Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dumnezeu Mântuitorul
Dumnezeirea si umanitatea lui Hristos
1. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire
(Crezul), sau: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 10),
Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (1
Timotei 1).
2. Hotărârea din veci a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii a fost împlinită de
Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat la plinirea vremii.
1
crezând, să aveţi viaţă în numele Lui (Ioan 20). Firea omenească: se mărturisește în
genealogiile de la Matei și Luca, în istorisirea despre nașterea Domnului și întreaga Sa viață
pământească, de la naștere până la moarte; Iisus Hristos este prezent în toate Evangheliile ca
un om adevărat cu trup și suflet omenesc, având toate însușirile și funcțiile specifice firii
omenești;
c) Sfinții Părinți, combătând ereziile hristologice, învață și ei despre cele două firi ale
Mântuitorului, aducând și argumente raționale în sprijinul acestei învățături:
1) ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni (Căci unul este Dumnezeu, unul este şi
Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus – 1 Timotei 2), Mântuitorul
trebuia să fie și Dumnezeu și om, „trebuia ca Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni să-i
aducă la prietenie și unire printr-o înrudire cu amândouă părțile”;
2) ca Învățător desăvârșit și lumină a lumii, care revelează oamenilor în mod absolut
pe Dumnezeu, trebuia să fie El Însuși Dumnezeu, căci: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1);
însă, pentru a împărtăși oamenilor această cunoaștere, trebuia să vină în maximă apropiere de
noi prin Întrupare, deoarece, spun Sfinții Părinți, „omul neputând să învețe decât de la
semenul lui, Mântuitorul a luat o natură omenească asemenea cu a noastră, ca să învețe mai
ușor pe oameni”;
3) ca Răscumpărător și restaurator al firii umane căzute, Mântuitorul trebuia să fie și
Dumnezeu și om: trebuia să fie Dumnezeu, pentru că numai uniți cu Cel nestricăcios și
nemuritor, adică cu Dumnezeu, noi puteam ajunge la nestricăciune și nemurire; trebuia să fie
și om, pentru că, precum omul a fost învins odată, tot omul trebuia acum să devină
învingător.
2
Fecioară curățită de păcatul strămoșesc de către Sfântul Duh, la concepere, iar pe de altă parte
din faptul că Cel ce Se naște din Fecioară nu este o persoană nouă, ci o Persoană divină, deci
absolut sfântă și lipsită de păcat. Lipsa păcatului personal: Cine dintre voi poate să Mă
vădească de păcat? (Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El
nu este (1 Ioan 3), Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre,
ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat (Evrei 4)
3
contribuția călugarilor sciți, aducând noi precizări în definirea persoanei Mântuitorului,
învățând că Unul din Treime a pătimit în trup. Deși putem spune că Dumnezeu s-a născut,
întrupat și că a murit, totuși în fiecare dintre aceste cazuri vorbim despre Dumnezeu Care s-a
făcut om și nu despre Dumnezeu în ființa Sa transcendentă, Care nu este subiectul nașterii și
al morții; nașterea și moartea au fost asumate liber de către Logosul întrupat pentru mântuirea
și îndumnezeirea noastră după har. Sinodul VI ecumenic a preluat și dezvoltat ceea ce s-a
spus la Calcedon, afirmând că dacă în Iisus sunt două firi, divină și umană, cu toate
proprietățile lor specifice, atunci în Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări (energii sau
activități), omenească și dumnezeiască, potrivit celor două naturi, și acestea (voințele și
lucrările) sunt unite ipostatic în unica Persoană a Mântuitorului Iisus Hristos, în chip
neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Deci, în Iisus Hristos există două voințe
corespunzătoare fiecărei firi: o voință dumnezeiască și o voință omenească naturală (nu însă o
voință omenească ipostatică, personală, care să se poată opune voinței dumnezeiești, căci
Hristos ca om nu are un ipostas sau persoană omenească), voința omenească naturală
supunându-se întru totul (fără luptă) voinței dumnezeiești.
Sinodul VII ecumenic continuă linia ultimelor sinoade ecumenice și a învățăturii Sf.
Părinți (Ioan Damaschin și Teodor Studitul), hotărând că reprezentarea feței lui Hristos în
sfintele icoane este legitimă și necesară:
a) pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om;
b) pentru că Iisus este o singură persoană sau față și nu două, fața Lui divină având
posibilitatea de a avea și chip și față umană;
c) pentru că icoanele nu înfățișează firea dumnezeiască și nici cea omenească
despărțită de cea dumnezeiască, ci ele infățișează unica persoană a Logosului întrupat;
d) orice icoană a cuiva nu reprezintă ființa lui, ci imaginea sau fața văzută a
ipostasului lui, cu toate trăsăturile personale ale protochipului; icoana există virtual în
protochip, înainte chiar de a fi confecționată;
e) deși icoana și protochipul sunt în strânsă corelație, ele se deosebesc după substanța
lor, deoarece icoana este din altă substanță decât persoana pe care o reprezintă, totuși ele sunt
asemănătoare dupa ipostas; icoana se identifică cu persoana celui reprezentat, nu cu ființa
acestuia; de aceea, cinstirea icoanei nu este adusă materiei, ci ipostasului reprezentat pe ea,
respectiv protochipului ei;
f) prin întrupare, Iisus, Care este chipul Tatălui, ia acum față umană pentru a arăta
marea iubire a lui Dumnezeu, pentru că iubirea cuiva se arată și prin întoarcerea feței spre
celălalt, prin fața Sa iubitoare întoarsă iarăși spre noi; Tatăl, uitându-se la Fiul, îi vede pe toți
oamenii, respectiv îi vede pe toți precum pe Fiul Său;
g) după înălțarea la cer, între modalitățile pe care Dumnezeu ni le pune la îndemână
pentru a ne face conștienți de prezența, sunt, pe lângă Sfintele Taine (punctul culminant fiind
Euharistia) și pe lângă Cuvântul Său dumnezeiesc, tocmai chipul sau fața Sa văzută,
prezentată în icoană, prin care rămâne prezent mereu între noi și prin care ne întâlnim cu El.
