https://learnenglishkids.britishcouncil.

org/en/short-stories/my-favourite-clothes
Iertarea în Sfânta Evanghelie după Luca

Introducere……………………………………………………………..

Capitolul I. Prezentarea Sfintei Evanghelii după Luca………...…….

I.1. Opera lucană……………………………………………………..
I.2. Structura literară şi narativă a Sfintei Evanghelii după Luca……
I.3. Sfântul Evanghelist Luca, colaboratorul Sfântului Apostol Pavel…

Capitolul II. Tema iertării în Sfânta Evangheie după Luca…………...

II.1. Iertarea în Sfânta Evanghelie după Luca…………………………
Bibliografie …………………………………………………………………

1
 Introducere

Mântuirea în Hristos constituie scopul principal al evlaviei ortodoxe în care suntem

crescuţi, fiind totodată şi punctul central al cugetării noastre religioase. Dobândirea ei înseamnă,
în primul rând, eliberarea din robia păcatului. Păcatul înclină firea spre neant, spre tăgăduirea
creaţiei şi a harului. Acţiunea lui în credincios este lăuntrică, dirijând libertatea făpturii de la
bine, ca valoare supremă, spre latura opusă. În firea stricată nu mai rămâne loc pentru sălăşluirea
Sfântului Duh. Patimile răstoarnă ordinea valorilor stabilită la început de Dumnezeu Însuşi,
închizând totodată voinţa personală într-o trăire fără orizont. Pentru Sfântul Apostol Pavel,
argumentul învierii morţilor se bazează pe realitatea hristologică1.
Lipsirea de har este cea dintâi consecinţă a căderii. În această situaţie a dăinuit omenirea
până la venirea Mântuitorului. Evanghelia însă aduce cu sine noutatea unor cuvinte menite să
uimească pe cei cărora li se adresează: “Să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ puterea să ierte
păcatele” (Marcu 3, 10). Venirea în lume a Mântuitorului aduce cu sine o viaţă nouă, viaţa însăşi
în sens religios. Ea înseamnă şi o nouă înţelegere a raportului în care se află omul credincios cu
Dumnezeu şi chiar a omului faţă de alt om2. După Înviere, adresându-se ucenicilor Săi,
Mântuitorul “le-a deschis mintea să priceapă Scripturile” (Luca 24, 45). E vorba despre deplina
iniţiere a Sfinţilor Apostoli în cunoaşterea Tainelor Împărăţiei cerurilor3. Domnul îi trimite “să
propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor, la toate neamurile” (Luca 24, 47).
De aceea trimiterea la apostolat e precedată de introducerea ucenicilor în ordinea nouă
inaugurată de Înviere: “Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le
veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Este semnificativ faptul că Mântuitorul întemeiază
preoţia creştină în legătură cu menirea ei sacramentală, la Cina cea de Taină, iar după trei zile, la
Înviere, o înzestrează şi cu puterea de a lega şi dezlega păcatele.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Preoţia se exercită pe pământ, dar rangul ei face parte din
categoria lucrurilor cereşti şi cu drept cuvânt, pentru că nu un om, nu un înger, nu un arhanghel
şi nici vreo altă putere spirituală creată a pecetluit acest rang, ci Duhul Sfânt Însuşi 4”.

1
Preot prof.dr.Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, A-Z, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p.222
2
Ibidem, p. 220
3
Ibidem, p.223
4
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. pr. D. Fecioru, Buc., 1987, p. 496
2
 Actul sacramental al iertării presupune judecata divină, după cum ne lămureşte Sfăntul
Ioan Gură de Aur: “Tatăl toată judecata a dat-o Fiului, iar Fiul toată judecata a dat-o preoţilor5”.
Iertarea are două aspecte: un aspect psihologic şi un altul moral şi religios. Primul aspect
este descrierea faptului sufletesc, iertarea ca actualitate psihică, analizată fenomenologic şi
obiectiv. Al doilea aspect se afirmă când iertarea se incorporează în conştiinţa morală şi devine o
realitate personală, vie, vibrând de conştiinţa infinitei dreptăţi divine şi stăpânită de miracolul viu
al iubirii. În această ipostază, iertarea este efortul constant de a pune de acord viaţa cu gândirea,
conştiinţa morală cu faptele de fiecare zi şi cu responsabilităţile pe care le implică şi pe care ni le
asumăm. Iertarea deschide ochii sufletului ca să vadă înfricoşătoarele răspunderi de la temelia
vieţii şi deschide infinita zare către iubirea iertătoare care sălăşluieşte pe culmea existenţei.

