din Iudeea, dăruind toate aceste teritorii lui Irod Agrippa. Prieten cu Caligula, prieten şi cu
Claudiu, Irod Agrippa avea acum putere foarte mare. A intervenit Vlastus (cămăraşul regelui) pentru locuitorii din
Tir şi Sidon (vers. 20).
Textul ne spune că Irod a coborât din Iudeea la Cezareea Palestinei. Exista aici un hipodrom şi un
amfiteatru. Faptele relatate în carte se petreceau în amfiteatru. Irod era îmbrăcat cu haină cusută cu fir de argint. În
Cezareea erau foarte mulţi păgâni. Când l-au văzut, ceata adulatorilor a strigat: "...glas de Dumnezeu nu de om !".
Textul ne spune că Irod a fost lovit pentru că s-a asociat la această blasfemie.
Iosif Flaviu în lucrarea "Antichităţile Iudaice", cartea a XIX-a, ne dă mai multe amănunte: "La trei ani de
când stăpânea peste întreagă Iudeea, Irod Agrippa a veni la Cezareea, care mai înainte se numise Turnul lui Straton.

17
El prăznuia aici jocurile în cinstea lui Cezar, ştiind că această sărbătoare era închinată izbânzii lui, iar în mulţime se
strânseseră mulţi slujbaşi şi dregători din cei mai vestiţi. În cea de a doua zi a serbării Irod a îmbrăcat nişte haine
lucrate numai din argint, căci era o ţesătură ce-ţi trezea uimirea când l-ai fi văzut dis-de-dimineaţă urcând pe scena
teatrului: argintul luminat de primele raze ale soarelui lucea atât de uimitor, încât privirea lui parcă te îngrozea şi-ţi
lua vederea. Îndată au început să plouă laudele: fiecare în felul lui, cuvintele nu erau spre binele său atunci când i-au
dat nume de zeu, zicându-i: "Stăpâne, să ai milă de noi ! Dacă până acum te-am cinstit numai ca om, de acum
mărturisim totuşi că eşti mai mult decât o fiinţă muritoare". Pentru astfel de vorbe regele nu i-a certat deloc, dar nici
n-a respins laudele lor nelegiuite. La scurtă vreme după aceea, ridicându-şi ochii în sus, el a văzut un înger stând
deasupra capului său. Îndată a înţeles că acest înger era un sol rău, aşa cum fusese altădată un sol al fericirii, şi pe
loc a simţit o grea suferinţă. Dureri cumplite l-au apucat în abdomen şi ele se dovedeau a fi tot mai greu de suferit...
După cinci zile durerile de stomac l-au copleşit atât de tare , încât a plecat din viaţă la vârsta de 54 ani, după şapte
ani de domnie". A murit asemenea bunicului său (Eusebiu de Cezareea, Cartea a II-a, X).
Primii creştini au văzut în aceasta pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Irod care a încercat să distrugă
Biserica şi pe apostolii ei.
În versetul 24 se prezintă un nou sumar.

Capitolele 13 şi 14
Prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel.

Capitolele 13 şi 14 prezintă prima călătorie misionară a Sfântului Pavel. Barnaba deţinea locul principal,
Pavel fiind socotit încă ajutorul lui Barnaba. [Participanţi: Barnaba, Saul şi până la o vreme Ioan Marcu; Data: 45-48
d.Hr.; Itinerar: Antiohia Siriei - Insula Cipru (Salamina - Pafos) - Perga Pamfiliei - Antiohia Pisidiei - Iconiu - Listra
- Derbe (în Licaonia). Revin pe acelaşi drum însă de la Perga Pamfiliei nu mai trec prin Insula Cipru ci vin direct la
Antiohia Siriei].
În capitolul 13 versetul 2 se spune că Duhul Sfânt a zis: "Osebiţi-Mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru
lucrarea la care i-am chemat", iar în versetul 3 se spune că "şi-au pus mâinile peste ei". Aici nu este vorba de
hirotonie ci despre o consacrare pentru misiune, e un gest solemn prin care celor doi li se dă binecuvântarea de a
pleca în misiune. Gestul punerii mâinilor este până astăzi o consacrare şi în alte misiuni, nu numai la hirotonie. E
vorba deci de o consacrare pentru misiunea pentru care sunt trimişi acum.
În versetul 4 se spune că cei doi sunt "mânaţi de Duhul Sfânt" şi că ajung în Salamina (vers. 5). Salamina
se sflă astăzi în partea turcească a Ciprului. Pafos era atunci capitala insulei, aici avându-şi reşedinţa proconsulul
insulei: Sergius Paulus.
În versetul 6 se spune că aici cei doi s-au întâlnit cu un oarecare bărbat iudeu, vrăjitor, profet mincinos, al
cărui nume era Bariisus (Bar Ieşua), un "bun de lapidare" ca iudeu, un mag sau un fals profet ataşat curţii
proconsului. Sergius Paulus i-a chemat la sine pe Barnaba şi pe Saul şi dorea să audă de la ei cuvântul lui
Dumnezeu, însă le stătea împotrivă Elimas vrăjitorul, căutând să-l întoarcă pe proconsul de la credinţă (vers. 7-8).
Elimas este un titlu nu un nume. În versetul 12 se spune că proconsulul Paulus a crezut (deci s-a convertit).
În capitolul 13 versetul 9 se spune: "Dar Saul - care se numeşte Pavel...". Saul în cinstea convertirii lui
Sergius Paulus şi-a schimbat numele în "Pavel". Acest nume apare aici pentru prima dată în Noul Testament.
[παλoς = mic /micuţ]. Sergius Paulus a contribuit cu ajutoare pentru continuarea călătoriei celor doi misionari.
Elimas vrăjitorul a orbit (orbirea lui a avut un rol pedagogic, el vindecându-se probabil de rătăcirea lui). Sfântul
Pavel şi-a schimbat definitiv numele. Evident că n-a făcut acest lucru de la sine, fără intervenţia Sfântului Duh.
Din Insula Cipru s-au cu corabia la Perga Pamfiliei. Aici Ioan s-a despărţit de grupul misionar şi s-a
întors la Ierusalim. Pavel şi Barnaba au intrat în sinagogă într-o zi de sâmbătă şi după citirea pericopelor din Lege şi
din Prooroci au fost invitaţi de mai-marii sinagogii să vorbească poporului. Cei care îl ascultau pe Pavel erau de
două categorii: iudeii prin naştere şi "temători de Dumnezeu" asemenea sutaşului Corneliu, oameni pe care iudeii i-
au ţinut la uşile sinagogilor, nereuşind să-i facă definitiv iudei (să-i taie împrejur). Sfântul Pavel prezintă o scurtă
istorie a israeliţilor, începând cu robia egipteană, continuând cu rătăcirea prin pustiu după ieşirea din Egipt, timp în
care Dumnezeu i-a hrănit. Dumnezeu le-a dat pământul Canaanului spre moştenire, moştenire lui Israel robului
Său... judecătorii, regii, continuând cu Ioan Botezătorul care propovăduise botezul pocăinţei, iar apoi cu Iisus, cu
predica Lui, arătările după Înviere, iar în versetul 31 este subliniată din nou calitatea de "martori" pe care o au
ucenicii. Sfântul Pavel spune ascultătorilor că acum le binevesteşte făgăduinţa pe care Dumnezeu a făcut-o părinţilor
lor. Urmează apoi un îndemn direct la convertire.
Dumnezeu L-a Înviat pe Iisus din morţi şi prin Acesta vi se vesteşte vouă iertarea păcatelor (vers. 30 şi
38). În versetul 39 Sfântul Pavel spune clar că Iisus e mai presus decât Legea lui Moise.
Pe când cei doi misionari ieşeau din sinagogă, păgânii îi rugau ca aceste cuvinte să li se grăiască lor în
sâmbăta viitoare (vers. 42). Aşadar, cei doi misionari creştini îşi încep predica în sinagogă apoi, respinşi fiind de
iudei se adresează păgânilor. Sfântul Luca spune că în sâmbăta următoare "aproape toată cetatea s-a adunat să audă
cuvântul lui Dumnezeu" (vers. 44). Acest lucru stârneşte invidia iudeilor. Pavel şi Barnaba îşi argumentează
scripturistic opţiunea de a predica la neamuri, cu două texte din cartea profetului Isaia (Isaia 42,6 şi 49,6). Sfântul
Luca spune că neamurile se bucurau şi slăveau cuvântul lui Dumnezeu (vers. 48). În versetul 49 se spune că
Evanghelia se răspândea prin tot ţinutul. Cei doi misionari au întâmpinat împotrivire din partea iudeilor care i-au
scos din hotarele lor (vers. 50), iar în versetul 51 avem o paralelă cu Evanghelia după Matei cap. 10 vers. 14: "Dacă

18
cineva nu vă va primi, nici nu vă va asculta cuvintele, ieşind din casa sau din cetatea aceea scuturaţi praful de pe
picioarele voastre". Pavel şi Barnaba "scuturându-şi asupra lor praful de pe picioare, au venit la Iconiu" (vers. 51).
În versetul 52 avem un scurt sumar.
În capitolul 14 se relatează propovăduirea celor doi misionari în Iconiu, Listra şi Derbe. În Iconiu ei au
intrat în sinagoga iudeilor şi mulţi dintre iudei şi dintre elini au crezut în urma ascultării cuvântului lui Dumnezeu.
Au fost însă şi iudei care nu au crezut, iar aceştia au răsculat sufletele păgânilor, reuşind să dezbine mulţimea din
Iconiu. Deşi iudeii erau minoritari în aceste cetăţi, totuşi aveau puterea să-i manevreze pe păgâni. În versetul 4 se
spune că: "...unii ţineau cu iudeii, iar alţii ţineau cu apostolii". Aici cuvântul "apostol" trebuie înţeles în sensul de
"bărbaţi apostolici" adică creştini de frunte din epoca apostolică. Aici cuvântul "apostol" are un sens mai larg, mai
extins. Meritau titlul de apostoli ? Ei erau "trimişi" ai lui Dumnezeu, ai Bisericii. În Epistola a II-a către Corinteni
capitolul 8 versetul 23 fraţii sunt numiţi "trimişi ai Bisericilor" [πόστoλoι κκλησιv].
În versetul 6 se spune că cei doi misionari au venit la Listra şi Derbe (cetăţile Licaoniei). La Listra au
vindecat un olog din naştere. Sfântul Pavel a văzut că bolnavul avea credinţă şi l-a vindecat. După vindecare - ţine să
menţioneze Sfântul Luca - bolnavul "a sărit şi umbla" (vers. 10). Avem aici o paralelă cu evenimentul relatat în
capitolul 3 în care Petru şi Ioan au vindecat un olog la poarta Frumoasă a templului.
Oamenii din cetate, văzând ceea ce făcuse Pavel au exclamat: "Zei asemănători oamenilor s-au coborât la
noi" (vers. 11). Pe Barnaba îl numeau Zeus, iar pe Pavel Hermes (Hermes era zeul elocinţei şi purtătorul de cuvânt
al zeilor). Sfântul Pavel era cel cu predica. Preotul lui Zeus a pus la cale să le aducă jertfe, aducând la porţi animale
pentru jertfă (vers. 13). Cei doi misionari creştini şi-au rupt veşmintele, au sărit în mulţime şi le-au zis că "şi ei sunt
oameni". În versetul 19 se spune că au venit iudeii din Antiohia Pisidiei şi din Iconiu care, au înduplecat mulţimile,
să-l lovească pe Pavel cu pietre. Pavel a fost foarte tare bătut încât l-au târât afară din cetate, crezând că a murit.
La întoarcere au făcut ceva foarte important : "Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare Biserică..." (vers. 23)
[χειρoτvήσαvτες δ αoς κατκκλησίαv πρεσβυτέρoυς]. Din text reiese că Pavel şi Barnaba au întemeiat Biserici
locale. Plecând din zonă ei nu lasă bisericile fără orânduială. Ei lasă clerici hirotoniţi "πρεσβυτέρoυς", care nu
înseamnă numai slujitori din treapta a II-a bisericească "preoţi" ci clerul hirotonit în general. (vezi Prof. Iustin
Moisescu "Ierarhia Bisericească în epoca apostolică" Craiova 1955). Din Listra era originar Timotei.

