Sinodul

al III-lea Ecumenic

(Efes, 431)
} Spre sfârşitul crizei ariene, după ce s-a stabilit în ce raport se află
Logosul cu Tatăl, teologii s-au întrebat în ce raport se află Hristos
Domnul, despre care Niceea stabilise că este deofiinţă cu Tatăl şi
despre care Sinodul al II-lea ecumenic stabilise că este şi om
desăvârşit (împotriva apolinarismului), cu umanitatea noastră.
Izbucneşte astfel o gravă criză teologică la capătul căreia
doctrina hristologică va fi precizată.
} La drept vorbind, a existat şi o hristologie ariană. Primii discipoli
ai lui Arie şi mai cu seamă anomeii (heterousieni) vorbeau despre
o unire a Logosului cu trupul, în care Logosul juca rolul de
principiu vital al unui trup lipsit de suflet.
} În învăţătura lui Arie, această teză era menită a sublinia
inferioritatea Logosului în raport cu Tatăl, întrucât Logosului i se
puteau atribui foamea, setea, teama de moarte, faptul de a
osteni, de a plânge.
} Miza lui Arie era demonstrarea statutului creatural al Logosului,
care asuma, în această ipoteză, o umanitate incompletă,
nedesăvârşită.
} Ortodoxia niceeană a reproşat anomeilor acest lucru, însă unii
dintre teologii niceeni au preluat inconştient tezele ariene.
} Apolinarie (†390), devenit din 360 episcop de Laodiceea, în Siria,
este cel care deschide seria ereziilor propriu-zis hristologice.
Niceean intransigent, aliat al Sfântului Atanasie cel Mare,
apărător al creştinismului în faţa lui Iulian Apostatul, mare
exeget (Fer. Ieronim se mândreşte cu faptul că i-a fost elev),
Apolinarie gândeşte Întruparea ca un proces în care Logosul,
definit drept consubstanţial cu Tatăl, Se uneşte cu o umanitate
incompletă, cu un trup neînsufleţit sau însufleţit numai cu sufletul
vegetativ/animal/iraţional, lipsit de minte (nous)/suflet raţional
(logikē psychē).
} Apolinarie dorește să sublinieze atât de mult dumnezeirea lui
Hristos (deofiinţimea cu Tatăl), încât sacrifică desăvârșirea
umanităţii unite cu Logosul.
Omul căzut, spune Apolinarie, al cărui nous a devenit carnal, este dominat
de patimi şi păcatul este inevitabil; pentru a-l scoate pe Hristos din această
tensiune între carne şi spirit şi a sublinia că El a fost lipsit de păcat,
Apolinarie amputează naturii umane asumate de Logos nous-ul,
capacitatea de autodeterminare, liberul arbitru, voinţa liberă care implică
posibilitatea teoretică a săvârşirii păcatului.
} Din amestecarea (mixis, „unirea fiinţială”/henosis ousiodes, unire
naturală/henosis physike) Logosului cu trupul rezultă o „fire
compusă” (physis synthetos), aflătoare la mijloc între Dumnezeu și om.
} Apolinarie este cel care lansează o formulă devenită celebră pentru că
revine în teologia chiriliană: „unică este firea Cuvântului care S-a
întrupat” (mia physis Theou Logou sesarkomene).
} Apolinarie vorbeşte de o singură lucrare: organul și cel ce-l mișcă alcătuiesc o
singură lucrare, fiind astfel este considerat precursor al monofizitismului/
monoenergismului.
} Omul este chemat să se unească mistic cu Logosul, nu cu Dumnezeu-Omul.
Această relaţie mistică nu este considerată rod al îndumnezeirii firii umane,
firea umană fiind aproape inexistentă.
} Teologia apolinaristă a provocat vii controverse. O primă
condamnare a sa a avut loc la sinodului de la Alexandria din 362, care
în Tomos-ul adresat antiohienilor declara că: „Mântuitorul nu a avut
un corp fără suflet, fără spirit”.
} Părinţii Capadocieni au combătut cu energie această învăţătură a
mentorului lor de odinioară.
} Sf. Grigorie Teologul combate apolinarismul cu argumente soteriologice și
cosmologice: concepţia lui Apolinarie desfiinţează premisa mântuirii ca vindecare
a omului întreg: dacă Logosul nu a asumat sufletul raţional (deci, nu a asumat
omul întreg), nu este posibilă mântuirea omului întreg: „Ceea ce nu a fost asumat
nu a fost vindecat, iar ceea ce se uneşte cu Dumnezeu se mântuiește”. Cuvântul nu
numai S-a întrupat, ci S-a însufleţit (empshychomenos)/înomenit.
} Au urmat alte condamnări: Roma (377), Alexandria (378), Antiohia
(379), Constantinopol (381); apolinarismul este vizat şi de unele legi
teodosiene de reprimare a ereziei (383-384, 388).
} În pofida acestor condamnări, apolinarismul a persistat până către
420, când a intrat în clandestinitate, iar scrierile lui Apolinarie au fost
difuzate sub numele lui Grigorie Taumaturgul, papa Iulius şi chiar
Atanasie cel Mare, mulţi căzând victime acestei falsificări.
} Se conturează tot mai evident două şcoli cu mentalităţi şi metode
exegetice diferite, creatoare de sisteme hristologice diferite.
} Antiohia – fundamental anti-apolinaristă (deplinătatea firii umane,
dualitatea naturilor - „Cuvântul care asumă”, „omul asumat” – şi
imutabilitatea lor);
} Alexandria – fundamental anti-ariană, articulând prin Sfântul Chiril o
hristologie a kenozei Fiului lui Dumnezeu, în care Dumnezeu Însuşi,
Întrupat, făcând a Sa umanitatea, a gustat moartea în trup.