Capitolul I: Prezentarea Sfintei Evanghelii după Luca

I.1. Opera lucană

Primele comunităţi creştine ne-au transmis patru Evanghelii din epoca apostolică
considerate canonice şi deci normative pentru credinţa şi viaţa creştină, dintre care una intitulată
deja din secolul II (cf. Marcion şi Canonul Muratori) după Luca (κατά Λουκάν) adică atribuită
unui autor pe nume Luca. 6
În aceeaşi colecţie de cărţi canonice pentru credinţa creştină ne-a fost transmisă şi o altă
carte, care deja potrivit Părinţilor şi Scriitorilor Bisericeşti de la sfârşitul secolului al II-lea, şi
potrivit codicilor celor mai vechi care au ajuns până la noi, avea în greceşte titlul de Пράξεις
άποστόλων = Faptele Apostolilor (şi în latină Acta sau Actus Apostolorum)7 în sensul de “res
gestae” sau “gesta” unor Apostoli, potrivit modului în care se vorbea atunci despre Faptele lui
Alexandru cel Mare sau ale lui Cirus. Însă, deja în Canonul Muratori din secolul al II-lea se
generalizase cu titlul “Acta omnium apostolorum”, adică Faptele tuturor apostolilor8.

5
Ibidem, p. 497
6
Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii Primare. O analiză a Faptelor Apostolilor,
Buc., 2002, p. 10
7
Ibidem
8
Ibidem, p.11
3
 De aceea, începând cu secolele ce au urmat şi până cu câteva decenii în urmă, Evanghelia
Sfântului Luca şi cartea Faptele Apostolilor, chiar dacă au fost socotite opera aceluiaşi autor,
erau structurate în mod separat, aproape ca şi cum ar fi fost două opere autonome, fiecare cu
propriul plan structural9.
Studiile cele mai recente au scos în evidenţă că cele două cărţi ale operei lucane au fost
proiectate şi structurate de Sfântul Luca ca fiind două părţi ale unei singure opere unitare, după
cum vom vedea; separarea lor a avut loc deja la începutul celui de-al doilea secol, când au fost
recunoscute drept canonice pentru credinţă cele patru Evanghelii şi s-a simţit nevoia de a pune
alături de cele trei Evanghelii sinoptice şi Evanghelia a patra; inventându-se deci titlul de
“Faptele Apostolilor”, pentru volumul al doilea al operei lucane10.
Exegeza din ultima vreme a evidenţiat faptul că opera lucană a fost structurată de autor în
baza unui plan unitar: autorul nu a proiectat mai întâi Evanghelia şi apoi Faptele, sau invers, ci
ambele volume împreună. În acest sens R. Pesch observă: “Marile şi micile schimbări pe care
Luca le-a adus originalului lui Marcu, intenţia redacţională poate fi pe deplin înţeleasă, numai
dacă se are în vedere Faptele Apostolilor, care arată destul de clar că Luca în timpul redactării
Evangheliei sale avea în minte cea de a doua carte.”11
A fost remarcat de mult timp de către exegeză că întreaga operă lucană se prezintă a fi
structurată în baza motivului geografic şi teologic al unei duble călătorii:
- călătoria lui Iisus de la periferia Iudeii (Galileia) către Ierusalim, unde a murit şi înviat; calea
pe care o parcurge Evanghelia de la Ierusalim până la Roma şi marginile pământului (Lc 9, 51 ş.
u.);
- călătoria lui Pavel la Ierusalim unde mărturiseşte pe Hristos înaintea iudeilor: aici îl
aşteaptă temniţa şi pericolele morţii, însă nu este ucis deoarece întemniţatul pentru Hristos
trebuia să meargă şi să mărturisească Evanghelia lui Iisus nu numai în faţa iudeilor din Ierusalim,
dar şi iudeilor din Roma ca şi păgânilor din capitala lumii de atunci (FA 19, 21 ş.u.).12

