IONESCU TRAIAN NICOLAE

AN I, PASTORALA,GRUPA 4

EXAMEN IBU

1. SINPDUL DE LA CALCEDON (451)

Eutihie din lupta contra ereziei lui Nestorie, a dus la extrem invatatura din Alexandria despre unirea
celor doua firi din persoana Mantuitorului. Exagera asa de mult unirea celor doua firi, incat facea din
ele o singura fire. De aceea erezia lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie
sustinea ca firea omeneasca luata de Mantuitorul la intrupare a fost absorbita de firea Sa
dumnezeiasca. Ca atare Iisus Hristos a avut in persoana Sa o singura fire, numai firea dumnezeiasca,
iar trupul Sau a fost dumnezeiesc, nu omenesc. Plecand de la afirmatia ca Mantuitorul, dupa unii
monofiziti, n-a avut un trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o forma a
dochetismului, dupa care Mantuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta ca o varianta a
apolinarismului, care afirma ca locul ratiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat ratiunea sau
Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii firii umane cu firea divina.

Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana Mantuitorului este ca in Iisus Hristos sunt doua
firi, dumnezeiasca si omeneasca - diofizitism, unite intr-o singura persoana divimo-umana

Sinodul de la Constantinopol din 448 a fost denuntat patriarhului Flavian al Constantinopolului

pentru erezia sa de episcopul Eusebiu Eutihie a fost chemat sa-si expuna doctrina sa intr-un sinod
local, deschis la 12 noiembrie 448 la Constantinopol, la care au participat episcopii aflati in capitala.
Dupa multe ezitari, Eutihie s-a prezentat in fata sinodului, in ziua de 22 noiembrie 448, in care a
declarat ca dupa unirea Dumnezeirii Mantuitorul avea o singura fire. In urma acestei declaratii,
Eutihie a fost exilat, mai intai de sinodul local din Constantinopol, in 448.

Sinodul talharesc de la Efes din 449. Fata de tulburarea produsa de erezia lui Eutihie, s-a hotarat ca
invatatura lui Eutihie sa fie prezentata si discutata intr-un nou sinod, care a fost convocat la Efes,
pentru luna august 449

Consecinta ereziei monofizite este ca, daca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe langa firea Lui
dumnezeiasca si o fire omeneasca reala atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare a
omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mantuire.

Comcluzia sinodului a fost: numai fiind Dumnezeu adevarat, Iisus Hristos putea sa realizeze
mantuirea oamenilor si numai fiind om adevarat, reprezentand intreaga omenire, putea El sa se
aduca jertfa pe cruce de bunavoie, in vederea mantuirii tuturor oamenilor.

2. RELATIILE DINTRE ROMA SI CONSTANTINOPOL IN PRIMUL MILENIU

Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. Putem
vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice.
În primul rând, Europa creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul
800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de
la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la
moştenirea (teritorială) romană.

Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau
conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-
lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv
Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau
să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au
acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru
evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei
şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai
acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a
îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata
să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a
acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o
apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că
în 1052-1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor