II.

Noul Testament

1. Evangheliile copilăriei lui Iisus Hristos şi exegeza lor (Matei 1-2 şi Luca 1-
2);

Evangheliile copilăriei lui Iisus Hristos și exegeza lor

(Matei 1-2) și (Luca 1-2)

Primele două capitole din Evanghelia după Matei și Luca conțin așa-zisa
„Evanghelie a copilăriei lui Iisus” adică o serie de episoade semnificative despre nașterea
Mântuitorului Hristos și anii care au precedat începutul propovăduirii Sale de după Botez.
Din punct de vedere istoric în textul Evangheliei întâlnim o sinteză a kerigmei,
adică a propovăduirii, cât și cea mai scurtă și esențială biografie a Mântuitorului Hristos.
Forma narativă a fost dată către anul 70 după Hristos în funcție de sopul relatării lor. Luca și
Matei s-au folosit de izvoare orale sau scrise anterior. Scopul a fost de a-l orienta pe cititor și
încadra într-un context istoric faptele narate: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii”(Luca 1, 5 )

I. Evanghelia copilăriei Mântuitorului Iisus Hristos potrivit relatării lucane(Luca

1-2)

Sfântul Luca s-a folosit în primul rând de cele două modalități pentru a
interpreta evanghelia: paralelismul și midrașul. Paralelismul pentru o reprezentare schematică
a evenimentelor din primii ani de viață a Mântuitorului, midrașul îi permite o transmitere o
transmitere mai bună și o înțelegere mai profundă a evenimentelor.

Structura textului Luca 1-2:

a. vestea adusă preotului Zaharia despre nașterea Sfântului Ioan (Luca 1, 5-25)
b. vestea adusă Fecioarei Maria despre nașterea lui Iisus (Luca 1, 26-38) 90
c. vizita Fecioarei Maria la Elisabeta (Luca 1, 39-56)
d. Nașterea și copilăria Sfântului Ioan (Luca 1, 57-80)
e. Nașterea și copilăria lui Iisus (Luca 2, 1-40)
f. Iisus la vârsta de 12 ani la templul din Ierusalim (Luca 2, 41-52)
Structura detaliată:
1. Cele două vestiri (Luca 1, 5-25) (Luca 1, 26-38):
- vestea nașterii Sfântului Ioan (Luca 1, 5-25)
- vestea nașterii Mântuitorului (Luca 1, 26-38)
- imnele de laudă aduse lui Dumnezeu de Elisabeta și Fecioara Maria (Luca 1, 39-56)
2. Cele două nașteri (Luca 1, 57-66/ Luca 2, 1-21)
- Nașterea și circumcizia Sfântului Ioan (Luca 1, 57-66)
- Nașterea și circumcizia Mântuitorului (Luca 2, 1-21)
- Imnul de laudă adus de către părintele Zaharia lui Dumnezeu (Luca 1, 67-69)
- Imnul îngerilor: gloria in Excelsis (Luca 2, 14)
3. Îndoita consacrare a Mântuitorului la templu (Luca 2, 21-38/ Luca 2, 41-50)
- Prezentarea Mântuitorului la templu (Luca 2, 21-38)
- Regăsirea lui Iisus la templu la 12 ani (Luca 2, 41-50)
4. Profețiile despre cei doi copii Ioan și Iisus (Luca 1, 65-79/ Luca 2, 22-39)
- Profeția mulțimii și a lui Zaharia despre Ioan
- Profeția drepților Simeon și Ana despre Iisus
5. Sumarea narativă despre copilăria lui Ioan și Mântuitorului (Luca 1, 80/ Luca 2, 39-40; 51-
52)
- Viața tainică a Sfântului Ioan
- Viața tainică a Mântuitorului.

I. Vestea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (Lc 1,5 - 25)

In fiecare din cele patru Evanghelii, Sf. Ioan Botezătorul este prezentat ca fiind
precursorul activităţii lui Iisus.
Propovăduirea apostolică primară (kerygma) începea cu prezentarea activităţii
Sfântului Ioan ca Inaintemergător al lui Hristos (cf. Mc 1,2-8.).Pentru Sf. Luca legătura dintre
aceste două persoane există deja din momentul vestirii naşterii lor extraordinare.
 Vestea naşterii Sfântului Ioan adusă de înger preotului Zaharia aminteşte de
patriarhul Avraam şi de soţia sa Sarra: Ei erau înaintaţi în vârstă, iar soţia era stearpă (cf. Fc.
16-17). Precum Avraam (Fac 15, 8), bătrânul preot cere un semn: «După ce voi cunoaşte
aceasta ?» (Lc 1, 18). Pentru : care motiv, însă, îngerul îl socoteşte pe Zaharia lipsit de
credinţă, când acesta pune aceeaşi întrebare ca şi patriarhul Avraam ? Probabil pentru că
Zaharia ştie deja din Sfânta Scriptură că bătrâneţea şi sterilitatea nu reprezintă obstacole
pentru Dumnezeu, Care în trecut le-a dăruit copii patriarhilor. Mai trebuie observat că
Zaharia este descris ca fiind «un om drept şi neprihănit», şi totuşi lipsit de o credinţă
autentică. Cazul Elisabetei, apoi, aminteşte de alte femei care nu puteau procrea din Vechiul
Testament, cărora Dumnezeu le-a dăruit bucuria naşterii de fii: Sarra (Fac 16), Rebeca (Fac
25), Rahela (Fac 30) şi, în mod special, Ana (1 Rg 1-2).

Prezentarea personajelor (Lc 1 , 5 - 7 )

Evanghelia după Luca începe şi se încheie în atmosfera de rugăciune de la

templul din Ierusalim (cf. Lc 24, 53). La începutul Evangheliei este prezentat preotul Zaharia
şi mulţimea poporului în timpul desfăşurării ritului liturgic, iar în încheierea Evangheliei,
autorul îi prezintă pe ucenicii Mântuitorului, după înălţare, abia întorşi de pe Muntele.
Numele protagoniştilor naraţiunii au o valoare simbolică: Zaharia înseamnă
«Dumnezeu Şi-a amintit»; Elisabeta «Dumnezeu ajurat»; Ioan «Dumnezeu S-a milostivit».
Atât Zaharia, cât şi soţia sa Elisabeta aparţin familiei preoţeşti a lui Aaron. Zaharia făcea
parte din cea de a opta clasă preoţească, cea a lui Abia, dintre cele 24 instituite de regele
David pentru fiii lui Aaron, ca să slujească la templu. Fiecare dintre preoţi slujea la templu
câte o săptămână, de două ori pe an. Familia Sfântului Ioan Botezătorul locuia într-o regiune
muntoasă (cf. v. 39), la câteva zile de mers de Ierusalim, probabil Ain Karem.
Evanghelistul evidenţiază personalitatea religioasă şi situaţia familială a lui
Zaharia şi a Elisabetei. Amândoi «erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, deoarece umblau fără
prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului» (v. 6).

Vestea naşterii Sfântului Ioan (Lc 1, 8 - 23)

După ce Evanghelistul introduce personajele principale, începe să nareze

istoria. Ea începe în templul din Ierusalim, într-un context liturgic în care mulţimea poporului
era adunată pentru rugăciunea zilnică aştepta binecuvântarea preotului. Sfântul Luca distinge
bine între «sanctuarul» propriu-zis (naos în greacă) şi «templu» (hieron), care se referea la
întreg spaţiul sacru, cuprinzând curtea neamurilor, a femeilor şi a bărbaţilor israeliţi. Naosul
era format din două încăperi: una mai mică, numită Sfânta Sfintelor, unde putea intra numai
ar hiereul o singură dată pe an, în ziua ispăşirii, şi alta mai mare, Sfânta, unde se găseau
altarul tămâierii, masa pentru pâinile punerii înainte, candelabrul cu şapte braţe , aşezat în
dreapta altarului. In Sfânta intrau în fiecare zi numai preoţii, aleşi prin tragere la sorţi, pentru
cele două momente liturgice zilnice. In acest loc de rugăciune, devenit acum loc al revelaţiei
dumnezeieşti, îngerul Domnului i se arată preotului Zaharia în momentul aducerii jertfei de
tămâie, ca să-i vestească naşterea celui care va pregăti venirea Domnului.
In aceste împrejurări, probabil în timpul ritului de seară (cf. Dn 9, 21),
bătrânului preot i se arată «un înger al Domnului» (v. 11), care, potrivit v. 19, nu este altul
decât arhanghelul Gavriil. Se pare că Evanghelistul s-a inspirat în redactarea acestui episod
din celebra rugăciune a lui Daniel (cap. 9), care a urmat profeţiei despre cele şaptezeci de
săptămâni de ani. Probabil că Sfântul Luca consideră împlinită această profeţie prin naşterea
lui Iisus. «până ce se va unge Sfântul Sfinţilor» (Dn 9, 24).
Reacţia preotului Zaharia la arătarea îngerului este de spaimă şi de teamă sfânta,
manifestare obişnuită a omului religios înaintea unei teofanii (cf. Fac 15,16).
Versetele 13-17 se referă la pregătirea evenimentului întrupării Domnului. Ele îi
arată creştinului care este pregătirea necesară pentru venirea Domnului şi care este atitudinea
potrivită timpului de pregătire.
Primele cuvinte ale îngerului se referă la preotul Zaharia. Ingerul îi spune: nu te
teme! Omul nu este stăpânul absolut al propriei vieţi, el trebuie să înfrunte mereu nesiguranţa
şi pericolul din jur. Indemnul îngerului adresat preotului Zaharia de a nu se teme vrea să
însemne că orice aşteptare a omului trebuie să fíe susţinută in încrederea în Dumnezeu.
Expresia «rugăciunea ta a fost ascultată» dovedeşte că Zaharia nu şi-a irosit
timpul aşteptării în nelinişti şi frămantari zadarnice.
Mesajul dumnezeiesc continuă cu vestea propriu-zisă: Elisabeta îi va naşte lui
Zaharia un fiu, căruia el îi va pune numele Ioan ( «Dumnezeu S-a milostivit»). Faptul că
Dumnezeu însuşi impune numele fiului preotului Zaharia înseamnă că el va avea un rol
special în istoria mântuirii.
Naşterea sa va aduce bucurie nu numai tatălui: «mulţi se vor bucura» (v 14).
Versetul 14 introduce motivul bucuriei, care domină întraga Evanghelie după Lúca. Versetele
15-17 caracterizează persoana şi misiunea viitoare a Sfântului loan Botezătorul în aceşti
termeni: «Va fi mare înaintea Domnului».
 Rezumând esenţialul versetelor 15-17, se vede că ele prezintă trăsăturile
principale ale lui Ioan, aşa cum era cunoscut şi înţeles în comunitatea creştină primară: ascet,
profetul prin excelenţă, cel trimis să-l convertească pe Israel, precursorul sau
înaintemergătorul Domnului.
Cererea unui „semn" din partea lui Zaharia (v. 18) este bine motivată şi nu ar
trebui să ne surprindă; face parte din elementele literare obişnuite în schemele unei vestiri. Şi
Avraam ceruse (cf. Fac 15, 8), şi Ghedeon (Jud 6,37 ş.u.), şi piosul rege Iezechia (2 Rg 20, 8
ş.u,). însă la această întrebare mesagerul lui Dumnezeu răspunde prezentându-se cine este şi-i
dă un semn, care este mai degrabă o pedeapsă pentru necredinţă. Ingerul Gavriil a fost trimis
de Dumnezeu pentru a-i aduce lui Zaharia o veste bună. Pentru că nu a crezut mesajului
trimis de Dumnezeu, Zaharia a rămas mut; neputând să mai vorbească până în ziua în care
făgăduinţa dumnezeiască s-a împlinit (v. 20).
Poporul se mira că Zaharia întârzie, iar când acesta a ieşit, era fără grai,
incapabil să anunţe vestea cea bună pe care o primise. Poporul înţelege că preotul a avut o
viziunej că el vrea să vorbească, dar nu poate. Pentru Evanghelistul Luca această
particularitate exprima neputinţa cultului iudaic, ce foarte curând va fi înlocuit de cel creştin.

Elisabeta zămisleşte un fiu (Lc 1, 24 - 25)

Intoarcerea lui Zaharia acasă (v. 23) încheie scena vestirii naşterii Sfântului Ioan.
Versetele 24-25 descriu foarte pe scurt împlinirea făgăduinţei. Elisabeta rămâne însărcinată,
şi pentru aceasta binecuvintează pe Dumnezeu, din moment ce a ridicat ocara sterilităţii ei.

II. Vestea naşterii Mântuitorului Iisus Hristos (Lc 1, 2 6 - 3 8 )

Vestea naşterii Sfântului Ioan adusă de înger preotului Zaharia este urmată
de vestea întrupării Fiului lui Dumnezeu; însă interesul autorului în această subsecţiune se
concentrează în jurul persoanei Fecioarei Maria.

Fecioara Maria din Nazaret (Lc 1, 26 - 27)

Buna Vestire adusă Fecioarei Maria este corelată în mod explicit cu vestea
precedentă, adusă preotului Zaharia, printr-o indicaţie cronologică precisă, «în a şasea lună»
(cf.
v. 26). Acelaşi înger, Gavriil, care «i s-a arătat» lui Zaharia (v. 11), de data aceasta «a fost
trimis» (v. 26) pentru a sublinia planul lui Dumnezeu faţă de un eveniment fundamental din
istoria mântuirii. Se observă totuşi diferenţa «scenografică» între cele două vestiri. Ingerul
Gavriil i s-a arătat preotului Zaharia în templul din Ierusalim, centrul spiritual al iudaismului,
tocmai în momentul culminant al liturghiei zilnice; acum este trimis de Dumnezeu într-un sat
neînsemnat din Galileea, la o copilă sărmană. Paralelismul caracteristic Sfântului Luca vrea
să evidenţieze contrastul net dintre cele două situaţii.
In această parte introductivă, Sf. Luca ne face cunoştinţă cu locul în care
trăia Fecioara Maria, precizează în ce perioadă a vieţii ei se afla şi care era condiţia ei socială.
Este indicat în primul rând locul: Nazaret, în Galileea. Galileea este regiunea muntoasă din
partea de nord a Palestinei biblice. Locuitorii acestei regiuni vorbeau un dialect care-i vădea
înaintea ierusalimitenilor (cf. Mt 26, 73), unde erau priviţi cu o anumită suspiciune (cf. In 7,
41-52). Să fii originar din Galileea nu era o cinste. Nazaretul era un sătuc neînsemnat, de
ţărani, care nu se bucura de nici o consideraţie printre satele vecine (In 1, 46).
De două ori Evanghelistul afirmă şi subliniază că Maria era fecioară, (v. 27; cf. şi
Mt 1,18-25), însă Fecioara Maria era legată şi de un bărbat; era logodită, promisă în
căsătorie( Mt 1,18) lui Iosif, care aparţinea casei lui David.
Potrivit tradiţiei ebraice, atestate în izvoarele rabinice, căsătoria se desfăşura în
două faze: într-o primă fază, cea a logodnei , cei doi tineri îşi exprimau dorinţa reciprocă de a
se căsători şi se angajau în faţa martorilor de a o respecta. Fata rămânea încă la casa
părinţilor; după un an, ea era condusă în casa viitorului soţ şi ei începeau viaţa conjugală.
Numai o dată cu sărbătorirea nunţii cei doi începeau viaţa de familie propriu-zisă, însă deja
din momentul logodnei, fata devenea din punct de vedere legal „femeia" sau „soţia"
bărbatului (cf. Mt 1, 20).
Fecioara Maria a primit vizita îngerului Gavriil în perioada dintre logodnă şi
căsătorie. Potrivit vârstei obişnuite pentru logodnă, ea trebuie să fi avut aproximativ 13 ani.
Alegerile importante pentru viaţa ei fuseseră făcute. Maria era la începutul majoratului şi
dobândise un loc definitiv în comunitatea satului Nazaret. Este soţia lui Iosif, se află sub
protecţia şi ajutorul Iui. Dar Iosif nu este tatăl natural al lui lisus, ci numai cel legal, adoptiv.
lisus însă a crescut în această familie, în casa tatălui Iosif şi a mamei Maria, unde Iosif şi-a
asumat toate responsabilităţile de tată de familie bun şi drept (cf. Lc 2).
 Dumnezeu şi Fecioara Maria: Salutul îngerului (Lc. 1, 28 - 29) ,

Prin salutul îngerului Gavriil, «Bucura te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este
cu tine, Dumnezeu ne descoperă deodată făgăduinţa şi vocaţia Fecioarei Maria 131: bucurie,
har şi ajutor de la Dumnezeu.
Primul cuvânt al îngerului este «Bucură-te!». în Grecia antică, această expresie era
folosită ca un salut obişnuit. Tradiţia latină a tradus expresia prin «Ave» sau «te salut».
Fecioara Maria reprezintă Noul Ierusalim, ea este fiica Sionului, în pântecele căreia
Dumnezeu S-a întrupat (v. 31), împlinind profeţia lui Sofonie 3, 15: Domnul este în mijlocul
tău. Misiunea îngerului cea mai importantă constă în vestirea bucuriei care va cuprinde
pământul o dată cu întruparea lui Dumnezeu.
Cea de a doua expresie din salutul îngerului se referă la apelativul keharitomene.
Ingerul nu i se adresează chemând-o pe nume, «Maria», ci o cheamă keharitomene. Acest
cuvânt exprimă ceea ce Dumnezeu a săvârşit în ea şi prin ea.
Cea de a treia expresie a îngerului, «Domnul este cu tine», se referă la ajutorul lui
Dumnezeu. In limbajul biblic această expresie are o însemnătate precisă. De obicei, este
folosită atunci când Dumnezeu cheamă un om pentru a-i încredinţa o misiune specială în
slujba poporului lui Dumnezeu. Această expresie subliniază faptul că îndeplinirea misiunii lor
nu depinde numai de puterea lor omenească.
Prima reacţie a Fecioarei Maria la salutul îngerului nu este una de bucurie: «Iar ea,
văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie
aceasta ?» (v. 29). Bucuria nu poate fi impusă; ea are nevoie de timp ca să crească şi să se
dezvolte. Devine din ce în ce mai vie, mai profundă şi mai pătrunzătoare când trece printr-un
proces de maturizare. Şi preotul Zaharia s-a tulburat (cf. v. 12) la vedei îngerului; este acea
teamă sfântă cauzată de arătarea unei fiinţe cereşti; Fecioara Maria însă nu s-a tulburat la
vederea îngerului, ci din cauza cuvântului tainic pe care acesta i l-a descoperit. Faptul că
Maria, potrivit descrierii Sfântului Luca, nu s-a lăsat copleşită de emoţie şi că reuşeşte să re-
flecteze asupra însemnătăţii salutului îngerului demonstrează echilibrul perfect al facultăţilor
sale sufleteşti.

.
 Primă parte a mesajului îngerului: Fecioara Maria, Mama lui Mesia (Lc 1, 30 -
34)

După salut, îngerul Gavriii îi comunică mesajul, care se referă la naşterea lui
Mesia: «Nu te teme, Mărie, căci ai aflat har la Dumnezeu». Mesagerul lui Dumnezeu o
reasigură pe Fecioara Maria, printr-o expresie caracteristică teofaniilor şi anghelofaniilor:
«Nu te teme»; apoi o cheamă pe nume, Maria, demonstrând cunoaşterea sa supranaturală.
Fecioara Maria va fi mama lui Mesia însuşi. Acest fapt reiese şi din titlurile pe
care îngerul Gavriii i le atribuie.
Reacţia Fecioarei Maria, de data aceasta, este una de uimire. Intrebarea sa
«Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?» este întru totul firească în situaţia
clar definită la început. Ea este «fecioară» şi «logodită, promisă în căsătorie» (v. 27); «cum,
în ce fel », aşadar va putea să se împlinească vestea adusă de înger ? Potrivit declaraţiei sale
foarte clare, exprimate într-un limbaj biblic consacrat, dificultatea stă în faptul că ea «nu-î
cunoaşte» pe Iosif, adică ea nu a început viaţa conjugală cu el.
Fecioara Maria îi cere îngerului o clarificare nu pentru că ar fi făcut votul
fecioriei, ci pentru că există o tensiune obiectivă între condiţia sa actuală şi evenimentul
iminent pe care i-1 vesteşte îngerul. Nu este vorba de necredinţă, ca în cazul lui Zaharia, ci de
exigenţa de a înţelege sensul acestei maternităţi transcendente şi de a-şi încredinţa viaţa
planului lui Dumnezeu.

Cea de a doua parte a mesajului îngerului: Fecioara María, roaba Domnului (Lc 1, 35 -
38)

Răspunsul îngerului îi oferă Fecioarei Maria un semn al puterii lui Dumnezeu,

solicitând-o să I se încredinţeze în totalitate Lui. Atât Evanghelistul Luca, cât şi Matei scot în
evidenţă actul creator al lui Dumnezeu în momentul conceperii Iui Iisus. Ingerul îi explică
Fecioarei Maria «cum» îl va zămisli pe Mesia, prin intervenţia directă a Duhului Sfânt, fiind
exclus orice raport trupesc. Iisus nu a fost conceput asemenea eroilor din mitologia greco-
romană, în urma unirii dintre o zeitate şi o fiinţă omenească, dintre un zeu şi o femeie.
Fecioara Maria va fi ca un nou Chivot al legământului: va purta în pântece pe
Fiul lui Dumnezeu; de aceea pântecele ei a devenit mai cuprinzător decât cerul, ea fiind
numită de tradiţia ortodoxă Platytera.
 Ca şi în cazul lui Zaharia, îngerul îi dă un semn, chiar dacă Fecioara Maria
nu-1 ceruse (v. 36). Ascultând răspunsul Fecioarei Maria, trebuie să observăm diferenţa
dintre atitudinea şovăitoare a lui Zahărîa (v. 18) şi atitudinea smerită şi plină de credinţa a
Fecioarei din Nazaret, care nu cere nici un semn, ci crede cu putere în cuvântul lui
Dumnezeu: «Iată roaba Domnului. Fie după cuvântul tău ».
Sfântul Luca ne-a oferit una dintre paginile cele mai frumoase de teologie
„mariană" din întreaga Sfântă Scriptură. In centru rămâne însă Persoana Mântuitorului Iisus
Hristos.

