Epistola către Galateni

Autorul: Sf. Ap. Pavel (1, 1)

Destinatarii: “Bisericile Galatiei” (1, 2)

Galatenii – celţi din Galia (γαλάται = κέλτoι) vin în Asia Mică în sec. III î. H.
Trei oraşe: Ancira, Tavium şi Pessinus.
Ultimul rege galatean Amyntas lasă, la moartea sa, regatul moştenire romanilor
- anul 25 î. H. Astfel, Galatia devine provinice romană cu capitala → Ancira.
Provincia romană Galatia cuprindea nu numai Galatia propriu-zisă ci şi alte
teritorii:
- Pisidia, şi vestul Frigiei
- Licaonia şi Isauria
- Pontul galatic şi Paflagonia (anul 7 î. H.)
- Pontul Ptolemaic şi Armenia
- Capadocia (din timpul lui Vespasian)
 Asia Mică –
în timpul
primei
călătorii
misionare
a Sfântului
Apostol Pavel
 Cea
de a doua
călătorie
Misionară
a Sf. Apostol
Pavel
 Sfântul Apostol Pavel şi Galatenii

1. Faptele Apostolilor
Călătoria a II-a misionară: “Şi ei au străbătut Frigia şi ţinutul
Galatiei, fiind opriţi de Duhul Sfânt să grăiască în Asia cuvântul" (Fapte
16,6);
Călătoria a III-a misionară: “Şi după ce a stat acolo câtva timp, a
plecat şi a străbătut pe rând ţinutul Galatiei şi Frigia, întărind pe toţi
ucenicii" (Fapte 18, 23).

2. Epistola către Galateni:

Sf. Pavel este întemeietorul Bisericilor din Galatia (Gal 1, 8 şi 1, 10).
Misiunea din Galatia nu a fost programată: "Dar voi ştiţi că din
pricina unei slăbiciuni a trupului v-am binevestit vouă întâia oară..." (Gal
4,13).
Această dintâi vizită a Sfântului Pavel în Galatia a fost urmată de cel
puţin încă una, aşa cum reiese din folosirea expresiei πρότερov=mai întâi;
întâia oară" (Gal 4,13b).
 Cine sunt “Bisericile Galatiei”?

a) Ipoteza galatică nordică (Galatia propriu-zisă);

b) Ipoteza galatică sudică (provincia romană Galatia: Pisidia şi Licaonia - Antiohia Pisidiei,
Iconiu, Listra, Derbe);
c) Ipoteza galatică mixtă (propusă şi susţinută de Theodor Zahn, după care Epistola ar fi fost
adresată ambelor provincii);

Argumente pentru teoria galatică sudică :