Capitolul 15
Sinodul de la Ierusalim. Scrisoarea apostolilor către Biserica din Antiohia. Despărţindu-se de
Barnaba, Pavel şi-l alătură pe Sila
în cea de a II-a călătorie misionară.

În versetele 1-35 avem relatarea lucanică a Sinodului Apostolic. Este cea de-a treia manifestare sinodală
despre care vorbeşte Cartea Faptele Apostolilor. Se încearcă rezolvarea unor probleme de doctrină de către un sinod.
Această practică va rămâne definitorie pentru sistemul de conducere al Bisericii.
Versetul 1: "Şi unii..." este vorba de unii iudeo-creştini, care afirmau că prescripţiile Legii Mozaice
constituie o condiţie sine-qua-non a mântuirii.
Versetul 2: Biserica din Antiohia a reacţionat la această situaţie şi i-a trimis pe Pavel şi Barnaba şi pe alţi
câţiva la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare. În Epistola către Galateni între cei "alţi câţiva"
este menţionat Tit.
În versetul 3 e menţionat faptul că Pavel şi Barnaba au fost "trimişi" de Biserică, trimitere făcută în urma
unei descoperiri de la Duhul Sfânt. Delegaţia a mers la Ierusalim pe uscat, nu pe mare, pentru a vizita celelalte
Biserici şi a le spune problema care s-a ridicat.
Versetul 4. La Ierusalim delegaţii de la Antiohia au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi. Din
acest text rezultă că exista încă din acea vreme o conducere sinodală a Bisericii, termenul "prezbiteri" - cum am
văzut - desemnează clerul hirotonit în general (episcopi, preoţi, diaconi). Aşadar, la sinod participă cei Doisprezece,
Sfântul Pavel, clericii hirotoniţi (între care Iacob, fratele Domnului). Din acelaşi verset rezultă distincţia dintre cler
şi credincioşi.
În versete 5-6 se prezintă pretenţia fariseilor încreştinaţi de a impune creştinilor proveniţi dintre păgâni
circumciziunea şi păzirea Legii lui Moise. În versetul 6 se spune că s-au adunat la sinod doar apostolii şi preoţii, nu
toată Biserica. Abia la sfârşit, la cele hotărâte se va adăuga "Biserica" (vers. 22).
În versetele 7-11 se relatează cuvântarea Sfântului Petru, el se referă la cazul sutaşului Corneliu şi
dovedeşte că Legea Mozaică n-a putut-o nimeni împlini integral. Mântuirea este prin har şi pentru iudeo-creştini şi
pentru păgâno-creştini. Aici limbajul Sfântului Petru este paulin. Aşadar, nu a existat discordie între Sfântul Petru şi
Sfântul Pavel, astfel se infirmă teoria teologilor de la Tübingen, care aplicând dialectica lui Hegel îi prezenta pe cei
ai lui Petru (petrinii) în antiteză (opoziţie) cu cei ai lui Pavel.
În versetul 12 Barnaba şi Pavel relatează despre "semnele şi minunile" făcute de Dumnezeu prin ei între
neamuri, dovada clară că Dumnezeu lucra prin ei.
Versetul 13: Iacov vorbeşte ultimul, el trage concluzia, fiind numit pe primul loc. El este preşedintele
sinodului ca reprezentant al Bisericii din Ierusalim care găzduia lucrările sinodului. De aici rezultă că primatul papal

19
este o erezie. Se iau nişte hotărâri care se pun pe hârtie, redactându-se ceea ce numim astăzi un "tomos sinodal".
Versetul 13 "Bărbaţi fraţi..." expunerea problemei începe cu această expresie, folosită des în Biserica
primară. În versetele 16 şi 17 sunt citate nişte texte din Vechiul Testament care vorbesc despre chemarea neamurilor
la mântuire (citat combinat din Amos şi Isaia: Amos 9, 9, 11; Isaia 19, 23).
Prescripţiile date de sinod privesc:
a) Puritatea alimentară a păgânilor:
- ferirea de sânge;
- ferirea de idolotite (carnea jertfită idolilor);
- ferirea de animale sugrumate.
b) Prescripţie morală:
- ferirea de desfrâu.
Scopul acestor prescripţii era unul practic: salvarea unităţii creştinilor la agape. Sfântul Apostol Pavel va
da o soluţie care nu va contravenii decretului. Evreii nu consumau sânge în care - ziceau ei - era viaţa animalului şi
care trebuia să se verse pe pământ, nu consumau carnea jertfită idolilor. Sunt canoane ale Bisericii care opresc
consumarea sângelui. Evreii nu consumă nici animale sugrumate, vânatul şi animalele accidentate cărora nu li s-a
scurs sângele.
Referitor la prescripţia morală de a se feri de desfrâu unii zic că aici, trebuie înţeles prin "desfrâu",
participarea la cultul idolesc, care era socotită a fi desfrânare. Există în favoarea acestei afirmaţii o raţiune de ordin
teologic: în Vechiul Testament raportul (legătura) dintre Dumnezeu şi poporul ales este văzută asemenea unui
mariaj, iar închinarea la idoli (idolatria) este socotită adulter sau desfrâu.
Cele patru prescripţii apar împreună în Cartea Leviticului cap. 3 vers. 17 şi 18 pentru străinii care trăiau
între iudei, care erau obligaţi să ţină un minim de reguli. În Levitic prin "desfrâu" se înţelegea legăturile conjugale
între cei de acelaşi sânge (relaţiile incestuoase). Şi în textul nostru ar putea fi vorba despre interzicerea acestui tip de
relaţii. Aceste patru prescripţii (clauze) nu arată concis morala Vechiului Testament, ele constituie nişte prescripţii
minime pentru păstrarea unităţii rituale la agape.
Se hotărăşte trimiterea unor delegaţi la Antiohia alături de Pavel şi Barnaba (Iuda Barsaba, bărbat
apostolic de frunte, care apare şi în Fapte cap. 1, şi Sila sau Silvan (nume semit, forma aramaică a numelui Saul; Sila
va fi folosit de Pavel ca secretar al său).
În versetele 23-29 este redată scrisoarea Bisericii din Ierusalim către Biserica din Antiohia. Structura
scrisorii respectă tipicul scrierii scrisorilor antice. În antichitate scrisorile erau foarte scurte (ex. scrisorile lui
Cicero). Se începe cu o adresă şi salutare (A către B "χαίρειv" = a se bucura). În Cartea Faptele Apostolilor se mai
găseşte o astfel de scrisoare redactată după acelaşi tipic în cap. 23 vers. 25 şi următoarele (Claudius Lysias,
comandantul garnizoanei romane din Ierusalim, îi scrie procuratorului roman Felix din Cezareea). Această structură
se găseşte şi în Epistolele pauline, numai că salutările de la început şi de la sfârşit sunt încreştinate (Pavel, Apostol al
lui Iisus Hristos... Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Iisus Hristos !.../ Harul Domnului nostru
Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi !).
În versetul 28 avem formula (expresia): "...părutu-s'a Duhului Sfânt şi nouă". Biserica a hotărât ceva
asistată fiind de Sfântul Duh. Sfântul Duh este acolo unde este chemat (invocat) cu adevărat întru curăţie, nu unde
este invocat în mod blasfemiator. Acelaşi verset cuprinde principala hotărâre a Sinodului: "Să nu se impună
prescripţiile Legii mozaice pentru păgâno-creştini". Expresia "cele necesare" nu se referă la cele necesare pentru
mântuire ci la cele necesare pentru a face posibilă convieţuirea celor două ramuri din Biserică.

Galateni 2, 1-10
Relatarea paulină a Sinodului Apostolic.