} Cele două hristologii, alexandrină şi antiohiană, au intrat în coliziune
în primele decenii ale veacului al IV-lea, când doi exponenţi ai celor
două hristologii au intrat în conflict: Sfântul Chiril al Alexandriei
(412-444) și Nestorie al Constantinopolului (428-431). Polemiştii din
ambele tabere se vor ataca vehement relevând insuficienţele
hristologiei adverse.
} Ciocnirea aceasta a fost benefică, dându-le şansa ambelor școli să se
purifice de aceste insuficienţe, rezultând astfel formula de echilibru
şi de sinteză a Sinodului de la Calcedon.
 Antiohia

• diferenţă de abordare a exegezei scripturistice: interpretare istorico-

literală;
• schema hristologică antiohiană: Logos ‒ anthropos;
• hristologia antiohiană este fundamental anti-apolinaristă;
• este caracterizată de maximalism antropologic (G. Florovsky);
• accentuarea cu putere a deplinei umanităţi, primejduită d e
Eunomie și Apolinarie;
• afirmarea categorică a două naturi,
• respingerea conceptului de unire naturală (henosis physike) sau unire
după ipostas (henosis kath’ hypostasin), socotind că acest tip de unire
implică o transformare a dumnezeirii sau a umanităţii.
• nestorianismul exprimă nucleul de idei extreme ale acestei gândiri
hristologice;
} Soteriologie: firea umană era autonomă, își menţinea libertatea/
voia proprie și urma o dezvoltare și o lucrare independente.
„Omul Iisus” se bucură de conlucrarea Logosului proporţional cu
stăruinţa și perseverenţa sa în bine și virtute. Antiohienii
atribuiau meritul mântuirii acestei firi omenești, gândite ca fiind
autonomă.
} Întrupare: Logosul S-a întrupat (Întrupare – sălăşluire, locuire-în)
în Fiul Mariei/al lui David; numai în mod abuziv și impropriu Fiul lui
David poate fi numit Fiul lui Dumnezeu: nu este Fiul lui Dumnezeu
prin fire, ci numai prin har/fiu adoptiv; Fiul Tatălui poate fi numit
Fiul lui David din cauza templului în care a locuit.
} Mariologie: Logosul nu este fiul Mariei, nu este deofiinţă cu ea
(Maria nu este născătoare de Dumnezeu), dar Fiul lui Dumnezeu și-
a făcut templu din Fiul Mariei, Fiul Mariei este fiul lui Dumnezeu
prin har, un fiu adoptiv. Maria a născut un om, acest om a
devenit fiul adoptiv al lui Dumnezeu prin har și templu al
Logosului.
} Între aceste două persoane se stabilește o legătură/synapheia/
schesis după har sau după bunăvoinţă, o unire relativă și morală,
o unire de voinţe, voliţională.
} Unirea dintre Dumnezeu și „omul Iisus” este asemănătoare cu
cea dintre Dumnezeu și proroci, cu diferenţa că cea cu „omul
Iisus” este desăvârșită, întrucât evlavia acestuia este desăvârșită
(Logosul a locuit/sălășluit în Fiul Mariei cum sălășluiește în
credincioși).
} Se accentuează subiectivitatea autonomă a omenităţii lui Hristos,
ceea ce conduce în mod extrem la separarea naturilor, Hristos
fiind gândit ca un compus din doi subiecţi.
} Antiohienii admiteau două persoane (prosopa – roluri), dacă
vorbeau de una, era în fond o a treia: în synapheia și în relaţie cu
credinciosul, cele două persoane se înfăţișau ca o unitate).
 Alexandria

• interpretare mistico-alegorică;
• Schema hristologică: Logos ‒ sarx.
• Hristologia alexandrină este fundamental anti-ariană;
• se caracterizează prin minimalism antropologic (G.
Florovsky), extrema fiind reprezentată de monofizism.
• Insistă asupra dumnezeirii Subiectului care S-a întrupat și a
murit pentru noi, numai așa firea noastră putea fi ridicată din
stricăciune și moarte.
• Afirmarea unităţii ipostatice – Subiectul rămâne unul, deși
și-a asumat întreaga natură omenească.
• Hristologia alexandrină subliniază desăvârșirea și
neschimbabilitatea firilor unite ipostatic:
} Împotriva lui Apolinarie, Sfântul Chiril afirmă că Logosul a luat
întreaga natura umană, fără ca aceasta să se schimbe, după cum nu
s-a schimbat nici cea dumnezeiască.
}Sf. Chiril accentuează unirea lor indisolubilă, dar și păstrarea
lor neschimbată în această unire.
} Împotriva antiohienilor, susţine că deplina omenitate a lui
Hristos nu implică o persoană umană deosebită de cea a
Logosului, ci Însuși Logosul este subiectul ei.
} Logosul, rămânând ceea ce era, și-a făcut trupul al Său prin
iconomie.
} Hristos este din două firi, cele două firi fiind unite „în mod
neamestecat și neschimbat”.
•Unirea naturilor după ipostas determină comunicarea însușirilor
Între cele două naturi ale ipostasului unic are loc un schimb/comunicare
reciprocă de acţiuni și însușiri.
Logosului, ca purtător al firii omenești, i se atribuie acţiunile și pătimirile
firii omenești: Cuvântul S-a făcut om, rămânând ceea ce era prin fire,
„Dumnezeu răstignit” – Cuvântul a pătimit în chip nepătimitor cu trupul.
•Preasfântă Fecioară este Născătoare de Dumnezeu.
•Chiril salvează deplinătatea ambelor firi și unitatea Purtătorului
lor.