1. În Cartea Faptele Apostolilor apar trei vizite ale Sfântului Pavel la Ierusalim după
convertirea sa, iar în Galateni nu sunt amintite decât numai două. De aici rezultă că Epistola a
fost scrisă înainte de Sinodul Apostolic (50/51). Între anii 45-48 a avut loc prima călătorie
misionară a Sfântului Apostol Pavel.
2. Adepţii teoriei galatice sudice spun că în Galateni nu avem nici o aluzie la "decretul
apostolic", iar în Galatia exista problema iudaizanţilor.
3. Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte de Macedonia, Ahaia sau Asia înţelege prin
acestea provinciile romane cu acest nume. De aici rezultă că Apostolul folosea denumirile
oficiale ale provinciilor romane. Aşadar, vorbind despre provincia Galatia sau "Bisericile
Galatiei" - Galateni 1,2, înţelege prin aceasta Galatia de Sud.
4. În Galateni e menţionat Barnaba (însoţitorul Sfântului Pavel din prima călătorie
misionară) fără să dea date amănunţite despre el, presupunându-se că era cunoscut de cititori.
5. În sfârşit, faptul că nu se aminteşte în Fapte despre existenţa unor Biserici creştine în
Galatia propriu-zisă (cea de Nord) înseamnă că ele nu ar exista.
Contraargumente în favoarea ipotezei galatică nordică:
1. Adepţii ipotezei galatice sudice susţin că în Galateni nu există relatarea Sinodului Apostolic,
ceea ce e fals. În Galateni 2,1-10 avem relatarea paulină a Sinodului Apostolic (personajele sunt
aceleaşi, locul de desfăşurare este acelaşi - Ierusalim, problema pusă în discuţie este aceeaşi, iar
rezolvarea ei deasemenea). Putem pune aşadar, semnul egal între Fapte 15,1-35 şi Galateni 2,1-10.
2. "Decretul apostolic" avea o destinaţie precisă şi e foarte posibil ca Sfântul Pavel să nu-l fi
cunoscut, el fiind redactat într-o întrunire locală (alta decât Sinodul Apostolic). Am văzut că în Fapte
21, 25 Sfântul Iacov îl informează pe Pavel despre decret ca şi cum acesta n-ar şti nimic despre el: Cât
despre păgânii care au crezut, noi le-am scris rostindu-ne ca ei să se ferească de ceea ce este jertfit
idolilor şi de sânge şi de animal sugrumat şi de desfrâu.
3. Nu este deloc adevărată afirmaţia cum că Sfântul Apostol Pavel a folosit denumirile oficiale
romane. În Galateni 1, 21 când spune Siria, se gândeşte la Antiohia Siriei (vechea Siria) nu la provincia
romană Siria din care făcea parte şi Palestina şi Ierusalimul.
4. Barnaba e pomenit, fără alte menţiuni, dar nu e singurul caz. Este menţionat deasemenea
Iacov fratele Domnului, iar în capitolul 2 sunt pomeniţi Iacov, Chefa şi Ioan "stâlpii Bisericii" şi nu simte
nevoia să spună ceva despre ei; de ce ? Deoarece toţi îi cunoşteau (nu personal evident, dar auziseră sigur
despre ei).
5. Faptul că nu ne spune că au existat Biserici în Galatia Nordică aceasta nu înseamnă că ele nu
au existat. În a doua călătorie misionară Sfântul Pavel trece prin Galatia (Fapte 16, 6), iar în cursul celei
de-a treia călătorii misionare Apostolul a revenit în Galatia "întărind pe toţi ucenicii..." (Fapte 18,23) care
ucenici ? Cei formaţi în a doua călătorie misionară. O dovadă clară că Apostolul a revenit în această
regiune pentru a consolida Bisericile întemeiate anterior.
6. În Galateni 3,1 Sfântul Pavel foloseşte expresia "αvόητoι=fără minte". Să le spui "galateni"
şi "fără minte" unor locuitori din Galatia de Sud (care nu erau galateni) era o gravă jignire, denumirea de
"galatean" în epocă echivala cu cea de "brigand", "barbar" sau "tâlhar“.
 → : Galatenii cărora le adresează Sfântul Apostol Pavel Epistola
nu sunt creştini ai Licaoniei şi Pisidiei, ci creştini din Galatia propriu-
zisă (de Nord), evanghelizaţi şi convertiţi de Apostol în cursul
călătoriilor a doua şi a treia misionare. Epistola are - cum am menţionat
deja la început - caracter de enciclică (de circulară). Sfântul Apostol
Pavel nu dă nici un indiciu topografic afară de singura denumire
"Galatia".