III. Intâlnirea dintre Fecioara Maria şi Elisabeta (Lc 1, 39-56)

Scena întâlnirii dintre cele două mame şi, respectiv, a celor doi prunci înainte
de a se naşte este construită de Sf. Luca în baza celor două imne cu caracter liturgic rostite de
Elisabeta (w. 42-45) şi de Fecioara Maria (w. 46-55). Acest episod evidenţiază şi rolul
Fecioarei Maria în istoria lui Israel. Elisabeta, plină şi ea de Duhul Sfânt (cf. v. 41), a răspuns
la salutul Măriei printr-o profeţie prin care este recunoscut rolul rudeniei sale.

Intâlnirea celor două mame şi profeţia Elisabetei (vv. 39 - 45)

După plecarea îngerului (v. 38b), Maria porneşte într-o călătorie din
Nazaretul Galileii spre Iudeea, pentru a vizita pe Elisabeta, rudenia sa. Această vizită este
motivată de semnul primit (v. 36); iar graba Măriei exprimă deplina ei disponibilitate faţă de
planul lui Dumnezeu, dar şi dorinţa de a împărtăşi cu rudenia sa aceeaşi experienţă a materni-
tăţii. Indicarea locului unde locuieşte Elisabeta este foarte vagă: într-un ţinut muntos, într-o
cetate din Iudeea.
Călătoria Măriei a fost comparată de exegeţi cu călă toria chivotului
Domnului, care din Filisteia a fost mutat în casa lui Aminadab, apoi în cea a lui Obed-Edom.
La salutul Măriei, Ioan «a săltat, a jucat, a dansat» de bucurie » (v. 44).
Pentru Sfântul Ioan încep să se împlinească toate cuvintele rostite de înger lui Zaharia, că va
fi plin de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale; încă de acum Ioan îşi inaugurează rolul
său de înaintemergător. Mişcarea fiului în pântece poate fi considerată un semn
premonitoriu.Ea recunoaşte în Maria pe mama lui Mesia.
 «Binecuvântată eşti tu între femei...» (v. 42b) înseamnă: tu eşti cea mai
binecuvântată de Dumnezeu între toate femeile, în particular: între fiicele lui Israel

Imnul de laudă şi de mulţumire adus lui Dumnezeu de către Fecioara Maria (Lc 1,46 -
55)

Magníficat este primul dintre cele trei imne inserate în «Evanghelia

copilăriei» şi prezintă afinităţi evidente cu celelalte două, cu imnul Benedictus (1,67-80) rostit
de preotul Zaharia şi cu Nune dimittis al dreptului Simeon (2, 29-32). Aceste imne reflectă
stilul imnografiei iudaice contemporane autorului.
Potrivit ipotezei celei mai probabile, imnul Magnificat la origine, a fost un
imn iudeo-creştin de lauda şi de mulțumire pentru mântuirea pe care Dumnezeu a săvârşit-o
faţă, de rămăşiţa credincioasă a lui Israel, formată din cei săraci şi smeriţi.
Imnul Magnificat este compus în mare parte din citări, biblice, iar autorul
s-a inspirat mai ales din cântarea Anei (1 Rg 2, 1-10). în contextul nostru, imnul este atribuit
Fecioarei Maria şi constituie expresia laudei şi mulţumirii: pentru ceea ce Dumnezeu a
săvârşit prin ea.

Excurs: Maria, Maica Domnului

Maria sau Mirinm este forma greco-latină a numelui ebraic Miryam, a cărui
însemnătate nu este foarte clară. în aramaică, numele este modificat printr-o altă rădăcină,
Maryam, care are un înţeles clan de „doamnă", „stăpână" (cf. radicalul mar-). Prima încercare
de a explica semnificaţia etimologică a numelui Maryam se datorează Fericitului Ieronim. El
consideră că numele Maryam este compus din mar - „picătură" + yam = „mare", deci
„picătură de mare".
Prima referinţă despre Maria, în ordine cronologică, se găseşte în Epistola
Sfântului Pavel către Galateni (scrisă către anul 56 d. Hr.), în care se spune: «iar când a venit
plita nirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege» (Gal
4, 4).
Relatările copilăriei din Evangheliile după Matei şi Luca se bazează pe
izvoare independente, preluate din tradiţia iudeo-creştină, şi corespund fiecare unei
perspective teologice diferite. Din ele ştim că Maria trăia la Nazaret, în Galileea, şi că era
logodită cu un tâmplar pe nume Iosif, când un înger al Domnului i-a vestit naşterea lui Iisus.
 Textele din Mt 2, 23 şi Lc 2, 39 se referă la faptul că Familia Sfântă, după
naşterea lui Iisus, a trăit în Nazaret. Matei vorbeşte, de altfel, despre o fugă în Egipt, cauzată
de mânia şi invidia lui Irod. Luca relatează despre o vizită făcută de Maria rudei sale
Elisabeta.In Evangheliile canonice se găsesc puţine referinţe la persoana istorică a Măriei. Nu
ne este dat să ştim în ce împrejurări Maria L-a însoţit pe Iisus în slujirea şi în misiunea Sa
publică. Evanghelistul Ioan ne-o prezintă pe Maria alături de Fiul Său la nunta din Cana
Galileii (In 2, 1 ş.u.) şi lângă cruce în momentul răstignirii (In 19, 25), când lisus o
încredinţează ucenicului iubit (v. 26 ş.u.). O referinţă clară despre Maria, în Noul Testament,
se găseşte în FA 1, 14, unde se spune despre ea şi despre ucenici că erau totdeauna împreună
şi «stăruiau într-un cuget în rugăciune».
Literatura apocrifă din secolul al II-lea constituie un alt izvor independent
şi suplimentar, important pentru cunoaşterea Măriei. Cea mai importantă scriere apocrifă care
cuprinde şi cea mai veche istorie despre Fecioara Maria este Protoevanghelia lui lacob. Ea se
bazează pe Evangheliile canonice, dar reflectă şi izvoare independente, în special în textele
care diferă faţă de documentaţia canonică.
Sărbători precum Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie), Praznicul
Sfinţilor Ioachim şi Ana (9 septembrie) sau Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21
noiembrie) se întemeiază pe textul Protoevangheliei lui Iacob, scriere ce nu face parte din
canonul Scripturii.

Naşterea Maicii Domnului

Potrivit unei Vechi tradiţii locale, Ierusalimul a fost lo cul de naştere al

Măriei, Maica Domnului. O veche tradiţie iudeo-creştină plasează casa în care s-a născut
Maria în partea de nord-vest a cetăţii, lângă scăldătoarea Betezda.
Din Protoevangkelia lui Iacob cunoaştem că părinţii Sfintei Fecioare se
numeau Ioachim şi Ana. Ioachim este descris ca fiind foarte bogat, o bogăţie care consta mai
ales din turme de oi. Se presupune că el aparţinea tribului regal al lui David, în timp ce soţia
sa, Ana, se bucura de privilegiul ascendenţei sale sacerdotale, fiind, probabil, sora mai mare a
Elisabetei din Ain Karem. Familia drepţilor Ioachim şi Ana nu fusese binecuvântată de
Dumnezeu cu fii, motiv pentru care era desconsiderată şi înfruntată în momentul aducerii de
daruri şi jertfe la Templul din Ierusalim.
Protoevanghelia lui Iacob afirmă că părinţii Ioachim şi Ana au privit copila
ca pe un dar al lui Dumnezeu şi, după exemplul lui Elcana şi Ana, părinţii lui Samuel (1 Rg 1,
27 - 28), ei au închinat copila lui Dumnezeu, ducând-o la templu la vârsta de 3 ani. Astfel,
Fecioara Maria a fost crescută la templul din Ierusalim, de la vârsta de 3 ani până la cea de 12
ani. Ea şi-a trăit, aşadar, copilăria la templul din Ierusalim. «Se practica, foarte probabil,
nazireatul feminin, adică consacrarea primilor născuţi de parte femeiască (leş 13, 2), existau
apoi femei care slujeau cortului (leş 38, 9; 2 Mac 3,19) şi ştim că proorociţa Ana, văduvă, de
84 de ani, „nu se depărta de templu, slujind ziua şi noaptea în post şi în rugăciune" (Lc 2,
37)». Se pare că în perioada în care puterea arhierească a fost deţinută de Boethieni, preoţii
esenieni au luat parte de asemenea Ia serviciul liturgic de Ia Templu. Ioachim şi Ana, trăiau
în zona de influentă a mişcării eseniene. Astfel se poate înţelege de ce şi-au închinat lui
Dumnezeu copila din fragedă pruncie, şi se poate explica votul castităţii ei.
Atunci când Maria a împlinit vârsta de 12 ani, socotită oficial vârstă a
pubertăţii, preoţii templului s-au întrunit şi au zis: «Ce facem cu ea, ca nu cumva să ne
pângărească locul de rugăciune! ?» (8, 2), adică să nu fie în stare de necurăţie din cauza
menstruaţiei, şi au hotărât ca ea să fie dată în căsătorie. Deşi Maria făgăduise Domnului
fecioria, ea s-a supus hotărârii marelui preot, mai ales că Domnul i-a arătat acestuia în ce fel
va avea loc încredinţarea ei unui bărbat. Probabil că între timp părinţii Fecioarei Maria mu-
riseră, şi astfel arhiereul a încredinţat-o pe «Fecioara Domnului» unui bărbat văduv şi în
vârstă, pe nume Iosif, ales deoarece toiagul său nu numai că a înflorit asemenea toiagului lui
Aaron (cf. Num 17), dar, mai mult, o porumbiţă a zvâcnit din toiagul lui Iosif şi, zburând, s-a
aşezat pe capul lui (9, 1).
Potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif era văduv şi mai avea dintr-o că-
sătorie anterioară patru băieţi şi două fete. Iosif s-a arătat dispus să o ia pe Maria de soţie, ca
să o ajute să-şi păzească votul fecioriei.
Potrivit versiunii canonice a Sfântului Matei şi Protoevangheliei lui Iacob,
Maria nu se afla la Nazaret în acel timp, ci se ocupa cu torsul purpurei pentru a termina
catapeteasma templului şi probabil că rămăsese în casa părintească singură, în timp ce Iosif a
trebuit să plece la treburile sale. Indiferent cum au stat lucrurile din punct de vedere istoric,
este evident că intervenţia îngerului Gavriil ca să vestească zămislirea Fiului lui Dumnezeu a
fost, de fapt, intervenţia personală a lui Dumnezeu în istoria mântuirii.
In timpul sarcinii, se petrec două evenimente importante: vizita pe care
Fecioara Maria o face la Ain Karem Elisabetei şi sosirea lui Iosif acasă, de la lucru, în luna a
şasea. După ce Iosif depăşeşte momentul neînţelegerii tainei sarcinii Măriei, el o aduce pe
Maria în casa lui din Nazaret, pentru ca astfel să fie recunoscută în mod public drept soţie a
sa.
 Dar cüm locul de naştere al lui Iosif era Betleemul, a trebuit să plece cu
Maria în cetatea strămoşului David, pentru ca Pruncul să Se nască în acest loc ancestral al
dinastiei davidice. Călătoria de la Nazaret la Betleem dura aproximativ patru zile. Naşterea
lui Iisus într-o peşteră este menţionată numai în Protoevanghelia lui Iacob, 18,1; 19,1 - 3;
20,3; 21,3, în timp ce Luca plasează naşterea lui Iisus într-un staul. Nu există nici o
contradicţie între cele două versiuni, căci staulul s-ar fi putut afla într-o peşteră, după cum
stau mărturie până azi peşterile din apropierea Betleemului, din satul Beit Sahur, identificat
cu Câmpul păstorilor, locul în care îngerii s-au arătat păstorilor ca să le vestească naşterea
Mântuitorului.
Protoevanghelia lui lacob vrea să apere curăţia Maicii Domnului
împotriva polemicii anticreştine provenite din mediile iudaice, care încercau să facă din
mama lui Iisus o logodnică adulteră, rămasă însărcinată cu un soldat roman, pe nume Pantera.
Impotriva acestor acuzaţii, autorul Protoevangheliei lui Iacob afirmă în mod clar naşterea
minunată a lui Iisus, dar şi naşterea miraculoasă a Fecioarei Maria, care şi-a trăit copilăria la
templu, fiindu-i astfel garantată curăţia de către autorităţile preoţeşti.
Protoevanghelia lui lacob răspunde şi unei polemici care provine din
exterior, a fariseilor, dar şi unei polemici care provenea din interior; probabil a susţinătorilor
păgâno-creş- tini ai dochetismului .

Adormirea Maicii Domnului

Noul Testament nu vorbeşte despre moartea Măriei, înmormântarea ei într-o

peşteră din valea lui Iosafat este amintită pentru prima dată în Transitus Mariae, o operă ano-
nimă din secolele II - III d. Hr. I se cunosc recenzii în siriacă, greacă, coptă, arabă, etiopiană,
latină, georgiană, armeană şi slavă. Influenţa lor a fost foarte mare mai ales în Biserica
Ortodoxă, iar mai apoi şi în Biserica Romano-Catolică.
Termenul tehnic de «adormire» desemnează în tradiţia creştină ultimele clipe
din viaţa pământească a Măriei. Tradiţia iudaică susţinea că drepţii, după ce au adormit, se
regăseau cu părinţii lor. Icoana Adormirii Maicii Domnului este celebră: Maria este culcată
pe patul de moarte. In mod curios, ea este înconjurată de cei doisprezece Apostoli. Iisus
preaslăvit, în picioare, ţine în mâini sufletul curat al Maicii Sale, sub forma unui nou-născut
înfăşurat în scutece. De jur-împrejur, numeroşi îngeri într-un nor de lumină. Pentru a înţelege
teologia icoanei, nu există altă : posibilitate decât citirea scrierii apocrife cunoscute sub nuli
mele de Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
 Această scriere apocrifă, tradusă în diferite limbi, este foarte veche. Ea provine
din mediul iudeo-creştin de la Ierusalim şi ar putea fi datată spre sfârşitul secolului II d. Hr.
In urma studiilor de critică textuală, cercetătorii au ajuns la : concluzia că versiunea greacă a
acestei scrieri apocrife, ce provine din Biblioteca Vaticană este cea mai veche.
Dormitio Mariae este una din scrierile reprezentative. In manuscrise, această
relatare este considerată ca fiind opera Sfântului Ioan Evanghelistul sau a Sfântului Ioan
Teologul.
Potrivit surselor documentare apocrife, Maica Domnului, la zece ani după
moartea şi învierea Fiului, ar fi părăsit Ierusalimul, devenit periculos pentru creştini, plecând
împreună cu Sfântul Ioan la Efes (pe la anul 43 d. Hr.). în această perioadă de zece ani trăiţi
la Ierusalim după moartea şi învierea Fiului, Maica Domnului a fost sufletul Bisericii-mame
din Ierusalim. A fost martora şi sursa de inspiraţie principală pentru cei ce au dorit să
cunoască adevărul despre Fiul său, Iisus Hristos. Potrivit tradiţiei Bisericii din Efes, se
presupune că a adormit în jurul anilor 45 - 48 d. Hr., la Efes, oraşul în care a trăit şi a
propovăduit Sf. Ioan Evanghelistul. Potrivit tradiţiei Bisericii din Ierusalim, Maica Domnului
şi-a cunoscut apropierea sfârşitului vieţii în timp ce se afla pe Muntele Sion, unde a şi
adormit. A fost înmormântată într-o peşteră din Valea lui Iosafat, lângă grădina Ghetsimani.
Peştera ce adăpostea mormântul Fecioarei a fost mai apoi transformată într-o Biserică
rupestră (sec. IV). în 431, Biserica din Efes a pretins că ar avea mormântul Maicii Domnului
în acel oraş şi că l-ar cinsti; însă în 451, Patriarhul Iuvenalie l-a convins pe împăratul Marcian
(450 - 457 d. Hr.) că tradiţia Bisericii din Ierusalim este mai întemeiată.
Tot scrierile apocrife vorbesc despre înălţarea Fecioarei cu trupul la cer,
asemenea Fiului său Iisus.

IV.Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi Cântarea

tatălui său, preotul Zaharia (Lc 1, 57 - 80)

Episodul naşterii Sfântului Toan Botezătorul inaugurează dipticul narativ

despre naşterea celui mai mare profet născut din femeie şi despre naşterea Mântuitorului
Hristos. Relatarea detaliată a naşterii Sfântului loan Botezătorul (vv. 57-66) încadrează imnul
de laudă şi de mulţumire adus de preotul Zaharia Iui Dumnezeu (vv. 67-79: Benedictus) şi se
încheie cu o scurtă informaţie despre creşterea Sfântului Ioan (v. 80).
 Naşterea şi circumcizia (Lc 1, 57 - 66)

După ce au trecut cele nouă luni de la zămislirea fiului Eîisabetei (v. 24), s-
a împlinit vremea ca ea să nască (v. 57). Deşi Fecioara Maria a stat împreună cu ea în
ultimele trei luni de sarcină (v. 56), în această nouă scenă autorul nu mai vorbeşte deloc
despre ea, concentrându-se asupra Elisabetei şi a naşterii fiului acesteia.
Bucuria "bătrânilor părinţi pentru naşterea fiului atât de dorit s-a răspândit
printre «vecini şi rude» (v. 58), potrivit veştii date de înger (v 14).
Zaharia şi Elisabeta, potrivit Legii mozaice, la opt zile de la naştere au
circumcis pruncul. Circumcizia era semnul legământului lui Dumnezeu cu Avraam (cf. Fac
17,12; Lev 12, 3) şi, prin intermediul ei, fiecare prunc de parte bărbătească din Israel devenea
membru al poporului ales şi; moştenitor al făgăduinţelor dumnezeieşti (cf. Ios 5, 2-9).De ritul
circumciziei, în iudaismul târziu, era legat şi cel al punerii numelui: în Vechiul Testament
numele era pus deja la naştere (cf. Fac 25, 25 ş.u.). După cuvântul îngerului, cititorul
cunoaşte deja numele pruncului (cf. v. 13), însă vecinii şi prietenii veniţi pentru ceremonie
ignoră acest fapt şi vor să-i fie dat numele tatălui (v. 59). Intervenţia Elisabetei mai întâi, apoi
a lui Zaharia, reconfirmă alegerea numelui dat de îngerul lui Dumnezeu (vv. 60 - 63).
Importanţa acordată punerii numelui are un rol precis. Pe de o parte, ea
trebuie să corespundă indicaţiei dumnezeieşti: personalitatea pruncului este determinată de
planul lui Dumnezeu faţă de el. Pe de altă parte, insistenţa cu care Zaharia pretinde să se
urmeze indicaţiile date de îngerul Gavriil demonstrează că de această dată el crede cu
adevărat şi se supune voinţei lui Dumnezeu. Vindecarea sa a fost imediată, după ce a scris
numele Ioan pe o tăbliţă (de argilă sau de ceară): «şi îndată i s-a deschis gura şi limba şi
vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu» (v. 64).

Cântarea lui Zaharia (Le 1, 67 - 79)

Asemenea cântării Fecioarei Maria, Cântarea lui Zaharia este, de fapt, un

psalm iudeo-creştin, constituit din numeroase reminiscenţe veterotestamentare, pentru a pro-
slăvi milostivirea şi credincioşia lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele Sale. Este vorba de o
cântare de mulţumire în formă imnică, expresie tipică a credinţei profunde din mediile iudeo-
creştine ale secolul I.
 De îndată ce Zaharia a redobândit cuvântul, el a început să-L
binecuvinteze pe Dumnezeu (v. 64) şi să-I mulţumească pentru naşterea Fiului. Ca şi
Elisabeta (v 41), s-a umplut de Duhul Sfânt şi a proorocit ( v. 67).
Cântarea poate fi structurată în două părţi: vv. 68 - 75 şi vv 76 - 79. Prima
parte a cântării lui Zaharia este o mulţumire dedicată intervenţiei lui Dumnezeu, Care
împlineşte făgăduinţele Sale prin întruparea lui Hristos (vv. 68 - 75); iar cea de a doua parte
este o genethlia-kon, adică o profeţie despre viitoarea misiune a noului născut.