În versetul 1 este menţionat Tit, un păgâno-creştin necircumscris. Din versetul 2 aflăm că Pavel s-a suit la
Ierusalim în urma unei descoperiri. În acelaşi verset Sfântul Pavel menţionează motivul prezenţei sale la Ierusalim:
Înştiinţarea pe care o face "celor mai de seamă" adică Apostolilor Petru, Ioan şi Iacov "stâlpii" Bisericii, despre
Evanghelia pe care o propovăduia la neamuri, pentru ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. Era nevoie de o
concordanţă cu apostolii în privinţa propovăduirii Evangheliei. Sfântul Apostol Pavel cere apostolilor să judece
activitatea sa. Tit nu a fost silit de apostoli să se taie împrejur (vers. 3).
"Fraţii mincinoşi" din vers. 4" sunt oamenii care nu aveau Duhul lui Hristos. Acestor oameni Pavel nu s-a
supus "nici măcar un ceas" (vers. 5).
În versetul 6b apare o afirmaţie negativă şi una pozitivă: "Cei mai de seamă" [o  δoκovτες=cei cu vază,
cei mai de seamă]. Sfântul Pavel îşi explică afirmaţia, spunând că Dumnezeu nu caută la faţa omului.
În versetul 7 apar specializări la apostoli: Sfântul Apostol Petru, reprezentant al apostolatului în special
pentru cei tăiaţi împrejur, iar Sfântul Apostol Pavel, reprezentant al apostolatului la neamuri. Cei doi apostoli au fost
reprezentativi pentru două arii misionare: la iudeo-creştini şi la neamuri. Originea celor două tipuri de apostolat este
aceeaşi: Iisus Hristos.
În versetul 9 corectă ar fi expresia "recunoscând" nu "cunoscând". "Recunoscând harul ce mi-a fost dat
mie...". De ce "Chefa" şi nu "Petru" ?. Autorul foloseşte terminologia aramaică pentru că aşa era prezentat Petru de

20
iudaizanţi. Ca atare, nu a existat conflict între cei doi apostoli. Biserica din Ierusalim a dat mandat deplin pentru
Pavel şi Barnaba pentru misiunea la neamuri, Sinodul confirmând aşadar "Evanghelia lui Pavel".
În versetul 10 sunt pomeniţi "săracii" din Ierusalim de care Pavel şi Barnaba trebuiau să-şi aducă aminte
în misiunea lor. Această colectă adunată de Pavel între neamuri a fost un semn al unităţii Bisericii păgâno-creştine
cu Biserica mamă din Ierusalim.
Aşadar, apar multe puncte de contact între ceea ce spune Luca în Fapte şi ceea ce spune Sfântul Pavel în
Epistola către Galateni:
- data: anul 48-49 d.Hr.;
- participanţi de la Antiohia: Pavel, Barnaba, Tit şi "alţi câţiva";
- cine se opune ?: nişte "fraţi mincinoşi";
- cine are întâietate la Sinod ?: Petru, Ioan şi Iacov;
- ce se hotărăşte: Evanghelia lui Pavel este confirmată.
În Galateni 2,1-10 nu este pomenit "decretul apostolic". Care este explicaţia ?
a) Se spune că acest decret a fost destinat unei arii restrânse (Bisericilor din Siria şi Cilicia), deci nu
privea problmele din Bisericile din Galatia.
b) O parte din specialişti afirmă că în relatarea lucanică a Sinodului Apostolic avem reunite două
evenimente diferite care au avut loc într-o epocă apropiată dar nu în acelaşi timp (Sinodul Apostolic şi o adunare
prezidată de Iacov, fratele Domnului care a discutat comuniunea dintre iudeo-creştini şi păgâno-creştini şi a dat
decretul). Aşadar, lipsa decretului din Epistola către Galateni denotă faptul că acest decret a fost dat la o altă
adunare decât Sinodul Apostolic. În Fapte cap. 21 Iacov îl informează pe Pavel despre decret ca şi cum acesta nu ar
şti despre el nimic: "Cât despre păgânii care au crezut, noi le-am scris rostindu-ne ca ei să se ferească de ceea ce este
jertfit idolilor şi de sânge şi de animal sugrumat şi de desfrâu" (Fapte 21,25).
În versetul 34 se spune că Iuda a plecat singur la Ierusalim, iar Sila (Silvan) a rămas la Antiohia, iar în
versetul 35 avem un scurt sumar.

Începând cu versetul 36 autorul istoriseşte călătoria a II-a misionară a Sfântului Pavel (cap. 15,36-cap.
18,22). Intervine o discuţie între Pavel şi Barnaba. Acesta din urmă vroia să-l ia cu ei şi pe Marcu, Pavel însă nu
vroia acest lucru. Ca atare ei se despart, Pavel plecând cu Sila, iar Barnaba a plecat cu Marcu spre insula Cipru.
Sfântul Pavel a plecat împreună cu Sila, străbătând Siria şi Cilicia, întărind Bisericile întemeiate în prima călătorie.
La Listra l-au luat şi pe Timotei, iar la Troa l-au luat pe Luca.
Itinerar: Antiohia Siriei-Cilicia-Licaonia (Derbe, Listra, Iconiu, Antiohia Pisidiei)-Galatia-Bitinia-Misia-
Troa (de aici trec în Europa), debarcă la Neapole (portul oraşului Filipi şi capitala Macedoniei)-Amfipole-Tesalonic-
Bereea-Atena-Corint (aici stau un an şi şase luni), se întorc pe mare la Efes şi de aici merg la Cezareea, apoi la
Ierusalim şi de aici la Antiohia Siriei.
Timpul călătoriei: anii 50-53 d.Hr.

Capitolul 16
Timotei împreună cu Pavel şi Sila.
Vedenia lui Pavel asupra unui om din Macedonia.
Convertirea Lidiei. Pavel şi Sila întemniţaţi la Filipi.

Versetul 1. De la Listra l-au luat pe Timotei. El făcea parte dintr-o familie mixtă mama evreică şi tatăl
elin. Sfântul Pavel l-a tăiat imprejur pe Timotei. Acest gest a fost concesiv în cazul lui Timotei, pentru care iudeii l-
ar fi putut învinui de apostazie dacă, născut din mamă evreică, ar fi rămas necircumscris. Actul acesta face parte din
strategia misionară a Sfântului Pavel. Timotei va deveni ucenicul apropiat al Sfântului Pavel şi primul episcop al
Efesului.
În versetul 4 sunt amintite "învăţăturile rânduite de apostolii şi preoţii din Ierusalim" [τ
δόγματα=învăţăturile]. În versetul 5 avem din nou un scurt sumar, iar în versetul 6 se spune că misionarii creştini
"au fost opriţi de Duhul Sfânt să grăiască în Asia cuvântul". În versetul următor (7) se spune că misionarii au venit
în Misia şi de aici şi-au propus să se întoarcă dar "Duhul lui Iisus nu i-a lăsat". Peste tot în Fapte autorul vede
acţiunea Sfântului Duh.
În versetul 8 se spune că din Misia au coborât la Troa (o localitate-port pe coasta de N/V a Asiei Mici)
Această localitate nu este identică cu vechea Troia. La Troia s-au făcut săpături arheologice foarte atente şi s-a
constat că între cele două localităţi exista o distanţă de aproximativ 15 km.
În timpul nopţii Sfântul Apostol Pavel are o vedenie cu un macedonean care îl ruga să treacă prin
Macedonia (vers. 9). Astfel, în anul 50/51 Sfântul Pavel trece în Europa. Merg la Samotracia, apoi la Neapole
(portul oraşului Filipi, localitate care astăzi se numeşte Kavalla). Oraşul Filipi a fost un centru important al activităţii
pauline. Este vechiul oraş macedonean Krenides (Izvoare), care-şi primeşte noul nume de la regele Filip al II-lea,
tatăl lui Alexandru cel Mare; acesta îl cucereşte în anul 358 î.Hr., schimbându-i numele. Filipi este primul oraş
european în care Pavel întemeiază o comunitate creştină. Aceasta se întâmplă în anul 50 sau 51, în timp ce Sfântul
Pavel se afla în cea de-a doua călătorie misionară, însoţit de Sila, Timotei şi Luca.
Comunitatea evreilor de aici nu era nici prea mare, nici prea puternică, nici foarte influentă. Evreii nu
aveau sinagogă şi se mulţumeau să-şi exercite cultul pe malul unui râu din afara oraşului.

21
 *

Subliniem faptul că în capitolul 16, versetul 10 avem de-a face cu schimbarea persoanei. Până aici s-a
vorbit la persoana III-a, deoarece Luca nu era de faţă. De aici încolo se va vorbi la persoana I-a, deoarece Luca era
de faţă (germ. wir-Stücke).
În versetul 14 este pomenită Lidia, vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatira. Ea se botează şi îi învită în
casa ei, punându-şi casa la dispoziţia tinerei comunităţi creştine. Evanghelia are mare succes, până când se iveşte un
incident: în versetul 16 se spune că i-a întâmpinat o femeie care avea duh pitonicesc (de şarpele Python şi preoteasa-
prezicătoare Pythia din oracolul de Delfi). Duhul care o poseda pe această femeie, mărturisea că cei doi sunt
vestitori ai Dumnezeului Celui Preaînalt. Duhul cel rău e scos de către Pavel în numele lui Iisus Hristos. Stăpânii
acelei femei, văzând că li s-a dus nădejdea câştigului au făcut o plângere judiciară împotriva misionarilor creştini.
Au fost aduşi înaintea strategilor (în faţa dregătorilor cetăţii). Cei doi misionari sunt închişi, dar vor fi eliberaţi din
închisoare printr-o minune. Temnicerul care-i păzea i-a întrebat: "Ce trebuie să fac eu ca să mă mântuiesc ?". I se
răspunde să creadă în Domnul Iisus. Temnicerul s-a botezat împreună cu toţi ai lui (vers. 33). Solidaritatea familiei
antice nu permitea excepţii în materie de convertire religioasă. S-au botezat toţi (soţul, soţia, copiii şi sclavii).
Acest text poate fi folosit ca argument biblic şi istoric în sprijinul "botezului copiilor". În catacombele din
jurul Romei s-au descoperit morminte de copii din veacurile 2,3 şi 4, despre care se spune că erau botezaţi. În
Evanghelia după Ioan capitolul 3 versetele 3-5 avem un argument teologic în favoarea botezului copiilor: Dacă
păcatul strămoşesc s-a extins asupra tuturor oamenilor, atunci şi Botezul este o necesitate pentru toţi oamenii, iar
harul Botezului este gratuit, el nu pretinde să faci ceva înainte ca să primeşti Botezul.
În versetul 35 se spune că judecătorii au trimis pe "purtătorii de vergi" să spună să le dea drumul celor
doi. Din versetul 37 aflăm că cei doi misionari creştini şi-au dezvăluit "calitatea" de cetăţeni romani.

Capitolul 17
Tulburarea din Tesalonic. Pavel în Bereea şi Atena.
Cuvântarea din Areopag.