La noi:
-Pr. Prof. Vasile Gheorghiu a scris o lucrare pe această temă intitulată
Adresaţii Epistolei către Galateni, Cernăuţi 1904, în care susţine ipoteza
galatică nordică;
- Pr. Prof. V. Mihoc, Epistola către Galateni, Ed. IBMBOR, Buc. 1983.
 Motivele şi scopul:
- vrea să combată erorile iudaizante care au stârnit în Galatia o mare tulburare.
Pseudo-didascali veniţi de aiurea au tulburat pe credincioşi, spunându-le că fără tăiere
împrejur nu există mântuire.
Iudaizanţii făcuseră apel la Apostoli (Petru, Ioan şi Iacov), susţinând că ei
înşişi ar ţine Legea, punând prin aceasta sub semnul întrebării autoritatea apostolică a
Sfântului Pavel. Vor fi spus despre el că nici măcar nu e apostol, că dacă e apostol
atunci e apostol de la oameni şi nu de la Dumnezeu, că Evanghelia propovăduită de el
diferă de cea propovăduită de "adevăraţii apostoli" şi că prin predica lui caută să placă
oamenilor, că îşi potriveşte învăţătura după împrejurări, că face pe învăţătorul contra
plată, predicând el însuşi uneori obligativitatea circumciziunii (Gal 5,11).
Această "campanie" dusă împotriva Sfântului Pavel, a clătinat încrederea
galatenilor în el. Fără a ajunge la tăierea împrejur ei au început să ţină unele rituri şi
prescripţii iudaice. Când Sfântul Apostol Pavel a auzit aceste lucruri a fost cuprins de o
"sfântă mânie" şi a scris în grabă această epistolă pentru a-i întoarce pe galateni de pe
drumul rătăcirii. Stilul epistolei este neşlefuit, neîngrijit, foarte puţin preocupat de
echilibrul frazelor. Epistola către Galateni fiind, din acest punct de vedere, cea mai
"bolovănoasă" din corpus-paulinum.
 DATA ŞI LOCUL
Susţinătorii ipotezei galatice sudice sunt obligaţi să fixeze data scrierii
Epistolei către Galateni înainte de Sinodul Apostolic din Ierusalim (49-51 d.Hr.), iar
locul Antiohia Siriei → Epistola către Galateni cea mai veche din corpus-ul paulin.
Însă,:
- La data scrierii Epistolei, Apostolul Pavel îi vizitase deja de două ori pe
galateni (cf. Galateni 4,13), iar din Fapte 16, 6 şi 18, 23 ştim că cele două vizite ale
Sfântului Pavel la ei au avut loc în cursul celei de-a doua şi a celei de-a treia călătorii
misionare;
- În cursul celei de-a treia călătorii misionare (54-58 d.Hr.), Sfântul Apostol
Pavel a mai scris Epistolele I şi II Corinteni şi Romani. Există o înrudire între Epistola
către Galateni şi cea către Romani, aceasta din urmă reluând soteriologia celei dintâi şi
o dezvoltă cu răgaz. Probabil cele două Epistole au fost scrise una după cealaltă.
Epistola către Romani a fost scrisă în iarna anilor 57 spre 58. de aici rezultă că Epistola
către Galateni a fost scrisă cândva între anii 54-57.
- Epistola a fost scrisă, deci, după cea de-a doua vizită a Sfântului Pavel în
Galatia, care a avut loc pe la începutul anului 55 şi înainte de toamna anului 57,
anume la începutul acestei perioade de timp, după cum reiese din expresia din Gal 1, 6:
"Mă mir că aşa curând treceţi la altă evanghelie”
 - După ce a trecut a doua oară prin Galatia Sfântul Apostol Pavel
a mers la Efes (Fapte 19,1: "Şi în timp ce Apollo era în Corint, Pavel,
după ce a străbătut părţile de sus [Galatia de Nord], a venit la Efes...",
unde a rămas aproape trei ani (Fapte 19,10 şi Fapte 20,31). Probabil că la
scurtă vreme după ce a ajuns la Efes, Apostolul a primit veşti despre
situaţia creată în Galatia de iudaizanţi (oponenţii Sfântului Pavel).
Distanţa dintre Efes şi Galatia era mare (»600 km.), iar Sfântul Pavel era
angajat într-o activitate misionară importantă (cf. Fapte 19), el n-a putut
să revină în Galatia, deşi şi-ar fi dorit "Aş vrea acum să fiu la voi şi să-mi
schimb felul de a vorbi, că nu mai ştiu cum să vă iau !" (Galateni 4,20).
Ca atare, Epistola trebuie să-i suplinească absenţa în mijlocul Bisericilor
Galatiei.
- În concluzie, Epistola către Galateni a fost scrisă la Efes, în
cursul anului 55 d.Hr.
 5. Planul Epistolei