Excurs: Sfântul loan Botezătorul

Potrivit textelor din Lc 1, 5-25, 57-80, Sfântul loan s-a, născut într-o familie de
preoţi, cu puţin mai înainte de naşterea lui Iisus (probabil în anul 7 î. Hr.). Tatăl său, Zaharia,
era preot la templul din Ierusalim. Acestei familii, care ajunsese la bătrâneţe, Dumnezeu i-a
dăruit un fiu, împlinind astfel rugăciunile lor neîncetate.
Sfântul Ioan Botezătorul a făcut parte din cercul profeţilor populari ai secolului
I d. Hr, însă, spre deosebire de aceştia, el nu a revendicat pentru sine deţinerea unor puteri
ieşite din comun. El a fost un om al cuvântului şi un eremit cu totul deosebit de «falşii
prooroci din vremea sa». In timpul prefectului Iudeii, Ponţiu Pilat (26 - 36 d. Hr.), un
prooroc samarinean se prezenta ca fiind un nou Moise. In anul 45 d. Hr., un anumit Teudas a
adunat un mare număr de persoane la râul Iordan ca să le arate că desparte apele râului ca să
le treacă.
Misiunea încredinţată de Dumnezeu Sfântului Ioan este descrisă în termeni
foarte precişi în cântarea de laudă a tatălui său, preotul Zaharia (Lc 1, 67 - 79).

Creşterea Sfântului Ioan în pustie (v. 80)

Fără să mai fie menţionaţi părinţii săi (probabil că mu riseră între timp), Sf.
Luca precizează că Ioan (copil, sau tânăr adult ) trăia în «ţinuturi pustii până în ziua arătării
lui către Israel» (Lc 1,80).
Versetul 80 este primul «sumar» narativ întâlnit în opera Sfântului Luca şi
rezumă creşterea copilului Ioan, în termenii în care Vechiul Testament descrie creşterea lui
Isaac (Fac 21,8), Samson (Jud 13,24) şi Samuel (1 Rg 2,21): «iar copilul creştea şi se întărea
cu duhul (euxanen kai ekrataiouto pneiimati)». Forţa duhovnicească a Sfântului Ioan, despre
care se făcuse deja referire în Lc 1,17, va deveni evidentă în momentul începerii
propovăduirii sale (cf. Lc 3, 7-14) şi va fi elogiată de Mântuitorul Hristos însuşi (cf. Lc 7, 24-
28).
Unii cercetători nu exclud prezenţa pentru o vreme a Sfântului Ioan printre
membrii comunităţii eseniene de la Qumran. Vorbind despre aceştia, istoricul evreu Iosif
Flaviu ne încunoştinţează că esenienii «adoptau copiii la o vârstă destul de fragedă pentru a fi
lesne educaţi, iar atunci îi tratează ca pe nişte membri ai familiei şi le insuflă doctrinele lor».
După moartea bătrânilor săi părinţi, este foarte probabil ca Ioan Botezătorul să fi fost adoptat
de esenieni, fapt care ar explică existenţa sa în pustie, până când «a fost cuvântul lui
Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia» (Lc 3, 2). Chemarea Sfântului Ioan de către
Dumnezeu a comportat desprinderea de comunitatea ezoterică şi separatistă a esenienilor şi
începutul activităţii de propovăduire a botezului pocăinţei şi iertării păcatelor tuturor iudeilor
care veneau la el.
Botezul lui Ioan dobândeşte o explicaţie posibilă în legătură cu îmbăierile
rituale ale esenienilor, dar, spre deosebire de îmbăierile rituale zilnice ale esenienilor, botezul
Iui Ioan este unic, irepetabil, însoţind mărturisirea păcatelor şi pocăinţa: era un botez «al
pocăinţei spre iertarea păcatelor» (cf. Mc 1, 4; Lc 3, 3). Botezul lui Ioan se administra tuturor
oamenilor, în timp ce abluţiunile esenienilor erau rezervate doar iudeilor şi erau repetabile.
Spre deosebire de feluritele forme de abluţiune în care fiecare persoană îşi aplica baia rituală,
botezul iui Ioan era administrat de ei altora, nu în bazine special amenajate, ci în apă,
curgătoare, fie în râul Iordan, fie în izvoare precum cele din apropiere de Salim.
Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei, prin care Ioan nu făcea decât să
pregătească adevăratul botez instituit de Mântuitorul Hristos: botezul din apă şi din duh.
Botezul lui Ioan a avut o durată limitată, şi era adresat tuturor categoriilor de persoane, şi nu
unui grup limitat.

Vocaţia profetică şi activitatea Sfântului Ioan Botezătorul

Activitatea Sfântului Ioan Botezătorul este asemenea chemărilor profetice

ale Vechiului Testament. El este chemat de către Dumnezeu să-şi îndeplinească misiunea sa.
La originea activităţii Sfântului Ioan Se află Dumnezeu însuşi, Cel ce l-a trimis. De această
trimitere dumnezeiască depinde obligativitatea şi valoarea botezului său. Trimisul lui
Dumnezeu face cunoscute oamenilor gândul şi voinţa Sa, Prin intermediul botezului creştin,
fiecare persoană se află sub har, dar este supusă şi împlinirii exigenţelor lui Dumnezeu.
 Locurile de cult în care primii creştini îl cinsteau pe Sfântul Ioan
Botezătorul erau schimbate de pe un mal pe altul al Iordanului. Harta geografică a Palestinei,
descoperită pe mozaicul paviment al Bisericii din Madaba (Iordania), realizat în anul 565 d.
Hr., identifică locul unde boteza Ioan şi unde, cu siguranţă, a fost botezat şi Mântuitorul, pe
ţărmul oriental al Iordanului, lângă Ierihon, în apropierea Mănăstirilor Sf. Gherasim şi Sf.
Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan nu boteza însă numai în acest loc, ci «în toată împrejurimea
Iordanului» (Lc 3, 3).
Misiunea Sfântului Ioan constă, în primul rând, în «propovăduirea
botezului pocăinţei spre iertarea păcatelor; (3, 3). Sfântul Ioan s-a prezentat public ca un
vestitor, ca un herald care proclama un mesaj dumnezeiesc. Kerygma Sfântului Ioan este
sintetizată în cuvântul «metânoia, schimbarea minţii, pocăinţă». Sf. Ioan propovăduia nece-
sitatea schimbării mentalităţii oamenilor, întoarcerea la Dumnezeu şi respectarea voinţei Lui.
Poporul trăieşte în păcat, într-o stare potrivnică de neascultare, de aceea are nevoie de iertarea
păcatelor. Insă împăcarea cu Dumnezeu poate avea loc numai prin schimbarea mentalităţii şi
prin pocăinţă. Pocăinţei, Sfântul Ioan îi asociază «botezul, afundarea în apă, băptisma», un
gest cu o valoare simbolică evidentă, propus poporului ca rit de purificare, semn al recu-
noaşterii nevoii de iertare şi al dorinţei de schimbare. Numai aşa poate fi pregătită venirea
Domnului şi se poate avea parte de mântuire. Botezul predicat şi administrat de Sfântul Ioan
(cf. Lc 3,7,. 21) nu este încă botezul creştin «în numele lui Iisus Hristos». La rândul său,
botezul lui Ioan se deosebea atât de botezul prozeliţilor, practicat în sinagogile iudaice, cât şi
de îmbăierile rituale repetate, pe care le practicau esenienii din comunitatea de la Qumran.
Botezul lui Ioan era administrat o singură dată, fără să mai fie repetat. Aspectul exterior al lui
Ioan este emblematic prin simplitatea caracteristică unui prooroc. Potrivit textului din Mt 3,4,
Ioan «avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului,
iar hrana lui erau lăcuste şi miere sălbatică».

Intemniţarea Sfântului Ioan

Activitatea Sfântului loan Botezătorul a avut ca efect imediat arestarea sa de

către puterea politică, reprezentată de Irod Antipa. Evanghelistul Luca nu istoriseşte în detalii
moartea Botezătorului, precum o fac Mc 6,17 - 29 şi Mt 14, 3-12. Sfântul Luca prezintă
încheierea misiunii Sfântului loan Botezătorul ca pe un moment ce marchează, pe de o parte,
sfârşitul perioadei de pregătire a omenirii pentru venirea lui Mesia, iar pe de alta, inaugurarea
activităţii Sale publice.
 Potrivit relatărilor evan ghelice, motivul condamnării Sfântului loan
Botezătorul este unul moral: Irod Antipa a dispus aruncarea Sf, loan Botezătorul în temniţă
mai mult din cauza criticilor profetului la adresa vieţii lui personale. Irod Antipa fusese că-
sătorit cu fiica lui Aretas al IV-lea, regele nabateilor, pe care o repudiase pentru a se căsători
cu Irodiada, soţia fra telui său vitreg, Filip. Căsătoria aceasta, potrivit legii mozaice, era
nepermisă, deoarece fratele lui Irod era încă în viaţă.
Iosif Flaviu ne-a transmis şi locul unde a fost executat Sf. Ioan
Botezătorul: în fortăreaţa Machaerus, care se află în Pereea, de-a lungul Iordanului, în
apropierea locului în care Ioan boteza şi la graniţa cu regatul nabateilor.
In Evanghelia Sfântului Luca, întemniţatul Ioan va fi elogiat de
Mântuitorul însuşi pentru măreţia sa (Lc 7,18 - 35), însă fără nici o referire la martiriul său.
Luca reproduce numai un cuvânt al lui Antipa: «lui Ioan eu i-am tăiat capul» (Lc 9, 9).
Mormântul său era cinstit la Sebaste (în Samaria) în secolul al IV-lea. Ucenicii săi i-au
înmormântat trupul şi probabil că unii dintre ei L-au urmat pe Iisus (cf. Mt 14,12). Este
posibil ca după moartea profetului să se fi produs o ruptură în rândul ucenicilor săi.
Comunitatea creştină primară s-a confruntat cu botezul practicat de ucenicii lui Ioan (FA 19,
1 - 7). Probabil că au fost mulţi ucenici care i-au rămas credincioşi şi este posibil să regăsim
influenţa lor în secta mandeilor, care există până azi în Irak.
In memoria Sfântului Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului s-
au instituit ordine cavalereşti care există şi azi: Cavalerii ospitalieri ai Sfântului Ioan din
Ierusalim, întemeiat în 1099 şi care în timpul Reformei s-a împărţit în Cavalerii loaniţi
(evanghelici) şi Cavalerii de Malta (catolici). Activitatea acestor ordine cavalereşti este una
de asistenţă socială.
Iconografia i-a prezentat pe Sf. Ioan şi pe Fecioara Maria alături de tronul
lui Hristos, Judecătorul universal (icoana Deisis).

V.Naşterea Mântuitorului lisus Hristos (Lc 2,1 - 20)

Cel de al doilea tablou al dipticului naşterilor extraordinare cuprinde

pericopa Lc 2, 1 - 21. Sfântul Luca pune mai mult în lumină evenimentul naşterii lui lisus, iar
circumcizia şi punerea numelui sunt numai menţionate (cf. v. 21).
 Recensământul lui Quirinius (Lc 2,1 - 5)

Naşterea Mântuitorului este prezentată în contextul politic al Imperiului

roman în timpul domniei împăratului Octavian Augustus (27 î. Hr. - 14 d. Hr.), cu prilejul
unui recensământ organizat de Publius Sulpicius Quirinius, când acesta îndeplinea funcţia de
guvernator al provinciei imperiale Siria.
Recensământul este confirmat de o inscripţie descoperită la Beirut şi
cunoscută azi ca Lapis Venetus.
Potrivit datelor de care dispunem azi, recensămintele în provinciile
imperiale erau organizate în două etape:
1. apografé, adică înscrierea şi înregistrarea stării personale; corelată cu această operaţie era
înscrierea în registrele fiscale publice şi reperarea proprietăţilor funciare.
2. apotimesis, adică evaluarea efectivă a patrimoniului şi determinarea valorii nominale a
impozitului.
Chiar şi menţionarea recensământului (ignorat de Sf. Matei) îşi are
importanţa lui: el constituie un prilej providenţial pentru părinţii după trup ai Mântuitorului
de a merge la Betleem. Potrivit Noului Testament, dreptul Iosif era teslar, dulgher (Mt 13,55).
Cuvântul din textul originar, tradus ad litteram, înseamnă «constructor edilitar, mic
antreprenor de case. Iosif construia case din lut şi din piatră; modifica şi ajusta grotele
naturale ca să poată fi locuite. Termenul de teslar, dulgher provine din evul mediu, deoarece
în acea perioadă casele se construiau cu mult lemn.
Cetatea de origine a Dreptului Iosif, Betleemul, era vestită ca cetate de
constructori şi dăltuitori în piatră, care erau chemaţi în toate regiunile. Cei necăsătoriţi
obişnuiau să stea perioade lungi de timp în alte regiuni ale Palestinei. Se poate astfel explica
de ce Iosif din Betleem s-a mutat în Nazaret din motive de lucru. Aici, la Nazaret, trăia şi se
logodise deja cu Maria, iar în timpul recensământului a trebuit să se reîntoarcă în cetatea sa
natală pentru a se în scrie în registrul de taxe şi, deşi Maria era însărcinată, a trebuit să
parcurgă tot drumul din Nazaret până în Betleem. Convingerea Sfântului Luca este că
Dumnezeu Se foloseşte de împăraţi, de guvernatori, de legi omeneşti pentru a împlini
făgăduinţele Sale mântuitoare.
 Naşterea lui Iisus (Lc 2, 6 - 7)

Sfântul Luca reafirmă descendenţa davidică a Dreptului Iosif (cf. 1, 27),

care împreună cu naşterea la Betleem constituiau o dovadă a mesianităţii lui Iisus. Inainte de
a întreprinde această călătorie, el era logodit deja cu Maria, care era însărcinată (v. 5). Ne
scapă motivele pentru care şi Maria a trebuit să facă această călătorie. Textul nu ne spune
nimic. «Când s-au împlinit zilele ca ea să nască» (v. 6), Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-
Născut de Dumnezeu
Titlul de Unul-Născut nu implică faptul că Maria ar mai f fi avut şi alţi fii,
nu înseamnă aici primul născut între fraţi trupeşti, ci primul şi ultimul.
Celelalte particularităţi, înfăşatul Pruncului, aşezarea în iesle, pregătesc
vestirea păstorilor (v. 12), însă sugerează şi grija maternă a Mariei, care naşte în condiţii
umile. Pruncul Iisus este culcat în iesle pentru că nu mai era loc de găzduire pentru ei (cf. v.
7). Termenul katâlyma se întâlneşte şi în descrierea Cinei celei de Taină şi desemnează
camera de oaspeţi de la etajul superior al unui imobil (cf. Lc 22,11). Din punct de vedere eti-
mologic, termenul indică locul unde un călător deshăma calul sau alte animale de povară
pentru a lăsa bagajele şi a rămâne peste noapte. Probabil că prin termenul katălyma,
Evanghelistul se referă la o cameră mai mare a unei case de oaspeţi sau a unui han, unde nu
mai aflaseră loc şi pentru ei. De aceea a trebuit ca Maria şi Iosif să se mulţumească să
găsească loc într-o grotă din apropierea casei de oaspeţi, care era folosită de obicei fie pentru
locuit, fie pentru adăpostit animalele domestice. Astfel de grote naturale care erau adaptate şi
folosite pentru locuit stau mărturie vie până astăzi în apropierea Betleemului.
Textul nu vorbeşte de prezenţa animalelor. Boul şi asinul au fost introduse
mai târziu de tradiţie (Sf. Iustin).

Revelaţia făcută păstorilor (Lc 2, 8 -14)

Scena revelării lui Dumnezeu se desfăşoară în preajma Betleemului în timpul

nopţii. Există, cu siguranţă, o legătură tradiţională între localitatea Betleem şi tema
păstorului: David, care se născuse la Betleem, era purtătorul făgăduinţei mesianice, iar înainte
de a deveni rege, a fost păstor (cf. 1 Rg 16,11; 17,15).
In timp ce stăteau de strajă noaptea la turmele care se aflau pe câmp, ei sunt
destinatarii unei revelaţii. Adnotarea pare să excludă perioada iernii, deoarece în acest ano-
timp nu era posibil ca turmele să stea pe câmp în timpul nopţii. Noaptea probabil că are şi un
sens teologic, referin- du-se la un text din Cartea înţelepciunii lui Solomon.
Revelaţia propriu-zisă (vv. 9-12) conţine multe elemen te care amintesc
vestea adusă de îngerul Gavriil lui Zaharia şi Fecioarei Maria; lipseşte numai reacţia umană.
Versetul 11 constituie centrul doctrinar al acestui epi sod, având însemnătate
hristologică. Naşterea Mântuitorului constituie un eveniment transcendent, pe care numai un
înger al lui Dumnezeu îl poate revela oamenilor. îngerul vesteşte păstorilor că bucuria
mesianică este deja în act, deoarece azi mântuirea a început să se realizeze prin naşterea lui
Mesia.
Semnul dat păstorilor este Pruncul «înfăşat» şi culcat în iesle . Acest Prunc
este Mântuitorul şi Domnul, titluri care-1 vor fi atribuite şi după învierea din morţi. Pruncul
nu este prezentat învăluit de nici un semn exterior al slavei dumnezeieşti.
Impreună cu îngerul care aduce vestea păstorilor, se uneşte deodată «mulţime
de oaste cerească», v. 13. In timp ce îngerul face cunoscută identitatea Pruncului, corul înge-
resc atrage atenţia asupra răsunetului universal al naşterii lui Hristos. Ei laudă pe Dumnezeu
pentru naşterea lui Mesia. Din această oaste cerească fac parte în primul rând îngerii fiecărui
neam, care primesc cu mare bucurie întruparea Mântuitorului. Naşterea Mântuitorului nu-i
putea lăsa indiferenţi, de aceea coboară să vestească dimensiunea cosmică (cerul şi pământul)
a întrupării şi răscumpărării lui Hristos.
Mesajul îngerilor se referă deci la darul păcii mesianice făcut de Dumnezeu
tuturor oamenilor, «binevestind pacea prin Iisus Hristos» (cf. FA 10, 36).

Vizita păstorilor (Lc. 2,15 - 20)

In partea finală a episodului, Sfântul Luca înregistrează o reacţie întreită a protagoniştilor fată
de acest eveniment al Naşterii Mântuitorului. In primul rând este reacţia păstorilor care merg
la Betleem să constate ceea ce le descoperise îngerul Domnului şi, în acelaşi timp, să
vestească ceea ce au văzut (vv. 15 - 17, 20). In al doilea rând, este înregistrată atitudinea
oamenilor, care se minunau de cele auzite de la păstori (v. 18); Iar în al treilea rând, Sfântul
Luca consemnează atitudinea Fecioarei Maria care păstra toate aceste cuvinte, punându-le în
inima sa (v 19).
 VI.Circumcizia şi prezentarea la templu a Pruncului
Iisus (Lc. 2, 21 - 40)

După cele două istorisiri paralele despre naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
şi a Mântuitorului Hristos, autorul relatează două veniri ale lui Iisus la templul din Ierusalim.
Prima se referă la aducerea şi închinarea Pruncului de către părinţii după trup, iar cea de a
doua, la pelerinajul pascal la vârsta de 12 ani.

Circumcizia şi prezentarea la templu (Lc 2, 21 - 24)

Circumcizia (v. 21) pecetluieşte deplina apartenenţă a Iui Iisus la

descendenţa lui Avraam, ca semn al legământului dintre Dumnezeu şi poporul Său (cf. 1, 59).
«Numele» care este dat Pruncului cu acest prilej nu este altul decât cel indicat de înger în
momentul Bunei-Vestiri (cf. 1, 31). El se referă la misiunea lui Iisus ca Mântuitor, după cum
fusese descoperit păstorilor din Betleem de către înger (cf. 2,11).
Sfântul Luca introduce un nou episod prin cuvintele: «Şi când s-au împlinit
zilele curăţirii lor...» (v. 22). El menţionează ritul «curăţirii lor », deşi Legea lui Moise (cf.
Lev 12, 1 - 8), se referă numai la mamă, care după 40 de zile (7+33) de la naşterea unui băiat
trebuia să se prezinte la templu pentru ritul de curăţire. Potrivit Leviticului, sângele din
timpul naşterii o făcea pe mamă să se afle într-o stare de necurăţie rituală. Intre diferitele
explicaţii care se pot da pluralului «lor», cea mai simplă consta în a considera că Sfântul Luca
(fiind păgân convertit, cunoştea prea puţin ritualul iudaic) a asociat ritualului de curăţire a
Măriei gestul prezentării Fiului Iisus la templu. Intâiul-născut de parte bărbătească (fie om
sau animal) era închinat lui Dumnezeu (cf. leş 13.11 ş. u.). Legea însă prevedea şi răs-
cumpărarea întâiului-născut (cf. Num 8.14-16) prin plata a cinci sicii de argint (valoarea a
douăzeci de zile lucrătoare).
Sfântul Luca nu este atât de interesat de ritul curăţiei Măriei, cât mai ales de
prezentarea lui Iisus ca Prunc, la templu. Gestul «prezentării, înfăţişării Pruncului Iisus la
templu trebuie înţeles în sensul oferirii Fiului ca dar de jertfa Tatălui Său. Fiul este condus în
templu, locul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Astfel Iisus ca om intră
pentru prima dată în casa Tatălui Său.
 In tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe, în fiecare an, pe 2 februarie, se
prăznuieşte întâmpinarea Domnului . Această denumire a sărbătorii evidenţiază accentul care
se pune pe Persoana dumnezeiescului Prunc.
In versetul 24, Sfântul Luca vorbeşte de jertfirea unei perechi de
turturele sau de porumbei, ceea ce caracterizează condiţia umilă a părinţilor după trup.
Această jertfă nu se referă la curăţia mamei, ci mai ales la închinarea Pruncului Iisus, la
consacrarea Sa - asemenea pruncului Samuel - Tatălui, pentru a edifica Templul Persoanei
Sale divino-umane. Evanghelistul face trimitere, probabil, la jertfa ca nazireu, închinat lui
Dumnezeu (cf. Num 6, 10). Insistenţa autorului cu privire la împlinirea Legii nu se referă atât
la respectarea ei, cât mai ales la pregătirea următoarei etape din istoria mântuirii: trecerea de
la Lege la Hristos.