• Hristologia Sfântul Chiril uneşte deplin și distinge deplin
dumnezeirea și omenitatea în Hristos, este o hristologie a tainei,
pe când hristologia apolinaristă sacrifica dualitatea în favoarea
unităţii, iar cea antiohiană sacrifica unitatea în favoarea dualităţii
(acestea erau hristologii ale unei simplificări unilaterale).
} Cele două hristologii au intrat în coliziune în primele decenii ale
veacului al IV-lea.
} La 10 aprilie 428, Nestorie, ieromonah antiohian, teolog format în
școala lui Diodor de Tars, predicator reputat („al doilea Hrisostom”),
renumit pentru asceza sa şi pentru elocinţa sa, discipol al lui Teodor
de Mopsuestia, ajunge patriarh al Constantinopolului.
} Încă de la numirea sa, episcopul Nestorie s-a făcut remarcat printr-un
mare zel de a combate ereziile şi schismele („mâncătorul de
eretici”), ţintele acţiunii sale fiind arienii, apolinariștii şi novaţienii.
} Ceea ce a provocat cele mai vii proteste a fost contestarea titlului de
Născătoare de Dumnezeu acordat Fecioarei Maria (Nestorie reproşa
celor care foloseau acest titlu simpatii apolinariste), propunând un
titlu alternativ: Hristotokos.
} În predicile apropiaţilor săi, printre care un preot numit Anastasios, sau chiar ale
sale, Nestorie a promovat ideile cele mai extremiste ale hristologiei antiohiene.
Contestarea acestui epitet a provocat mare scandal şi a dat semnalul izbucnirii
crizei.
} O mariologie neortodoxă a atras atenţia asupra unei hristologii
heterodoxe.
Din omiliile ţinute la Constantinopol între 428-430 nu s-au păstrat decât
fragmente în scrierile adversarilor sau în actele sinodului al III-lea,
Loofs a adunat 30 de fragmente din omilii.
Prima omilie a putut fi reconstituită graţie traducerii lui Marius Mercator. Dintre
operele lui Nestorie nu s-a păstrat integral decât Cartea lui Heraclide din Damasc, în
siriacă. Celelalte se păstrează fragmentar.
} Prima omilie (după trad. M. Mercator):
} „Are Dumnezeu mamă? N-a născut Maria dumnezeirea (căci ce s-a
născut din trup trup este); n-a născut creatura pe cel Increat; nu
Dumnezeu Cuvântul, pe care L-a născut Tatăl, este cel născut recent
din Fecioară; n-a născut creatura pe Creator, ci a născut un om,
organul dumnezeirii, n-a creat Duhul Sfânt pe Dumnezeu Cuvântul
(căci ce s-a născut din ea de la Duhul Sfânt este)”, ci a construit lui
Dumnezeu Cuvântul un templu în care să locuiască. Și nu a murit
Dumnezeu cel Întrupat, ci pe acela în care S-a Întrupat l-a ridicat”.
} Evagrie Scolasticul, Istoria bisericească: „Să nu numească nimeni
Născătoare de Dumnezeu pe Maria! Maria a fost om, iar omul este
imposibil să-l nască pe Dumnezeu”.
} Nestorie respinge vehement ideea de unire naturală; în înţelegerea
sa, o unire naturală ar desfiinţa proprietăţile firilor, ceea ce ar fi
condus la concluzia că dumnezeirea a devenit pătimitoare.
} Refuză să atribuie lui Dumnezeu actele/pătimirile omenești,
socotind această învășătiură apolinarism, amestecare a firilor sau
acceptarea concluziei că natura dumnezeiască a devenit
pătimitoare; rezultă că actele și pătimirile omenești trebuie atribuite
unui subiect aparte, deosebit de subiectul actelor și însușirilor
dumnezeiești.
} Face reproşuri celor care afirmau că „Dumnezeu a cunoscut alăptarea, creşterea
şi teama din timpul Pătimirilor”.
Potrivit lui Nestorie, Sfânta Fecioară a născut un om comun
(similitudine cu Pavel de Samosata) ‒, care a devenit mai apoi
templul/sălaşul sau organul/vehiculul dumnezeirii. Era vorba, în mod
evident, despre sălășuirea lui Dumnezeu în „omul Iisus” și nu despre
unirea a două naturi.
} Vorbește, așadar, de două persoane, când vine vorba de cinstire – le
cinstește pe acestea două într-una singură.
} Nestorie afirmă desăvârșirea naturii umane, combătând astfel
apolinarismul, însă această natură deplină o consideră
autonomă, de sine subzistentă, autoipostatică, iar acest ipostas
este considerat distinct de Dumnezeu Cuvântul.
} Afirmă, aşadar, existenţa a persoane (prosopa), a doi fii, subiecţi
distincţi, uniţi prin juxtapunere sau printr-o relaţie/legătură
(synapheia) morală, volitivă.
} Unirea lor nu este decât una exterioară. Totuși, cei doi fii, în final,
sunt consideraţi drept un ipostas unitar (vorbeşte despre o
uniune personală, prosopică a celor doi subiecţi), din moment ce
concordă voliţional între ei.
} Numele de Hristos, Iisus, Domn este numele comun al acestor
două Persoane.
} Propriu-zis, Fiul Mariei, omul Iisus, locuinţa/templul și vehiculul
Logosului, nu era Dumnezeu întrupat, ci un om purtător de
Dumnezeu (teofor).
} Vedea în unirea naturilor (fizică) o amestecare/mixis a
dumnezeirii și umanităţii în Hristos al cărei rezultat era diferit de
elementele componente.
} Refuză acceptarea comunicării însușirilor: pentru Nestorie,
echivala cu o acceptare a schimbabilităţii firilor: Întruparea
atrăgea cu sine pasibilitatea naturii dumnezeiești (a atribui toate
actele și pătimirile umane lui Dumnezeu Cuvântul în virtutea
unirii ipostatice = a admite că dumnezeirea devine pătimitoare =>
arianism); îndumnezeirea o înţelegea ca o prefacere a naturii
umane în cea dumnezeiască.