Adresă şi salutare 1,1-5;

Tema Epistolei: Există o singură Evanghelie 1,6-10;

Partea I-a: Autobiografic-apologetică 1,11-2,21;

Partea a II-a: Doctrinar-teologică "Evanghelia Sfântului Pavel" 3,1-5,12;

Partea a III-a: Parenetică (morală) 5,13-6,10;

Epilog-autograf (scris de însăşi mâna Apostolului) 6,11-18.

 5. Planul Epistolei potrivit normelor retoricii antice

I. Prescriptul Epistolar 1,1-5;

II. Exordim 1,6-11;

III. Narratio 1,12-2,14;

IV. Propositio 2,15 - 21;

V. Probatio 3, 1-4, 31;

VI. Exhortatio 5, 1-6, 10;

VII. Postscriptul Epistolar care include un Perroratio 6, 11-18;

5. Planul Epistolei potrivit unei scheme chiastice a lui John Bligh

A Prolog 1, 1 - 1, 12

B Secţiune Autobiografică 1, 13 – 2, 10

C Întreptarea prin credinţă 2, 11 – 3, 4

D Argumente din Scripturi 3, 5 – 3, 29

E Centrul chiasmului 4, 1 – 4, 10

D1 Argumente din Scripturi 4, 11 – 4, 31

C1 Întreptarea prin credinţă 5, 1 – 5, 10

B1 Secţiune morală 5, 1 – 6, 11;

A1 Epilog 6, 12 – 6, 18
 EPISTOLA CĂTRE ROMANI

Autorul: Sf. Ap. Pavel (1,1)

Destinatarii: “tuturor celor ce sunteţi în Roma... chemaţi sfinţi” (1,7)

Ce ştim despre Biserica din Roma ?