Mărturia dreptului Simeon, imnul «Acum slobozeşte !» şi mărturia Anei (Lc 2, 25 - 38)

Momentul central al acestei relatări îl constituie întâm pinarea

Pruncului Iisus de către Simeon. Acest bătrân, al cărui nume înseamnă «cel ce ascultă şi se
supune este ascultător faţă de Duhul Sfânt. Se spune despre el că era un om «drept» şi
«temător sau evlavios», în sensul că respecta cu stricteţe Legea (v. 25); am spune noi astăzi:
un sfânt al Vechiului Testament, care «era pregătit să fie martor al lui Iisus ca Dumnezeu şi
Mântuitor, când va veni în lume».
In versetele 25-27 este subliniată de trei ori lucrarea Duhului Sfânt asupra
lui Simeon, ceea ce face din el prototipul tuturor proorocilor creştini, a căror menire este
aceea de a sluji pe Dumnezeu la templu, deşi el nu era un preot consacrat, asemenea lui
Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, înaintemergătorul Domnului.
Simeon ia Pruncul în braţe şi rosteşte cuvinte inspirate, adresându-se în
primul rând lui Dumnezeu, apoi mamei, şi, în ultimul rând, Pruncului Iisus.
După Imnul de lauda al Măriei (Lc 1,46-55) şi Cântarea lui Zaharia (Lc 1,
68-79), Cântarea lui Simeon, (Lc 2, 29-32) constituie încununarea celorlalte două imne pe
care le întâlnim în «Evanghelia copilăriei».
Cântarea dreptului Simeon se compune din două părţi: vv. 29-33: o
binecuvântare şi vv. 34-35: o profeţie, vv. 33-35.
Prima parte a imnului se deschide printr-o invocaţie (v. 29), căreia îi
urmează o motivaţie (vv. 30-31), care, la rândul ei, oferă o dublă explicaţie termenului
soterion (cf. v. 32).
 Simeon I se adresează lui Dumnezeu ca un «rob» credin cios Legii, înzestrat
cu darul aşteptării împlinirii făgăduinţei, ca şi patriarhul Avraam (cf. Fac 15,15). «Acum» la
începutul frazei se referă indiscutabil la prezenţa lui Hristos. «slobozeşte pe robul Tău în
pace» în sensul de «a elibera, dezlega», «după cuvântul Tău», adică potrivit făgăduinţei.
«Pacea» pe care bătrânul Simeon o întrevede şi o doreşte nu este lipsită de conotaţie
hristologică. Simeon îi poate cere lui Dumnezeu ca el să treacă «în pace», mulţumit, din
această lume la cea veşnică.
Cel de al doilea stih din acest imn indică motivaţia; «pentru că ochii mei
au văzut mântuirea Ta» (v. 30). Dreptul Simeon a fost martorul întrupării Mântuitorului
Hristos, de aceea înnomenirea Domnului o numeşte mântuire, pentru că pentru mântuirea
oamenilor s-a făcut.
«Dreptul Simeon a văzut în Pruncul pe Care L-a luat în braţe „mântuirea
gătită de Dumnezeu" nu tuturor popoarelor, ci „în faţa tuturor popoarelor", căci nu toţi
oamenii îl
vor primi ca Mântuitor, dar toate popoarele vor şti de ea, căci ea se va arăta în faţa tuturor. In
sensul acesta, Hristos va fi „lumină spre descoperirea neamurilor".
Cuvintele dreptului Simeon sintetizează foarte bine perspectiva
Evanghelistului, exprimată de-a lungul întregii sale opere.
După ce a binecuvântat pe Dumnezeu şi I-a mulţumit pentru momentele ce
i-au fost date să le trăiască, dreptul Simeon îi binecuvintează acum pe „părinţii" Pruncului,
bucurându-se împreună cu ei pentru privilegiul de a avea un astfel de Prunc (v. 34; cf. şi Lc 1,
42).
Cea de a doua parte a profeţiei lui Simeon (vv. 34-35) conţine profeţia
despre neacceptarea lui Mesia de către Israel. Cuvintele adresate de bătrânul Simeon
Fecioarei Maria (foarte probabil în curtea exterioară a templului, unde era admisă prezenţa
femeilor). El va scoate adevărul la lumină şi-i va provoca pe toţi cei care-L vor cunoaşte, îi va
aduce într-o stare de criză, care să le permită luarea unei hotărâri de care va depinde căderea
sau ridicarea lor, viaţa sau moartea, a fi cu sau împotriva lui Dumnezeu.
Alături de bătrânul Simeon, Sf. Luca prezintă intervenţia proorociţei Ana
(vv. 36-38). Numele ei înseamnă «graţie, har, favoare». Portretul ei este bogat în adnotări
biografice: originea, vârsta şi statutul ei social şi religios. Văduvă şi proorociţă, Ana
recapitulează în sine numeroase figuri ale Vechiului Testament, de la Debora la mama lui
Samuel, al cărei nume îl şi poartă, ea anticipând totodată şi categoria văduvelor creştine (cf. 1
Tim 5, 3-16), al proorociţelor menţionate de Sf. Luca însuşi în Faptele Apostolilor 21, 9.
Asemenea lui Simeon, şi Ana «slujea Domnului noaptea şi ziua în post şi rugăciuni» (cf. v.
37), ducând o viaţă sfântă, sensibilizată duhovniceşte, fără să se depărteze de templu.
Văduvia ei subliniază aspectul religios al consacrării sale religioase faţă de Dumnezeu, ea
nemaicăutând un al doilea bărbat. Ea constituie un model pentru văduvele creştine care-şi
asumă această condiţie. Iluminată de Duhul Sfânt, Ana recunoaşte dumnezeirea Pruncului
Iisus.
Aceste două prsonaje, reprezintă poporul Israel in cea mai bună lumină:
credincios, ascultător, perseverant in rugăciune, care astepta și nădajduia in implinirea
făgăduintelor dumnezeiești.
Versetele 39 -40 sunt doua adnotari despre intoarcerea in Nazaret și
despre creșterea lui Iisus. Ele incheie episodul prezentarii la templu a pruncului Iisus. Iisus va
locui in Nazaret. Sfanta Familie s-a intors acasa, in Nazaret, dupa prezentarea și inchinarea
Pruncuui la templu la patruzeci de zile de la nașterea lui Iisus in Betleem.

II. Evanghelia copilăriei Mântuitorului Iisus Hristos potrivit relatării mateene (Matei 1-
2)

Structura:

a. Primul capitol:

- originea umană (Matei 1, 1-17)

- originea divină (Matei 1, 18-25)

b. Al doilea capitol: Epifania mesianică a lui Hristos prezentată în 4 planuri:

- planul magilor contrapus lui Irod

- planul lui Irod eșuat

- exilul lui Iisus din Egipt

- în Galileea Hristos Înviat va manifesta ca Domn și Mântuitor.

Textul Evangheliei lui Matei sintetizat:

1. Originea omenească, arborele genealogic (Matei 1, 17).

2. Originea dumnezeiască: vestea nașterii lui Emanuel (Matei 1, 18-25)

3. Închinarea magilor (Matei 2, 1-12)

4. Fuga în Egipt și uciderea pruncilor nevinovați (Matei 2, 13-18)

5. Întoarcerea din Egipt și stabilirea în Nazaret (Matei 2, 19-23)

Pentru Sfântul Evanghelist Matei, Hristos este un membru al poporului lui Israel cu
drepturi depline.

Genul literal folosit este midrașul (a căuta, a arăta, a studia), care constă într-o
reflexie asupra Scripturii, pentru a interpreta, actualiza Evanghelia și învățăturile din vechime
în funcție de situația prezentă.

1. Originea omenească: Arborele genealogic (Matei 1, 1-17)

Matei Îi atribuie lui Hristos titlurile de Hristos, Fiul lui David și Fiul lui Avraam, istoria lui
Israel este împărțită astfel:

- De la Avraam la David aproximativ 750 de ani

- De la David până la deportarea în Babilon 400 de ani de istorie

- De la deportare la Hristos 600 de ani de istorie.

Mântuitorul Hristos vine de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu.

2. Originea dumnezeiască a lui Hristos: vestea nașterii (Matei 1, 18-25)

a. Prezentarea situației dreptului Iosif și Fecioarei Maria (18-19)

„Mama, mama Lui era logodită cu Iosif”. Matei spune că Fecioara Maria a rămas însărcinată
prin lucrarea Duhului, mai înainte de a fi ei laolaltă (Matei 1, 18).

Învoiala și reacția lui Iosif (19). Intervenia divină pe care el nu o înțelege,

cunoscând virtutea și castitatea Mariei. Fiind un om drept, umil, generos, deschis planurilor
lui Dumnezeu nu vrea să o expună pe Maria și nici să divulge acest fapt. Nemaidorind să se
mai căsătorească, în urma îndoielii. În cele din urmă i se poruncește „Deși, după cum știi cel
ce a fost zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt, totuși, ea va naște Fiu, Căruia tu îi vei pune
numele Iisus”. Fiind logodnicul ei, Îi va pune numele, Îl va înscrie pe Iisus în descendența
davidică, având toate privilegiile după așteptările mesianice ale iudeilor.
 b. Arătarea îngerului și mesajul adresat dreptului Iosif (20-21)

Îngerul i se adresează lui Iosif numindu-l fiu al lui David, iar rolul lui Iosif este
de a-L băga pe Iisus în descendența davidică. Îngerul îi spune lui Iosif să nu se teamă!
Numele Iisus înseamnă Dumnezeu este mântuirea/ mântuiește și indică că Iisus va mântui
poporul de păcate.

c. Împlinirea poruncii îngerului (24-25)

Sfântul Evanghelist Matei istorisește nașterea Domnului, accentuând faptul că Iosif

„nu a cunoscut-o până ea L-a născut pe Fiul ei”. Biserica Ortodoxă și tradiția Sfinților Părinți
afirmă fecioria Maicii Domnului înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere. În
concluzie, capitolul întâi al Evangheliei lui Matei scoate în relief zămislirea neprihănită a lui
Emanuel. Această Evanghelie a originii divine și umane a lui Hristos este o pagină a Bunei
Vestirii și a catehezei creștine asupra identității paradoxale a lui Hristos, fiul lui David pe
linia lui Iosif și Fiul lui Dumnezeu, născut din Maria prin intervenția Duhului Sfânt.

d. Frații Domnului și pururea fecioria Mariei Maica Domnului

Prima soție a lui Iosif îi născuse patru fii și două fiice, Maria L-a avut numai pe
Iisus, însă i-a crescut și pe ceilalți ca o mamă.

Așa-zișii frați ai lui Hristos, ar fi fost de fapt verișorii săi, iar Iacob fratele
Domnului este indentificat cu Iacob al lui Alfeu, unul din cei 12 Apostoli. Iacob, Iosif, Iuda,
Simon erau născuți dintr-o căsătorie precedentă a lui Iosif.

3. Închinarea magilor (Matei 2, 1-12)

Evanghelia face cunoscută primirea făcută de oameni și acceptarea că El este

Fiul lui Dumnezeu. Unii nu-L acceptaseră și doreau să-L elimine. Evenimentul Întrupării,
zice Matei că ar fi fost în Betleemul Iudeii cetatea davidică.

a. Magii primesc răspuns de la stea (11)

Irod și magii (1-12) Potrivit lui Matei e pare că Iosif și Maria locuiau în Betleem,
nașterea lui Iisus este plasată în timpul lui Irod cel Mare.
 b. Magii se interesează de Prunc: „Am văzut și am venit...” (2)

Ei își declară scopul călătoriri la ierusalim „Am văzut steaua Lui la Răsărit și am
venit să ne închinăm Lui”. Pentru Evanghelistul Matei, steaua este semn al venirii lui Mesia.
Irod este interesat de Mesia și îi pune pe magi să îi zică unde este ca să-l găsească

c. Locul nașterii lui Mesia (3-6)

Vestea nașterii lui Mesia, l-a tulburat pe Irod și i-a provocat o reacție de refuz,
deoarece Mântuitorul va fi condamnat la moarte în cetatea din Ierusalim. Matei spune că
Betleemul este pământul lui Iuda sau casa pâinii.

d. Uneltirea lui Irod (7-8)

Aflând unde S-a născut, Irod prefăcutul folosește știința cărturarilor și a magilor
pentru planurile sale.

e. Magii și Pruncul Iisus la Betleem (3-9-11)

Magii sunt călăuziți de stea până la locul unde-L găsesc (9). Găsirea Pruncului de
către magi constituie un izvor de mare bucurie (10) „Și intrând în casă au văzut un Prunc
împreună cu mama Lui” aici dreptul Iosif nu este amintit.

Anul nașterii lui Iisus nu este cunoscut cu certitudine. Matei plasează nașterea Domnului în
jurul morții lui Irod, aproximativ anul 4 în. Hr. cu puțin timp înainte de moartea lui Irod. În
ceea ce privește ora nașterii cele două Evanghelii ale lui Luca și Matei, plasează nașterea în
timpul nopții: steaua magilor și mai ales revelația de care s-au bucurat Păstorii de oi (Luca 2,
8).

4. Fuga în Egip și uciderea pruncilor nevinovați (Matei 2, 13-18)

Iisus retrăiețte experiența fundamentală a istoriei lui Israel, adică Exodul. Iisus
coboară în Egipt, iar mai apoi se întoarce din Egipt către țara Sa (Matei 2, 13-15). A stat
acolo până la moartea lui Irod (15).

Dumnezeu îl salvează pe Hristos protejându-l de tirania lui Iros, arătându-i-se

lui Iosif în vis. Matei L-a prezenta pe Iisus, procalmându-L Fiul lui Dumnezeu, Emanuel,
punctul culminant al revelației Sale, care va provoca condamnarea Sa la Moarte (Matei 22, 45
; 26, 64).
 După ce Irod și-a dat seama că a fost înșelat de către magi, ostilitatea sa s-a
transformat în furie persecutoare. Uciderea pruncilor din Betlee, ilustrează furia lui,
caracterul tiranic al lui Irod care îl surprinde foarte bine Evanghelistul Matei. Copiii uciși find
în număr de aproximativ 10000.

5. Întoarcerea din Egipt și stabilirea în Nazaret

Acest ultim episod este alcătuit din două secvențe:

- Întoarcerea dreptului Iosif și a Familiei Sfinte în pământul lui Israel (Matei 2, 19-21)

- Căutarea unui loc mai sigur în părțile Galileei

6. Mântuitorul Iisus Hristos la 12 ani la templu (Luca 2, 41-52)

Această relatare încheie istoria copilăriei lui Iisus (41-52), pentru a face
trecerea la perioada activității publice

La vârsta de 12 ani, Hristos a vorbit pentru prima dată declarând că Dumnezeu

este Tatăl Său. Copilul Iisus își manifestă propria personalitate religioasă sub două aspecte:

- Inteligența Sa extraordinară și precoce

- Relația Sa unică și filială cu Tatăl ceresc.

Structura textului este împărțită în 3 părți:

- (41-45) Pelerinajul anual al Sfintei familii de Paște la Ierusalim

- (46-50) Regăsirea lui Iisus – găsirea lui de familie șezând în mijlocul învățătorilor care se
minunau de cuvintele Lui.

- (51-52)Concluzie despre creșterea lui iisus de la 12 la 30 de ani „Și a coborât la ei și a venit

în Nazaret și le era supus”.

În concluzie, mesajul, scopul Evangheliilor lui Matei și Luca a fost pentru a

înțelege Persoana și minunea lui Hristos ca Fiu al lui Sumnezeu în sens ontologic.
 ÎNVIEREA DUFA SFÂNTUL MATEI

(Mt 27, 62-28, 1-20)

1.Străjerii la mormântul Domnului (Mt 27,62-66)

27:62 Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunaţi arhiereii şi fariseii la Pilat,
27:63 Zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viață:
După trei zile Mă voi scula.
27:64 Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui
să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă
mai rea decât o dintâi
27:65 Pilat le-a zis: Aveţi straja; mergeţi şi întării cum ştiţi.
27:66 Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.

Toţi evangheiiştii relatează punerea în mormânt a Domnului Iisus (cf. şi 1 Cor.

15, 4), fapt care este greu de înţeles în legătură cu o persoană care fusese condamnată la
moarte prin răstignire. Ei relatează chiar vizita unor femei la mormânt după încheierea
Sabatului .
In Evanghelia după Matei, relatarea despre vizita femeilor la mormânt este
înserată într-un context mai amplu. Numai evanghelistul Matei se referă la faptul că
dimineaţa, după învierea lui Iisus, autorităţile iudaice au cerut lui Pilat ca mormântul să fie
asigurat cu pază (Mt 27, 62-66).
In treaga pericopă din Matei 27, 62-28, 15 se concentrează în jurul
mormântului lui Iisus şi este marcată de Invierea Sa. Acest episod este istorisit numai de
Sfântul Matei și se află în strânsă legătură cu textul din Matei 28, 11-15. Evanghelistul Matei
pune pe buzele adversarilor Mantuitorului kerygma pascală (Mt 27, 63), pe care fariseii o
contestau şi pe care căutau să o denatureze prin viclenie în polemica lor furibundă împotriva
creştinilor.
Structura şi explicarea textului
Putem distinge patru acţiuni principale:
I. arhiereii se întrunesc la Pilat (v. 62);
II. ei cer ca mormântul să fie păzit (vv. 63-64);
III. Pilat le aprobă cererea (v. 65);
IV. arhiereii asigură mormântul cu pază (v. 66).
a) întrunirea arhiereilor la Pilat. Evanghelistul Matei consemnează întrunirea
arhiereilor şi a fariseilor la Pilat. Dacă pentru ceilalţi evanghelişti această zi este una de
odihnă, Matei prezintă această zi ca dată de intrurunire la Pilat a arhiereilor şi fariseilor.
Evitarea de către Matei a cuvântului „Sabat" este ciudată, fiindcă me-am fi aşteptat mai
degrabă ca el să atragă atenţia asupra acestei încălcări a Legii de către arhierei şi farisei.
Punerea în mormânt a Domnului a fost un gest de evlavie arătat de unul dintre
ucenicii Săi împreună cu femeile care-L urmaseră pe Iisus. Evanghelistul Matei menţionează
aici cea de a trei întrunire a arhiereilor. In prima au hotărât arestarea şi uciderea lui lisus, în
cea de doua au reafirmat condamnarea la moarte a lui Iisus. V a avea loc și a patra intalnire,
in urma căreia soldații vor fii mituiți ca sa mină.

b) Cererea adresată lui Pilat de către arhierei şi farisei.

Apelativul „Doamne" adresat de arhierei lui Pilat (Mt 27, 63) este ambiguu (
reflectă intenţia polemică a lui Matei. Adresându-se lui Pilat cu acest apelativ Kyrie, îl
recunosc ca cel ce domină situația şi are competența pentru luarea unei hotărâri.
„Porunceşte!" Nu ţin seama de faptul că există un alt Domn. Nu este menţionat numele lui
Iîsus, ci se face referire printr-o denumire dispreţuitoare: „amăgitorul Acela". Matei prezintă
mesajul pascal în strânsă legătură cu mormântul gol. Potrivit lui, iudeii nu puteau nega
realitatea mormântului, însă negau învierea.

c) Răspunsul lui Pliat (v. 65)

Ultima întâlnire dintre Pilat şi arhierei a avut loc cu prilejul condamnării la
moarte a lui Iisus (cf. Mt 27, 1-26;). Cu acest prilej Pilat a cedat cererii lor, atribuindu-le însă
lor responsabilitatea: „voi veţi vedea" (Mt 27, 24).
Primul lucru pe care Pilat li-1 spune este: „aveţi strajă" . In Noul
Testament, numai în Matei 7, 65-66 şi 28, 10, este folosit acest cuvânt care derivă latină
( „strajă, gardă"). Pilat se implică mai mult, punându-le la dispoziţie un corp de gardă alcătuit
din soldaţi romani. Pilat le pune la dispoziție un grup de soldaţi. In rest, el îşi declină orice
responsabilitate.

d) Pecetluirea mormântului (v. 66)

Toate acţiunile întreprinse de arhierei sunt prezentate ca fiind executarea
ordinelor date de Pilat. Se întorc « la mormântul lui Iisus şi iau două măsuri de siguranţă:
pecetluiesc piatra şi aşază o gardă. Operaţiunile de pecetluire a mormântului şi asigurarea cu
gărzi sunt descrise şi în Evanghelia apocrifă lui Petru. Pilat trimis pe centurionul Petronius
împreună cu mai mulți soldaţi ca să păzească groapa. Doctorii şi bătrânii lor i-au însoţit. Toţi
cei de acolo, împreună cu centurionul şi soldaţii, au răsturnat o piatră uriaşă peste mormântu.
Apoi au lipit pe ea şapte peceţi încropindu-şi un adăpost. Textul apocrif al Evangheliei lui
Petru depinde de ul lui Matei şi este o combinaţie de alte informaţii luate din tradiţia
populară.