I.2. Structura literară şi narativă a Evangheliei dupa Luca

9
Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Editura Credinţa Noastră, Buc.,1992,
p.80
10
Constantin Preda, op.cit., p.11
11
Ibidem
12
Ibidem
4
 Sfântul Luca este singurul autor al Noului Testament care se prezintă cu un plan al său şi o
metodă de lucru ca să-l realizeze (Lc. 1, 1-4). Scurtul prolog alcătuit din patru versete foloseşte
un stil şi expresii comune istoricilor vremii sale. Este atât de diferit acest stil al prologului de
Evanghelia care urmează, astfel încât începând cu Lc. 1, 5 ni se pare că intrăm într-o altă lume
literară. Sfântul Luca intenţionează să scrie o operă istorică. A consultat martorii oculari
(αύτόπται) ai evenimentelor (πραγμάτων) “ce s-au adeverit printre noi”13; a întreprins o muncă
de cercetare îngrijită şi amănunţită (άκριβώς), exhaustivă (πάσιν) cu scopul de a alcătui o
naraţiune istorică (διήγησιιν) care ar fi putut oferi o bază sigură (άσφάλειαν) învăţăturilor primite
de nobilul Teofil. În legătură cu nobilul Teofil nu trebuie uitat că dedicaţiile se făceau persoanei
care ar fi finanţat editarea operei. Teofil ar fi trebuit să fie un creştin înstărit14.
Naraţiunea istorică, folosind izvoare scrise şi orale, ar fi trebuit să se prezinte ca o istorisire
ordonată (άνατάξασθαι) şi continuă (καθεξής). Din păcate Sfântul Luca, după cum nu ne spune
ce martori şi ce surse a consultat, tot astfel nu ne încunoştiinţează despre felul în care a aranjat
materialul de care dispunea15.
Însă Sfântul Luca, în acelaşi timp vrea să fie un istoric serios (faţă de cei care „au încercat
să alcătuiască o istorisire”), dar socoteşte că el trebuie să fie mai ales un evanghelist, când
vorbeşte de ”martorii, deveniţi slujitorii Cuvântului16”. Conţinutul acestei istorii este deci
mântuirea creştină, vestită oamenilor de către slujitorii Cuvântului. Tradiţia despre care vorbeşte
este o tradiţie religioasă, purtătoare a mântuirii; garanţia istorică are scopul de a întări credinţa lui
Teofil.
Exegeţii consideră, în baza diferitelor elemente, că cele patru Evanghelii aparţin genului
literar istoric, în special celui biografic despre viaţa unui personaj, însă care prezintă
caracteristici noi, astfel încât preferă să-l considere istorico-kerygmatic. De fapt, sunt opere ale
ucenicilor care îi angajează pe ascultători şi pe cititori la luarea unei hotărâri şi a alegerii
Domnului Iisus Hristos în scopul obţinerii mântuirii definitive aduse de El. Acest fapt este
valabil şi pentru opera Sfântului Luca. Faptele Apostolilor nu se prezintă ca o scriere biografică,
ci ca o monografie istorică, dat fiind faptul că istoriseşte întâmplările unei comunităţi.

13
Ioan Constantinescu, op.cit., p. 81
14
Constantin Preda, op.cit., p. 15
15
Ibidem, p.16
16
Ibidem
5
 I.3. Sfântul Evanghelist Luca, colaboratorul Sfântului Pavel

Creştinii din antichitate ne-au transmis numele autorului şi unele informaţii despre
persoana sa. Potrivit acestei tradiţii Luca ar fi “doctorul cel iubit” care se afla alături de Sfântul
Pavel în temniţă şi ale cărui salutări le trimite comunităţii din Coloseni (Col. 4, 14), lui Filimon
(Filim. 24) şi lui Timotei (2 Tim. 4, 11).
Trăsăturile lui Luca, colaboratorul Sfântului Pavel, corespund foarte bine celor mai sus
enumerate când am vorbit de autorul implicit: colaborator al Sfântului Pavel, cu el la Roma,
medic şi deci o persoană cultă. Între trăsăturile autorului implicit nu am enumerat pe cea de
medic, dedusă din vocabularul medical specific operei sale, faţă de ceilalţi doi sinoptici17. Nu
există nici un motiv în cadrul operei lucane care să ne facă să negăm lui Luca profesia de medic.
Dimpotrivă, avem cea mai mare probabilitate de a crede că el a fost.
Pe lângă numele şi trăsăturile desprinse din “corpus-ul paulinum”, tradiţia ecclesială ne-a
transmis şapte documente dintre cele mai vechi.
1) Canonul Muratori conservă un document scris la Roma între 170 – 180 d.Hr., care-l
descrie pe Luca ca fiind medic de profesie şi colaborator al Sfântului Pavel, autorul celor două
volume18.
2) Prologul grec, aşa-zis “antimarcionit”, este foarte vechi, din secolul al doilea. Conţine
două paragrafe care rezumă tradiţia vremii sale. Sfântul Luca era sirian, din Antiohia, medic de
profesie, ucenic al Apostolilor şi apoi al Sfântului Pavel. Nu s-a căsătorit, nu a avut copii şi a
murit în Beoţia, plin de Duhul Sfânt la 84 de ani.
3) Tertulian, la începutul secolului al doilea, între 207 – 208, scrie împotriva lui Marcion
(Adv. Marc. IV, 2). 19El face distincţie între apostoli (Matei şi Ioan) şi bărbaţii apostolici (Luca şi
Marcu). Luca este descris ca fiind ucenicul Sfântului Pavel de la care s-a inspirat. Evanghelia lui
Luca este “evanghelia învăţătorului său”, o sinteză a evangheliei lui Pavel (IV, 5, 3). 20