Călătoria Sfântului Pavel continuă de la Filipi la Amfipole şi de acolo la Tesalonic. Se pare că (deşi nu ne
spune Cartea Faptele Apostolilor) Sfântul Pavel l-a lăsat pe Luca la Filipi. În acest capitol (17) dispare persoana I-a
plural şi reapare la întoarcerea Sfântului Pavel din a III-a călătorie misionară. Într-adevăr Luca ne spune puţine
lucruri despre activitatea Sfântului Pavel la Corint.
La Tesalonic Sfântul Pavel predică în sinagogă în trei sâmbete consecutive, tâlcuindu-le că Iisus trebuia
să pătimească şi să învie din morţi, şi că Acesta, Iisus pe Care-l vi-L vestesc eu, El este Hristosul (vers. 3). Iudeii
invidioşi au adunat gloată şi tulburau cetatea. S-au dus la casa lui Iason (gazda misionarilor creştini) (vers. 6). În
acelaşi verset sunt pomeniţi "mai marii cetăţii" [τoς πoλιτάρχας]. Expresia va apare şi în versetul 8. Tot în acest
verset avem o expresie interesantă prin care e catalogată lucrarea misionarilor creştini "...că aceeia care au întors
toată lumea pe dos au venit şi aici".
Dacă la Filipi a fost vorba de "strategi" aici la Tesalonic este vorba de "politarhi". Luca este foarte exact
în ceea ce afirmă. William Ramsay, un vestit topograf paulin, care a călătorit pe urmele Sfântului Pavel, aflat în
misiune la neamuri, în lucrarea: "Importanţa descopririlor recente în ceea ce priveşte veridicitatea Noului
Testament". Autorul vorbeşte despre "proconsuli" în Asia Mică, "asiarhi" în Efes, "strategi" la Filipi şi "politarhi" la
Tesalonic. S-au descoperit douăsprezece înscripţii din secolele II î.Hr. şi III d.Hr., care dovedesc exisenţa
politarhilor în perioada lui Octavian Augustus, dar şi în perioada următoare.
Lui Iason care a fost târât în faţa mai marilor cetăţii i se dă drumul pe cauţiune, iar Pavel şi Sila au plecat
noaptea din Tesalonic la Bereea (vers. 10). Iudeii de aici erau mai buni la suflet şi au primit cuvântul (vers. 11). De
aici Sfântul Pavel pleacă pe mare spre Atena, iar Sila şi Timotei au rămas la Bereea (vers.14).

*
Activitatea Sfântului Pavel la Atena.
Fapte 17,15-34

Există o carte scrisă de profesorul Iustin Moisescu intitulată: "Activitatea Sfântului Apostol Pavel la
Atena" Iaşi 1946.
În versetul 16 se spune că în timp ce Pavel îi aştepta pe Sila şi pe Timotei, duhul i s-a aprins de mânie
văzând cetatea plină de idoli, iar în versetul 17 se spune că discuta cu iudeii şi cu cei credincioşi în sinagogă. Unii
dintre filosofii epicurei şi stoici s-au luat la vorbă cu el (vers. 18). Sfântul Pavel e considerat vestitor de alţi zei
[Ξέvωv δαιμovίωv = zei străini]. Sfântul Pavel le vorbea despre Hristos şi despre Înviere. L-au dus pe Pavel în
Areopag. Areopagul era o piaţă publică aflată în preajma Acropolei (în traducere "oraşul din culme", "din vârf").
Aici era locul unde filosofii şi retorii îşi prezentau discursurile. Nero a acordat multe privilegii acestei cetăţi.
Sfântul Pavel îşi începe predica cu un procedeu retoric binecunoscut "captaţio benevolenţć", "...văd că
sunteţi foarte evlavioşi" (vers. 22). Străbătând cetatea lor, Pavel a descoperit un altar pe care era scris:

22
"Dumnezeului Necunoscut" ['Αγvώστ Θε], altar prin care atenienii sperau să nu-şi atragă mânia unui zeu pe care
ei uitaseră să-l cinstească nominal; altar la care puteau să apeleze cei ce nu ştiau sau nu se hotărau cărui zeu să i se
închine. Deoarece nu erau ei convinşi că îi cunosc pe toţi zeii, au zidit un altar Dumnezeului Necunscut.
Dumnezeu - spune Sfântul Pavel - este unul singur, autorul întregii creaţii, El nu poate fi circumscris într-
un templu (vers. 24), El nu sălăşluieşte într-un idol (făcut şi el de mână omenească) (vers. 25). El a făcut dintr-un
sânge tot neamul omenesc (e cuprins aici ideea monogenismului - toţi oamenii provin dintr-un sânge, dintr-un prim
om creat de Dumnezeu) (vers. 26), ca ei să-L caute pe Dumnezeu, "doar L-or pipăi şi L-or găsi, deşi El nu e departe
de fiecare din noi" (vers. 27). De-a lungul veacurilor de ignoranţă, lipsiţi de Revelaţie, oamenii încercau să-L afle pe
Dumnezeu pe dibuite, aşa cum pipăi prin întuneric. Omul este chemat să-L caute pe Dumnezeu, această dorinţă după
Dumnezeu a fost sădită de El în inima omului la creaţie. Sfântul Pavel vedea încercări ale omului de a-L găsi pe
Dumnezeu. El poate fi găsit dar nu aşa cum îl caută păgânii, El trebuie venerat în Duh şi Adevăr, în El ne mişcăm,
vieţuim şi suntem (vers. 28). Nimic pe lume nu poate spune "sunt", fără ca acest "sunt" să însemne "sunt în
Dumnezeu", care Singur există cu adevărat (Ieşire 3,14). În versetul 28b este redat un citat din Aratus, vechi poet
grec din secolul III î.Hr.: "Că neam al Lui suntem şi noi". Noi suntem neamul lui Dumnezeu. De la această
convingere trebuie să pornim în căutarea lui Dumnezeu.
Pavel le vorbeşte despre un lucru nou: "Învierea". Grecii, deformaţi de filosofia platonică credeau în
nemurirea sufletului, dar nu credeau într-o existenţă personală după moarte. Trupul pentru ei este o închisoare din
care sufletul trebuie să se elibereze. Filosofia antică nu găsea nici un loc pentru trup în viaţa de dincolo. Iisus Hristos
S-a făcut începătură a învierii morţilor. Pentru atenieni, ideea însăşi de înviere a moeţilor e o absurditate care nu
merită nici măcar o discuţie. Predica lui Pavel la Atena nu a fost un eşec, au fost convertiţi Dionisie Areopagitul
(probabil un filosof) şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei (vers. 34).

Capitolul 18
Pavel în Corint. Aquila şi Priscila. Pavel se întoarce la Antiohia.
A treia călătorie misionară a lui Pavel. Apollo predică în Efes.

În versetul 1 se spune că Pavel a părăsit Atena şi a mers la Corint (centrul activităţi Sfântului Pavel în
Ahaia). Sfântul Pavel va rămâne în Corint timp de un an şi jumătate, între anii 50-52. Aria predicii sale are în faţă
două lumi distincte: comunitatea iudaică, numeroasă, prosperă şi conservatoare în jurul sinagogii, şi cea păgână,
cosmopolită, stratificată şi coruptă în marasmul inechităţilor sociale şi al sincretismului religios. Ca de obicei, el
începe de la nucleul iudaic (prin soţii Aquila şi Priscila, evrei încreştinaţi, la care locuieşte şi împreună cu care îşi
câştigă pâinea), apoi pătrunde în lumea păgână şi întemeiază una dintre cele mai puternice comunităţi creştine, în
casele lui Iustus şi Gaius şi cu premisele unei protecţii morale şi juridice din partea proconsulului Galion, fratele
filosofului Seneca.
În versetul 2 se spune că Pavel a venit la cei doi Aquila şi Priscila (sau Prisca) originari din Pont. Erau
dintre iudeii expulzaţi din Roma la anul 49 d.Hr. Istoricul Suetoniu consemnează edictul împăratului Claudiu şi
spune că împăratul a recurs la acest gest din cauză că "erau unii care se certau între ei din cauza unui oarecare
Crestus" - e vorba despre disputa dintre creştini şi iudei. Mai târziu - aflăm din Epistola către Romani - Aquila era la
Efes. Acest evreu încreştinat era de meserie "făcător de corturi". Sfântul Pavel a locuit la ei, în fiecare sâmbătă
vorbind în sinagogă (vers. 4). În versetul 5 se spune că au venit Sila şi Timotei din Macedonia şi că în acest timp
Pavel "era întru totul robit cuvântului, mărturisindu-le iudeilor că Iisus este Hristosul" (vezi Fapte 17,3).
Iudeii i-au stat împotrivă hulind. Sfântul Apostol Pavel le-a spus "sângele vostru asupra capului vostru".
Viaţa lor pierdută pentru eternitate atârnă asupra capului tău (gestul Sfântului Pavel nu este deloc teatral).
Pavel s-a mutat de acolo şi a venit în casa unui oarecare Titus Iustus. Din Epistola către Romani cap. 16
vers. 3 aflăm că Iustus era un păgân apropiate de sinagogă.
O variantă textuală la Fapte 18,7 adaugă faptul că Pavel s-a mutat din casa celor doi soţi după ruptura cu
sinagoga din Corint. În Romani 16,4 se spune că Aquila şi Priscila şi-au pus grumazul lor pentru Pavel. Crispus -
mai marele sinagogii - a crezut în Hristos împreună cu familia sa. Din I Corinteni 1,14 aflăm că pe acest Crispus l-a
botezat Pavel însuşi. În versetul 11 se spune că Pavel a stat la Corint un an şi şase luni, aici era reşedinţa
proconsulului Ahaiei, Galion, fratele filosofului Seneca. Galion era un om foarte cumpătat.
Sostene (noul şef al sinagogii) a fost bătut fie de greci, fie de iudeii nemulţumiţi de slaba pledoarie a lui.
Sostene va deveni creştin (ucenic al Sfântului Pavel). În adresa primei Epistole către Corinteni e numit "fratele
Sostene". Sostene era lângă Pavel în Efes (locul de unde Pavel a scris Epistola către Corinteni). Sostene nu a fost
Apostol ci bărbat apostolic.
Sfântul Apostol Pavel a plecat în Siria pe la Efes pe mare (vers. 19) împreună cu Aquila şi Priscila care
vor rămâne la Efes. Cei doi nu aveau copii. Aquila s-a făcut nazireu (dar nu pentru toată viaţa) ci pentru o anumită
perioadă de timp. La Efes iudeii l-au rugat pe Pavel să rămână la ei, dar el a plecat cu corabia, dorind să ajungă la
sărbătoarea Paştilor la Ierusalim, promiţându-le însă că va revenii cu voia Domnului (vers. 21).
A debarcat la Cezareea, portul cel mai apropiat de Ierusalim, apoi s-a suit şi a salutat Biserica; şi s-a
coborât la Antiohia (vers.22). De subliniat că ori de câte ori Ierusalimul e menţionat în Noul Testament din
perspectiva unei călătorii, sfinţii autori folosesc verbele "a se sui la Ierusalim..." sau "a se coborâ de la Ierusalim".
Din punct de vedere geografic Ierusalimul era aşezat mai sus decât celelalte aşezări, dar el "era mai sus" şi din punct
de vedere spiritual (şi pentru iudei şi pentru creştini).

23
 *

A treia călătorie misionară.