} Soteriologie: teoria satisfacţiei – mântuirea este concepută
juridic – un om a plătit datoria faţă de Dumnezeu, datoria
neplătită de Adam, prin ascultarea cu care acela a rămas dator.
} În 429, Nestorie a început să-și difuzeze învăţăturile eretice. La
începutul anului, a adresat o epistolă papei Celestin: cerea informaţii
despre câţiva pelagieni condamnaţi în Apus și refugiaţi în Orient,
mărturisește despre frământările provocate de arieni și apolinariști și
își expune mariologia eretică: o maică trebuie să fie deofiinţă cu cel
născut din ea, Fecioara nu este Născătoare de Dumnezeu în sens
propriu, dar poate fi numită astfel „pentru templul inseparabil al lui
Dumnezeu Cuvântul”.
} Textele omiliilor s-au difuzat în Egipt, mai cu seamă în mediile
monahale, provocând multă tulburare, iar Sfântul Chiril a luat
atitudine împotriva blasfemiei lui Nestorie în epistola pascală din 429
(febr. 429), fără să-l numească.
} Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu (μήτηρ θεοῦ) nu pentru că ar fi născut
dumnezeirea în sine, ci Logosul unit cu natura umană.
} Încă nu este folosit termenul litigios Theotokos.
} Hristos nu este un simplu om, ci Dumnezeu arătat în chip omenesc, Fiul lui
Dumnezeu a ieșit din slava demnităţilor dumnezeirii și n-a necinstit asemănarea cu
noi prin Întrupare.
} Fiul lui Dumnezeu Și-a făcut proprii ale Sale cele ale omenităţii, să poată vindeca
firea noastră de stricăciune.
} După Paștile anului 429, Sfântul Chiril adresează unor monahi care-l
vizitaseră o omilie mai dezvoltată.
} „Dacă Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu, cum se poate
ca Sfânta Fecioară care L-a născut să nu fie Maica lui Dumnezeu?”.
} Nu s-a născut dumnezeirea Cuvântului din Fecioară, dar, întrucât S-a
născut trupul lui Dumnezeu Cuvântul, se spune „că S-a născut
trupește/după trup din femeie”.
} În centrul argumentaţiei sale se află termenul Theotokos.
} Analogie cu nașterea persoanelor umane: deși mamele nu nasc
suflete, ci numai trupuri, se spune că sunt născătoare.
} „Cuvântul cel Unul Născut din fiinţa lui Dumnezeu și Tatăl, luând
trup și făcându-l propriu, a fost și Fiu al omului și S-a făcut ca noi;
trebuie să mărturisim că S-a născut trupește din femeie, precum se
naște și sufletul împreună cu trupul și este socotit una cu el”.
} Dacă se acceptă nestorianismul, avertizează Sfântul Chiril, mântuirea
este zădărnicită dacă Cel ce a murit pentru noi nu este Dumnezeu;
dacă nu este Dumnezeu, n-a biruit moartea.
} Unul și Același este purtătorul însușirilor omenești, rămânând
Dumnezeu neschimbat.
} Replica lui Nestorie este expusă în omilia Către cei ce din pricina
legăturii (synapheia) micşorează sau îndumnezeiesc umanitatea:
unirea naturilor o înţelege ca implicând pasibilitatea/schimbabilitatea
dumnezeirii (dezavuează teopashismul lui Chiril): nu a murit
Dumnezeu, ci El a ridicat la viaţă templul în care a locuit.
} În iulie 429, Sfântul Chiril adresează o primă epistolă lui Nestorie.
Din cauza celor atribuite lui Nestorie, unii ajunseseră să creadă că
Hristos nu este Dumnezeu, ci unealtă/organ al dumnezeirii și om
purtător de Dumnezeu; se îndoia că asemenea afirmaţii fuseseră
făcute de Nestorie și-l îndemna să numească Născătoare de
Dumnezeu pe Preasfânta Fecioară.
} „Dacă Hristos e simplu om și organ al dumnezeirii, nu ne-am mântuit în
Dumnezeu, ci a murit mai degrabă unul dintre noi pentru noi și a fost ridicat prin
puteri străine. Cum a mai fost atunci desfiinţată moartea în Hristos?”.
} În ianuarie-februarie 430, Sfântul Chiril adresează o nouă
epistolă lui Nestorie.
} Spunem că Fiul Monogenes al Tatălui S-a Întrupat și S-a făcut om,
nu spunem că firea Cuvântului s-a schimbat/s-a prefăcut în trup,
nici că s-a prefăcut într-un om, ci că Logosul și-a unit Sieși după
ipostas trup însufleţit de suflet raţional, devenind om și Fiu al
omului în chip negrăit și neînţeles, nu numai după voinţă, nici
prin primirea unei persoane, și că sunt deosebite firile adunate în
unitate adevărată,Hristos fiind din amândouă, nu desfiinţându-
se deosebirea firilor din pricina unirii, ci alcătuind dumnezeirea
și omenitatea pe Unul și Același Hristos, printr-o negrăită și
tainică adunare într-o unitate.
} Un subiect cu două nașteri: Cel născut din veci din Tatăl S-a născut
din femeie după trup, nu în sensul că dumnezeirea și-ar fi luat
începutul existenţei din Sfânta Fecioară, ci, pentru mântuirea
noastră, unindu-Și Sieși după ipostas omenitatea, a ieșit din
femeie, se zice că s-a născut trupește.
} Nu s-a născut mai întâi un om comun, peste care S-a pogorât
Cuvântul; ci, pentru că din pântece și-a unit omenescul, se zice că
a suportat naștere trupească, ca Unul ce și-a însușit nașterea
propriului trup.