Biserica din Roma îşi are originea în prezenţa la Ierusalim la Cincizecime a

unor iudei care locuiau la Roma: "...şi romani aflaţi în trecere..." (cf. Fapte 2,10). Aceşti
convertiţi şi botezaţi au constituit un mic nucleu din care s-a dezvoltat ulterior Biserica
din Roma.
Teologii R-Catolici: Sf. Petru vine primul la Roma şi a fost episcop aici 25 de
ani!
Astăzi e clar şi pentru majoritatea cercetătorilor catolici că Sfântul Apostol
Petru a venit târziu la Roma. La anul 61 Sfântul Apostol Petru nu era acolo. În acest an
Sfântul Pavel a ajuns în lanţuri la Roma şi a stat aici în prima captivitate romană, între
anii 61-63. Când Sfântul Pavel a scris Epistola către Romani, Sfântul Petru nu era la
Roma.
În vremea când Apostolul scrie Epistola, Biserica din Roma era
compusă din iudei convertiţi (Romani 2,1; Romani 3,21-31;
Romani 4,1; Romani 6,1-7,6 şi 9-11); - în aceste texte e vorba
despre opoziţia credinţă-Lege, despre Avraam strămoşul
nostru după trup sau despre situaţia lui Israel - ; dar şi de
păgâno-creştini. Sfântul Apostol Pavel subliniază calitatea sa
de apostol al neamurilor prin expresia: "Pentru ca întru
numele Său să fie credinţa adusă spre ascultare la toate
neamurile" (Romani 1,5) sau "...toate neamurile între care
sunteţi şi voi chemaţi" sau "Căci v-o spun vouă, neamurilor: În
măsura în care eu sunt într-adevăr apostol al neamurilor"
(Romani 11, 13).
Motivele şi scopul:
- De multă vreme Sfântul Apostol Pavel dorea să viziteze Roma: "După ce voi
fi acolo, trebuie să văd şi Roma" (cf. Fapte 19,21), vrând să se îndrepte spre Apus şi să
ajungă în Spania. În drum spre Spania dorea să treacă prin capitala imperiului: "...când
va fi să mă duc în Spania...Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi să fiu însoţit de voi
acolo, de va fi ca mai întâi să mă bucur de voi pentru o vreme" (cf. Romani 15,24).
Aceasta era de fapt şi dorinţa Domnului: După ce a fost prins la Ierusalim, Domnul i s-a
arătat în timpul nopţii zicându-i: "Îndrăzneşte, Pavele !, că precum ai mărturisit despre
Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma" (cf. Fapte 23,11).
- Epistola a fost scrisă tocmai cu scopul de a pregăti vizita apostolului în
capitala imperiului (Romani 1,13), şi face acest lucru prezentându-şi Evanghelia
(îndreptarea prin credinţă fără faptele Legii). Sfântul Apostol Pavel a înţeles că
mântuirea este un dar al lui Hristos, a înţeles rolul lui Hristos în obţinerea mântuirii şi
pericolul oricărui adaos în această problemă. Cartea Faptele Apostolilor şi Epistolele
pauline vorbesc despre Evanghelia Sfântului Pavel. Sfântul Apostol Petru şi ceilalţi
apostoli au acceptat această Evanghelie (cf. Galateni 2,7; Galateni 2,9). În acelaşi
capitol din Galateni (cap.2) în versetele 15-21 avem un rezumat al acestei Evanghelii
(cel mai scurt şi mai frumos din corpus paulinum). În Epistola către Romani Sfântul
Pavel reia argumentarea din Galateni, dar de această dată o face pe un ton calm, lipsit
de polemică, mai pe larg, mai cu răgaz.
 DATA ŞI LOCUL

Epistola a fost scrisă la Corint spre sfârşitul călătoriei a III-a

misionare (iarna 57/58). În Romani 16,1 este menţionată diaconiţa Febe
a Bisericii din Chenhrea (port la Corint), probabil ea a dus Epistola la
Roma. În Romani 16,23 e menţionat Gaius (gazda apostolului), acelaşi
Gaius menţionat în I Corinteni 1,14. În Romani 15, 25 Sfântul Apostol
Pavel declară că este pe punctul de a pleca spre Ierusalim (Fapte 20,2-3).
În preajma sa erau Timotei şi Sosipatru (Romani 16,21) despre care ştim
din Fapte 20,4 că l-au însoţit pe Sfântul Pavel în cursul călătoriei a III-a
misionare în Grecia.
 Planul Epistolei

Adresă şi salutare 1,1-7

Rugăciunea de mulţumire 1,8-15
Partea I-a doctrinar-teologică 1,16-11,36
A. Îndreptarea prin credinţă şi roadele ei 1,16-8,39
* Îndreptarea (enunţarea temei) 1,16-17
1) Universalitatea păcatului 1,18-3,20
2) Îndreptarea prin credinţă 3,21-4,25
* Roadele îndreptării (enunţarea temei) 5,1-11
1) Eliberarea de păcat, de moarte, de Lege 5,12-7,25
2) Viaţa în Duhul - cap.8
B. Situaţia poporului ales cap. 9-11
Partea a II-a parenetică 12,1-15,13
1) Viaţa creştină-jertfă lui Dumnezeu 12,1-2
2) Buna folosire a harismelor 12,3-8
3) Dragostea 12,9-21
4) Creştinii şi autoritatea de stat 13,1-7
5) Dragostea este plinirea Legii 13,8-10
6) Credinciosul creştin fiu al luminii 13,11-14
7) "Cei tari" şi "Cei slabi" 14,1-15,13
Epilog 15,14-16,23
1) Explicaţii personale 15,14-33
2) Apostolul o recomandă pe diaconiţa Febe 16,1-2
3) Salutări nominale 16,3-16
4) Un ultim avertisment 16,17-20
5) Salutări ale însoţitorilor Sfântului Pavel 16,21-23
Doxologie finală 16,24-27
 Îndreptarea prin credinţă fără faptele Legii