Începând cu versetul 23 se relatează a III-a călătorie misionară a SfântuluiPavel. Au străbătut Galatia şi

Frigia (Derbe, Listra, Iconiu făceau parte din Galatia Sudică). Un iudeu pe nume Apollo, alexandrin de neam, un
bun orator, "tare în Scripturi" (vers. 24), a venit la Efes. Acesta era învăţat în Calea Domnului (din nou Creştinismul
este numit "Cale"), era catehizat, dar nu era botezat cu botezul creştin, el primise doar botezul lui Ioan. În versetul
28 se spune că îi înfrunta pe iudei, demonstrând din Scripturi că Iisus este Hristos. Se pare că Apollo a fost botezat
de Aquila şi Priscila. El va deveni un personaj cu mare influenţă printre creştinii din Corint, apărând chiar o grupare
numită "a lui Apollo".
Capitolul 19
Pavel în Efes. Fiii lui Sceva.
Răscola stârnită de argintarul Dimitrie.

În versetul 1 se spune că Sfântul Pavel a venit la Efes, capitala provinciei proconsulare Asia. Efesul era
unul dintre cele mai populate şi mai înfloritoare oraşe ale antichitităţii. Prosperitatea economică se conjuga însă cu
cea culturală, din Efes fiind filosofii Zenon, Heraclit, Democrit, Parmenide şi Pitagora. Viaţa religioasă a Efesului se
desfăşura într-o mare varietate de forme, de la cultul vechilor zeităţi oficiale până la acela al divinităţilor mai noi, ale
misterelor orientale, dar şi printr-o intensă practică a magiei, în jurul căreia se crease o întreagă literatură iniţiatică.
Centrul însă îl ocupa celebrul templu al zeiţei Artemis (Diana), socotit drept una din cele şapte minuni ale lumi.
Aici Sfântul Pavel a găsit câţiva ucenici pe care i-a întrebat: "Aţi primit voi Duhul Sfânt ?", iar ei i-au
răspuns: "Noi nici măcar nu am auzit că este Duh Sfânt..." (vers. 2). În continuare Pavel i-a întrebat: "Dar ce botez
aţi primit ?", iar ei i-au răspuns: "Botezul lui Ioan." (vers. 3). Probabil că erau catehizaţi de Apollo sau de misionari
ai ucenicilor lui Ioan, care afirmau că Iisus este Mesia, dar vorbeau puţin despre Înviere şi puţin despre Duhul Sfânt.
Sfântul Pavel i-a botezat apoi i-a miruit (vers. 5-6). În versetul 6 se spune din nou că după ce au primit botezul, a
venit peste ei Duhul Sfânt şi vorbeau în limbi.
La Efes Sfântul Pavel a stat doi ani şi trei luni. Din Fapte 20,31 rezultă că a stat la Efes trei ani.
Activitatea la Efes începe cu botezarea celor doisprezece bărbaţi care nu cunoşteau decât numai botezul lui Ioan
(vers. 7). În versetul 9 Creştinismul este numit din nou "Cale", Este amintită şcoala lui Tiranus (profesor de retorică
în Efes) unde Sfântul Pavel a desfăşurat o activitate sistematică de păstorire vreme de doi ani (vers. 10). Învăţătura
sa era însoţită de minuni (vers.11), iar în versetul 12 se spune că aduceau ştergare sau şorţuri purtate de el ca să fie
atinse de cei bolnavi şi de cei demonizaţi. Vedem că Sfântul Apostol Pavel nu este cu nimic mai prejos decât Sfântul
Apostol Petru în ce priveşte puterea duhovnicească (aşadar, atingerea de veştimentele sfinţilor şi de cele ale
oamenilor sfinţiţi are o tradiţie foarte veche în Biserică).
În versetul 13 sunt pomeniţi unii dintre iudeii care umblau din loc în loc scoţând demoni. Izvoarele
iudaice şi păgâne atestă că o seamă de exorcişti necreştini invocau numele Domnului Iisus Hristos asupra celor
posedaţi de demoni; evident, nu în virtutea credinţei, ci ca pe o formulă magică. Adolf von Deissman în lucrarea
"Licht von Osten" - "Lumină de la Răsărit", lucrare în care vorbeşte despre un papyrus pe care era înscrisă formula:
"Te jur pe Iisus Dumnezeul evreilor !". Iudaismul a fost singura credinţă monoteistă revelată înainte de Hristos.
Documentul provine de la un păgân neîncreştinat care nu ştia prea multe despre Iisus. El a constat că demonii ieşeau
la auzul numelui lui Iisus. În versetul 14 se spune că cei ce făceau aceste exorcisme era arhiereul Sceva împreună cu
cei şapte fii ai săi. Invocarea numelui lui Iisus nu are putere magică. Sfântul Luca observă şi subliniază deosebirea
dintre minunile pe care le făcea Pavel şi minunile săvârşite de aceşti iudei. În versetul 15 se spune că duhul cel rău i-
a întrebat pe aceşti iudei zicându-le: "Pe Iisus îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu, dar voi cine sunteţi ?...". În decursul
timpului foarte mulţi oameni şi-au dat seama de deşertăciunea magiei. Vrăjitoria înseamnă slujirea diavolului, unii
oameni aşteaptă binele de la cel care nu poate da decât numai răul. Demonul vrea să-i stăpânească pe oameni şi de
multe ori reuşeşte pentru că aceştia apelează la el şi el le răspunde imediat. Marx spunea că cererea generează ofertă,
oamenii cer şi li se dă. Rezolvarea problemelor duhovniceşti se face prin credinţă, smerenie şi pocăinţă, adică
mărturisirea păcatelor. În versetul 18 avem un temei pentru Taina Spovedaniei: "Şi mulţi dintre cei ce crezuseră
veneau să se mărturisească şi să-şi spună faptele". Vrăjitoria aşadar, este un păcat de moarte deoarece este o parodie
demonică a slujirii lui Dumnezeu.
În versetul 20 e cuprins un scurt sumar, iar din versetul 21 aflăm despre gândul lui Pavel de a vizita
capitala imperiului. În versetul 23 Creştinismul este numit din nou "Cale".
Urmează începând cu versetul 24 relatarea unei revolte (o mişcare) a argintarilor din Efes tocmai atunci
când Pavel se pregătea să treacă în Macedonia. Şeful breslei argintarilor Dimitrie, a întărâtat oamenii împotriva
Sfântului Pavel. În Efes se practica cultul zeiţei Diana (Artemis), aici era un templu care adăpostea o statuie despre
care păgânii erau convinşi că a căzut din cer. Veneau foarte mulţi oameni la Efes în "pelerinaj". Se vindeau aici
miniaturi din argint ale templului şi ale zeiţei, confecţionate de aceşti argintari. Sfântul Pavel le-a încurcat socotelile
demascând deşertăciunea închinării la idoli, dumnezei făcuţi de mâini omeneşti. Câştigul lor era în pericol, astfel că
Dimitrie le ţine o cuvântare argintarilor în urma căreia toţi au strigat: "Mare este Artemis a Efesenilor !" (vers. 28),
strigăt repetat în versetul 34. Aceşti oameni i-au răpit pe Gaius şi pe Aristarh, însoţitorii lui Pavel. Sfântul Pavel

24
vroia să meargă la teatru să vorbească celor adunaţi acolo, dar asiarhii care-l cunoaşteau pe Pavel l-au oprit, la fel şi
ucenicii săi îl rugau să nu se ducă la teatru.
Despre activitatea Sfântului Pavel la Efes avem puţine informaţii deoarece Sfântul Luca nu era de faţă.

Capitolul 20
Pavel călătoreşte din nou prin Macedonia şi Grecia;
îl învie pe Eutihie la Troa; de la Troa merge la Milet,
luându-şi rămas-bun de la Biserica Efesului.