} Se zice că Domnul a pătimit și înviat, nu pentru că Dumnezeu
Cuvântul ar fi pătimit în propria fire (nepătimitoare este
dumnezeirea, pentru că este netrupească), ci, pentru că a
pătimit acestea trupul care a devenit propriu al Său, se zice că El
a pătimit pentru noi, că El a gustat moartea.
} Nu a experiat moartea și Învierea în dumnezeirea Sa, ci trupul
său a gustat moartea, deci se zice că El a murit şi înviat, că
Dumnezeu Cuvântul a pătimit cu trupul.
} Pătimind trupul Lui, se zice că El Însuși a pătimit, deși nu a
pătimit nimic în firea lui dumnezeiască, ci numai trupul său a
pătimit.
} Două explicaţii legate de sintagmele folosite de Sfântul Chiril:
} 1) mia physis Theou Logou sesarkomene - sintagma apolinaristă,
preluată de Sfântul Chiril, considerând acesta că exprimă foarte
bine unitatea persoanei; physis este sinonim pentru persoană;
} Expresia putea fi înţeleasă și ca o anulare a naturii umane, care era
înghiţită de natura dumnezeiască, dizolvată în aceasta. Teologii
antiohieni atrăgeau atenţia că natura umană nu este mântuită, potrivit
acestei învăţături, și mistuită prin contactul direct cu dumnezeirea.
2) „unire ipostatică” (henosis hypostatike) nu are sensul de
mai târziu, unire după ipostas, ci pe acela de unire reală,
desăvârşită.
} În iunie 430, Nestorie adresează şi el o a doua scrisoare Sfântului
Chiril. Avea rezerve faţă de termenul Theotokos, preferându-l pe
acela de „născătoare de Hristos” şi acuză pe Sfântul Chiril că face
dumnezeirea pătimitoare prin faptul că atribuie Subiectului
pătimirile trupului şi celelalte acte omeneşti. Concluzia sa era că nu
putem numi Cuvântul pătimitor.
} Conflictul nu izbucnise cu toată violenţa şi lucrurile nu păreau în
acest stadiu ireconciliabile. Sfântul Chiril are în această o intensă
activitate epistolară; adresează scrisori dogmatice monahilor săi pe
care încearcă să-i protejeze de erezie, adresează epistole suveranului
Teodosie al II-lea, basilisei Eudochia şi surorilor suveranului şi
prinţeselor Arcadia, Marina şi Pulcheria, persoane influente asupra
nevolnicului Teodosie al II-lea. În același an scrie Cinci cărţi pentru
combaterea blasfemiilor lui Nestorie.
} Sfântul Chiril a căutat sprijinul papei Celestin (422-432), care
tergiversase să se pronunţe, întrucât hristologia în Apus era mai
puţin dezvoltată. În primăvara lui 430, este transmisă papei epistola
Sfântului Chiril, însoţită de un memoriu și de corespondenţa dintre
Chiril și Nestorie tradusă în latină.
} Papa Celestin a primit dosarul despre erorile lui Nestorie și a
condamnat învăţătura sa.
} La 11 august 430, un sinod roman aprobă învăţătura expusă de Chiril, Nestorie
era condamnat şi declarat depus din treaptă dacă în termen de 10 zile nu
retracta în scris erorile sale, fiind însărcinat Sfântul Chiril cu executarea acestei
sentinţe.
} Teologul scit Ioan Casian a fost însărcinat să se documenteze despre învăţătura
lui Nestorie, rezultatul acestei cercetări fiind rezumat în tratatul De incarnatione.
} În noiembrie 430, un sinod alexandrin a aprobat mărturisirea de
credinţă redactată de Sfântul Chiril, în care-şi expusese în termeni de
o mare precizie doctrina hristologică, rezumată şi în cele 12
anatematisme anexate acestei mărturisiri.
} Sfântul Chiril a adresat lui Nestorie o a treia scrisoare sinodală,
cerându-i să subscrie în termen de 10 zile mărturisirea de credinţă
aprobată de sinodul alexandrin din nov. 430, în caz contrar fiind
declarat eretic.
} Actele sinoadelor roman și alexandrin au fost trimise lui Nestorie în mod
solemn și public.
} Nestorie s-a arătat inflexibil, trufaș și încăpăţânat: la 8
decembrie 430 a primit delegaţia alexandrină, dar a refuzat
ultimatumul lor; un sinod era anunţat, astfel încât a ignorat
condiţia papei.
} În două omilii (6 şi 7 dec.) îşi preciza poziţia:
} în privinţa termenului Theotokos, avea unele rezerve, temându-se că
ar putea fi interpretat în sens apolinarist, declarând că poate fi
acceptat menţinându-se distincţia celor două naturi după unire;
} pretindea Sfântului Chiril să explice folosirea termenului Theotokos şi
să accepte să vorbească despre Fecioară ca despre „mama omului
Iisus”.
} De asemenea, şi-a mobilizat partizanii împotriva anatematismelor
Sfântului Chiril, doi buni teologi din mediul sirian ‒ Andrei de
Samosata şi Teodor de Cir ‒ fiind îndemnaţi să redacteze combateri
ale celor 12 anatematisme.
 Sinodul de la Efes (iunie-iulie 431)

} La solicitarea lui Nestorie, Teodosie al II-lea (408-450) a convocat Sinodul Ecumenic

la 19 noiembrie 430, pentru 7 iunie 431 (prazniul Rusaliilor). Convocarea imperială
(sakra) prevedea că fiecare provincie trebuie să fie reprezentată de mitropolit şi de
un număr redus de sufragani. Sinodul era menit să-l judece pe Sfântul Chiril,
Nestorie având încă protecţia Curţii imperiale.