17
Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 379
18
Constantin Preda, op.cit., p. 16
19
Ibidem
20
Ioan Mircea, Dicţionar, p. 291
6
 4) Origen, în omiliile sale la Luca, comenteză prologul Evangheliei, însă nu aduce nici o
informaţie nouă. Mai interesantă este citarea lui Origen în Eusebiu 21: “A treia este Evanghelia
“după Luca”, cel care a fost lăudat de Pavel şi care a fost compusă pentru creştinii proveniţi
dintre păgâni22”.
5) Eusebiu, în 303, scrie în Istoria sa (III, 4.6) că Luca ne-a lăsat o bună mărturie despre
învăţătura cea mântuitoare de suflete, în două cărţi insuflate de Dumnezeu: mai întâi Evanghelia
şi apoi Faptele Apostolilor23.
6) În sfârşit, Fer. Ieronim (De viris illustribus VII) nu face decât să rezume tradiţia
precedentă24.
Din mărturiile tradiţiei bisericeşti expuse mai sus reies două informaţii suplimentare faţă
de cele oferite de Noul Testament: 1) Luca era un sirian din Antiohia; 2) a scris Evanghelia sa în
Grecia şi a murit acolo la o vârstă înaintată.
Ca loc al redactării textelor, tradiţia transmisă de Eusebiu din Cezareea, Hist Eccl., III, 4,
6, indică Antiohia Siriei. Potrivit Fer. Ieronim, Comm in Matth (prolog), ar fi scris în Ahaia şi în
teritoriul Beoţiei (Acaiae Beotiaeque partibus) deci în Grecia. Nu este posibil să verificăm cele
două informaţii25.
În ceea ce priveşte datarea celor două opere, Eusebiu din Cezareea, Hist. Eccl., II, 22
indică începutul anilor şaizeci. O astfel de informaţie este socotită ca o “ipoteză” dedusă de către
Eusebiu din finalul cărţii Faptele Apostolilor, care nu istoriseşte moartea Sfântului Pavel din anul
64 d. Hr. Datorită acestui fapt se poate presupune că Sfântul Pavel ar fi fost încă în viaţă când
Luca a scris textul său. Însă această ipoteză este dezminţită de textul însuşi al scrierii. Lc. 19, 43
– 44 şi Lc. 21, 20.24, descriu cu mare precizie asedierea Ierusalimului, distrugerea sa, uciderea şi
deportarea locuitorilor săi şi ura generală pe care acel lung război o provocase împotriva unui
astfel de popor. Deci Evanghelia a fost scrisă după anul 70 d. Hr26.

Capitolul II: Tema iertării în Sfânta Evanghelie după Luca

21
Constantin Preda, op.cit., p.16
22
Ibidem, p. 23
23
Ibidem
24
Ibidem, p. 24
25
Ibidem
26
Ioan Constantinescu, op.cit., p. 82
7
 II.2. Iertarea în Sfânta Evanghelie după Luca

Tema iertării păcatelor apare încă de la început. Ea este introdusă chiar prin cel dintâi
cuvânt pe care Mântuitorul îl adresează slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele
tale! (v. 2b). Această iertare a păcatelor slăbănogului nu este un simplu mijloc al vindecării
trupeşti27. Este adevărat că adeseori în Sfânta Scriptură păcatul apare drept cauză a bolilor
trupeşti (Lev 26, 14-16; Deut 28, 21-22; II Paral 21, 15; 18-19; In 5, 14; 9, 2; I Cor 11, 30).
Totuşi, slăbănogul nu se şi vindecă de boala sa trupească prin singurul cuvânt de iertare a
păcatelor, ci va fi nevoie şi de un al doilea cuvânt al Mântuitorului: „Scoală-te, ia-ţi patul şi
mergi la casa ta”. De unde ar rezulta că păcatul nu era singura cauză a bolii sale (cf. In 9, 3). Pe
de altă parte, iertarea păcatelor, adică minunea vindecării duhovniceşti, este prezentată ca fiind
de mult mai mare importanţă decât cea a vindecării trupeşti: „Căci ce este mai lesne a zice:
Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?” (v. 5). Este limpede că Iisus înţelege că
„mai lesne” este a zice al doilea cuvânt28. Astfel, Domnul învaţă că a vindeca numai prin cuvânt
o boală atât de grea precum cea a slăbănogului care-I fusese adus pe o targă este un lucru cu mult
mai uşor decât iertarea păcatelor. Şi El săvârşeşte vindecarea trupească a slăbănogului ca o
dovadă a puterii Sale de a ierta păcatele: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a
ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta” (v. 6)29.
Împotriva cuvântului de la început de iertare a păcatelor reacţionează – deşi nu pe faţă, ci
numai în forul lor interior – „unii dintre cărturari”. În rostirea lui Iisus ei vedeau o hulă, pe
temeiul învăţăturii bine stabilite în iudaism că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Paralele de
la Marcu (2, 7) şi de la Luca (5, 21) ne arată chiar cum formulau ei această obiecţiune: „Cine
poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” Ideea cărturarilor este justă. Într-adevăr,
numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Ei ignorau însă faptul de căpetenie că Iisus este
Dumnezeu. Necredinţa lor în dumnezeirea Mântuitorului îi face să cugete „rele” în inimile lor (v.