"Îndreptarea" este un termen folosit de Pavel pentru a desemna mântuirea

subiectivă, iar "Răscumpărarea" (evxagora,zw – Gal. 3, 13; 4, 5; Ef 5, 16; Col 4, 5; şi
avpolu,trwsij – Rom 3, 24; 8, 23; I Cor 1, 30; Ef. 1, 7. 14; 4, 30; Col 1, 14; Evr 9, 15;
11, 35) este termenul folosit de apostol pentru a desemna mântuirea obiectivă.
„A îndrepta” este un termen biblic, care traduce verbul grecesc δικαιοω (39
apariţii dintre care 27 la Pavel), care mai înseamnă: a face drept, a declara drept, a
elibera de păcat, a ierta, a achita, a justifica. Cuvântul apare sub forma participială η
δικαιωσις, εως = îndreptăţire, justificare (2 ori la Sf. Pavel doar); ca substantiv: η
δικαιοσινη, ης = îndreptare, dreptate, (91 occur. în NT, din care 57 la Pavel + 6 Evr.);
sau η δικη, ης = drept, dreptate, iar ca adverb δικαιως = cu dreptate, pe drept.
(liţdok, ţadak, iţdak) care înseamnă: a avea dreptate, a justifica; şi celelalte forme
ale sale: (ţedek) = dreptate; = drept (Ps 71, 7; Par 2, 20; 11, 21.30; Dan
12, 3; Iov 1, 1.8; 2, 3; Prov 3, 32; 11, 4; 14, 9; 21, 2.18; Deut 32, 4 ş.a.) şi
(mişpat) = judecătoresc, juridic, judecată (Ps 139, 13; Deut 25, 1; 33, 10 ş.a.)
Dreptatea era concepută întotdeauna ca o relaţie. În relaţia cu Dumnezeu, acesta este drept
pentru că menţine făgăduinţele sale, iar omul pentru că se supune cu credinţă la auzul
poruncilor divine
Dumnezeu judecă pe cei ce respectă sau nu Legea sa, şi în această perspectivă Legea ne apare ca un
criteriu după care omul era socotit „drept” (Cf. II Reg 22, 26; Iov 1, 1; 2, 3; 12, 4; Iez 8, 5 şi 9).
Profetul Maleachi numeşte chiar „Soare al dreptăţii”, (3, 20)