2.Invierea Mântuitorului şi mormântul gol (Matei 28,1-10)

28:1 După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua intai a săptămânii, au venit María
Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.
28:2 Şi iată s-a făcut cutremur mare că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a
prăvălit piatra şi şedea deasupra ei.
28 : 3 Și infăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.
28:4 Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morţi.
28:5 Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit il
căutaţi.
28:6 Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut
28:7 Şi degrabă mergând spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morți și va merge înaintea
voastră în Calileea; acolo îl veți vedeai așa cum v-am spus vouă.
28:8 Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să ves
tească ucenicilor Lui.
28:9 Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând:
Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiinduse, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.
28:10 Atunci lisus le-a zis: Nu vă temeţ Duceţi-vă şi vestiți fraţilor Mei, ca să meargă în
Galileea, şi acolo Mă vor vedea.

Potrivit evanghelistului Matei, erau prezente numai gărzile, însă erau

adormite. Redactarea Sfântului Matei se articulează în jurul a trei episoade: învierea
Mântuitorului şi vizita femeilor și mormântul gol al Domnului, care se încheie cu înlțarea
Mântuitorului înviat (Mt 28, 1-10); Cel de al doilea episod este propriu Sfântului Matei.
Evanghelistul Matei conferă relatării sale o intonaţie teofanică şi apocaliptică. Diferenţele
faţă de Marcu sunt numeroase. Iată cele mai relevante: Matei nu o pomeneşte pe Salomeea,
aminteşte de un al doilea cutremur, vorbeşte de prezenţa unui înger. Femeile nu fug
înspăimântate de mormântul gol, ci sunt pline de bucurie să comunice ucenicilor mandatul
primit de la înger.

Structura şi interpretarea textutui. Textul se articulează după cum urmează:

a) femeile şi mormântul gol al lui iisus (vv. 1-8);
b) arătarea lui Hristos înviat femeilor (vv. 9-10),

a)Femeile şi mormântul gol al lui iisus: vv. 1-8

Pericopa începe cu indicarea timpului, a locului şi a peronajelor (v. 1). Femeile
amintite de Matei sunt două: Maria Magdalena şi cealaltă Mărie, în timp ce Marcu o
aminteşte şi pe Salomeea, iar Luca, şi pe Ioana şi pe celelalte (Lc. 24, 10). Cealaltă Mărie
este, probabil, mama Sfântului Iacov cel Mic, amintită printre martorele depunerii trupului lui
Iisus în mormânt. Femeile, potrivit versiunii Sfântului Matei, nu procuraseră miresme, ci
mergeau la mormânt nu ca să ungă trupul Domnului, ci „ca să vadă mormântul".
Evanghelistul Matei conferă mai multă vivacitate şi dramatism relatării prin
expresia şi iată, repetată şi în vv. 7 şi 9. Aici vorbeşte de un al doilea cutremur. Este un motiv
teofanic, menționat; şi în momentul morţii lui Iisus (Mt 27, 51), prin care se manifestă
intervenţia lui Dumnezeu.
Cutremurul este aso ciat cu deschiderea mormântului de către îngerul
Domnului. Descrierea îngerului atestă provenienţa sa cerească, înfăţişarea este ca fulgerul,
extrem de clară şi strălucitoare. Venirea îngerului, cutremurul provocat de deschiderea
mormântului îi aruncă într-un fel de catalepsie, într-o orbire totală.
Ingerul Domnului nu coboară din cer pentru a-L scula pe Iisus sau pentru
a-L scoate din mormânt, ci, pur şi simplu, pentru a rostogoli piatra de la mormânt şi pentru a
le arăta femeilor mormântul gol, locul unde zăcea (cf. 28, 6). Vestea pascală dată de înger
corespunde în mare parte redactării lui Marcu. Locul arătărilor pascale, şi pentru Matei, este
Galileea.
b)Arătarea Iui Hristos înviat femeilor: vv. 9-10
Femeile au venit la mormânt ca să-L viziteze, con vinse fiind că EI Se află
în mormânt. Salutul cu care sunt întâmpinate femeile nu este cel semit (şalom = „Pace!"), ci
cel grecesc (hairete = „Bucuraţi-vă"), şi nu este considerat un semn de recunștere.
 O însemnătate aparte o are titlul pe care Iisus îl dă ucenidlor, numindu-i
„fraţii mei", folosit numai aici în sens absolut. Această arătare înaintea femeilor este
neprevăzută și neaşteptată, şi este relatată numai de Matei.
3.Mormântul gol în interpretarea iudaică(Mt 28,11-15)

28:11 Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în ta te, au vestit arhiereilor toate cele
întâmplate.
28:12 Adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ținând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor,
28:13 Zicând: Spuneţi că ucenicii lor venind noaptea, L-au furat pe când noi dormeam;
28: Și de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca pe voi fără grijă vă vom face.
28:15 Iar ei, luând arginții au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvânt acesta
între iudei, până în ziua de azi.

Acest episod, aşadar, îi aparţine în exclusivitate Evnghelistului Matei şi este

strâns legat de cel care relatează punerea trupului Domnului în mormânt şi pecetluirea
acestuia (cf. Mt 27, 62-66).
Un alt element fundamental îl constituie repetiţiile. Ele au rostul de a
evidenţia ceva important. Evanghelistul Matei, astfel, vrea să evidenţieze vina şi necredinţa
ierarhilor iudei, care căutau cu orice preț să ascundă şi să discrediteze realitatea învierii lui
Hristos, negând evidenţa faptelor.

Interpretarea textului

Activitatea unor străjeri este prezentată ca fiind concomitentă cu plecarea femeilor

să vestească ucenicilor învierea.
Aceşti soldaţi din straja mormântului vor deveni martorii învierii, însă în sensul
că, în dimineaţa învierii văzând îngerul, se vor preface ca morţi din cauza şocului.
Reacţia Sinedriuiui este descrisă cu ajutorul a patru vorbe: „adunându-se..., ţinând
sfat..., au dat bani,.., zicand...". De învierea lui Hristos arhiereii se pot apăra numai prin
înşelăciune. Ei plătesc din nou o sumă de bani, de data aceasta dată soldaţilor din straja
mormântului. Cuvintele membrilor Sinedriului conţin o porurii dată soldaţilor şi o promisiune
care vrea să elimine eventualele lor preocupări şi să-i facă disponibili executării poruncilor.
Făgăduinţa făcută soldaţilor de către membrii Siriidriului de a-1 îndupleca pe dregătorul Pilat
are scopul de a-i asigura că nu vor fi pedepsiţi pentru indolenţă şi neglijenţă în serviciu.
Evanghelistul lăugă consecinţa comportamentului lor: de atunci afirmațiile soldaţilor s-au
răspândit printre iudei.
4.Arătările Mântuitorului Hristos înviat în Calileea şi mandatul misionar încredinţat
ucenicilor (Mt 28,16-20)

28:16 Iar cei unsprezece ucenici au mers în Calileea, la Muntele unde le poruncise lor Iisus.
28:17 Şi văzându-L, I-au închinat, ei care se îndoiseră.
28:18 Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe
pământ.
28:19 Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiuit şi al Sfântului Duh,
28:20 Invăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

Incheierea unei Evanghelii este totdeauna foarte importantă, ea ne ajută să

înţelegem Evanghelia repectivă în ansamblul ei.
Intreaga Evanghelie după Matei se concentrează în jurul Persoanei
Mântuitorului Iisus Hristos preaslăvit prin Inviere, Inălţat de-a dreapta Tatălui şi instituit ca
Judecător al lumii in calitatea Sa de Dumnezeu adevărat şi adevărat.

Structura textului şi genul literar se articulează in jurul a trei teme:

1. puterea Fiului Omului (vv. 19-2Oa);
2. misiunea universală a Bisericii (v. 20b);
3. prezenţa Domnului înviat în Biserica Sa.

Descrierea acestei arătări a Mântuitorului prezintă puncte de convergenţă cu cele

relatate de Luca 24, 36- 49 şi Ioan 20, 19-23, şi are corespondenţe cu cea atestată de Sfântul
Pavel în 1 Corinteni 15, 5. Arătările Domnului înviat în Galileea sunt susţinute de Marcu,
Matei şi Ioan 21.

Interpretarea textului

Numărul unsprezece aminteşte cititorului că grupul ucenicilor de doisprezece

s-a redus din cauza trădării lui Iuda. Acest grup care L-a intâlnit pe Mântuitorul înviat este
marcat de experienţa trădării şi a necredinţei. Mântuitorul împlineşte făgăduinţa făcută în
timpul pătimirilor Sale în Ghetsimani. El le prevestise moartea sa, dar şi învierea, căreia îi
urma întâlnirea dintre El şi ucenici în Galileea (cf. Mt 26, 32).
In Galileea, unde avusese loc chemarea primilor ucenici (cf. Mt 4, 18-22),
Mântuitorul înviat îi convoacă din nou pe cei unsprezece. Ucenicii îl întâlnesc pe Mântuitorul
pe un munte, locul privilegiat al revelaţiei lui Dumnezeu.
Tot grupul (sau numai o parte din ei) s-a comportat ambiguu. Atitudinea
ucenicilor exprimă credință, însă o credinţă care rămâne amestecată cu îndoiala, care este
inseparabilă de realitatea condiţiei de ucenic al Domnului.
Matei vrea să evidenţieze sentimentele contrastante și reacţiile care îi
caracterizau pe cei unsprezece în prezența Domnului înviat. Apropierea de ei, de fapt, are în
vedere restabilirea comuniunii şi comunicării. Mântuitorul Hristos, după înviere, inaugurează
o metodă misionară nouă, pe care acum o încredinţează Bisericii, adică comunităţii
ucenicilor. Această metodă misionară nouă pune accentul pe ieșirea ucenicilor în intampinara
oamenilor, după Exemplul Mantuitorului, Care n-a așteptat ca oamenii să vină la El, ci
dimpotrivă, a fost El insuși Cel ce le-a ieșit in cale.
Metoda afirmată de Mântuitorul Hristos înviat pentru realizarea acestui
mandat misionar conţine două elemente fundamentale: Botezul şi didahia apostolică. Prin
Botezul creştin omul intră în comuniune cu Hristos Mântuitorul, şi prin El, cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt: credinciosul primeşte botezul în numele lui Iisus (cf. Rm 6, 4), devine templu al
Duhului Sfânt şi fiu adoptiv al Tatălui (Gal 4, 5-6). Botezul ÎI introduce pe credincios într-o
relaţie de viaţă nouă cu Dumnezeu. Botezul se referă la fiecare persoană în parte şi nu la toate
neamurile.
In ceea ce priveşte menţionarea explicită a formulei trinitare pentru
Botez, cercetătorii consideră că Sfantul Matei s-a inspirat din practica sacramentală a Biserici
din vremea sa. Acest fapt nu exclude posibilitatea de a considera formula Botezului în
numele Preasfintei Treimi ca provenind de la Mântuitorul însuşi. Sfântu loan Botezătorul se
referă în mod explicit la Mesia şi la botezul cu Duhul Sfânt (cf. Mt 5, 1 şi Mc 1, 8). Cele trei
Persoane ale Preasfintei Treimi sunt prezente şi la Botezul lui Iisus (cf. Mt 5, 13-17).
Incheiere Evangheliei după Matei nu constituie altceva decât o reamintire a
profeţiei făcute de Dumnezeu regelui Ahaz (Is. 7, 14). Poporul lui Dumnezeu, configurat în
popoporul mesianic al lui Hristos, se va putea bucura de adevărata prezenţă a lui Dumnezeu
„până sfârşitul veacului" , adică până în ziua Judecăţii universale.
 ÎNVIEREA DUPĂ SFÂNTUL MARCU (Mc 16, 1-20)

1. Femeile mironosiţe ia mormântul Domnului (Mc 16,1-8)

16:1 Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, María Magdalena, Maria, mama iui Iacov şi
Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să -L ungă.
16:2 Şi dis-de-dimineaţă, prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au
venit la mormânt
16:3 Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?
16:4 Dar ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; deși era foarte mare.
16:5 Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt
albe şi s-au spăimântat
16:6 Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A
inviat! Nu este aici, iată locul unde L-au pus.
16:7 Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru să mergă in Galileea, mai înainte de voi;
acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.
16:8 Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui
nimic n-au spus căci se temeau.

Evanghelia după Marcu prezintă cea mai scurtă relatare pascală, o relatare
care se referă numai la vizita femeilor la mormantul Mantuitorului. Moartea, înmormântarea,
învierea şi arătările Mântuitorului Iisus Hristos constituie nucleul germinal al Crezului
apostolic (cf. 1 Cor 15, 3-9). Toţi evangheliştj insistă asupra morţii şi înmormântării
Domnului. Invierea însă este relatată în moduri diferite. In ceea priveşte arătările, Marcu
aminteşte numai pe cele care au avut loc în Galileea (v. 7), însă nu le descrie. Mormântul gol
nu constituie pentru Biserica aposolică dovada învierii lui Iisus, ci numai un semn secundar
nu atât de necesar.
Invierea Mântuitorului Hristos nu este verificabilă, nici demonstrabilă; ea
trebuie acceptată ca revelaţie de credință.

Structura şi explicarea textului

 Personajele principale ale naraţiunii sunt femeile Maria Magdalena, Maria lui
Iacov şi Salomeea. Intreaga relatare este istorisită din perspectiva femeilor. In vv. 1-2
întâlnim o indicaţie temporală. In 16, 1 e redată pregătirea făcută seara, după încheierea
Sabatului. Marcu nu spune explicit că femeile au respectat odihna impusă de sărbătoarea
Sabatului (cf. Lc 25, 56) insă o presupune. După trecerea Sabatului, în mod evident, seara,
după apunerea soarelui, femeile au cumpărat miresme.
Relatarea venirii lor la mormânt este destui de amplă (vv. 2-4). Există trei
precizări temporale: una se refera la zi şi două, la oră: „foarte de dimineaţă", „în prima zi a
săptămânii", şi „la răsăritul soarelui.
O altă particularitate a lui Marcu se referă „la răsăritul soarelui", care ar
putea fi o altă aluzie simbolică la învierea lui Hristos. Soarele este simbolul vieţii, in opoziţie
cu noaptea, simbolul morţii. Invierea lui a premers sosirea femeilor la mormânt. Ele nu pot fi
martore oculare pentru că Hristos, Soarele Dreptăţii, din mormânt, deja, a răsărit.
Preocuparea femeilor legată de rostogolirea pietrei de la uşa mormântului se regăseşte numai
în Marcu 16, 3. Odată cu Marcu 16, 4 încep schimbările şi surprizele. Prima surpriză o
constituie piatra răsturnată de la intrarea in mormânt. Surpriza este inegalabilă.
Odată cu intrarea în mormânt au parte de o a doua surpriză, de data aceasta
şi mai mare. Nu văd trupul lui Iisus pentru ungerea căruia au venit, ci văd numai un tânăr
îmbrăcat în veşmânt alb (16, 5). Marcu 16, 5 prezintă un tanăr, care are caracteristicile unui
slujitor trimis al lui Dumnezeu, așadar este vorba de un inger. Fragmentul Marcu 16, 1 -5, în
care totul este descris din punctul de vedere al femeilor.
Incurajarea pe care îngerul o adresează femeilor: ,,Nu vă înspăimântaţi!" este
o eliberare de teama care le-a cuprins, deoarece experienţa pe care o trăiesc este una ce le
transcende. Episodul evanghelic, însă, este mai mult decât o revelare a învierii, deoarece 16,
7 redă un mandat misionar pe care femeile l-au primit de la înger pentru al duce la împlinire.
Este un mandat ferm şi clar, care arată că Iisus Hristos este prezent şi lucrător într-un alt mod.
Mesajul îngerului îi priveşte în primul rând pe ucenici şi în mod particular pe Petru: trebuiau
să meargi în Galileea, unde aveau să-L întâlnească pe Hristos înviat. Ucenicii fugiseră, îl
abandonaseră pe Iisus în momentul arestării Sale. Acum Dumnezeu se foloseşte de medierea
femeilor pentru a aduna din nou oile pierdute.
Reacția femeilor constituie o altă surpriză pentru cititorii Evangheliei după Marcu. In loc să
meargă să-i găsească pe ucenici pentru a le impartăși bucuria invierii lui Iisus și a le transmite
mesajul Său, femeile fug de la mormant tremurand, pline de uimire și de frică. Nu spun
nimanui nimic. Pare cidată această concluzie, insă este in deplină concordanță cu perspectiva
teologică generală a Evangheliei ,,epifaniilor secrete,,.

2.Trei arătări ale Mântuitorului Hristos înviat (Mc 16, 9-20; „Sfârşitul canonic
ai Evangheliei")

16:9 Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică), El S-a arătat întâi
Măriei Magdalena, din care scosese şapte demoni,
16:10 Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau,
16:11 Şi ei, auzind că este viu și că a fost văzut de ea, n-au crezut.
16:12 După aceea, Sa arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la ţarină,
16:13 Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut
16:14 La urmă, pe când unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi i-a mustrat pentru
necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat.
16:15 Şi le-a zis: Mergeți în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.
16:16 Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.
16:17 Iar cei ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele meu, demoni vor izgoni, în
limbi noi vor grăi,
16:18 Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma,
peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile se vor face sănătoşi.
16:19 Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui
Dumnezeu.
16:20 Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, şi Domnul lucra cu ei şi întărea
cuvânatul lor prin semnele care urmau. Amin.

Potrivit tradiţiei patristice, acest text are o valoare canonică deoarece

sintetizează tradiţii de origine apostolică, chiar dacă nu au fost redactate de Sfântul Marcu.
Pericopa se articulează în două părţi: relatarea celor trei arătări
(Magdalenei, vv. 9-11; celor doi ucenici in drum spre ţarină, vv. 12-13; celor unsprezece, v.
14)., incredințarea misiunii universale (vv. 15-18). Partea concluzivă face o scurtă referire ia
momentul înălţării (v. 19) şi la începutul misiunii (v. 20).
Arătarea înaintea Măriei Magdalena (vv. 9-11) reproduce tradiţia lucană
(Lc 24, 9-10). Este scoasă în evidenţă necredinţa ucenicilor, care nu acordă nici un credit
mărturiei Magdalenei. Prima arătare se încheie cu încunoştinţarea că ucenicii, „auzind că este
viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut" (v. 11).
Cea de a doua arătare (vv. 12-13), corelată cu cea dintâi, corespunde
experienţei trăite de cei doi ucenici pe cale spre Emaus, potrivit relatării Sfântului Luca (Lc
24, 13-53). Sfântui Luca vorbise despre incapacitatea ucenicilor de a-L recunoaşte.
Redactorul final al Evangheliei după Marcu introduce o nuanță teologică în text, vorbind
despre trupul transfigurat şi spiritualizat al Mântuitorului înviat, care poate fi recunoscut
numai printr-o credinţă iluminată de puterea Duhului Sfânt. Pentru a doua oară ucenicii lui
Iisus nu cred.
Arătarea inaintea celor unsprezece ucenici șezand la ora mesei este
hotaratoare pentru a pune capat necredinței lor, dojenite cu asprime de către Domnul inviat.
Evanghelistul accentuează necredinţa şi împietrirea Inimii care-i însoţea pe ucenici.
Necredinţa este cuvântul folosit de Marcu în Evanghelia sa. Inseamnă o adevărată lipsă de
credinţă şi nu pur şi simplu o slăbire a credinţei. O necredinţă oarecum vinovată, după cum
reiese din mustrarea Mântuitorului Care-i apostrofează nu numai pentru lipsa de credinţă, ci
şi pentru împietrirea inimii. Inima împietrită nu este consecinţa necredinţei, ci cauza. Această
împietrire a inimii se referă la o conştiinţă închisă în ea însăşi, prizonieră propriilor scheme
mentale, incapabilă să se deschidă noutăţii lui Dumnezeu. Chiar dacă se înmulţesc martorii
mai întâi Maria Magdalena, iar apoi cei doi ucenici, cei unsprezece nu cred.
Versetele 15- 18 redau o scurtă cuvântare misionară care se articulează în
jurul a trei elemente: în primul rând, mandatul misiunii universale încredinţat de Mântuitorul
înviat: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura" (v. 15); în al
doilea rând, se referă ia roadele sau efectele misiunii: „Cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" (v. 16); iar în al treilea rând, sunt subliniate
semnele minunate care vor însoţi activitatea misionară: „Iar celor ce vor crede, le vor urma
aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână
şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune
mâinile şi se vor face sănătoşi" (vv. 17-18).
Arătarea Mântuitorului înviat va eli mina necredinţa ucenicilor şi-i va abilita
ca martori şi vestitori ai „evangheliei". Propovăduirea va avea ca prim efect adeziunea la
credinţa creştină. După cum slujirea Mântuitorului Hristos a fost caracterizată de numeroase
minuni, tot aşa şi propovăduirea de către cei unsprezece va fi însoţită de semne" minunate.
Sunt menţionate cinci feluri de semne, :
1. vor izgoni demoni în numele Domnului înviat;
 2. vor vorbi în limbi noi;
3. vor ridica (lua în mâini) şerpi;
4. nu se vor otrăvi cu veninul lor;
5. îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi se vor face sănătoşi.
Cele cinci feluri de semne minunate care vor însoţi activitatea misionară a
apostolilor sunt descrise în cartea Faptele Apostolilor, prima istorie a Bisericii apostoliice.

3.Inălţarea Mântuitorului (Mc 16,19-20)

Inălţarea Mântuitorului Hristos la cer este corelat cu misiunea ucenicilor.

