Rusen Marian

Teologie Pastorală
Anul I Grupa 6

Examen I. B. U.
Sinodul de la Caledon
Relațiile Bisericești Dintre Roma și Constantinopol în primul mileniu

Sinodul 4 Ecumenic sau Sinodul de la Calcedon din anul 451 s-a întrunit în din inițiativa
împăratului Marcian, a fost prezidat de episcopul Anatolie al Constantinopolului și a reunit
aproape 525 de episcopi.
Rolul acestui sinod Ecumenic a fost în prim plan de a combate principala erezie care a
fost monofizismul, concepție răspândită de Eutihie și Dioscor. Aceștia afirmau că în Iisus
Hristos ar fi doar firea divină. Sinodul arată în mod clar că în Iisus Hristos este o singură
Persoană, care are însă două firi – divină și omenească – individualizate și totuși unite
complet în același ipostas. Tot aici se ține seama de Crezul elaborat la primul sinod
ecumenic de la Niceea iar în scopul clarificării doctrinale se subliniază că în Iisus Hristos
sunt cele două naturi (divină și umană) și că Fecioara Maria este născătoare de Dumnezeu
atribuindu-se calitatea de Theotokos. Astfel, în cadrul acesta se adoptă și 30 de canoane
care au un rol disciplinar în viața și cultul creștin.

Relațiile dintre Roma și Constantinopol în primul mileniu au fost destul de tulburi întrucât
întotdeauna a existat o rivalitate între aceste două centre importante ale lumii creștine din
acel timp. Inițial relațiile au fost ținute în "jug" si bune prin încercarea unor de papi dar rivala
Romei, Constantinopolul, a fost ocupată de armata celei de-a patra cruciadă. Timp de trei
zile, cavalerii cruciaţi binecuvântaţi de Papă au jefuit şi-au omorât creştini de la răsărit. Mai
multe biserici au fost pângărite, iar patriarhul ortodox grec, numit din secolul al 6-lea
”Patriarh Ecumenic”, a fost nevoit să fugă. De aici pornește cea mai apriga lupta între cele
doua tabere dar și definitivă deși primul pas spre împăcare a fost făcut de Papa Ioan Paul al
II-lea, care şi-a cerut scuze în mod oficial pentru comportamentul cruciaţilor. În luna aprilie,
anul curent, Patriarhul de la Constantinopol, Bartolomeu I, i-a răspuns reţinut că ”iertăm, dar
nu uităm”.
Așadar, comunicarea dintre cele două centre este izbită de marea schismă din 1054
care schimbă total până în zilele noastre viața și cultul creștin. Cele două biserici se despart
urmând ca cea de la Roma să fie condusă în continuare de un papă iar cea de la
Constantinopol de un patriarh. Dogmele Bisericii Catolice față de cele Ortodoxe sunt de
nesuportat și mereu în contradicție, cum ar fi superioritatea papei sau adaosul Filioque.
Prin urmare Biserica Ortodoxă este mai conservatoare, susţinând că este singura care a
păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea bisericii creştine, aşa cum au
fost ele în primele secole după Iisus. Spre deosebire de confesiunea catolică, cea ortodoxă
recunoaşte numai primele 7 concilii ecumenice creştine, respinge primatul şi instituţia
papală, are o liturghie proprie şi cultul icoanelor și nu există o unitate monolitică ca la
catolici- unitatea bisericii ortodoxe este un rezultat al relaţiilor strânse dintre comunităţile
creştine autocefale. În această comunitate, toţi creştinii sunt egali, ceea ce este valabil şi
pentru episcopi şi patriarhi. Patriarhul ecumenic este doar ”primus inter pares”, primul dintre
egali.”