27
Pr. prof. Vasile Mihoc, Predici exegetice la Duminicile de peste an, Sibiu, 2001, p.
28
Ibidem, p. 83
29
Ibidem
8
49). Prin vindecarea trupească a slăbănogului, Iisus îşi dovedeşte puterea dumnezeiască, deci,
implicit, puterea de a ierta păcatele30.
În toate cele trei texte sinoptice ale vindecării slăbănogului din Capernaum 31, în legătură
cu iertarea păcatelor „pe pământ” se foloseşte pentru Mântuitorul titlul de Fiul Omului (Mt 9, 6;
Mc 2, 10; Lc 5, 24). Folosind acest titlu, pe linia profeţiei lui Daniel (7, 13-14), Mântuitorul arată
că are în vedere nu numai perioada prezenţei Sale trupeşti printre oameni, ci deopotrivă lucrarea
Sa „pe pământ” de după Înălţarea la cer, ca Cel preamărit de-a dreapta Tatălui. El este prezent în
Biserica Sa, conform făgăduinţei pe care a făcut-o după Înviere: „Iată, Eu sunt cu voi în toate
zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 20). De unde rezultă că ceea ce a făcut atunci cu
slăbănogul, adică faptul de a-i fi iertat păcatele, e o lucrare pe care El o săvârşeşte neîncetat cu
toţi cei care vin la El cu credinţă32. Aşadar, pentru credincioşii creştini, iertarea păcatelor nu e o
simplă speranţă, amânată pentru viitorul eshatologic. Iisus iartă păcatele aici şi acum. Cuvintele
de instituire a Sfintei Euharistii arată că sângele jertfei Sale se varsă „spre iertarea păcatelor” (Mt
26, 28 şi loc.par.). Iar această jertfă reprezintă o permanenţă în Biserică, în conformitate cu
porunca pe care El ne-a lăsat-o: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19; I Cor 11,
24-25). Matei face însă un pas mai departe. În celelalte două Evanghelii sinoptice, relatarea se
încheie cu menţionarea uimirii celor prezenţi, care exclamă: „Asemenea lucruri n-am văzut
niciodată”, după Marcu (2, 12) sau: „Am văzut astăzi lucruri minunate”, după Luca (5, 26). Este
clar că şi unul şi celălalt au în vedere minunea vindecării trupeşti. În schimb, încheierea de la
Matei, pe de o parte – şi pe linia orientării generale a pericopei mateiene - , atrage atenţia asupra
minunii celei mai mari, aceea a iertării păcatelor33; iar pe de altă parte evidenţiază faptul că
puterea iertării păcatelor este un dar pe care, prin Hristos, Dumnezeu a dat-o Bisericii şi că ea se
exercită prin oameni: „Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu
Cel Care dă o putere ca aceasta oamenilor” (Mt 9, 8).
Într-adevăr, Evanghelia de la Matei nu numai că ni-L prezintă pe Iisus-Fiul Omului ca pe
Cel ce iartă păcatele, ci subliniază faptul că El a dat această putere şi Sfinţilor Apostoli şi, prin ei,
Bisericii Sale. În două rânduri, în această Evanghelie, Mântuitorul se referă în mod direct la
puterea iertării păcatelor dată oamenilor. Anume, prima dată în cuvântul adresat lui Petru, după

30
Ibidem, 84
31
Ibidem, p. 108
32
Ibidem, 109
33
Ibidem
9
ce acesta, în Cezareea lui Filip L-a mărturisit că este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”34.
Fericindu-l pentru această descoperire primită de la Tatăl, Iisus a adăugat: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu
eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da
cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega
pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16, 16-19).
Textul acesta este foarte important deoarece arată că iertarea păcatelor se săvârşeşte în
Biserică. Mântuitorul îşi exprimă aici, în mod direct, intenţia de a întemeia Biserica, a cărei
temelie este credinţa în mesianitatea şi divinitatea Sa, mărturisită de Sfântul Petru în numele
tuturor Apostolior. Hristos este „Capul trupului, adică al Bisericii”, zice Sfântul Apostol Pavel
(Col 1, 18), care-i scrie, printre altele, ucenicului său Timotei: „Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum
trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp şi
temelie adevărului” (I Tim 3, 15). Sfinţii Părinţi numesc adeseori Biserica „spital”
(duhovnicesc), deoarece ea este locul în care ne vindecăm de rănile păcatelor; iar pe părinţii
duhovnici, care administrează darul iertării păcatelor, ei îi numesc „doctori”35.
Putem spune că pilda cu datornicul nemilostiv este cea mai bună ilustrare a celei de-a
cincea cereri din rugăciunea Tatăl nostru, în care iertarea dumnezeiască fără de care nu ne putem
mântui şi pe care o cerem mereu de la Tatăl ceresc este condiţionată de iertarea de către noi a
greşelilor fraţilor noştri (membri ai Bisericii) şi, în general, ale semenilor noştri36.
Faţă de omul păcătos, El arată însă o iubire, o generozitate fără limite şi mai presus de
orice cuvânt omenesc. Judecata Sa este o judecată „împărătească”, de fapt o iertare
„împărătească”. Judecata „împărătească” transcede toate categoriile noastre juridice. Dreptatea
lui Dumnezeu este cu totul altfel decât dreptatea noastră omenească. Ea se împlineşte în iertarea
gratuită („în har sunteţi mântuiţi”, Ef 2, 8) şi desăvârşită: „Iar stăpânul slugii aceleia,
milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria” (v. 27)37. Precizarea din acest verset
este foarte importantă pentru înţelegerea parabolei. Ni se arată astfel că izvorul iertării
„împărăteşti” este mila. Acest izvor de nemărginită milă trebuie să se reverse şi în inima noastră
şi din el se cuvine să dăruim cu aceeaşi nestinsă generozitate iertare fraţilor noştri: „Nu se cădea,
oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” –

34
Ioan Constantinescu, op.cit., p.84
35
Ibidem
36
Pr. prof. Vasile Mihoc, op.cit., 151
37
Ibidem, 152
10
întreabă „omul-împărat” din parabolă38. Iertat de o datorie de zece mii de talanţi, omul nu poate
să-l îngăduie pe fratele său care-i cere păsuire pentru o datorie neînsemnată, de numai o sută de
dinari. Măcar că acesta îl roagă cu aceleaşi cuvinte cu care se adresa el însuşi, disperat,
stăpânului său, atunci când trebuia ca el şi toţi ai săi să fie vânduţi la târgul de sclavi. „Doamne,
îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti ţie tot” – zice marele datornic (v. 26), 39fără însă ca promisiunea sa
să aibă vreo şansă de a fi împlinită; e o simplă vorbă rostită la disperare. „Îngăduieşte-mă şi îţi
voi plăti”, îi zice, la rândul său, cel împreună slujtor cu el (v. 26), acesta făcând o promisiune pe
care este sigur că o va şi putea împlini. Şi totuşi datornicul cel nemilostiv nu are nici un pic de
milă. Ba, mai mult, se arată cu totul lipsit de dreaptă judecată: aruncându-şi datornicul în
închisoare, nu face altceva decât să-l pună pe acesta în totală imposibilitate de a-şi plăti datoria.
Dacă în Evanghelia de la Matei Predica de pe Munte este redată în trei capitole (5-7), în
Evanghelia de la Luca ea nu ocupă decât treizeci de versete (Lc 6, 20-49). Deoarece primii
destinatari ai Evangheliei a treia erau veniţi din păgânism, Sfântul Luca a lăsat deoparte
materialul referitor la atitudinea Mântuitorului faţă de Lege (Mt 5, 17-48); la fel a făcut cu
învăţătura referitoare la faptele bune în mare cinste la iudei (milostenia, rugăciunea şi postul)40.
Ca şi la Matei, Predica începe cu Fericirile, dar Sfântul Luca redă numai patru Fericiri, la care
adaugă patru vaiuri. În general, varianta lucanică arată că Sfântul Luca în mod deliberat n-a
reţinut decât o parte din învăţăturile Mântuitorului din Predica de pe Munte, el adaptând
cuprinsul acesteia la situaţia şi la preocupările cititorilor primi ai Evangheliei sale41.
Înainte apare porunca Domnului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc
pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri” (v. 27-28).
Această învăţătură este ilustrată prin două pilde: „Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe
celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa” (v. 29).42 Aceste pilde ilustrează o
atitudine exprimată în varianta mateiană prin cuvintele: „Să nu staţi împotriva celui rău” (Mt 5,
39). În textul lucanic urmează un îndemn la dărnicie: „Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia
lucrurile tale, nu cere înapoi” (v. 30)43.