4
a) cele două firi, dumnezeiască și omenească, sunt păstrate în integritatea lor în unirea
ipostatică, dar, în același timp, ele se întrepătrund și se înconjoară reciproc, fără amestecare
sau schimbare; această locuire una într-alta a celor două firi se numește perihoreză (același
termen folosit și pentru dogma Sfintei Treimi);
b) firea omenească a lui Iisus Hristos nu are persoană sau ipostas propriu, ci ea este
însușită, asumată, actualizată sau împropriată de Persoana sau Ipostasul divin al Fiului lui
Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a luat în Persoana Sa întreaga fire sau natură omenească
(adică cu toate însușirile ei ființiale), deplină, curată din Fecioara Maria (firea umană a lui
Iisus Hristos a avut afectele ireproșabile, nepăcătoase sau naturale, ca urmări ale păcatului în
firea noastră căzută – foamea, setea, oboseala, durerea, întristarea – dar nu a avut și păcatul
însuși, sau putința de a păcătui – a luat slăbiciunile firii, dar nu pervertirea voinței);
c) Leonțiu de Bizanț este cel care a introdus termenul de enipostaziere pentru primirea
firii omenești în Ipostasul preexistent al lui Dumnezeu Cuvântul.
5
ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”. Sf. Ioan Damaschin spune că,
deși Hristos a murit ca om, iar sufletul s-a desprins de trupul Său, dumnezeirea nu s-a
despărțit nici de suflet, nici de trup, ipostasul Cuvântului nedespărțindu-se în două; așadar,
chiar dacă sufletul s-a îndepărtat spațial de trup, ele au rămas totuși unite în Ipostas, astfel
încât sufletul se pogoară la iad împreună cu dumnezeirea, iar trupul rămâne unit cu
dumnezeirea în mormânt, fiind astfel ferit de stricăciune. Tot așa și după Înviere și Înălțare,
unirea ipostatică rămâne pentru veșnicie, căci Cel înviat Se arată cu trupul, Se înalță cu trupul
la cer, și tot cu trupul, ca Fiu al Omului, va veni și la judecata de apoi, unde va ședea pe
tronul slavei Sale (Matei 25).
6
patimile la o viață morală perfectă, a fost condamnată la sinodul V ecumenic. Biserica învață
că, având de purtător Persoana Cuvântului, voința omenească este dumnezeiește povățuită și
călăuzită, este îmbogățită cu tot harul și împodobită cu toată virtutea, încât devine absolut
inaccesibilă păcatului: pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se
va chema (Luca 1) – lipsa păcatului strămoșesc – apoi: Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?
(Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este (1 Ioan 3),
Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui (1 Petru 2) – lipsa păcatelor
personale. Lipsa de păcat în Iisus Hristos nu este doar o impecabilitate relativă (în sensul că
ar fi putut păcătui, dar nu a vrut să păcătuiască), ci o impecabilitate absolută, voința Sa
omenească neputând păcătui și neputând voi răul. Sfinții Părinți mărturisesc unanim lipsa de
păcat a Mântuitorului, conform Sfintei Scripturi, întemeind-o pe zămislirea supranaturală și
pe unirea ipostatică.
c) lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare, anume adorare, atât după
divinitatea Sa, cât și după omenitatea Sa – aceasta întrucât închinarea nu se adresează firilor,
ci Persoanei. Doar dacă L-am împărți și despărți pe Hristos Cel neîmpărțit și nedespărțit (căci
firile așa sunt unite), am putea aduce divinității Lui adorare, și omenității venerare. Tatăl nu
judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc
pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis (Ioan 5) Pentru aceea,
şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca
întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al
celor de dedesubt (Filipeni 2). Sinoadele III, V, VII ecumenice mărturisesc adorarea Fiului lui
Dumnezeu întrupat în întregimea Persoanei Sale, de asemenea Sfinții Părinți: „Noi nu adorăm
trupul despărțindu-l de Cuvântul, nici voind să adorăm Cuvântul, nu-L despărțim de trup”
(Sf. Atanasie cel Mare); „Cu adevărat lucru mare și minunat este că trupul nostru șade în cer
și primește închinare de la îngeri, arhangheli, serafimi și heruvimi” (Sf. Ioan Gură de Aur);
„Trupul este adorat în singurul ipostas al Cuvântului, care s-a făcut ipostasul trupului” (Sf.
Ioan Damaschin).
d) Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu – lucru confirmat la sinoadele III,
V, VII ecumenice. Astfel, deși Fecioara Maria L-a născut pe Hristos după omenitatea Sa, dar
pentru că omenitatea lui Hristos este unită ipostatic cu Dumnezeu Cuvântul, ea L-a născut
deci pe Dumnezeu întrupat: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie, născut sub Lege (Galateni 4), pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din
tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1). e) în Iisus Hristos există două voințe și două
lucrări corespunzătoare celor două firi ale Sale, dumnezeiască și omenească: dar, datorită
unirii ipostatice, voința omenească este doar naturală, nu ipostatică, supunându-se totdeauna
voinței dumnezeiești (vezi Grădina Ghetsimani), iar cele două lucrări se întrepătrund în toate
ca o singură lucrare teandrică, fără însă să se confunde lucrarea omenească cu cea
dumnezeiască; datorită perihorezei firilor, firea dumnezeiască este cea care lucrează și
împărtășește, iar firea omenească, cea care primește.