} Sfântul Chiril a fost însoţit de 50 de episcopi egipteni, clerici şi monahi.
} Iuvenal al Ierusalimului a venit însoţit de 15 ierarhi palestinieni.
} Episcopul Memnon al Efesului, împreună cu circa 100 de episcopi din dioceza Asia,
s-au împotrivit lui Nestorie şi din raţiuni de politică bisericească, Memnon era
titularul unui scaun întemeiat de Sfântul Apostol Ioan şi capitala diocezei Asia,
încerca să împiedice ascensiunea scaunului Constantinopolului.
} Episcopii din Illyricum-ul oriental (conduși de Flavian al Tesalonicului), scandalizaţi
de blasfemiile lui Nestorie, şi cei ciprioţi, dornici să se elibereze de sub influenţa
Antiohiei, s-au alăturat Sfântului Chiril.
} Nestorie era însoţit de 16 episcopi, însă conta de sprijinul celor 40 de ierarhi sirieni
care-l însoţeau pe Ioan al Antiohiei. Se afla în graţiile împăratului, iar comisarii
imperiali care supravegheau lucrările sinodului (comitele Irineu, de pildă) au
încercat să-l protejeze în faţa ostilităţii numeroşilor susţinători ai Sfântului Chiril.
} Cu excepţia legaţilor papali ‒ episcopii Arcadius şi Proectus şi preotul Philippus
‒, episcopatul apusean absenta. Fericitul Augustin fusese invitat să participe, însă
a murit, iar ierarhii nord-africani nu şi-au putut părăsi eparhiile invadate de
vandali.
} „Aparent, istoria celui de-al III-lea Sinod Ecumenic a fost una tragică.
S-a ţinut într-o atmosferă de suspiciuni reciproce, ofense și
dezacord…. Din nou a fost nevoie de o sintetizare în urma unor
dureroase și prelungite analize, un proces treptat de aflare a
numitorului comun dintre tradiţii și cuvinte” (A. Schmemann).
} Dincolo de rivilitatea tradițională dintre Constantinopol și Alexandria
și de adversitatea personală, se înfruntă două școli teologie, cu tradiții
diferite și hristologii cu accente specifice și vocabular propriu.

} Data prevăzută în scrisoarea de convocare pentru deschiderea

lucrărilor era 7 iunie 431 (Praznicul Cincizecimii).
} La această dată s-a constatat absenţa episcopilor sirieni şi a legaţilor
papali. Episcopii orientali şi-au explicat întârzierea neputinţa de a-şi
părăsi provinciile ameninţate de foamete.
} Nu este exclus să fi fost vorba de raţiuni tactice în această întârziere,
dorinţa lui Ioan de Antiohia de a arbitra o dispută deja angajată sau
de o tergiversare motivată de neplăcerea de a participa la judecarea
unui reprezentant al tendinţei lor.
} La 21 iunie 431, Sfântul Chiril a primit o scrisoare a lui Ioan de
Antiohia, care se scuza pentru întârziere şi anunţa apropiata sosire în
Efes a episcopilor sirieni.
} Temându-se că va fi depus, mai cu seamă că se convinsese că
Nestorie beneficia de sprijinul comisarilor imperiali însărcinaţi cu
organizarea sinodului, Sfântul Chiril a precipitat lucrurile,
neaşteptând sosirea legaţilor papali, nici pe cea a sirienilor, ceea ce a
constituit o gravă greşeală tactică: nu era împuternicit să acţioneze
astfel. În consecinţă, a existat un protest al reprezentantului
împăratului, Candidian, şi al unui număr important de sinodali (68 de
episcopi) faţă de iniţiativa sa de a deschide sinodul înainte de sosirea
episcopilor sirieni și a legaţilor pontificali.
} A existat în această perioadă de două săptămâni (7-21 iunie) o ultimă
încercare de a-l determina pe Nestorie să-şi retracteze blasfemiile,
întâmpinată cu un refuz categoric: potrivit lui Socrate Scolasticul,
cuvintele lui Nestorie au fost: „Eu nu aş putea numi Dumnezeu pe un
copil de două-trei luni, de aceea sunt nevinovat de sângele vostru şi
de aici înainte nu mă voi aduna cu voi” (VIII, 34).
} Forţând lucrurile, Sfântul Chiril a deschis sinodul la 22 iunie 431, sinodul
întrunindu-se în biserica Născătoarei din Efes.
} Sfântul Chiril era preşedintele Sinodului, secondat de Iuvenal al Ierusalimului şi Flavian
de Filippi. Comitele Candidian a încercat în zadar să împiedice deschiderea sinodului; în
cele din urmă, a cedat şi a citit scrisoarea imperială de convocare, după care a părăsit
sinodul.
} Nestorie era absent, a fost convocat de trei ori, potrivit normelor canonice, însă a
refuzat să compară înaintea sinodalilor. Nu a existat o confruntare directă a Sfântului
Chiril cu Nestorie. Unii cercetători moderni care au încercat reabilitarea lui Nestorie ni-l
înfăţișează drept un martir prigonit de Sfântul Chiril, dușmanul său, care l-a condamnat
in absentia.
} Prima şedinţă a durat de dimineaţa până noaptea târziu, examinându-se
doctrina lui Nestorie.
} A fost citită de sinodali corespondenţa dintre Chiril şi Nestorie (a fost citită scrisoarea a
doua a Sfântului Chiril către Nestorie şi replica acestuia), sinodalii au considerat-o pe
prima ortodoxă, iar pe a doua epistolă eretică. A fost citită scrisoarea lui Celestin către
Nestorie şi a treia scrisoarea a lui Chiril cu anatematismele sale. Au fost citite extrase din
scrierile şi omiliile lui Nestorie și au fot condamnate. A fost întocmit un florilegiu în care
au fost cuprinse texte/extrase hristologice ale Părinţilor greci şi latini, majoritatea din
secolul al IV-lea.