Sfântul Pavel pleacă spre Macedonia şi de acolo în Grecia (la Corint). Aici a stat trei luni şi dorea să se
întoarcă în Siria. Iudeii au uneltit din nou împotriva lui şi el s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia. A fost însoţit
până în Asia de Aristarh, ucenic al său (vezi Fapte 27,2 şi Coloseni 4,10), de Secundus din Tesalonic (probabil şi el
delegat al tesalonicenilor pentru colectă), de Timotei (originar din Listra), de Gaius din Derbe, de Tihic şi Trofim.
În versetul 6 se reia relatarea la persoana I-a (wir Stücke): "Iar noi, după zilele Azimelor, am pornit cu
corabia de la Filipi şi în cinci zile am sosit la ei în Troa, unde am rămas şapte zile". Detaliile încep să abunde,
Sfântul Luca fiind de faţă. În ziua cea dintâi a săptămânii, s-au adunat la "frângerea pâinii" (vers.7). Acest text
conţine o dovadă clară a faptului că creştinii în epoca apostolică serbau duminica. În limba greacă e numită [τ
κυριακ μέρ=ziua domnească, în latină "dies dominica"]. În Cartea Faptele Apostolilor zilele sunt numite cu
denumirile lor curente (în forma ebraică). Colecta pentru săraci se organiza în ziua I-a a săptămânii, atunci când se
se adunau creştinii împreună (vezi I Corinteni 16,2). În versetul 8 avem un temei biblic în favoarea folosirii
lumânărilor în sens cultic.
Urmează episodul în care Luca spune că Sfântul Pavel a vorbit oamenilor îndelung, predica lui
prelungindu-se până la miezul nopţii. Un tânăr doborât de somn, a căzut jos de la catul al treilea şi l-au ridicat mort
(vers. 7-9). Sfântul Pavel l-a înviat pe acest tânăr prin rugăciune.
În versetul 13 se spune că misionarii creştini au plutit cu corabia spre Asson (astăzi un golf pustiu), au
venit apoi la Mitilene (vers.14), apoi - a doua zi - în faţa insulei Hios, apoi la Samos, iar apoi la Troghilion (textul
β). Pavel nu vroia să trecă prin Efes (vers. 16) deoarece se grăbea ca de ziua Cincizecimii, de i-ar fi cu putinţă, să fie
la Ierusalim, urmând să revină la Efes cu răgaz. Ele era însoţit de cei care duceau colecta la Ierusalim. Sfântul Pavel
convoacă o întrunire cu conducătorii Bisericii din Efes (întrunire care va deveni o adevărată "cuvântare de
despărţire"), întrunire relatată în versetele 17-35(38). Versetul 17 "Preoţii Bisericii" [τoς πρεσβυτέρoυς τς
κκλησίας]. În versetul 22 Sfântul Pavel spune că se duce la Ierusalim "mânat" de Duhul Sfânt, iar în versetul 24
Sfântul Pavel vorbeşte în termeni deosebiţi despre slujirea lui Hristos: "Dar nimic nu i-au în seamă şi preţ pe viaţa
mea nu pun, fără numai să-mi împlinesc călătoria şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Iisus, aceea de a
mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu". Sfântul Pavel are conştiinţa împăcată că şi-a făcut datoria faţă de
Hristos şi faţă de cei care l-au ascultat vorbind despre Hristos: "...sunt curat de sângele tuturor". Slujitorul lui Hristos
răspunde în faţa Lui de sângele creştinilor. Sfântul Pavel e conştient că aceasta este ultima oară când îi vede: "...ştiu
că voi toţi ...nu-mi veţi mai vedea faţa" (vers. 25), lucru reluat în capitolul 21 versetul 11 când profetul Agav a arătat
ucenicilor lui Pavel ce i se va întâmpla acestuia la Ierusalim.
În versetul 28 avem un text foarte important, un temei biblic referito la ierarhia bisericească: "Drept
aceea, luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma în care Duhul Sfânt va pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica
lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu însuşi sângele Său". Din acest important verset desprindem trei idei:
a) "luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma..." aşadar, există o distincţie clară între turmă şi păstor.
Biserica avea deci o ierarhie constituită, fiind structurată ierarhic imaginea de totdeauna a episcopului a fost aceea a
unui păstor care veghează asupra turmei sale [πισκόπoυς].
b) "în care Duhul Sfânt va pus voi episcopi...". Protestanţii şi neoprotestanţii spun că pastorii lor sunt
simplii delegaţi ai credincioşilor. În textul nostru se spune că episcopii sunt delegaţi ai Sfântului Duh. E vorba
aşadar, de o ierarhie sacramentală, instituită prin Taina Hirotoniei (a Preoţiei).
c) Dacă în versetul 17 sunt numiţi "presbiteri" "πρεσβυτέρoυς", aici sunt numiţi "episcopi" "πισκόπoυς".
Aşadar, cei doi termeni se fololsesc unul pentru celălalt. Episcopi sunt numiţi în sensul de păstori, iar presbiteri în
sensul de conducători ai comunităţii. În Didahie şi apoi în scrierile Sfântului Ignatie Teoforul (110-117 d.Hr.),
termenii aceştia sunt clar delimitaţi, aşa cum îi cunoaştem astăzi: episcopi, preoţi, diaconi. Aceştia toţi aveau
hirotonie, însă terminologia a evoluat pe parcurs.Aşadar, în epoca apostolică termenul "presbiteri" desemna clerul
hirotonit în general. În versetul 29 Sfântul Pavel vorbeşte despre "lupi îngrozitori care, după plecarea lui, nu vor
cruţa turma, iar în versetul 30 precizează că este vorba despre eretici pseudo-didascali (învăţători mincinoşi), veniţi
de aiurea sau chiar din mijlocul comunităţii. În versetul 31 Sfântul Pavel spune că stat la Efes trei ani (e de fapt o
rotunjire), iar în versetul 34 avem o confirmare a adevărului potrivit căruia Sfântul Pavel şi-a câştigat cu braţele sale
pâinea cea de toate zilele. Acest adevăr este subliniat din nou de Sfântul Pavel în Epistola a II-a către Tesaloniceni
cap. 3 vers. 7-9: "Voi înşivă ştiţi cum trebuie să ne urmaţi; că noi nu am umblat fără rânduială între voi, nici n-am
mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu osteneală am lucrat ziua şi noaptea, ca pe nimeni dintre voi să
nu-l împovărăm".
În versetul 35 este pomenit un cuvânt al lui Iisus care nu e prezent în Evanghelie: "Mai fericit este a da
decât a lua". Avem trei astfel de cuvinte în Noul Testament, iar în scrierile Sfinţilor Părinţi şi în apocrife întâlnim

25
mai multe. Ar putea fi un cuvânt atribuit Mântuitorului.

Capitolul 21
Călătoria lui Pavel da la Milet la Ierusalim.
Pavel îl vizitează pe Iacov; Iudeii îl arestează în templu.

Având un "jurnal de călătorie" Sfântul Luca abundă în datele pe care le oferă: "...am plecat pe apă...";
"...am mers de-a dreptul..."; "...am venit la Cos şi a doua zi la Rodos, iar de acolo la Patara..." (vers. 1). Fenicia şi
Cipru sunt "lăsate în stânga" (vers. 3). Au coborât la Tir unde au stat şapte zile. Aici Sfântul Pavel este sfătuit de
ucenici prin Duhul, să nu se ducă la Ierusalim (vers. 4).
În versetul 11 este pomenit proorocul Agav, cel care a proorocit foametea din timpul împăratului Claudiu
(Fapte 11,27-28). Acest prooroc prevesteşte acum ceea ce se va întâmpla cu Pavel la Ierusalim.
În versetul 18 este vorba din nou despre "preoţi" (clerici hirotoniţi).
Sfântul Iacov îl sfătuieşte pe Sfântul Pavel să ia asupra lui votul naziriatului, spre a spulbera zvonurile că
el ar fi un înverşunat adversar al Legii lui Moise. Sfântul Pavel va face acest compromis de dragul păcii nu de dragul
său. Al păcii dintre Bisericile întemeiate de el şi Biserica Mamă din Ierusalim.
În versetul 25 Sfântul Iacov îl informează pe Pavel despre decretul apostolic ca şi cum acesta n-ar şti
nimic despre el.
Sfântul Pavel i-a asupra sa votul naziriatului (vers. 26), iar după şapte zile iudeii din Asia au incitat
mulţimea din templu, prinzându-l pe Pavel, care a fost acuzat că a introdus în Locaşul Sfânt un netăiat împrejur. L-
au scos din incinta sacră, voind să-l ucidă fără judecată. Hiliarhul, comandantul fortăreţei Antonia din Ierusalim, l-a
smuls pe Pavel din mulţimea care striga după el: "Omoară-l" (vers. 36). Se întâmplă cu Pavel (cu ucenicul), ceea ce
s-a întâmplat la vremea potrivită cu Învăţătorul. Ofiţerul roman este interpelat de Pavel: "Îmi este îngăduit să-ţi spun
ceva?" (vers. 37). Ofiţerul roman credea că Pavel este un sicar. Iosif Flaviu ne informează că în anul 55 d.Hr. un
fals prooroc egiptean a strâns în jurul său mai mulţi aderenţi pe care i-a adus din pustie până lângă Muntele
Măslinilor. De aici stătea gata să cuprindă Ierusalimul cu asalt . Dar procuratorul Felix i-a presimţit planurile
ieşindu-i în întâmpinare cu armata romană şi cu întregă mulţimea poporului care-l sprijinea, aşa încât în încleştarea
care a avut loc egipteanul a luat-o la fugă cu câţiva din aderenţii săi, pe când cei mai mulţi au fost ucişi ori luaţi
prizonieri" (Războiul iudaic, II, 261-263). [Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Cartea a II-a, XXII, pag. 90].

Capitolul 22
Pavel se apără în faţa Iudeilor din Ierusalim;
Mărturiseşte cum s-a convertit şi cum a fost trimis la neamuri.
Pavel şi tribunul roman.

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte poporului în aramaică. În versetul 4 Creştinismul este numit din nou
"Cale". Tora în limba ebraică înseamnă "cale" sau "orientare", drum pe care trebuie să mergi. Septuaginta a tradus
"Tora" cu "Nomos"=Lege. În versetul 17 Sfântul Pavel aminteşte de extazul care la avut în templu, extaz în care Îl
vede pe Iisus care-i zice să părăsească Ierusalimul deoarece iudeii nu vor primi mărturia despre El. Sfântul Pavel îşi
justifică propovăduirea la neamuri, spunând că Iisus l-a trimis (vers. 21). Iudeii l-au ascultat până la acest cuvânt dar
apoi şi-au ridicat glasul şi au cerut moartea Sfântului Pavel. Tribunul Claudius Lysias a poruncit să-l ducă pe Pavel
în tabără şi să fie "cercetat cu biciul" ca să afle de la el motivul pentru care strigau aşa împotriva lui (vers. 24).
Înainte de biciuire Sfântul Pavel îşi dezvăluie statutul de "cetăţean roman" ["civis romanum sum"]. Cetăţenii romani
"beneficiau" de o "bona mors" (cum ar fi decapitarea). În versetul 28 Sfântul Pavel a spus că a dobândit prin naştere
cetăţenia romană. Totuşi, vrând să afle de la el adevărul, pentru ce motiv era pârât de iudei, l-a dezlegat şi a poruncit
convocarea Sinedriului, ducându-l pe Pavel în faţa acestuia (vers. 30).

Capitolul 23
Pavel în faţa Sinedriului. Uneltirea iudeilor împotriva lui Pavel.
Apostolul este dus la Cezareea Palestinei.

În versetul 2 este pomenit arhiereul Ana al II-lea, cel care peste patru ani (în anul 62) îl va ucide pe Iacov,
fratele Domnului, episcopul Ierusalimului. Acesta le-a poruncit soldaţilor să-l lovească pe Pavel, deşi legea nu
îngăduia aşa ceva. Nu aveai voie să baţi pe cineva fără să fie mai întâi condamnat: "Te va bate Dumnezeu pe tine,
perete văruit ! Tu şezi aici să mă judeci după lege, şi împotriva legii porunceşti să mă bată ?" (vers. 3).
Când a văzut cum "demarează" judecata lui, Sfântul Pavel şi-a dat seama că va fi găsit vinovat. Atunci
recurge la o strategie, ştiind că o parte dintre ei sunt saduchei, iar o altă parte farisei, a strigat în Sinedriu: "Bărbaţi
fraţi ! Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea în învierea morţilor sunt eu judecat !" (vers.6). Cu această
afirmaţie a reuşit să dezbine pe membrii Sinedriului, căci saducheii spun că nu este înviere, nici înger şi nici duh, iar
fariseii le mărturisesc le şi pe una şi pe cealaltă (verts.8).