În ce priveşte credinţa ca şi condiţie a îndreptării avem două texte mai importante în Vechiul
Testament: textul din Facere 15, 26, unde ni se spune că lui Avraam i s-a socotit credinţa „ca
dreptate”; şi cel din Avacum 2, 4: „Iată că va pieri acela al cărui suflet nu este pe calea cea dreaptă, iar
dreptul din credinţă va fi viu.”. Ambele texte vor fi folosite, aşa cum vom vedea în argumentarea
doctrinei îndreptării de Sf. Apostol Pavel, atât în Galateni cât şi în Romani.
Avem δικαιος = drept, în sens de nevinovăţie (Mt 27, 19; Lc 23, 47; Mc 6, 20); avem un alt
sens uzual, ca fiind ceva conform adevărului (2 Pt 1, 13; Lc 12, 57); apoi dreptatea lui Dumnezeu care
răsplăteşte (Fapte 4, 19).
Există apoi o serie de texte în care termenul apare legat de Vechiul Testament:
- Dumnezeu e numit drept din punct de vedere al indicaţiei pe care o face, limbaj preluat
din Vechiul Testament (Apoc 16, 5, 7; 19, 2; 15, 3; I P 2, 23; I In 1, 9; In 5, 30);
- dar şi Mesia este drept ca unul ce împlineşte cu credincioşie voia lui Dumnezeu (Fapte 2,
13; 7, 55).
- Drepţi sunt socotiţi şi patriarhi Vechiului Testament (Mt 23, 35; Evr 1, 14; I In 3, 12) şi
sfinţii Vechiului Testament (II Pt 2, 7.8; Mt 13, 17; 23; 29.35). Drepţi erau Zaharia şi Elisabeta (Lc 1, 6);
Iosif logodnicul Mariei (Mt 1, 19); bătrânul Simeon (Lc 2, 25) – sigur în scrisul iudaic amintit, adică a
fidelităţii faţă de Lege.
- Dar cuvântul apare aplicat şi la ucenicii sau creştinii care împlinesc voia divină (Mt 10, 41).
În Mt 13, 43; 49-25, 37.46 drepţii care vor fi despărţiţi de cei răi sunt creştinii. În I Pt 3, 12; 4, 18; Evr
12, 23; Apoc 22, 11 tot ce s-a spus în altă parte despre sfinţii Vechiului Testament este aplicat
creştinilor.
Dικαιοσυνη apare în general sub două forme:
1. Ca judecată dreaptă şi stăpânie.
Este vorba de înţelesul judecăţii drepte a lui Dumnezeu prin Hristos la a doua Venire
(Fapte 17, 31; Apoc 19, 11), de dreapta judecată a lui Dumnezeu în călăuzirea
comunităţii, sau de dreapta judecată a regilor (Evr 11, 33).
2. Un al doilea înţeles este acela de trăire sau comportare dreaptă înaintea lui
Dumnezeu.
În Mt 3, 15 – Mântuitorul face cunoscută misiunea Lui de a întemeia, de a aduce
dreptatea. Dreptatea este strâns legată de Dumnezeu şi de împărăţia Lui, ea este un
dar al lui Dumnezeu. Avem aici o paralelă cu doctrina paulină a îndreptării.
Dreptatea înaintea lui Dumnezeu atrage după sine prigoană din partea celor răi (Mt 5,
10; II Pt 2, 5; 2, 21) însă dreptatea creştinilor nu e aceeaşi cu cea a fariseilor (Mt 5, 20).
În Lc 1, 75 – cuvântul are un înţeles liturgic: „Să-I slujim în sfinţenie şi în dreptate”.
În cartea Faptele Apostolilor se spune că Dumnezeu aşteaptă „dreptatea” şi de la
neamuri (păgâni) (13, 10; 24; 25). Termenul are aici sens de fapte bune care pot fi
săvârşite şi de păgâni pe baza legii morale naturale (vezi Rom 2, 14-15). În acest sens
„în orice neam... cel ce face dreptate este primit de El” (Fapte 10, 35). Acestea nu sunt
totuşi suficiente pentru mântuire.
 Evanghelistul Ioan (16, 8.10) precum şi autorul Epistolei către Evrei (1, 9 – Cf.
Ps 44, 9) văd în Învierea şi Înălţarea lui Iisus Hristos, proclamarea dreptăţii Acestuia.
Epistola I Ioan conţine câteva texte în care starea de dreptate a omului este
văzută ca dobândită doar în legătură cu Hristos (I In 2, 29; 3, 7.10). Acest lucru
sugerează că „drept” poţi deveni doar prin Hristos care ne-a îndreptat, şi constituie o
paralelă la doctrina paulină a îndreptării.
Mai clar şi mai aproape de doctrina paulină este textul din I Petru 2, 24 care