„Cerul nu indică un loc, spaţiu, nu putem spune că Hristos este în cer, pentru că L-am
circumscrie. Inălţarea la cer semnifică fatul că Iisus ca Dumnezeu întrupat a ridicat firea
omenească asumată prin întrupare la o nouă condiţie. Activitatea misionară şi de
propovăduire a ucenicilor va depinde de contiuarea lucrării Duhului Sfânt prin care Hristos
lucrează şi-i asistă. Inălţarea la cer şi preaslăvirea iui Iisus de dreapta Tatălui sunt prezentate
în strânsă legătură cu plecarea ucenicilor pentru a propovădui Evanghelia pretutindeni în
lume, până la Parusie.
Invierea - înălţarea - Parusia constituie cele trei evenimente esenţiale ale
planului unic de mântuire a lumii de către Dumnezeu.
Scurta amintire de către Evanghelia lui Marcu a Inălţării Domnului este
asemănătoare cu prezentarea făcută de Sfântul Luca în 24, 50-51. Toate evenimentele loc la
Ierusalim în aceeaşi zi a învierii Domnului, în Duminica Paştelui, ca şi în textul paralel din
Luca 24, 50- 51. In Faptele Apostolilor, însă, arătările Mântuitorului înviat se prelungesc pe o
perioadă de patruzeci zile.
Finalul canonic al Evangheliei după Marcu se încheie evidenţiind credinţa
ucenicilor în înviere. Aşadar, vestea cea bună pe care finalul Evangheliei după Marcu ne-o dă
este aceasta: şi ucenicii s-a schimbat. Au depăşit dificultatea de a crede după ce au trăit pe viu
momentele Pătimirii şi morţii Mântuitorului. Acesta este semnul cel mai mare care a urmat
experienţei învierii lui Hristos.

INVIEREA DUPĂ SFANTUL LUCA ( LC. 24 , 1 – 53)

1. Vizita femeilor la mormântul Mântuitorului (Lc 24,1-12)

24:1 Iar în prima zi de după sâmbătă (duminica), in parte de dimineaţă, au venit ele la
mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră.
24:2 Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt.
24:3 Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus.
24:4 Şi fiind ele încă nedumerite, iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte
strălucitoare.
24:5 Şi înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce
căutaţi pe Cel viu între cei morţi?
24:6 Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea,
24:7 Zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile amenilor păcătoşi şi să fie răstignit,
iar a treia zi să învieze.
24:8 Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui.
4:9 Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor
celorlalţi.
24:10 Iar ele erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui lacov şi celelalte împreună cu ele,
care ziceau către apostoli acestea.
24 : 11 Şi cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o mirare şi nu le-au crezut.
24:12 Şi Petru, sculându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile
singure. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase.

Episodul despre vizita femeilor la mormântul Mân tuitorului îl regăsim

in toate cele patru Evanghelii.
Relatarea lucană prezintă următoarele trăsături particulare: 1) Femeile
au pregătit miresme miruri imediat după punerea trupului în mormânt Marcu: după ce a trecut
Sabatul). 2) Au mers la mormant „foarte de dimineaţă". 3) Au găsit mormântul deschis 4)
Intrând, nu găsit trupul Domnului Iisus 5) Vestea învierii este profund reformulată, spre
deosebire de textul din Marcu. 6) Femeile și-au adus aminte...". 7) Merg să vestească celor
unsprezece 8) Apostolii n-au dat crezare femeilor (v. 11). 9) Petru a alergat la mormânt şi a
văzut giulgiurile singure

2.Cei dos ucenici pe cale spre Emaus (Lc 24,13-35)

24:13 Şi iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un şat care era departe de Ierusalim, ca
la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus.
24:14 Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea.
24:15 Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei, şi Iisus însuşi, apropiindu-se, mergea
împreună cu ei.
24:16 Dar ochii lor erau ţinuţi ca 'să nu-L cunoască.
24:17 Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în
drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare.
24:18 Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi
nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?
24:19 El le-a zis: Care? Iar ei răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc
puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor.
24:20 Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri;
24:21 Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe israel; şi, cu toate acestea,
astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.
24:22 Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la
mormânt,
24:23 Şi negăsind trupul Lui, au venit zicând că a văzut arătare de îngeri care le-au spus că
El este viu.
24:24 Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar
pe El nu L-au văzut
24:25 Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au
spus proorocii!
24:26 Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?
24:27 Şi începând de la Moise si de toți proorocii le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele
despre El
24:28 Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe,
24:29 Dar ei îl rugai stăruitor; zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a pleca ziua. Şi a
intrat să rămână cu el
24:30 Şi când a împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvânta şi frângând, le-a dat
lor.
24:31 Şi s-au deschis ochii lor L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei.
24:32 Şi a zis unul către altul: Oare nu ardea în noi inima noastr când ne vorbea pe cale şi
când ne tâlcuia Scripturile
24:33 Şi în ceasul acela sculându-se, s-au întors la El şi au găsit adunați pe cei unsprezece şi
pe cei ce era împreună cu el
24:34 Care ziceau că a înviat cu adevăra Domnul şi S-a arătat lui Simon.
24:35Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frânge pâinii.

Relatarea arătării Mântuitorului Hristos înviat celor doi ucenici din Emaus se
găseşte numai în Evanghelii a treia (Lc 24, 13-35) şi constituie una din cele mai sugestive
pagini, atât din punct de vedere narativ, cât și teologic.

Structura narativă şi liturgică a istorisirii

Istorisirea Sfântului Luca despre arătarea Mântuitorului Hristos înviat la doi
dintre ucenicii Săi pe calea spre localitatea Emaus este destul de cunoscută și foarte
comentată în literatura de specialitate.
Istorisirea descrie însă şi trecerea de la necunoaştere la cunoaştere: la început
ucenicii merg alături de Iisus fără să-L cunoască, deoarece ochii lor erau ţinuţi să nu-L
cunoască (Lc 24, 16), istorisirea încheindu-se când li se deschid ochii şi-L recunosc la
frângerea pâinii . Momentul „recunoaşterii" coincide, de altfel, cu trecerea de la nefericire la
fericire. Ucenicii regăsesc bucuria de a trăi deoarece îl recunosc pe Mântuitorul Hristos
înviat, prezent în momentul frângerii pâinii.
In prima parte a relatării, Mântuitorul merge împreună cu cei doi ucenici şi le
explică Scripturile. Reinterpretarea Scripturii pregăteşte întâlnirea cu Domnul, însă El este
recunoscut în Euharistie. Pentru Sfântul Luca, Euharistia este semnul prin excelenţă al
prezenţei Mântuitorului Hristos înviat în mijlocul comunităţii creştine, este izvorul vieţii
acesteia. Această lungă „liturghie a cuvântului" este urmată de o „liturghie a frângerii pâinii".
In cuvinte simple putem spune că „liturghia" din relatarea Sfântului Luca are
drept scop să dea o viaţă nouă unei relaţii de prietenie pe care moarte o întrerupsese brusc.

Doi ucenici pe cale spre Emaus, în dialog cu un Drumeţ necunoscut (Lc 24, 13-
27)
Evanghelistul Luca îşi începe relatarea invitându-1 pe cititor să-şi îndrepte
atenţia şi să remarce un fapt absolut normal: „doi dintre ei mergeau". Doi dintre ei nu se
referă la cei unsprezece apostoli rămaşi sau la femei, ci la ceilalţi care erau împreună cu ei
adică la cercul mai larg al ucenicilor. Luca și Cleopa (v. 18). Pentru cele două teme a
călătoriei şi a Ierusalimului.
Sfântul Luca doreşte să explice Bisericii apostolice, prin cuvintele rostite de
însuşi Mântuitorul Hristos înviat, cum este posibilă experienţa prezenţei Sale prin intermediul
Scripturilor Sfinte şi prin participarea la frângerea pâinii, adică la cele două momente ale
Sfintei Liturghii: cea a cuvântului şi cea euharistică.
Cei doi ucenici s-au intors in Ierusalim (Lc. 24 33 -35)
3. Arătarea Mântuitorului Hristos înviat celor unsprezece apostoli reuniţi la Ierusalim(Lc 24,
36-43)

24:36 Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă.
24:37 Iar ei înspăimântându-se și înfricoşându-se, credeau că văd duh.
24:38 Și Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima
voastră?
24:39 Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Me, că Eu însumi sunt; pipăiţ-Mă şi vedeţi că duhul
nu are carne şi oase; precum Mă vedeţi pe Mine că am
24:40 Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.
24:41 Iar ei încă necrozând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de
mâncare?
24:42 Iar ei iau dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere.
24:43 Şi luând, a mâncat înaintea lor.

Arâtându-Se celor unsprezece ucenici, Mântuitorul; Hristos înviat îi călăuzeşte la

certitudinea absolută că El într-adevăr este „viu" şi le încredinţează misiunea de a proclama
evenimentul mântuirii „tuturor neamurilor". Acesta este scopul întregii Evanghelii. Şi ceilalţi
trei evanghelişti se referă la o arătare a Mântuitorului Hristos înviat înaintea celor unsprezece
ucenici.
Pericopa se articulează în două părţi, bine definite în prima, printr-o abundenţă de
detalii, se istoriseşte arătarea lui Hristos înviat, care înfrânge ultimele îndoieli ale ucenicilor
oferindu-le lor o îndoită dovadă a realităţii fizice şi a identităţii prezenţei Sale (vv. 36-43); în
cea de a doua, Iisus ia cuvântul afirmând că moartea şi învierea Sa constituie împlinirea
Scripturilor, şi le conferă apostolilor mandatul misiunii universale. Relatarea însă nu se
termină aici. Iisus Se desparte de apostoli printr-o binecuvântare, în timp ce Se înălţa la cer.
Cu toată pregătirea lor, comunitatea ucenicilor reacţionează cu teamă şi confuzie
în prezenta lui înviat (24, 37). Ucenicii devin înspăimântaţi în fața manifestării lui Hristos
înviat.
 Ucenicilor îndoielnici Iisus le arată mâinile şi picioarele Sale şi-i invită să le vadă
şi să le atingă. Mântuitorul nu-Şi pierde răbdarea şi continuă să caute oaia cea rătăcită. Aşa că
le oferă o altă dovadă a realităţii învierii Sale. Le cere ceva de mâncare şi consumă în faţa lor
o bucată de peşte prăjit oferit.
4. Misiunea apostolilor (Lc 24, 44-49)

24:44 Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu
voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în
prooroci şi în psalmi.
24:45 Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile.
24:46 Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din
morţi a treia zi.
24:47 Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate
neamurile, începând de la Ierusalim.
24:48 Voi sunteti martorii acestora.
24:49 Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă
veţi îmbrăca cu putere de sus.

După ce Iisus, Domnul înviat, este recunoscut de ucenicii Săi, autorul

Evangheliei a treia redă mandatul misionar încredinţat de Mântuitorul. In acest text
programatic. Sfântul Luca concentrează datele fundamentale ale viitoarei misiuni a
ucenicilor. Mântuitorul Hristos înviat, El însuşi le încredinţează această misiune dificilă,
deschizându-le lor minţile ca să înţeleagă Scripturile, în care este cuprins planul de mântuire
al lui Dumnezeu şi deci cele ce legitimau mărturia apostolică.
Mântuitorul Hristos arată şi care este ţelul misiuni apostolice: propovăduirea
pocăinţei în numele Să spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începand de la Ierusalim (Lc
24, 47). Din acest motiv ei nu trebuiau să se depărteze de Cetatea Sfântă, ci să rămână în ea
până ia Cincizecime, când vor fi „îmbrăcaţi cu putere de sus" (Lc 24, 49), adică i vor primi
puterea Duhului Sfânt pentru a fi abilitaţi ca martori ai Mântuitorului Hristos înviat.

5.Inălţarea Domnului la cer (Lc. 24, 50-53/ /FA 1, 6-12)

24:50 Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat
24:51 Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.
24:52 Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.
24:53 Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

Potrivit versiunii Evangheliei Sfântului Luca, Mântui torul S-ar fi înălţat la

cer în seara zilei în care a înviat, deci învierea şi înălţarea la cer au avut loc în aceeaşi zi din
punct de vedere cronologic. Toate aceste evenimente se desfăşoară în ziua învierii şi nu ne
este oferită nici o indicaţie referitoare la schimbarea zilei.
Sfântul Luca prezintă în mod plastic un adevăr de cre dinţă tradiţional care
enunţă un aspect fundamenta al învierii: înălţarea lui Hiristos de-a dreapta Tatălui. El
cunoştea formulele de credinţă din tradiţia apostolică.
In ceea ce priveşte aspectul cronologic al înalţi trebuie să finem seama de
faptul că numai Luca, vorbeşte despre înalţarea Domnului la cer, despărțind-o cronologic, în
cartea Faptele Apostolilor, de ziua învierii. Se pare că autorul cărții Faptele Apostolilor a
făcut această distincţie între evenimentul învierii, al Inălţării şi al Pogorârii Duhului Sfânt în
scop catehetic şi liturgic.
Primului gest de binecuvântare din partea Mântuito rului îi răspunde primul
gest de închinare din partea ucenicilor.
Ultima frază a Evangheliei după Luca constituie pentru noi un adevărat
program.

4. ÎNVIEREA DUPĂ SFÂNTUL IOAN (In 20-21)

Faptele care au avut loc la mormânt (In 20, 1-31)

Evanghelia Sf. Ioan și Ev. Sinoptice-relatări despre învierea Mântuitorului.

Hristos reprezintă o formă elaborată, plecând de la Kerikma Bis. apost, , în urma experienței
arătării Mântuitorului înviat înaintea apostolilor adunați si a câtorva martori privilegiați. Aici
moartea nu are ultimul cuvânt. Vestea cea bună răsună „Hristos a Înviat”.Scrierile Noului
Testament spun că Hristos s-a umanizat, prin cele patru motive succesive:
Coborârea la Iad (1 Petru 3,19)
Învierea cu trupul
Înălțarea la cer
Șederea de-a dreapta Tatălui.
 În Ev. Sf. Ioan 20,29 inaugurează perioada Bisericii în istorie când oamenii vor
crede fără să-l vadă pe Hristos, fizic. Modul prezentării Sale rămâne pentru totdeauna ca
Emanuel (Mt 1,23), iar ucenicii săi sunt îmbrăcați cu Duhul Sf., și ei vor continua în istorie
prin Biserica născută la Cincizecime. (In 20, 22)
Învierea Mântuitorului, potrivit perspectivei Sf. Ioan, formează cu patimile și
moartea Sa un eveniment mântuitor unic: împlinirirea ceasului revelației supreme a iubirii
Tatălui descoperită prin taina trimiterii Fiului în lume.
Pentru Sfântul Ioan arătările lui Hristos relevează dumnezeirea Fiului, conducând
pe ucenici la credință. Exegeții au afirmat despre Evanghelia lui Ioan că e o „ Evanghelie a
întâlnirilor ”- întâlnirile Mântuitorului cu Nicodim, femeia samarineană, ologul din Vitazda,
orbul din naștere, Maria și Marta, chiar și cu Pilat. Ev. lui Ioan ilustrează reacții de credință în
Hristos.
Structura textului de la Ioan 20 și analiza exegetică a mesajului. Astfel structura
este dată prin 4 episoade paralele, împărțite în 2 părți: Faptele de la mormânt (In 20, 1-18)
Arătările Mântutorului înviat (In 20, 19-29) însoțite de o concluzie generală (In 20, 30-31)
fiecare e alcătuită din 2 episoade paralele- episodul martorilor la mormânt (Ioan 20, 1-10) și
cel al primei arătări înaintea ucenicilor (20, 19-23) Întâlnirea Mariei Magdalena cu Hristos
(In 20, 11-18) Arătarea Mântuitorului înviat lui Toma (Ioan 20, 24-29)

1. Martorii la mormânt: Petru şi celălalt ucenic (In 20,1-10)

20:1 Iar în ziua întâia a săptămânii Mara Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă,
fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt
20:2 Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-I iubea Iisus, şi le-a
zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus.
20:3 Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt
20:4 Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât
Petru, a sosit cei dintâi la mormânt
20:5 Şi aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat
20:6 A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile
puse jos,
20:7 iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiuriie, ci
înfăşurată, la o parte, într-un loc.
20:8 Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut
20:9 Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi.
20:10 Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor.

Maria Magdalena merge la mormânt, iar văzând piatra răsturnată de aici-

relatarea Sf. Ioan , nu intră, privește și aleargă să-l advertzeze pe Ap. Petru. În Ioan 20, 11-18,
Maria Magdalena rămâne plângând lângă mormântul Domnului. Sf. Ioan amintește doar de
Maria Magdalena și doar el menționează de cele 2 vizite ale ei la mormântul lui Hristos.
Pe scurt, prima scenă din istoria Învierii arată vederea completivă „ a
semnelor”. Maria Magdalena, vede piatra răsturnată, mormântul deschis și crede că Domnul a
fost furat; pentru că vede giulgiurile și marama înăuntrul mormântului, însă nu ni se spune
nimic despre reacția sa, numai despre ucenicul iubit „a văzut și a crezut”.

2. Arătarea Mântuitorului îisus Hristos înviat înaintea Măriei din Magdala (In 20,11-18)

20:11 iar Maria stătea afara lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aplecat spre
mormânt.
20:12 Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare,
unde zăcuse trupul lui Iisus.
20:13 Şi aceia hau zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine mă cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe
Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.
20:14 Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus.
20:15 Zis-a ei lisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este grădinarul, l-a
zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu îl voi ridica.
20:16 Iisus i-a zis: Maria! întorcându-se, aceea l-a zis evreieşte: Rabbuni! (adică,
învăţătorule).
20:17 lisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii
Mei şi le spune: Mă sui ia Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul
vostru.
20:18 Şi a venit m Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a
spus ei.
 Maria Magdalena a avut o întâlnire particulară cu Hristos, după cum
spune Ioan ea îl vede pe Hristos, îl recunoaște și trece de la nefericire la fericire. El o întreabă
„pe cine cauți?”
Tema căutării lui Iisus e prezentată peste tot și parcurge întreaga
Evanghelie a lui Ioan. Reacția Mariei Magdalena e simbolizată de „întoarcere” sau
„convertirea” ei, pentru a-L vedea pe Cel care stă în față, o experiență de credință care-i
luminează calea și viața adevărată.
Maria aduce la împlinire mandatul Domnului, vestind ucenicilor mesajul
pascal „ Am văzut pe Domnul” (v. 18)

3.Arătarea Mântuitorului Hrîstos înviat înaintea ucenicilor, în lipsa iui Toma (in 20,19-25)

20:19 Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii, fiind uşile fiind încuiate, unde erau
adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit lisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!
20:20 Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzând
pe Domnul.
20:21 Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe
voi.
20:22 Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;
20:23 Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.
20:24 Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit
Iisus.
20:25 Deci au zis lui ceilalalt ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi
vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi
dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

Sf. Ioan împarte în două această istorisire:

a) Hristos este Cel care are inițiativă;
b) Se face cunoscut ucenicilor
c) Le încredințează mandatul misionar de a fi martori și propovăduitorii învierii
Textul descrie: recunoașterea Mântuirorului înviat ( v.19- 20), misiunea
încredințată ucenicilor și împrăștierea Duhului Sfânt acestora (v. 21-33); replica lui Toma (v.
24-25)- Să vadă, ca să creadă.
 Seria episoadelor din Ioan 20 se prezintă ca fiind un crescendo progresiv
pentru destinatarii și credincioși. Mai întâi este ucenicul cel iubit, apoi Maria Magdalena care
primește un mesaj pentru a fi transmis, apoi grupul Ap. adunați laolaltă și în cele din urmă
Toma, care-i implică pe toți credincioșii îndoielnici.
1. Ucenicul iubit a crezut când a văzut giulgiurile lăsate la mormânt;
2. Maria Magdalena a crezut când s-a auzit chemată pe nume;
3. Ucenicii au crezut când L-au văzut pe Hristos;
4. Toma a crezut când a fost provocat de Hristos, să examineze trupul său fizică.
Invitația finală e de a crede în El chiar dacă nu îl vezi.

5. Iisus Se arată la ţărmul Mării Tîberiadei Pescuirea minunată (In 21,1-14)

21:1 După acestea, Iisus S-a arătat iarăşi ucenicilor la Marea Tiberiadei, şi S-a arătat aşa:
21:2 Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi Natanael, cel din Cana
Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alți doi din ucenicii Lui.
21:3 Simon-Petru le-a zis: Mă duc să pescuiesc. Şi i-au zis ei: Mergem şi noi cu tine. Şi au
ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au prins nimic.
21:4 Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus. 21:5
Deci le-a zis Iisus: Fiilor, nu cumva ceva de mâncare? Ei i-au răspuns: Nu.
21:6 Iar Ei ie-a zis: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veti afla. Deci au
aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor.
21:7 Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: Domnul este! Deci Simon-Petru,
auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă.
21:8 Şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de ţărm, ci la două sute de
coţi, trăgând mreaja cu peşti.
21:9 Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine.
21:10 lisus le-a zis: Aduceti din peştii pe care i-aţi prins acum.
21:11 Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja la ţărm, plină de peşti mari: o sută
cincizeci şi trei, şi, deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja.
21:12 Iisus le-a zis: Veniţi de prânziţi. Şi nici unul din ucenici nu îndrăznea să-L întrebe:
Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul.
21:13 Deci a venit Iisus şi a luat pâinea şi le-a dat lor, şi de asemenea şi peştele.
21:14 Aceasta este, acum, a treia oară când lisus S-a arătat ucenicilor, după ce S-a sculat
din morţi.
 6..Reabilitarea iul Petru şi viitorul ucenicului pe care-l iubea lisus (In 21,15-23)

21:15 Deci după ce au prânzit a zis lisus lui Simon- Petru: Simone; fiul lui Iona, Mă iubeşti
tu mai mult decât aceştia? El ha răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte
mieluşeii Mei.
21:16 Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui lona, Mă iubeşti? El ha zis: Da,
Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lisus lui: Păstoreşte oile Mele.
21:17 Iisus a zis a treia oară: Simone, fiul lui lona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că ha zis
a treia oară: Mă iubeşti? şi iar zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis:
Paşte oile Mele.
21:18 Adevărat, adevărat zic ţie: Când erai mai tânăr; te încingeai singur şi umblai unde
voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde
nu voieşti.
21:19 Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. Şi
spunând aceasta, ha zis: Urmează Mie.
21:20 Dar întorcându-se, Petru a văzut venind după el pe ucenicul pe care-l iubea Iisus,
acela care la Cină s-a rezemat de pieptul Lui şi a zis: Doamne, cine este cel ce Te va vinde?
21:21 Pe acesta deci, văzându-l, Petru a zis lui Iisus: Doamne, dar cu acesta ce se va întâm-
pla?
21:22 Zis-a Iisus lui: Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează
Mie.
21:23 De aceea a ieşit cuvântul acesta între fraţi, că ucenicul acela nu va muri; dar Iisus nu
i-a spus că nu va muri, ci: dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?