} Legitimitatea titlului Theotokos a fost din nou confirmată.
} La sfârşitul dezbaterii, tezele lui Nestorie au fost considerate blasfematoare la adresa lui
Hristos şi acesta a fost depus în absenţă. Sentinţa de condamnare a fost semnată de 198
ierarhi.
} Sinodul a adresat o scrisoare împăratului şi papei, informând despre
această hotărâre, dar reprezentantul împăratului şi Nestorie au făcut
apel la împărat.
} Candidian, împuternicitul suveranului, a făcut public un protest, considerând
hotărârea ilegală, întrucât nu participaseră ierarhii sirieni şi legaţii papali, şi i-a
îndemnat pe episcopii care refuzaseră să participe la prima şedinţă să aştepte
deschiderea sinodului autentic.
} După patru zile (26 iun. 431), au ajuns în Efes ierarhii sirieni
conduşi de Ioan al Antiohiei (†442). Indignaţi de cele
petrecute în lipsa lor, episcopii răsăriteni s-au constituit într-
un contra-sinod, excomunicând pe Sfântul Chiril, care era
acuzat de erezie, în speţă de apolinarism (erau vizate
anatematismele a 2-a şi a 3-a), de tulburarea păcii Bisericii și
de conduită abuzivă (deschiderea sinodului fără a aştepta
sosirea tuturor celor convocaţi şi cu ignorarea protestului
reprezentantului imperial).
} Erau anatematizaţi și episcopul Memnon al Efesului, care închiseseră bisericile
Efesului pentru Nestorie și răsăriteni, și episcopii care semnaseră condamnarea lui
Nestorie, dacă nu se vor pocăi.
} Se oferea şi o explicaţie pentru conduita Sfântului Chiril: îşi depăşise
drepturile şi precipitase lucrurile pentru a nu fi examinate
anatematismele sale, despre care sirienii considerau cu fermitate că
sunt eretice.
} Comitele Candidian a participat la acest sinod paralel, citind
scrisoarea imperială de convocare; sinodul antiohienilor i-a
excomunicat pe susţinătorii Sfântului Chiril, cărora li se reproşa
necondamnarea anatematismelor.
} 54 de episcopi şi-a exprimat acordul cu aceste hotărâri. Şi acest
sinod l-a informat pe împărat despre hotărârile adoptate.
} Încă din 29 iunie 431, împăratul şi-a făcut cunoscut punctul de
vedere printr-un respcript: erau declarate nule hotărârile sinodului
prezidat de Sfântul Chiril, întrucât nu participaseră toţi episcopii
convocaţi şi adevărurile de credinţă nu fuseseră dezbătute fără
părtinire.
} Niciun episcop nu putea părăsi Efesul până când chestiunea nu era
dezbătută cu obiectivitate din nou de un sinod al tuturor episcopilor
care se aflau în localitate.
} Sfântul Chiril a ignorat rescriptul imperial. În prezenţa legaţilor
papali, la 10 şi 11 iulie sinodul prezidat de Sfântul Chiril, care număra
acum 200 de episcopi, s-a întrunit din nou.
} Urmând instrucţiunilor primite, reprezentanţii papei au exprimat girul Scaunului
Romei pentru sinodul prezidat de Sfântul Chiril.
} A fost reconfirmată depunerea lui Nestorie şi două scrisori sinodale au fost
adresate suveranului şi populaţiei Constantinopolului prin care erau anunţate
aceste hotărâri.
} Alte două şedinţe s-au desfăşurat la 16, respectiv 17 iulie. Ioan al
Antiohiei a fost convocat pentru a-şi explica atitudinea, însă acesta
a refuzat categoric; a fost excomunicat împreună cu aproximativ 30
de episcopi (între care Teodoret de Cir).
} Într-una dintre aceste şedinţe, s-a hotărât să se interzică „a se
propune, a se redacta şi a se elabora” o altă mărturisire de credinţă
decât cea definită la Niceea.
} De asemenea, s-a hotărât autocefalia Bisericii din Cipru (can. 8), care ieşea de sub
dependenţa canonică a Antiohiei; şase canoane condamnau pe partizanii lui
Nestorie, pe cei ai pelagianului Celestius şi confirmau condamnarea mesalienilor
de către un sinod constantinopolitan din 426.
} Se ajunsese într-o situaţie paradoxală: atât sinodul care reprezenta
majoritatea episcopatului, cât şi cel al minorităţii răsăritene solicitau
intervenţia împăratului, adresând scrisori nu numai suveranului, ci şi
altor persoane influente din anturajul imperial. Împăratul șovăia.
} În luna august 431, un alt reprezentant al lui Teodosie al II-lea, comes-
ul Ioan, sosit în Efes, a anunţat decizia împăratului: Nestorie, Sfântul
Chiril şi Memnon al Efesului erau depuşi şi supuşi arestului la
domiciliu. Împăratul dorea să restabilească pacea în Biserică prin
îndepărtarea tuturor persoanelor condamnate. Teodosie al II-lea îi
îndemna pe episcopi să se pună de acord asupra unei mărturisiri de
credinţă care să rămână fidelă simbolului niceean, dar care să
conţină termenul Theotokos.
} Răsăritenii au făcut o mărturisire de credinţă (atribuită, de regulă, lui Teodoret de
Cir), dar au lansat noi acuzaţii la adresa Sfântului Chiril, învinuit de simpatii
apolinariste. Reprezentantul imperial a părăsit Efesul fără să fi reuşit pacificarea
celor două partide.