arată cum poate dobândi omul starea de dreptate înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este
un dar al lui Dumnezeu, făcut omului. Îndreptarea oamenilor este rezultatul Întrupării
şi jertfei lui Hristos, e: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe a Cărui rană va-ţi
vindecat. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi Păzitorul
sufletelor voastre”.
Sf. Iacov în 1, 20 foloseşte termenul în sensul de trăire în dreptate. Dar Sf.
Iacov foloseşte exemplul lui Avraam care s-a îndreptat prin credinţă, idee centrală în
soteriologia paulină, care foloseşte de asemenea pe Avraam ca model al celor ce s-au
îndreptat prin credinţă.
Vezi mai pe larg: Gottlob Shrenk, art. δικη, δικαιος, δικαιοσυνη, δικαιοω, δικαιωμα,
δικαιωοις, δικαιοκρισια, în Theological..., op. cit., p. 187-190.
 la Sf. Pavel, doctrina despre îndreptare apare ca modul sau caracteristic de a
formula adevărul central al Evangheliei, acela al Răscumpărării omenirii prin activitatea
şi jertfa lui Hristos, şi de însuşire a roadelor acestea de către fiecare credincios. El îşi
dezvolta doctrina sa cu privire la îndreptare în antiteză cu fariseismul rabinic, arătând
modul în care Hristos a realizat răscumpărarea omenirii, precum şi modul însuşirii
acesteia de către fiecare credincios.
Atunci când Sf. Apostol Pavel face afirmaţiile cele mai solemne şi mai grave
privind mântuirea, el foloseşte expresia: „dreptatea lui Dumnezeu” (δικαιοσυν
Θεου), care se împărtăşeşte credincioşilor (Rom 1, 17; 3, 5.21.22.26; 10, 3; II Cor 5,
21). Sigur că această expresie nu desemnează doar un atribut al lui Dumnezeu. Ea este
esenţială vieţii divine, fiind după Nicolae Cabasila „belşugul bunătăţilor şi al fericirilor
dumnezeieşti”, (Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, E.I.B.M.,
Buc., 1997, p. 34.)
În Hristos însă, ea se dăruieşte plenar mai întâi firii sale omeneşti, apoi din ea
şi celor ce cred în El. Astfel încât „Hristos S-a făcut dreptatea noastră” (I Cor 1, 30),
pentru că El fiind Dreptatea întrupată care s-a pogorât la noi (Nicolae Cabasila).
Pentru Sf. Apostol Pavel, în lucrarea lui Hristos de aducere a dreptăţii lui Dumnezeu
oamenilor, de răscumpărare a omenirii, un loc central îl ocupă moartea pe cruce, jertfa
lui Hristos: „Pe Care Dumnezeu L-a rânduit jertfă de ispăşire, prin credinţa în sângele
Lui, ca să-şi arate, dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute”
(Rom 3, 25).
 Nicolae Cabasila ne spune că: „trei piedici stăteau în calea omului spre
Dumnezeu: firea, păcatul şi moartea. De toate aceste trei piedici Domnul îi dă putere
omului să scape, ba chiar să se unească cu Sine, după ce le-a înlăturat pe toate una
după alta: pe cea a firii prin întrupare, pe cea a păcatului prin răstignire iar zidul cel
mai din urmă al morţii tiranice, din care a ridicat toată firea prin înviere... Luând astfel
asupra Lui tocmai ceea ce forma între noi şi El zid despărţitor, n-a mai lăsat nimic între
noi”. Întruparea, Jertfa şi moartea Mântuitorului, nefiind astfel doar o satisfacţie adusă
vreunei onori rănite, ci modul în care Dumnezeu din iubirea Sa a găsit cu cale să „ierte
păcatele făcute mai înainte” (Rom 3, 25), să vindece firea care era neputincioasă (Rom
7); să surpe prin moartea Sa, moartea care domnea prin lume (Rom 5, 12); să aducă
tuturor învierea (I Cor 15, 20). „Dreptatea lui Dumnezeu” fiind astfel, nimic altceva
decât iubirea Sa pentru om, care venind în lume (Rom 2, 21) aduce omenirii un nou
mod de existenţă, pentru care fusese creat, şi care însuşit prin credinţa în Hristos,
devine „viaţa în Hristos”: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2, 20).