38
Ibidem
39
Ibidem
40
Ibidem
41
Constantin Corniţescu, Rugăciunea, în „Glasul Bisericii”, nr. 4-6, 1991, p. 120
42
Pr. prof. Vasile Mihoc, op.cit., p.153
43
Ibidem
11
 Deoarece porunca iubirii aproapelui este clar exprimată în Lege (Lev 19, 18: „Să iubeşti
pe aproapele tău ca pe tine însuţi”), această poruncă era în mare cinste la iudeii precreştini. De
aceea, atunci când Mântuitorul îl întreabă pe un cărturar: „Ce este scris în Lege?”, acesta alătură
porunca iubirii de aproapele (din Lev 19, 18) celei a iubirii de Dumnezeu (din Deut 6, 5-6): „Iar
el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul şi
din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Exista o
problemă: iudeii nu se prea înţelegeau când era vorba de extensiunea exactă a noţiunii de
„aproapele”44. Aceasta şi este întrebarea pe care cărturarul I-o adresează lui Iisus: „Şi cine este
aproapele meu?” (Lc 10, 29).
Domnul porunceşte să-i iubim pe înşişi vrăjmaşii noştri. De două ori apare în această
secţiune a Predicii de pe Munte în varianta ei lucanică porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Lc
6, 27 şi 35). După ce a arătat insuficienţa unei „iubiri” restrânsă numai la cei apropiaţi sau la cei
de la care aşteptăm vreo răsplată, Mântuitorul continuă: „Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi
bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi
fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl
vostru este milostiv” (Lc 6, 35-36; cf. Matei 5, 44-45).
Niciodată iudaismul nu a cuprins şi pe vrăjmaşi în noţiunea de aproapele.
Acestei interpretări înguste – şi, de fapt, falsificatoare – Iisus îi opune adevăratul înţeles al
poruncii, care, în intenţia Legiuitorului divin, îi înglobează în exigenţele sale pe toţi semenii,
inclusiv pe vrăjmaşi. Modelul este Dumnezeu Însuşi, Tatăl ceresc al nostru, al tuturor, Care „este
bun şi cu cei nemulţumitori şi răi” şi „milostiv” (Lc 6, 35-36).
Este clar că în textele evanghelice este vorba atât de duşmanii personali, cât şi de vrăjmaşii
naţionali şi, pentru creştini, de prigonitorii Bisericii. Când Sfinţii Matei şi Luca îşi redactau
Evangheliile, creştinii erau prigoniţi şi duşi la moarte pentru credinţa lor. Ei bine, Evangheliile le
cer să răspundă răului cu bine şi să se roage pentru prigonitorii lor (Mt 5, 44; Lc 6, 27). Avem
toate motivele să credem că în cultul Bisericii primare îşi aveau deja un loc bine stabilit
rugăciunile pentru vrăjmaşi şi persecutori (cf. Sf. Policarp, Epistola către Filipeni, 12, 3)45.
Mântuirea are două laturi, două dimensiuni: una este partea lui Dumnezeu, iar cealaltă a
omului care se întoarce la Dumnezeu. Pentru ca cineva să se mântuiască, trebuie să se