} În septembrie 431, împăratul a făcut o ultimă încercare de
reconciliere: 8 reprezentanţi din fiecare grup au fost invitaţi la
Calcedon, pe ţărmul asiatic al Bosforului.
} Poziţiile s-au dovedit încă o dată ireconciliabile: chirilienii reclamau condamnarea
lui Nestorie şi a doctrinei sale, răsăritenii îl dezvinovăţeau pe Nestorie şi doreau
condamnarea anatematismelor Sfântului Chiril.
} Discuţiile au ajuns în impas foarte curând, iar împăratul, deplângând
eşecul reconcilierii, a decis să îngăduie dizolvarea sinodului şi să
permită episcopilor, sechestraţi în Efes, să revină în eparhiile lor, cu
excepţia celor depuşi, rămaşi sub pază (oct. 431).
} Împăratul părea să încline înspre gruparea majoritară, a chirilienilor,
însă a refuzat cu vehemenţă condamnarea răsăritenilor, susţinând
că, în prezenţa sa, ei nu au fost dovediţi de rătăcire de la dreapta
credinţă.
} În octombrie 431, împăratul a acceptat depunerea lui Nestorie și alegerea unui alt
titular al scaunului capitalei, Maximian.
} Sfântul Chiril a revenit la Alexandria în triumf, iar Memnon şi-a recapătat
scaunul. Nestorie a rămas singurul depus; la cererea sa, s-a retras în mănăstirea
Sfântul Euprepius, lângă Antiohia. După patru ani, a fost exilat la Petra, în Arabia,
şi apoi în deşertul Egiptului, unde a scris Cartea lui Heraclide din Damasc. A răposat
către 450 în pribegie.
Sinodul se încheia prin acceptarea învăţăturii maternităţii divine a
Preasfintei Fecioare, însă fără a fi existat o veritabilă dezbatere.
} Diviziunea a persistat încă doi ani, până în 433, manifestându-se prin
excomunicări reciproce. Împăratul a insistat pentru ieşirea din acest
impas şi negocierea unui acord. După negocieri lungi şi dificile între
Ioan de Antiohia şi Sfântul Chiril, care au dat uitării conflictul violent
avut în 431, s-a ajuns la o formulă de unire.
} Formula de unire, în realitate o mărturisire antiohiană expediată
prin Pavel de Emessa la sfârșitului lui 432 și acceptată de Sfântul
Chiril, cu unele precizări, în primăvara lui 433 (apr. 433), este
următoarea:
} „Mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-
Născut, este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, din suflet
raţional şi trup, născut înaintea veacurilor din Tatăl după
Dumnezeire, Acelaşi, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, în
zilele din urmă născut din Fecioara Măria după umanitate; deofiinţă
cu Tatăl după Dumnezeire şi deofiinţă cu noi după umanitate.
} Căci s-a făcut unirea a două firi.
} De aceea mărturisim un Hristos, un Fiu, un Domn. Din pricina unirii
neamestecate, mărturisim că Sfânta Fecioară este Născătoare de
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu-Logosul S-a întrupat şi S-a făcut Om
şi şi-a unit templul luat din ea prin însuşi actul zămislirii. Cât despre
expresiile evanghelice şi apostolice despre Domnul, ştim că teologii
le consideră pe unele comune pentru că privesc o unică persoană, iar
pe altele le divizează, considerând că vizează cele două naturi, în
acest caz atribuind dumnezeirii lui Hristos pe cele demne de
Dumnezeu, iar pe cele care evidenţiază umilinţa Sa umanităţii”.
} Acest text este numit uneori „simbolul de la Efes”, întrucât, într-
o măsură mult mai mare decât furtunoasele şedinţe ale Sinodului
din 431, această formulă constituie o bornă importantă pe calea
elaborării şi formulării dogmei de la Calcedon şi rezumă aportul
doctrinal al acestei grave crize. Formula de unire era „rezultatul
dogmatic și epilogul Sinodului de la Efes” (G. Florovsky) și
constituia o victorie a Ortodoxiei asupra celor două extreme.
„Furtuna se stinsese, deși încet și dureros..., adevărul
triumfase” (Schmemann). Pacea în Biserică era restaurată și
comuninea dintre Biserica Egiptului și cea a Siriei era restabilită.
} Acordul se baza pe concesii reciproce, ambii ierarhi făcând
sacrificii pentru a salva pacea.
 } Antiohienii acceptau condamnarea lui Nestorie şi a învăţăturii sale ‒ chiar
Ioan de Antiohia a condamnat „flecărelile sale deşarte şi profane” ‒ şi se
declarau de acord cu acordarea titlului de Născătoare de Dumnezeu
Preasfintei Fecioare, însă aveau în continuare convingerea că
anatematismele nu erau deplin ortodoxe, fără a mai insista să fie
condamnate.
} Și Sfântul Chiril făcea concesii: îşi asuma textul unei mărturisiri de credinţă
antiohiene, despre care accepta că exprimă credinţa Bisericii.
} Fără a adopta terminologia antiohiană, recunoștea ca ortodoxă distincţia
celor două naturi unite fără amestecare sau confuzie în Persoana unică a
Mântuitorului.
} Sfântul Chiril a apărat unirea chiar cu preţul de a fi acuzat de slăbiciune și
inconsecvenţă.
Deşi redactată de antiohieni, mărturisirea nu era de inspiraţie
antiohiană şi reprezintă un remarcabil efort de sinteză a două teologii
rivale. Echivocul „conjuncţie” (συνάφεια), conjuncţie, este înlocuit cu
termenul chirilian „unire” (ἕνωσις), însă acesta este însoţit de epitetul
neamestecat (ἀσύγχυτος), care salvează distincţia celor două naturi.
} Ambii ierarhi au fost foarte devotaţi acestui acord, condamnându-i
pe extremiştii din ambele tabere care-l refuzau.