26
 În versetul 9 este reamintit îndemnul: "...să nu ne împotrivim noi lui Dumnezeu" (vezi poziţia şi
argumentul lui Gamaliel din Fapte 5,38-39). Tribunul roman a dat ordin din nou ca Pavel să fie dus în tabără. În
versetul 11 Sfântul Luca menţionează că Domnul I s-a arătat lui Pavel în timpul nopţii, îmbărbătându-l şi spunându-
i: "Îndrăzneşte, Pavele !, că precum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma".
Din versetul 12 aflăm că mai mulţi iudei (aproximativ 40)au ţinut un sfat secret împotriva lui Pavel,
legându-se cu blestem să nu mănânce şi să nu bea nimic până când nu-l vor ucide pe Pavel. Un tânăr [vεαvίας], "fiul
surorii lui Pavel" [υς τς δελφς Παύλoυ] a descoperit această uneltire a iudeilor şi s-a dus în tabără, dându-i
de veste lui Pavel. Această uneltire a ajuns şi la urechile tribunului roman, care a rânduit (vers.23) la ceasul al III-lea
din noapte (ora 9 seara) două sute de ostaşi, şaptezeci de călăreţi şi două sute de suliţaşi, ca să meargă până la
Cezareea, ca să-l pună pe Pavel la mijloc şi să-l ducă întreg la procuratorul Felix. Odată cu aceasta a scris o scrisoare
prin care-l informa pe procurator despre Sfântul Pavel. Şi această scrisoare respectă tipicul scrisorilor antice, fiind
foarte scurtă, având la început "salutarea", iar la sfârşit expresia "Fii sănătos !" (vers. 26-30). Antonius Felix a fost
procurator al Iudeii între anii 58-60, fratele libertului Palas (favorit al împăratului Claudiu). Pe Felix îl caracterizau
două lucruri: Indiferenţa faţă de justiţie şi avariţia.

Capitolul 24
Pavel înaintea procuratorului Felix;
Apărarea sa faţă de învinuirile iudeilor.

În finalul capitolului 23 procuratorul Felix i-a zis Sfântului Pavel că îl va asculta când vor veni şi pârâşi
săi. La scurtă vreme s-au coborât de la Ierusalim arhiereul Ana cu câţiva bătrâni şi cu un oarecare retor Tertul,
înfăţişându-se înaintea procuratorului împotriva lui Pavel.
În toată expunerea din acest capitol se observă sobrietatea stilului lui Pavel în raport cu cel al lui Tertul.
Sfântul Luca este aici foarte bine informat. Sfântul Pavel se referă la fapte. El a luat asupra sa votul naziriatului
(vers. 18), fapt care l-a izolat pe Pavel, nefăcând tulburare în incinta templului. În versetul 14 Creştinismul este
numit din nou "Cale" iar iudeii îl numesc "eres". Niciodată creştinii nu au numit Creştinismul "eres". Tot ce spune
Sfântul Pavel aici este foarte bine documentat, totul poate fi probat, iar ce spuneau ei (iudeii) nu putea fi verificat. Pe
soţia lui Felix o chema Drusila sora regelui Irod Agrippa al II-lea. Aceştia l-au ascultat împreună pe Pavel care le-a
vorbit despre credinţa în Hristos Iisus (vers.24). Auzindu-l vorbind, Felix s-a înfricoşat, deoarece - prin vorbele sale
- Pavel i-a răscolit conştiinţa. Felix, cum am văzut, era un om lacom, în versetul 26 se spune că trimitea după Pavel
mai des şi sta de vorbă cu el, nădăjduind totodată că Pavel îi va da bani ca să-l elibereze.
Lui Felix îi era frică de iudei şi vrând să le fie pe plac (vers. 27) l-a lăsat pe Pavel închis deşi, conform
legii, după doi ani - termenul maxim pentru detenţia preventivă, la expirarea căruia învinuitul nejudecat şi
necondamnat - trebuia pus în libertate . Reţinându-l pe Pavel în continuare, Felix săvârşea un abuz.

Capitolul 25
Pavel face apel la judecata cezarului.
Apostolul în faţa procuratorului Festus şi a regelui Agrippa.

Între anii 60-62 d.Hr. procurator al Iudeii a fost numit Porcius Festus, acesta a murit în funcţie. A fost un
procurator înţelept şi drept. Cu toate aceste calităţi şi Festus apare într-o lumină mai nefavorabilă (este gata să-l
sacrifice pe Pavel numai ca să fie placul iudeilor, propunându-i apostolului să meargă împreună la Ierusalim ca să
fie judecat acolo).
Sfântul Apostol Pavel face apel la judecata Cezarului de la Roma (vers. 10-11).Ştiindu-se nevinovat
Sfântul Pavel demască intenţia procuratorului de a-l duce la Ierusalim la judecată, numai de dragul iudeilor.
Acest moment este punctul culminant al conflictului dintre Sfântul Pavel şi oficialităţile iudaice. Pavel
face apel la tribunalul păgân. Nu ştim dacă a mai mers cândva la Ierusalim, era dureros pentru el dar nu se mai putea
face nimic.
Regele Agrippa şi Berenice sora Drusilei vin să-l felicite pe noul procurator şi îşi dezvăluie intenţia de al
vedea pe Pavel.

Capitolul 26
Pavel se apără în faţa lui Festus şi a regelui Agrippa;
Amândoi îl găsesc nevinovat.

Pentru a treia oară în Cartea Faptele Apostolilor Sfântul Pavel aminteşte de convertirea lui (minunea
petrcută la Porţile Damascului). În versetul 19 Sfântul Pavel se prezintă a fi "ascultător al arătării cereşti".
Ascultător fiind chemării sale, Sfântul Apostol Pavel L-a propovăduit pe Hristos cu toată îndrăzneala mai întâi celor
din Damasc şi din Ierusalim şi din toată ţara Iudeii şi apoi neamurilor (vers. 20). Acesta este motivul pentru care
iudeii încercau să-l ucidă (vers. 21).
Avem în acest capitol un rezumat al predicii hristologice a Sfântului Pavel. El se înflăcărase atât de mult
în această prezentare a învăţăturii creştine încât procuratorul Festus a exclamat: "Pavele, eşti nebun !" (vers. 24).

27
 Regele Agrippa care l-a ascultat pe Pavel şi care ştia (auzise) despre "fenomenul creştin" e întrebat:
"Crezi tu, rege Agrippa, prooroci ? Ştiu că crezi !" (vers. 27). Regele i-a zis lui Pavel în glumă: "Cu puţin de nu mă
îndupleci să mă fac creştin..." (vers. 28). Regele i-a zis lui Festus: "Omul acesta putea să fie eliberat dacă n-ar fi
cerut să fie judecat de Cezar" (vers. 32).

Capitolele 27 şi 28
"O mică odisee apostolică"

Cele două capitole relatează călătoria Sfântului Apostol Pavel înlănţuit spre Roma. Ele constituie
împreună ceea ce numim "O mică odisee apostolică". Sfântul Pavel a fost însoţit la Roma de Sfântul Luca, autorul
cărţii. Sfântul Luca deţine foarte multe informaţii despre această călătorie şi dă foarte multe detalii, el inspirându-se
probabil, pentru aceste două capitole dintr-un "jurnal de călătorie".
În capitolul 27 versetul 1 exprimarea este la persoana I-a plural: "Iar după ce s-a hotărât să plecăm pe
mare spre Italia...". Sfântul Pavel a fost predat unui sutaş cu numele Iuliu, din cohorta Augusta. Această cohortă nu
era una obişnuită ci una de pretorieni (garda împăratului). Ce căuta acest sutaş Iuliu din cohorta pretoriană la
Cezareea ? Se pare că venise ca însoţitor al noului procurator Porcius Festus.
În versetul 9 Sfântul Luca menţionează că "Postul trecuse...", este vorba despre "postul ispăşirii", nume
tradiţional al sărbătorii iudaice iom-Kipur (vezi Levitic 16,29 şi urm./Levitic 23,27 şi urm.) "În luna a şaptea în ziua
a zecea a lunii". Ea se celebra în jurul echinocţiului de toamnă cam pe la 24 septembrie, când navigaţia era de obicei
întreruptă până primăvara. Sfântul Apostol Pavel recomandă corăbierilor să renunţe la călătorie (vers. 10), însă
sutaşul s-a încrezut mai mult în cârmaci şi în căpitanul corăbiei decât în spusele lui Pavel (vers. 11).
În versetele 14-20 se relatează ce s-a întâmplat cu corabia din cauza vremii neprielnice. Un înger al
Domnului l-a încredinţat pe Pavel că toţi vor fi salvaţi (vers. 22-23). Sfântul Pavel le-a recomandat corăbierilor să
ancoreze corabia la pupa. Acest lucru l-a intrigat pe cunoscutul amiral Nelson, cel care l-a învins pe Napoleon pe
mare în bătălia navală de la Copenhaga. Acest amiral s-a inspirat din această informaţie din Cartea Faptelor. Spre
surprinderea căpitanilor de vas, Nelson a ordonat ca toate navele să fie ancorate la pupa. Valurile fiind mari, corabia,
dacă era fixată bine în ancore exista riscul să fie sfărâmată de valuri. Ancorată la pupa, corabia "juca" pur şi simplu
pe valuri. În versetul 37 se spune că în corabie erau de toţi două sute şaptezeci şi şase de suflete. Toţi aceştia au
scăpat, naufragiind pe insula Malta.
În capitolul 28 se relatează evenimente petrecute pe această insulă. Maltezii (barbarii) erau de origine
punică, neafectaţi de moravurile greceşti sau romane. Aceşti oameni au arătat omenie naufragiaţilor. În versetul 7 se
spune că Publius era guvernatorul acelui loc (protos cu titlul de "legat" aflat sub jurisdicţia pretorului roman al
Sicilei. Acesta era bolnav (Sfântul Luca ne dă exact diagnosticul, fiind medic de profesie), zăcea în pat, cuprins de
friguri, având dizenterie. Sfântul Pavel l-a vindecat de boala sa şi mulţi alţi bolnavi.
După trei luni au pornit cu o corabie din Alexandria, care iernase în insulă şi care avea pe ea semnul
Dioscurilor (fraţii gemeni Castor şi Pollux, din mitologia greacă, patronii navigatorilor. Au trecut prin Siracuza
(unde au stat trei zile), apoi prin Regium, iar în ziua următoare au ajuns la Puteoli. Aici au găsit fraţi creştini,
rămânând la ei şapte zile. După aceea s-au dus la Roma. Peste tot - de aici încolo - Pavel a întâlnit fraţi creştini.
Pentru acest lucru el a mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj (vers. 15). Când au intrat în Roma, sutaşul i-a predat
pe cei legaţi comandantului taberei, iar lui Pavel i s-a îngăduit să locuiască aparte, cu ostaşul care-l păzea (vers. 16).
Fiind cetăţean roman, Pavel s-a bucurat de privilegiul regimului numit "custodia militaris", care îi acorda dreptul de
a locui, sub pază, într-o casă particulară. I se permitea să primească vizitatori, vorbindu-le de dimineaţa până seara,
dând mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu, căutând ca şi din Legea lui Moise, şi din prooroci să-i încredinţeze
despre Iisus (vers. 23). Ca de fiecare dată unii credeau în cele spuse de Pavel alţii însă nu. Aceasta nu era o situaţie
nouă pentru Sfântul Pavel. Înainte de a pleca de la el, le-a amintit ceea ce Duhul Sfânt a grăit prin Isaia proorocul
când a zis: "Mergi la poporul acesta şi zi: Cu auzul veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu privirea veţi privi, dar nu veţi
vedea, că inima acestui popor s-a împietrit şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva cu ochii să
vadă şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să-şi revină şi Eu să-i vindec" (Isaia 6,9-10). Acest text a fost
folosit ca argument împotriva iudeilor de Mântuitorul Însuşi şi de Sfântul Pavel şi constituie raţiunea pentru care
Evanghelia se vesteşte neamurilor (păgânilor).
În versetele 30-31 avem un scurt sumar care rezumă activitatea Sfântului Apostol Pavel la Roma în cei
doi ani ai primei captivităţi (61-63 d.Hr.).
După ce şi-a susţinut cauza înaintea tribunalului Sfântul Pavel a fost eliberat, plecând din nou în călătorii
misionare, revenind pentru a doua oară în acelaşi oraş, unde şi-a sfârşit viaţa ca mucenic. În acest din urmă răstimp
va fi scris, pe când se afla încă în lanţuri, Epistola a doua către Timotei, în care face de altfel amintire şi de "prima
lui apărare" şi de sfârşitul care-l aşteaptă: "La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a stat alături; dimpotrivă, toţi m-au
părăsit..." (2 Tim 4,16); "dar mi-a stat alături Domnul şi m-a întărit, pentru ca prin mine propovăduirea să fie pe de-
a'ntregul adeverită şi toate neamurile să o audă; şi eu am fost izbăvit din gura leului" (2 Tim 4,17). De aceea după
cuvintele "am fost izbăvit din gura leului" el adaugă: "Domnul mă va izbăvi de toată lucrarea cea rea şi mă va
mântui spre Împărăţia Sa cea cerească", lăsându-ne să înţelegem mucenicia sa apropiată, pe care de altfel o afirmă şi
mai deschis în aceeaşi Epistolă şi în acelaşi capitol atunci când spune: "eu de acum mă jertfesc şi vremea plecării
mele s-a apropiat" (2 Tim 4,6).

28
 Aşadar, pe atunci se pare că Luca (în timpul primei captivităţi 61-63) îşi încheiase redactarea "Faptelor
Apostolilor", în care a cuprins numai fapte din timpul când Pavel încă era cu el. Încheindu-ne capitolul acesta am
vrut să subliniem că mucenicia lui Pavel n-a avut loc în vremea primei lui petreceri la Roma, despre care aminteşte
Luca (vezi Eusebiu de Cezareea, cartea a II-a, XXII).
Sfântul Clement Romanul spune că Sfântul Pavel a ajuns cu propovăduirea la "porţile Apusului" (planul
acesta a fost trasat de Iisus Însuşi Apostolilor Săi, înainte de Înălţarea Sa la cer (Fapte 1,8).
Ducându-l pe eroul său la Roma, Sfântul Luca crede că opera este încheiată. Probabil că Sfântul Luca
avea de gând într-o altă lucrare să prezinte ceea ce s-a întâmplat mai departe. El a fost alături de dascălul său până la
capăt (anul 67 d.Hr.). Numai că destinele operelor literare sunt nesigure. E o mare pierdere că Sfântul Luca nu ne-a
lăsat o continuare a cărţii. Nu ne pomeneşte nimic despre Sfântul Petru, astfel că episcopatul roman al Sfântului
Petru este o ficţiune, o invenţie papală.
*
Cartea Faptele Apostolilor constituie istoria aproape completă a răspândirii Creştinismului de-a lungul
primelor trei decenii, din Ierusalim până la Roma. Chiar dacă este incompletă, cartea ne oferă totuşi o imagine a
Bisericii de atunci (e adevărat puţin nuanţată). Sfântul Luca a preferat să i-a partea bună a lucrurilor. Peste tot
autorul vede acţiunea Sfântului Duh, în ciuda împotrivirilor care vin - nu din partea autorităţilor romane păgâne - ci
din partea iudeo-creştinilor, care se simt încă legaţi de Legea lui Moise şi de formalismul vechi-testamentar.
Biserica a întâmpinat mereu opoziţie şi piedici şi din interior şi din exterior, a avut atunci şi continuă să
aibă şi astăzi foarte mulţi adversari. Prezenţa ei a deranjat şi continuă să deranjeze şi astăzi, deoarece ea nu încetează
să strice socotelile şi câştigul multora în cele ale lumii, lume care - prin prezenţa ei (a Bisericii)- "a fost întoarsă pe
dos" (Faptele Apostolilor capitolul 17 versetul 6).

Faptele Apostolilor, Cap. 1

1, 2: Iisus Hristos este modelul tuturor lucrurilor ce se săvârşesc în Biserică. Even as He in His earthly life worked prin Duhul Sfânt, aşa vor face şi Apostolii. În
timpul Cinei, Iisus a făgăduit că îi va învăţa şi povăţui pe ucenici prin Duhul Sfânt (In 16, 13). Acum, după Învierea Sa, făgăduinţa va fi împlinită.

1, 3: În aceste 40 de zile Apostolii Săi se schimbă radical datorită Învierii. Aceeaşi oameni care se lepădaseră de El ... se transformă – powerful evidence of the truth
of the Resurrection of Christ.

1, 4. 5: Făgăduinţa Tatălui: darul Duhului Sfânt se va revărsa peste credincioşii lui Dumnezeu, according to Jewish expectations.

1, 6: Atenţia ucenicilor este încă fixată pe ideea unei împărăţii pământeşti care would liberate the Jews from the humiliation of subjection to Rome. Numai după
Cincizecime Apostolii au o înţelegere clară a misiunii mesianice a lui Iisus şi a întemeierii Împărăţiei lui Dumnezeu.

1, 7-8: Răspunsul lui Iisus îi îndreaptă spre un alt mod de înţelegere a Împărăţiei, o împărăţie condusă prin puterea Duhului Sfânt. Note how all three Persons of the
Holy Trinity are clearly related in the work of salvation. Puterea Duhului Sfânt îi va întări pe ucenici să vestească Evanghelia tuturor popoarelor.

1, 9-11: Petru şi ceilalţi sunt martori ai Înălţării. Înălţarea este Întronizarea lui Hristos în deplinătatea slavei şi autorităţii dumnezeieşti. De văzut Vecernia Înălţării.
Unele icoane ortodoxe ale Înălţării Îl reprezintă pe Hristos de aşa manieră încât nu poţi spune dacă El urcă spre cer sau vine din nou în lume. Această reprezentare
surprinde foarte bine adevărul profund că noi deja trăim sub stăpânirea Împăratului Hristos deşi, în acelaşi timp, aşteptăm a doua Sa venire. Noi nu trebuie să stăm
privind la cer (1, 11), ci să ne pregătim în trezvie ca ucenici ai Săi, plini de Duhul Sfânt, aşteptând venirea Sa, trăind viaţă sfântă şi fără de prihană.

1, 13-14: Apostolii urmează porunca lui Hristos (v. 4); toţi aşteaptă împlinirea făgăduinţei Tatălui şi se roagă pentru aceasta.

1, 16: Pentru că Apostolii au fost introduşi de Hristos într-un nou mod de înţelegere a Scripturii (Luca 24, 27), Petru is able to apply two prophetic psalms ( 40, 9; 108,
7) to the case of Judas.

1, 18-19: În Evanghelia sa, Luca nu dă detalii despre moartea lui Iuda. Această relatare este probabil o dezvoltare a relatării lui Matei (Matei 27, 3-10).

Capitolul 2

2, 1:

Aici începe prima dintre cele trei relatări despre convertirea lui Saul; celelalte două (22, 4-21; 26, 9-18) se găsesc în cuvântări ale Sf. Pavel. Tripla repetiţie a acestui
episod este pentru Sf. Luca o modalitate de a sublinia importanţa acestui eveniment

Capitolul 9, 1-31: Convertirea lui Saul

Arhiereul: probabil încă Caiafa (numit în această funcţie în anul 15 d.H.

1-2: The writ of the high priest was respected in the synagogues of the Empire, and his authority in religious matters was upheld by the Roman power.

6: Greu îţi este să loveşti cu piciorul în ţepuşă: + Bartolomeu Anania: „Nu poţi lupta împotriva lui Iisus fără să te răneşti. Caz celebru în istorie: Iulian Apostatul”.

Excurs: Saul din Tars

În Epistola către Galateni şi în II Corinteni 11, 32-33 Sfântul Pavel spune că a fost coborât într-un coş printr-o fereastră, scăpând din mâinile
dregătorului regelui Areta. Regele Areta era nabateian (arab), având în Damasc un dregător (un etnarh). Acesta făcea jocul iudeilor. Epistola către Galateni aduce un
element nou, informându-ne că după convertire Sfântul Pavel a stat în Arabia trei ani, apoi s-a întors iarăşi la Damasc. Ne întrebăm când au hotărât să-l prindă pe
Pavel: în prima sau în a doua şedere a sa la Damasc ? Mai probabil după ce a revenit din Arabia la Damasc.
În Galateni 4,25 se spune că muntele Sinai este în Arabia şi este numit "Agar" (slujnica lui Avraam). Pe seama aceasta s-a făcut o speculaţie teologică,
spunându-se că Pavel s-a dus pe Sinai (locul unde s-a dat Legea în timpul lui Moise), ca să mediteze acolo la sfârşitul Legii. Cei trei ani de şedere în Arabia au fost ani
de luptă duhovnicească, nicidecum timp pierdut.
Când s-a întors la Ierusalim, Sfântul Pavel încerca să se alipească de ucenici însă toţi se temeau de el, necrezând că este ucenic (vers. 26). La Ierusalim
Sfântul Pavel l-a întâlnit doar pe Petru şi pe Iacov fratele Domnului (acesta din urmă nu era apostol), această informaţie o dă chiar Sf. Pavel în Epistola către Galateni

29
cap.1, 18-19. Barnaba îl prezintă pe Pavel cercului apostolilor.

17, 6. 8: politarches; the prefect of a city (Acts 17:6,8). Luke being the only one of the Biblical authors to hand down to us this word, it is a noteworthy fact that, in
relatively modern times, a Greek inscription Was discovered containing this very word and, moreover, having reference to the city of Thessalonica (AJT, 1898, II,
598-643). Here it was where Paul and Silas preached the gospel so successfully that the Jews, "being moved with jealousy," caused Jason and certain brethren to be
dragged before the rulers of the city (epi tous politarchas). These magistrates suffered themselves to be made the tools of the unscrupulous Jews by demanding and
getting security from Jason and the rest.

30