44
Ibidem
45
Constantin Preda, op.cit., p. 30
12
întâlnească amândouă aceste dimensiuni, adică trebuie să se întâlnească voinţa de mântuire a lui
Dumnezeu cu voinţa de mântuire a omului. Dacă primele două pilde evidenţiază mai ales
lucrarea lui Dumnezeu şi bucuria Sa pentru păcătosul care se pocăieşte, a treia – cea cu fiul
risipitor – pune într-o lumină cum nu se poate mai clară şi a doua dimensiune, adică partea
omului, pocăinţa sa46.
Evanghelia nu cuprinde şi aplicarea pildei. Dacă ţinem seama de context – aşa cun l-am
prezentat mai înainte – aplicarea avută în vedere de Mântuitorul priveşte mai ales partea a doua a
tabloului: adică, pilda ilustrează marea iubire a lui Dumnezeu pentru toţi fiii Săi şi bucuria Sa
pentru păcătosul care se pocăieşte, o bucurie la care El asociază cerul întreg şi la care se cuvine
să se asocieze şi toţi fiii Săi credincioşi de pe pământ. Cu fiul întors acasă, tatăl face risipă de
daruri. Nu-l iartă numai – şi nici nu-i mai aduce aminte de trecut - , ci îl onorează. Pare un om
strâns la mână, căci fiul mai mare îi reproşează zgârcenia în ceea ce-l priveşte pe el. Dar îşi
risipeşte cu generozitate darurile pentru cel întors. Astfe încât, ţinând seama de această
generozitate, dar şi de context, în loc să vorbim de Pilda fiului risipitor, ar trebui mai degrabă să
vorbim de Pilda tatălui risipitor. „Iată, aşa este Dumnezeu! – le spune Mântuitorul adversarilor
Săi. Iubirea şi generozitatea Sa sunt fără margini pentru păcătoşii care se pocăiesc! 47”
Iată care este, după această pildă, chipul adevăratei pocăinţe şi care sunt treptele ei:
- trezirea sau „venirea în sine” (ceea ce înseamnă că, în starea de păcat, omul
trăieşte „în afara lui însuşi”, adică în contradicţie cu propria-i natură);
- îndreptarea inimii spre Tatăl ceresc (chiar cel mai mare păcătos, purtând în
fiinţa sa chipul lui Dumnezeu, nu pierde cu totul amintirea Creatorului său) şi spre „Casa” Sa,
adică spre Biserică, în care toţi suntem îmbelşugaţi de darurile dumnezeieşti;
- recunoaşterea păcatului şi a decăderii adânci în care el te-a aruncat;
- hotărârea („Mă voi duce acasă la Tatăl meu”, v. 18)48;
- ridicarea („scularea”) din starea de păcat şi păşirea hotărâtă şi grăbită pe calea
întoarcerii (a pocăinţei);
- mărturisirea smerită şi sinceră a păcatului, în întreaga-i grozăvie, şi a
nevredniciei în care el te-a aruncat;

46
Preot prof.dr. Ion Bria, op.cit., p.262
47
Pr. Prof. Vasile Mihoc, Ibidem, p. 230
48
Ibidem
13
 - dorinţa de a-i sluji numai lui Dumnezeu, cu cea mai mare umilinţă şi în locul
cel mai de jos („Fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi”, v. 19)49.
Străbătând aceste trepte, păcătosul încetează de a mai fi păcătos. Păcatul îi rămâne numai
ca o amintire de groază. E adevărat că el nu-l va putea uita. Şi Psalmistul David, în neîntrecuta sa
mărturisire şi rugăciune de pocăinţă dintr-o gravă stare de păcat, zice: „Păcatul meu înaintea mea
este pururea” (Ps 50, 4). Dar Dumnezeu îi şterge, îi uită şi îi vindecă păcatul ci desăvârşire. Căci
zice prin gura proorocului Isaia (1, 18): „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le
voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”. El îl restaurează pe păcătos în mod
deplin în iubirea şi în Casa Sa50. Cu fiecare păcătos care se pocăieşte, Dumnezeu, prin harul
Jertfei şi al Învierii lui Hristos, săvârşeşte o adevărată minune a învierii din morţi. De aceea şi
este pocăinţa o mare şi o Sfântă Taină.

BIBLIOGRAFIE:

I. EDIŢII ALE SFINTEI SCRIPTURI ŞI ALE NOULUI TESTAMENT

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvantarea a Preafericitului Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Instiuttului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
Noul Testament (comentat), tipărit cu aprobarea şi prefaţa P.F. Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române. Versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.

II. DICŢIONARE
Mircea, pr. dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, A-Z, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995.
Bria, pr. prof. dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, A-Z, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1994.

49
Ibidem
50
Preot prof.dr. Ion Bria, op.cit., p.335
14
 III. AUTORI ŞI LUCRĂRI PATRISTICE
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987.
Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuire la Evanghelia cea de la Luca, Oradea,
1997.

IV. CĂRŢI, STUDII ŞI ARTICOLE.

Corniţescu, Constantin, Sinopsa celor patru Evanghelii, Editura Societatea Biblică

Interconfesională din România, Bucureşti, 2000.
Corniţescu, Constantin, Rugăciunea, în „Glasul Bisericii”, nr. 4-6, 1991.
Constantinescu, Ioan, Studiul Noului Testament, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1992
Mihoc, pr. prof. dr. Vasile, Predici exegetice la Duminicile de peste an, Editura Teofania,
Sibiu, 2002.
Preda, dr. Constantin, Credinţa şi viaţa Bisericii Primare. O analiză a Faptelor Apostolior,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992.
Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre pocăinţă, Editura Sophia, Bucureşti, 2000.

15