Ultimul capitol din Evangheli lui Ioan (cap. 21) e un adaos care nu intră în
planul original al evangheliei . Potrivit formulării de I. Zumatin „capitolul 21 adresează
întreaga Evanghelie”.
Textul de la Ioan 20, 1-25 este datorat unui singur autor, astfel explică mai
bine noua perspectivă eclesidă concentrată în jurul figurii lui Petru și a ucenicului Său iubit.

Structura capitolului:
1. Arătarea Mântuitorului înaintea ucenicilor la țărmul Mării Tiberiadei (Ioan 21, 1-14);
2. Reabilitarea lui Petru și destinul ucenicului pe care îl iubea Hristos (In 21, 15-23)
3. Concluzia ( In 21, 24-25)
Prima secțiune relatează arătarea Mântuitorului înviat ucenicilor, culminând
printr-o masă euharistică oferită de Domnul, după ce pescuirea minunată i-a condus pe
ucenici la recunoașterea identității sale (In 21, 1-13)
A doua secțiune Mântuitorul îl reintegrează pe Petru în apostolatul din care
căzuse încredințându-i spre păstorire turma Sa, și îi prezice că va muri martir (In 21, 15-23)
Opera ucenicului iubit în v. 24 „noi știm” e recunoscută. Un verset conclusiv încheie
evanghelia care eliberează opera săvârșită de Hristos.
În concluzie mesajul Învierii Domnului este unul de speranță și credință
într-o altă viață, a celor ce cred în învierea viitoare, iar aceștia ce cred, istoria va culmina cu
instaurarea definitivă a împărăției lui Dumnezeu.

3. Pildele Mântuitorului Iisus Hristos şi exegeza lor: pilda semănătorului,

pilda fiului risipitor, pilda samarineanului milostiv, pilda celor zece fecioare, pilda
neghinei, pilda comorii din țarină, pilda mărgăritarului de mare preț, pilda bobului de
muștar, pilda viței și a mlădiței, pilda talanților, pilda datornicului nemilostiv, pilda
celor doi fii, pilda nunții fiului de împărat, pilda vameșului și a fariseului.

Pildǎ (parabola)=exemplu (comparaţie) prezentat sub formă de scurtă istorioară

cu conținut moral- religios.

1.Pilda semănătorului
(Luca 8;5-15)

Ieşit-a
semănătorul
să semene
sămânţa sa.
Şi
semănând
el, una a
căzut lângă
drum şi a
fost călcată
cu
picioarele şi
păsările
cerului au
mâncat-o.
6. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu
avea umezeală.
7. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-
o.
8. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod
însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să
audă.
9. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?
10. El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui
Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi,
auzind, să nu înţeleagă.
11. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui
Dumnezeu.
12. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi
ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se
mântuiască.
13. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl
primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până
la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.
14. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând
cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu
rodesc.
15. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună,
aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.

Cuvinte simbol

 Semǎnǎtorul– Dumnezeu;
 Sǎmânţa – Cuvântul lui Dumnezeu;
 Pǎsǎrile care au mâncat seminţele – îngerii răi, diavolii;
 Locurile în care au căzut seminţele – tipologii umane;.
 locul de lângǎ drum– oamenii indiferenţi, dezinteresaţi;
 locul pietros– oamenii superficiali;
 locul dintre spini– oamenii copleşiţi de griji;
 pǎmântul bun– oamenii buni.
Aplicare în ziua de azi

Semǎnǎtorul – învăţătorul (profesorii, părinţii);

Sǎmânţa – învăţăturile primite în şcoală, acasă, în biserică;
Pǎmântul – categorii de elevi/oameni.
Locurile unde a căzut sămânța

„…una a cǎzut lângǎ drum şi a fost cǎlcatǎ cu picioarele şi pǎsǎrile cerului au mâncat-o”. […]
„cea de lângǎ drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor,ca nu
cumva, crezând, sǎ se mântuiascǎ”– sămânţa căzută pe drum nearat, simbolizează inima
„nearatǎ”, adică oamenii pripiți şi grăbiţi ce umblă mereu după câștigurile mărunte ale vieţii,
nu se opresc să cugete la înţelesul învăţăturilor auzite în Biserică. Vorba le intră pe o ureche,
le iese pe alta, ei rămân cu sufletul gol ca înainte. E ca şi cum ai semăna grâu în mijlocul
drumului .
„…alta a cǎzut pe piatrǎ, şi, rǎsǎrind, s-a uscat, pentru cǎ nu avea umezealǎ”. […]„ cea de pe
piatrǎ sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rǎdǎcinǎ; ei
cred pânǎ la o vreme, iar la vreme de încercare se leapǎdǎ”. Sămânța căzută pe piatră îi
reprezintă pe oamenii cu inima împietrită, cei care uită repede. Învăţătura auzită de ei se
prinde o clipă, iar la ispită, se leapădă de Cuvântul Evangheliei.
„…alta a cǎzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înǎbuşit-o”. […] „Cea cǎzutǎ între spini
sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogǎţia şi cu plǎcerile vieţii, se înǎbuşǎ
şi nu rodesc”. Sămânța căzută între spini este asemenea sfaturilor spuse unui om cu prea
multe griji/plăceri/preocupări. Întâi le primeşte cu bucurie, dar goana după avere şi alte
ambiţii, le înnăbuşă cu totul, după cum ghimpii nu lasă să crească pomul răsărit la umbra
spinului.
„…alta a cǎzut pe pǎmântul cel bun şi, crescând, a fǎcut rod însutit”. […] „Iar cea de pe
pǎmânt bun sunt cei ce, cu inimǎ curatǎ şi bunǎ, aud cuvântul, îl pǎstreazǎ şi rodesc întru
rǎbdare”. Sămânța căzută în pământul cel bun reprezintă cuvântul auzit de oamenii cu inima
bună. După cum sămânţa aceea dă rădăcini multe, care pătrund bine în pământ şi hrănesc
bine planta, făcând-o să rodească, tot aşa şi vorba auzită de un om cu minte, se înrădăcinează
în sufletul lui şi-i arată calea spre fapta bună.

Învăţături morale desprinse:

 Învăţăturile lui Dumnezeu nu rodesc la fel în sufletele tuturor oamenilor!
 Necesitatea de a asculta învățătura lui Dumnezeu!
 Păstrarea și aplicarea în viața personală a învățăturilor lui Dumnezeu!
 Nu tot ce se seamănă, răsare și rodește!
 Sămânţa bună face roade întru răbdare!
 Necesitatea de a primi sămânţa/cuvântul, păstrarea ei/lui curată/curat în memorie,
aprofundarea și meditarea la ea/el, şi împlinirea ei/lui întru răbdare!

2.Pilda vameșului și a fariseului ( Luca 18; 10-14)

Fariseii = membri ai unei comunități politico-religioase iudaice; ei trăiau

separați de restul evreilor, considerându-se drepți pentru faptul că îndeplineau formal
ritualurile religioase.
Vameșii = erau oameni urâți de popor deoarece erau colaboratori ai
stăpânirii romane cotropitoare, considerați trǎdǎtori de conaționalii lor, întrucât strângeau
biruri de la oameni pentru stăpânirea romană.
Cei doi despre care vorbeşte pilda, s-au urcat la Templu ca să se roage. Nu se
spune dacă era vorba de rugăciunea de dimineaţă sau de seară.
Rugăciunea fariseului, deşi în prima parte, dă impresia unei rugăciuni de
mulţumire adusă lui Dumnezeu („Dumnezeule, Îţi mulţumesc...” v. 11), pe parcurs, ea se
transformă într-o rugăciune de elogiere a propriilor virtuţi, expunându-I lui Dumnezeu, spre
informare, ca şi cum Dumnezeu nu ar fi ştiut, propriile „performanțe duhovnicești”. Din
păcate, o astfel de rugăciune nu apropie de Dumnezeu, ci înstrăinează și izolează de
Dumnezeu; este o rugăciune care închide în propriul egoism; Este rugăciunea omului trufaş,
semeţ, mândru, care nu caută cu prioritate ceea ce foloseşte sau ajută sufletul, ci dimpotrivă,
îl strică. O astfel de rugăciune nu atrage ajutorul lui Dumnezeu, ci îl respinge.
Rugăciunea cu bună-umilință a vameşului („Dumnezeule, fii milostiv mie,
pǎcǎtosului” v. 13), însoţită de lovirea pieptului, ca sediu al păcatului, însoțită de plângerea
cu umilinţă, se arată a fi diametral opusă încrederii fariseului în dreptatea sa; totodată, aceasta
arată dorinţa manifestă de îndreptare a vieţii şi de mântuire a unui om cu conştiinţa zdrobită
de păcat. Spre o astfel de rugăciune, Dumnezeu caută cu bunăvoinţă și-i răspunde pozitiv,
fapt sugerat de remaeca Mântuitorului:
„...adevǎrat vǎ spun vouǎ, acesta s-a întors mai îndreptat la casa sa.”

În această pildă :

Vameșul este modelul celui care se roagă curat, modelul vrednic de imitat; este
modelul omului smerit care așteaptă de la Dumnezeu iertare și mântuire.
Fariseul în schimb nu se roagă, ci doar se gândește cum să se pună în valoare,
rugăciunea sa fiind o laudă adusă lui însuși și nu lui Dumnezeu;

Reperul la care se raportează fariseul este vameșul de alături, el văzându-se

superior lui doar pentru faptul că îndeplinește niște prescripții ale Legii, pe când reperul la
care se raportează vameșul este Dumnezeu.

Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Dacǎ mândria l-a coborat pe om din
cer, smerenia l-a înǎlțat”!

Învățături morale desprinse:

 Adevărata rugăciune este cea însoțită de pocăință!

 Dumnezeu urăște slava deșartă și iubește smerenia!
 Adevăratul om al rugăciunii nu caută locul din față, ci plin de smerenie ca semn al
adevătatei pocăințe, stă deoparte; el nu pomenește faptele bune știind că Dumnezeu nu
voiește o înșiruire de fapte, ci pocăință smerită pentru toate!
 Dumnezeu nu are nevoie de CV-ul nimănui! Fiind Dumnezu, ne cunoaşte biografia în
întregimea ei. Din păcate, comportamentul fariseului, prin modul său de raportare la
Dumnezeu, în loc să-L fi înălţat, L-a pogorât, pe când vameşul, prin zdrobirea şi lovirea
inimii, a obţinut gratitudinea lui Dumnezeu, iertarea şi bunăvoinţa Sa

3.Pilda fiului risipitor (Luca 15;11-32)

Cuvinte simbol:
 Tatǎl - Dumnezeu;
 Fiul mic - oamenii care petrec în păcate, risipind darurile lui Dumnezeu;
 Fiul mare - oamenii credincioși, care-L ascultă pe Dumnezeu şi Îi implinesc
poruncile;
 Averea - darurile lui Dumnezeu (talanții);
 Ţara îndepǎrtatǎ - păcatul;
 Slugile - îngerii;
 Roúcovele - asemănător păcatului,la început este dulce, apoi plin de amar.

Darurile Tatălui

Haina - Sfântul Botez;

Pecetea úi inelul - harul Sfântului Duh;
Încalţǎmintea – să nu fie vătămat când umblă pe calea Domnului (de șerpi-diavolul) (robii
mergeau înainte desculți, fiul purtând încălțăminte);
Viţelul cel gras - Fiul lui Dumnezeu, Domnul Hristos – se dă spre împărtăşire (la Sfânta
Taină a Împărtăşaniei/Euharistiei, în timpul Sfintei Liturghii).

Învăţături morale desprinse

 Datoria de a fi ascultători faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţi!

 Dumnezeu iartă pe cei păcătoşii care se întorc la El!
 Datoria de a cere iertare celor pe care i-am supărat!
 Necesitatea mărturisirii păcateler în vederea dobândirii iertării!
 Necesitatea de a nu ne lasa cuprinși de invidie!
 Necesitatea de a ne bucura împreună cu îngerii din ceruri de revenirea oricărui
păcătos la Dumnezeu, nelăsându-ne pradă mâniei sau invidiei precum fratele cel mare!

4.Pilda samarineanului milostiv (Luca 10;25-37)

Simbolurile pildei:

 Omul cǎzut între tâlhari – primii oameni înșelați de diavol.

 Preotul și levitul – Legea VechiuluiTestament. și slujitorii ei care n-au reușit
sa-i vindece pe oameni de urmările păcatului strămoșesc și să le deschidă din nou porțile
raiului.
 Samarineanul milostiv – Hristos.
 Undelemnul – darurile Duhului Sfânt primite după Botez prin Taina Mirungerii; harul
iertarii primit în Taina Mărturisirii păcatelor.
 Vinul – sângele lui Hristos vărsat pe Cruce pentru vindecarea și mântuirea omului;
Sfânta Euharistie.
 Casa de oaspeți – Biserica unde păcătoșii primesc iertare și îngrijire adecvată pentru
vindecarea rănilor produse de păcate, gazde fiind preoții Noului Testament.

Învățături morale desprinse

 Aproapele nostru:
 este omul de lângă noi, orice om cu care venim în contact;
 reprezintă provocarea imediată a relației și a spațiului, în care suntem chemați să
împlinim poruncile lui Dumnezeu;
 este orice om care are nevoie de ajutor, indiferent de etnie, religie, naționalitate,
 Ajutându-ne aproapele, împlinim Legea Noului Testament!
 Binele nu se poate face fără jertfă! Iar jertfa înseamnă să renunți la interesul propriu
imediat, pentru a te preocupa de celălalt!
 Prin fapte ne arătăm iubirea față de aproapele și lucrăm la mântuirea noastră!
 Dacă-l iubim pe aproapele, îl iubim pe Dumnezeu!

5.Pilda celor zece fecioare ( Matei 25;1-13)

Cuvinte simbol

 Nunta – împărăția lui Dumnezeu;

 Mirele – Hristos, care va veni a doua oară pe pământ;
 Fecioarele – sufletele oamenilor chemați la judecată;
 Fecioarele înțelepte – creștinii care se îngrijesc de sufletele lor și le împodobesc prin
curăție, credință, dragoste și fapte bune;
 Fecioarele neînțelepte – oamenii care nu își pregătesc sufletele, amânând mereu
întoarcerea la Dumnezeu sau oamenii evlavioși dar nemilostivi;
 Candela – sufletul omului;
 Untdelemnul – faptele bune săvârșite în timpul vieții;

Învățături morale

 Deoarece numai Dumnezeu știe când va fi sfârșitul, trebuie să fim întotdeauna

pregătiți pentru întâmpinarea Mirelui Hristos!
 Trebuie să ascultam și să împlinim cuvântul Lui Dumnezeu, făcând mereu fapte bune!
 Singura avuție cu care ne întoarcem la Dumnezeu este alcatuită din faptele noastre!

6.Pilda talanților (Matei 25;14-30)

Simbolurle pildei

 Stǎpânul care-și împarte avuția – Dumnezeu;

 Talanții – darurile împărțite de Dumnezeu oamenilor;
 Lucrarea cu talanții – punerea lor în slujba semenilor;
 Ascunderea talanților în pǎmânt – refuzul ajutorării celor în nevoi și refuzul de a pune
în valoare darurile primite de la Dumnezeu.

Învătături morale desprinse

 Deşi ne dăruieşte în mod inechitabil cu daruri, Domnul ne cheamă pe toţi la

împreună- lucrare şi răsplata!
 Dumnezeu nu este nedrept, chiar dacă împarte în mod inegal daruri oamenilor,
deoarece o face potrivit puterilor lor!
 Fiecare dintre noi avem datoria de a înmulţi talanții încredințați nouă de Dumnezeu,
întrucât vom da socoteală!
 Înmulțirea talanților ne aduce mântuirea sufletului și intrarea în Împărăția Cerurilor!
 7.Pilda neghinei (Matei 13;24-30; 36-43)

Cuvinte simbol:

 Semǎnǎtorul – Fiul Omului;

 Ţarina – lumea;
 Sǎmânţa bunǎ – fii împărăţiei, (Evanghelia);
 Vrajmaúul – diavolul;
 Neghina – fii celui rău, erezia sau învățătura alterată;
 Secerișul – sfârşitul lumii;
 Secerǎtorii – îngerii;
 Cuptorul de foc – iadul;
 Hambarele – Împărăţia cerurilor.

Învăţături morale desprinse

 Să ne pregătim pentru Judecata de Apoi!

 Fiecare om va fi răsplătit în funcţie de faptele sale!
 Dumnezeu este îndelung-răbdator cu noi păcătoşii, aşteptând pocăinţa acestora!
 La sfârşitul lumii, Dumnezeu va judeca pe toţi oamenii cu dreptate, răsplatindu-i sau
pedepsindu-i, după faptele lor!
 Datoria noastră - pregătirea sufletelor prin împlinirea poruncilor!
 Domnul Hristos ne învaţă că trebuie să luăm seama numai la sămânţa curată, pentru
că mai sunt şi alţii care seamănă răul!
 Să nu ne grăbim cu judecată şi cu osânda!
 Să nu ne temem că păcatul va rămâne nepedepsit!

8.Pilda comorii ascunse și a mărgăritarului (Matei 13, 44-46)

Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-

o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea. Iarăşi
asemenea este împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflând un
mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat.
 Cuvinte simbol:
- „Ţarină" este lumea,
-„Comoara", propovăduirea şi cunoaşterea lui Hristos ascunse în lume.

Invățături morale
Iar cel ce caută cunoştinţa lui Dumnezeu, o află pe ea, şi toate cele pe care le are -
dogme elineşti [învăţături lumeşti] sau năravuri rele sau bani - le aruncă pe dată şi cumpără
„ţarina", adică lumea . Cu adevărat, cel care are cunoştinţa lui Hristos a dobândit toată lumea,
că nimic având, pe toate le stăpâneşte şi stihiile îi sunt roabe [supuse], poruncindu-le lor,
precum făceau Iosua Navi , precum Moise.

Cuvinte simbol
-„Năvod" este învăţătura Apostolilor, care au fost pescari.
-„s-a umplut" - adică atunci când se va sfârşi lumea - , se vor „alege" cei prinşi în n,
-„în vase", adică în veşnicele lăcaşuri.
-„scrâşneşte" pe aceştia [pe „dinţi"], adică puterile sale cele lucrătoare.

Invățături morale
Infricoşătoare este pilda aceasta, deoarece arată că, măcar de vom şi crede, dar
viaţă bună nu vom avea, în „foc" vom fi aruncaţi. „Năvod" este învăţătura Apostolilor, care
au fost pescari. Acest „năvod" a fost împletit din semne şi mărturii prooroceşti/pentru că toate
cele pe care le învăţau [propovăduiau] Apostolii, le adevereau cu minunile şi cu glasurile
Proorocilor. Deci, acest năvod, din tot neamul [omenesc], a adunat întru el de toate: barbari,
elini, iudei, curve, vameşi, tâlhari, iar după ce „s-a umplut" - adică atunci când se va sfârşi
lumea - , se vor „alege" cei prinşi în năvod. Şi chiar dacă am crezut, dar vom fi aflaţi răi, vom
fi aruncaţi afară; iar ceilalţi, care nu vor fi întru acest fel [rău], se vor pune „în vase", adică în
veşnicele lăcaşuri.
Şi toată lucrarea - bună ori rea - se spune că este mâncare a sufletului, căci şi
sufletul are dinţi duhovniceşti. Deci atunci, [„la sfârşitul veacului",] sufletul îi „scrâşneşte" pe
aceştia [pe „dinţi"], adică puterile sale cele lucrătoare, zdrobindu-se acestea pentru că au făcut
cele rele.
 9.Pilda bobului de muștar (Matei 13, 31- 32)

O altă pildă le-a pus înainte, zicând: împărăţia Cerurilor este asemenea
grăuntelui de muştar, pe care, luându-1, omul l-a semănat în ţarina sa, (32) şi care este mai
mic decât toate seminţele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face
pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile Iui.
Simbolurile pildei
-„Grăunte de muştar" este propovăduirea şi Apostolii,
- „păsările cerului" - adică cei cu minte despovărată de patimi şi zburătoare la cele de
Sus
-„grăunte de muştar" - adică mic la arătare,
-„buruianele" - adică decât cei care sunt neputincioşi şi nu desăvârşit
-„păsările cerului", adică îngerii.

Invățături morale

„Grăunte de muştar" este propovăduirea şi Apostolii, că puţin părând a fi au

cuprins toată lumea, încât „păsările cerului" - adică cei cu minte despovărată de patimi şi
zburătoare la cele de Sus - , se odihnesc într-înşii. Deci fii şi tu „grăunte de muştar" - adică
mic la arătare, căci nu se cuvine a-ţi vădi fapta cea bună - , dar fierbinte şi râvnitor şi iute şi
mustrător. Căci aşa te vei face mai mare ca „buruianele" - adică decât cei care sunt
neputincioşi şi nu de săvârşit [nedesăvârşiţi] - , tu însuţi fiind desăvârşit [desăvârşit], atâta
încât şi „păsările cerului", adică îngerii, să se odihnească întru tine, cel care vieţuieşti viaţă
îngerească - întrucât şi îngerii se bucură pentru cei drepţi.

10.Pilda viței și a mlădiței

Pilda viţei si a mladiţei-viaţa în Hristos (Ioan 15, 1-6) = Biserica creştină

“De acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine.” (Galateni 2,20)
“Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are.” (Iacov 2,14)
“Caci precum trupul fara suflet mort este, astfel si credinta fara de fapte, moarta este.”
(Iacov 2,26)
“Orice pom care nu face roada buna, se taie si se arunca in foc.” (Matei 7, 16-18)
 Pilda (parabola)=exemplu (comparaţie) prezentat sub formă de scurtă istorioară cu
învăţături moral-religioase;

“Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce
roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă
roadă să aducă. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în
Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în
viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce
rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face
nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le
aruncă în foc şi ard.” (Ioan 15, 1-6)

Simbolurile pildei:

1.   Viţa=Domnul Iisus Hristos;

2.   Lucrătorul=Dumnezeu Tatăl;
3.   Mladiţa bună=omul credincios, ascultător;
4.   Mladiţa rea=omul necredincios, neascultător;
   Rostită dupa Cina cea de Taină;
   Se refera la Biserica creştină-cât timp rămâne cineva legat sufleteşte de Mântuitorul
(temelia Bisericii) el e una cu ceilalti creştini-ca mlădiţa in viţă, iar când pierde
legătura, pierde pe Hristos (Biserica) – ca şi viţa tăiată;
   “Legătura” cu viţa prin Hristos.

Semnificaţia versetelor scripturistice:

   “Eu sunt viţa cea adevărată” – Domnul Hristos este “Izvorul” din care “bem” toţi.
   “Tatăl Meu este lucrătorul.”- Cel care poartă “grijă” de vie, Proniatorul (Purtător
de grijă) lumii.
    “Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care
aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.” – aducem “roade”
vrednice de Împărăţia Cerurilor de trăim alături/în Hristos, “viţa” care ne dă “seva”.
   “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.” – cei care ascultă şi
împlinesc Cuvântul/Voia Domnului sunt pregătiţi pentru a Îl primi pe Domnul
Hristos.
   “Rămâneţi în Mine şi Eu în voi.”- prin comuniunea euharistică – Sfânta
Împărtăşanie/ Sfânta Euharistie, prin primirea harului Sfintelor Taine.
   “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”- Domnul Hristos este “Izvorul”, noi ne
“adăpăm” sufletele de/din El.
   “Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine
nu puteţi face nimic”- prin comuniunea euharistică – Sfânta Împărtăşanie/ Sfânta
Euharistie, prin primirea harului Sfintelor Taine.

Învăţături morale:

   împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului (comuniunea euharistică);

   să avem o credinţă vie, activă care să se arate prin fapte bune;
   să avem iubire de Dumnezeu şi de aproapele;
   să păzim poruncile Domnului (prin fapte bune);

11.Pilda datornicului nemilostiv (Mt. 18, 23 – 35)

18,23: De aceea, asemănatu-s-a împărăţia Cerurilor omului împărat care a voit să

se socotească cu slugile sale .
Ne învaţă prin această „pildă" să iertăm greşelile făcute nouă de către cei
împreună cu noi slugi, şi mai vârtos, dacă având aceia trebuinţă de iertare ne vor şi îndupleca
pe noi. Iar a tâlcui pilda cu amănuntul ar fi fost numai a celui ce are mintea lui Hristos. însă,
vom îndrăzni şi noi: „împărăţie" este Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu împărăţie a unor mici
lucruri, ci „a Cerurilor". Deci, S-a asemănat Acesta „omului împărat", fiindcă S-a întrupat
pentru noi, şi întru asemănarea oamenilor s-a făcut . Şi „ia seama slugilor s a l e " [„se
socoteşte cu slugile s a l e " ] , judecându-le pe ele după bunătate, căci al cruzimii lucru este
pedeapsa fără de judecată.
 18,24-25: Şi, începând să se socotească cu ele , i s-a adus un datornic cu zece mii
de talanţi. (25) Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi
femeia şi copiii şi pe toate câte are, ca să plătească.
Cu „zece mii de talanţi" suntem datori noi, ca unii care primim facerile de bine
[ale lui Dumnezeu] în fiecare zi, şi cu nimic nu-i răsplătim Lui. Cu „zece mii de talanţi" sunt
datori şi cei care au primit stăpânirea poporului şi a multor oameni , dar n-au iconomisit bine
stăpânirea.
„Vinderea" datornicului împreună cu „femeia şi copiii" lui arată înstrăinarea
de Dumnezeu, că acela care se vinde, al altui stăpân se face rob. Sau poate „femeie" înseamnă
trupul, ca unul care este soţ – împreunălucrător - al sufletului; iar „copii" - faptele care rău se
lucrează de trup şi de suflet. Deci porunceşte ca trupul să fie dat satanei spre pierzare - adică
bolilor sau chinurilor diavolului - , şi „copiii" - adică lucrurile răutăţilor - să se betejească.
Adică de fură cineva, mâna acestuia o usucă Dumnezeu sau o ciunteşte prin lucrarea
diavolului. Şi iată cum „femeia" - adică trupul - şi „copiii" - adică lucrarea răutăţii - s-au dat
pătimirii, ca duhul să se mântuiască. Pentru că mai mult nu va mai putea fura omul acela.

18, 26-27: Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând:

Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. (27) Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se
de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.
Vezi puterea pocăinţei şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Căci pocăinţa a
făcut pe slugă să cadă de la răutate, iar cel care stă cu întemeiere [îndărătnicie] întru răutate,
nu este vrednic de iertare. Iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu i-a iertat lui cu totul şi
datoria, măcar deşi sluga nu iertare de săvârşit [desăvârşită] cerea, ci soroc . Cunoaşte [de
aici] că Domnul dă mai mult decât cerem noi. Atât de mare este iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, încât şi ceea ce părea rostit cu asprime - adică porunca să se vândă „sluga" cu
„femeia şi copiii" lui - nu din asprime a spus-o, ci ca să înspăimânte pe slugă şi să-şi pună
nădejdea şi să se sârguiască întru cerere şi mgăminte.

18,28-30: Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi
care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti
dator. (29) Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti
tot. (30) Iar el nu voia, ci, mergând, 1-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. După
ce a ieşit cel care a fost iertat [de stăpân], atunci îl sugrumă pe cel ce era împreună-slujitor cu
el. Căci nimeni, întru Dumnezeu rămânând, nu este nemilostiv, ci cel care „iese" de la
Dumnezeu şi dintru aceasta se înstrăinează de El. Şi atât de mare îi era cruzimea [acestei
slugi], încât după ce-i fuseseră lui iertate mari datorii - că aceasta arată cei „zece mii de
talanţi" - , pentru cele mai mici - cât erau cei „o sută de dinari" - , nicidecum nu se
milostiveşte, nici puţină amânare nu dă. Şi face acestea, cu toate că cel împreună cu el slugă îi
spune aceleaşi cuvinte prin care el a fost iertat: „îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti", amintindu-i
de iertarea prin care s-a mântuit [izbăvit].

18,31: Iar celelalte slugi, văzând, deci, cele petrecute, s-au întristat foarte şi,
venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate.

De aici se vede că „celelalte slugi" - adică îngerii cei împreună-slujitori cu noi

- sunt urători de răutate şi iubitori de bunătate. Şi „spun" acestea Domnului, nu ca Unuia care
nu ştia, ci ca să înţelegi că îngerii sunt purtătorii de grijă ai noştri şi că se mânie asupra celor
nemilostivi.

18, 32-34: Atunci, chemându-1 stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria
aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. (33) Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel
împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? (34) Şi, mâniindu-se stăpânul lui,
l-a dat pe mâna chinuitorilor , până ce-i va plăti toată datoria.
Pentru iubirea de oameni, Stăpânul se judecă laolaltă cu sluga, ca să arate că
nu El, ci cruzimea slugii şi nemulţumirea l-au făcut să i se ia înapoi darul. Şi căror muncitori
îl dă? Poate puterilor muncitoare [căznitoare], ca să-1 munceasscă [căznească] veşnic. Căci
ceea ce zice „până ce-i va plăti toată datoria", aceasta însemnează: „până atunci să se
muncească [căznească], până ce va plăti". Dar, niciodată nu va [putea] „plăti datoria", adică
munca cea cuviincioasă cu care este dator. Deci pururea va fi muncit [căznit].

18,35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta -
fiecare fratelui său - din inimile voastre.

N-a zis „Tatăl vostru", ci „Tatăl Meu", căci unii ca aceştia nu sunt vrednici
să aibă Tată pe Dumnezeu. Şi voieşte ca noi să iertăm „din inimă", nu numai din buze. Să
înţelegi încă şi cât de mare răutate este pomenirea de rău, dacă întoarce înapoi darul lui
Dumnezeu. Căci, deşi fără părere de rău dăruieşte Dumnezeu darurile Sale, însă [pentru
pomenirea de rău] s-au întors înapoi acestea.

12.Pilda celor 2 fii (Mt.21, 28 -32)

Dar ce vi se pare? Un om avea doi fii. Şi, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-
te astăzi şi lucrează în via mea. (29) Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus.
(30) Mergând la al doilea, i-a zis tot aşa; acesta răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi căindu-se,
s-a dus. (31) Care dintr-aceştia doi a făcut voia Tatălui? Zis-au lui: cel de al doilea. Zis-a lor
Iisus: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui
Dumnezeu. (32) Căci a venit Ioan la voi în calea dreptăţii şi n-aţi crezut în el, ci vameşii şi
desfrânatele au crezut, iar voi aţi văzut şi nu v-aţi căit nici după aceea, ca să credeţi în el.

[Domnul] ne arată aici două cete. Una a celor care s-au făgăduit, care sunt
iudeii care au zis: „Toate cuvintele pe care le-a grăit Domnul le vom face şi le vom asculta!"
(Ieşire 24,3). Alta a celor care nu s-au supus, a curvelor şi vameşilor, încă şi a norodului celui
din păgâni, care dintru început n-au ascultat voia lui Dumnezeu, iar mai pe urmă s-au pocăit
şi au ascultat. Insă vezi înţelepciunea lui Hristos: nu îndată dintru început le-a zis că vameşii
şi curvele sunt mai buni decât ei, ci mai întâi îi face să mărturisească ei că din cei „doi fii",
acela este supus, care a făcut voia Tatălui.
Apoi, după ce ei au mărturisit aceasta, adaugă că ,,«a venit Ioan în calea
dreptăţii» - adică având viaţă neprihănită - şi desfrânatele l-au ascultat, iar voi nu. De aceea
vor şi merge ele înainte de voi întru împărăţia lui Dumnezeu. Deci, nevoiţi-vă şi voi, ca
măcar pe urma lor să intraţi [întru împărăţie], crezând. Iar de nu veţi crede, nicidecum nu veţi
intra".
Dar mulţi încă şi până acum se făgăduiesc lui Dumnezeu şi Tatălui, cum că se
vor face călugări poate, sau preoţi, iar, după făgăduinţă, se lenevesc. Iar alţii, petrecere
călugărească sau preoţească n-au făgăduit, dar călugăreşte şi preoţeşte petrec. Deci, aceştia
sunt „fii" supuşi, care fac [împlinesc], deşi nimic nu s-au făgăduit.

13.Pilda nunții fiului de impărat (Mt. 22, 1 – 14)

 22, 1-7: Şi, răspunzând, Iisus a vorbit iarăşi în pilde, zicându-le: (2) împărăţia
Cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. (3) Şi a trimis pe slugile
sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. (4) Iarăşi a trimis alte slugi,
zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au
junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. (5) Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la
ţarina sa, altul la neguţătoria lui; (6) iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi
le-au ucis. (7) Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând ostile sale, a
nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc.

Ca şi pilda viei (Matei 21, 33-39), şi această pildă arată nesupunerea iudeilor.
însă acea pildă arată moartea lui Hristos, iar aceasta arată veselie de nuntă, adică învierea Lui.
Şi mai arată că aceştia şi mai rău au greşit decât cei din pilda dintâi, căci aceia i-au omorât pe
cei care le cereau „roadele viei", iar aceştia, fiind „chemaţi la nuntă", au făcut vărsare de
sânge.
„Omului împărat" i Se aseamănă Dumnezeu, că nu Se arată în ce chip este, ci în
ce chip se cuvine a ni Se arăta nouă. Deci, pentru că oameni muritori suntem fiind supuşi
neajungerilor omeneşti, Dumnezeu ni Se arată nouă ca un „om". Iar când umblăm ca nişte
dumnezei prin har, atunci stă Dumnezeu întru adunare de dumnezei (Psalm 81,1), iar dacă
vieţuim ca nişte fiare, ni Se face şi El nouă ca o „panteră" şi ca un „urs" şi ca un „leu" (Osea
13, 7-8). Şi „face nuntă Fiului Său", împreunând cu El tot sufletul cel frumos, că Mire este
Hristos, iar Mireasă - Biserica şi sufletul [cel râvnitor] (Apocalipsa 19, 7; 21,2).
Iar „slugile" care sunt trimise mai întâi sunt cei dimpreună cu Moise, cărora nu li
s-au supus evreii, ci au amărât pe Dumnezeu în pustie patruzeci de ani şi n-au vrut a primi
cuvântul lui Dumnezeu şi veselia cea duhovnicească. După aceea, s-au trimis alte „slugi" -
Proorocii, dar şi dintre aceştia pe unii i-au omorât - cum au făcut cu Isaia -, iar pe alţii iau
pedepsit - cum au făcut cu Ieremia, pe care l-au aruncat în groapa cu noroi (Ieremia 38,6). Iar
cei mai măsuraţi [stamparăţi, cumpătaţi] în răutate s-au lepădat, unul ducându-se „la holda
sa" - adică plecându-se la viaţa cea iubitoare de trup şi desfătată, căci „holdă" este trupul
fiecăruia. Iar altul, „la neguţătoria lui" - adică la viaţa cea iubitoare de câştig, căci neguţătorii
sunt neam mult iubitor de câştig.
Deci, ne arată pilda că cei care se leapădă de „nunta" cea duhovnicească şi de
împreunarea şi ospăţul cel cu Hristos, cel mai adesea fac aceasta fie pentru dulceţile
[îndulcirile] cele trupeşti, fie pentru patima iubirii de câştig. Iar aici numeşte ospăţul „prânz",
măcar că aiurea [undeva, în altă parte] vorbeşte de „cină" (Luca 14,17), nu fără de socoteală.
Căci spune „cină", arătând că în vremurile de pe urmă de săvârşit [desăvârşit] s-a arătat
această nuntă, şi „spre seară", adică la sfârşitul veacurilor. Iar „prânz" este numit, fiindcă şi în
veacurile cele dintâi s-a descoperit taina, deşi mai umbrit. Iar „junei" şi „cele hrănite" [„cele
îngrăşate"] sunt Aşezământul cel Vechi şi cel Nou. Căci cel Vechi se arată prin „junei", că
jertfă de dobitoace avea. Iar cel Nou se arată prin „cele hrănite" [cu grâu], căci pâini aducem
acum la jertfelnic, făcându-se acestea din grâu. Deci, ne cheamă Dumnezeu să mâncăm
bunătăţile - şi ale Scripturii Vechi şi ale celei Noi.
Dar şi când vei vedea pe cineva că tâlcuieşte descoperit dumnezeieştile cuvinte,
cunoaşte că acesta bucate „hrănite" şi „îngrăşate" dă, căci cel care descoperit învaţă, hrăneşte
şi îngraşă [cu cunoştinţă] pe cei necunoscători [simpli]. Dar vei cerca aici cum zice: „chemaţi
pe cei chemaţi"? Căci, dacă erau „chemaţi", cum vrea iarăşi să îi cheme? Să ştii că fiecare
dintre noi e chemat din fire la lucrul cel bun de către cuvântul [cugetul] nostru care ne este
dascăl firesc. Dar, Dumnezeu îi trimite şi pe cei din afară dascăli, ca pe aceia care au fost
chemaţi în chip firesc de cuvânt [cugetul lor lăuntric], să-i cheme şi aceşti dascăli din afară.
Iar împăratul „a trimis ostile Sale" - adică pe ale romanilor - , iar aceştia i-au risipit pe iudeii
cei nesupuşi şi „au ars cetatea lor", Ierusalimul, precum spune şi iudeul iubitor de adevăr,
Iosif Flaviu.

22,8-10: Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost
vrednici. (9) Mergeţi, deci, la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă.
(10) Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a
umplut casa nunţii cu oaspeţi.
Fiindcă „slugile" trimise mai întâi - adică cei împreună cu Moise şi Proorocii
- nu i-au supus, atunci trimite alte „slugi" - adică pe Apostoli - , care îi cheamă pe cei din
păgâni, care nu călătoreau pe „calea" cea adevărată, ci erau împărţiţi şi în „căi" multe şi în
dogme [învăţături] dezbinaţi. Iar mai vârtos se aflau [păgânii] la „răspântiile căilor", adică în
rătăcire multă şi nepotrivire, căci chiar de se uneau ei întru unele, nu pe „calea" cea bună o
făceau, ci în răspântii şi în abaterile [rătăcirile] lor. Căci dogmele [învăţăturile] cele rele pe
care le dogmatiseau nu le primeau toţi în acelaşi fel, ci unii într-un chip şi alţii într-altul. Insă,
nu cumva este mai bine a se înţelege şi aşa? „Cale" este însăşi viaţa fiecăruia şi petrecerea, iar
„răspântiile" - adică abateri din cale – sunt învăţăturile păgâne. Deci elinii având „căi" rele -
adică vieţi prihănite -, din vieţile lor cele rele s-au abătut şi la dogmele [învăţăturile] cele fără
de Dumnezeu, dumnezei de necinste făcându-şi, care să le fie ajutători patimilor lor. Deci,
ieşind Apostolii din Ierusalim la păgâni, i-au adunat pe toţi, „şi răi şi buni", adică şi pe cei
plini de toată răutatea şi pe cei care în mai mica răutate se aflau, pe care îi numeşte „buni",
faţă de răutatea celorlalţi.

22,11-14: Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om

care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. (12) Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici, fără haină
de nuntă? El însă a tăcut. (13) Atunci, împăratul a zis slugilor: Legaţi-1 de picioare şi de
mâini şi aruncaţi-1 în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor. (14) Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Intrarea la nuntă se face fără de alegere, căci darul [lui Dumnezeu] pe toţi ne
cheamă, „şi buni şi răi". Iar viaţa pe care o duc după ce au fost chemaţi la nuntă, cei care au
intrat, nu va fi fără de cercetare, ci şi foarte multă cercetare face „împăratul" celor care, după
ce au venit la credinţă se vor afla întinaţi.
Deci, să ne înfricoşăm întru a noastră minte, căci de nu va avea cineva viaţă
curată, la nimic nu-i foloseşte doar credinţa şi nu numai că este scos afară de la nuntă, dar şi
în foc este aruncat! Dar cine este cel care poartă haine întinate? Cel care nu s-a îmbrăcat cu
milostivirea îndurărilor, cu bunătate, cu iubire de fraţi.
Deci, mulţi, înşelându-se lăuntric cu deşarte nădejdi, socotesc că vor dobândi
împărăţia Cerurilor şi se vâră pe ei înşişi în ceata „celor ce şed" [la nuntă], mari lucruri
cugetând pentru ei înşişi. Iar Domnul, îndreptându- Se către nevrednicul acela, ne arată două
lucruri: întâi de toate că este iubitor de oameni, iar apoi că nu se cuvine să osândim pe cineva
– măcar de va greşi în chip vădit - de nu-şi va mărturisi însuşi fapta. Deci Domnul zice
„slugilor" - adică îngerilor celor muncitori [căznitori] - să-i „lege" aceluia „mâinile şi
picioarele", adică puterile lucrătoare ale sufletului.
Căci în veacul de acum este cu putinţă a face şi a lucra fapta bună, iar în cel
ce va să fie, se vor lega toate puterile lucrătoare ale sufletului şi nu mai este cu putinţă a face
ceva bun spre răscumpărarea păcatelor.
Iar „scrâşnirea dinţilor" este căinţa cea care se va face atunci fără de nici un
folos. Şi „mulţi sunt chemaţi", căci pe mulţi îi cheamă Dumnezeu - şi mai vârtos, pe toţi. Iar
„puţini aleşi", fiindcă puţini sunt cei mântuiţi şi vrednici de a fi aleşi de Dumnezeu. întrucât
„a chema" este al Iui Dumnezeu, iar a fi „aleşi" sau nu, al nostru lucru este. Deci pilda aceasta
mai vârtos pentru iudei s-a zis, căci ei au fost „chemaţi", dar nu au fost „aleşi", pentru că n-au
ascultat.