Apocalipsa LUI IOAN

Apocalipsa lui Ioan (în greacă Ἀποκάλυψις Ἰωάννου, în trad. "Revelația,

dezvăluirea lui Ioan") este ultima carte în canonul Noului Testament și singura
carte biblică aparținând în întregime literaturii apocaliptice (cu excepția 2 Ezdra,
canonică pentru Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Etiopiană). Cf.
Apocalipsa 1:9, autorul este de obicei denumit Ioan Teologul (uneori în mod
controversat identificat cu Apostolul Ioan și/sau Ioan Prezbiterul), iar locul scrierii
luat ca fiind Insula Patmos din Marea Egee. Contextul scrierii pare a fi
persecutarea creștinilor, drept pentru care data scrierii este plasată fie circa 95 e.n.,
în timpul domniei lui Domițian, fie circa 64-69 e.n., în timpul sau imediat după
domnia lui Nero.Mesajul cărții privește triumful escatologic al lui Isus Cristos
asupra dușmanilor săi și ai Bisericii.

Autorul apocalipsei se denumește pe sine drept „Ioan”. Autorul afirmă de

asemenea că era în Patmos când a primit prima viziune. Ca urmare, autorul
Apocalipsei este numit uneori Ioan de Patmos. Alți comentatori teologici, precum
Donald Guthrie și J. Alec Motyer afirmă că viziunea este scrisă de către Ioan, dar
viziunea are amprenta lui Hristos. Chiar de la primul verset Apocalipsa 1,1 putem
vedea acest lucru: "Descoperierea lui Isus Hristos,....". Ioan este doar ochiul care
vede și mâna de lucru, care scrie.[necesită citare]

Viziunea timpurie
Iustin Martirul (c. 100-165 AD) care-l cunoștea pe Policarp de Smirna, învățăcel al
lui Ioan, face o posibilă aluzie la această carte, și-l creditează pe Ioan ca autor al
ei.[5] Ireneu de Lyon (c. 115-202) ia asta drept fapt. La sfârșitul secolului al II-lea,
este acceptată în Antiohia de către Theophilus (decedat c. 183), iar în Africa de
Tertulian (c. 160-220). La începutul secolului al III-lea ea este adoptată de Clement
din Alexandria și de către Origene din Alexandria și mai târziu de Methodius,
Ciprian, Lactanțius,[necesită citare] Dionisie din Alexandria,[6] iar în secolul al V-
lea de către Quodvultdeus. Eusebiu din Cezareea (ca. 263–339) era înclinat să
considere Apocalipsa împreună cu cărțile acceptate, dar a trecut-o de asemenea în
Antilegomena. Ieronim (347-420) o considera drept carte de mâna a doua. Cele
mai multe canoane o includeau, dar unele, în special din Biserica Răsăriteană, o
respingeau. Nu este inclusă în Peshitta (un Nou Testament timpuriu în aramaică).

Autorul Apocalipsei se numește pe sine „Ioan”, astfel că această carte a fost în mod
tradițional atribuită apostolului Ioan.Referiri la scrierea ei de către apostol se află
încă de la Iustin Martirul, în al său Dialog cu Trypho.Alte mărturii timpurii sunt de
la Ireneu de Lyon, Clement din Alexandria, Tertulian, Ciprian de Cartagina și
Ipolit de Roma. Totuși, această identificare a fost negată de alți Părinți ai Bisericii,
incluzându-i Dionisie de Alexandria, Eusebiu din Cezareea, Chiril din Ierusalim,
Grigore de Nazianz și Ioan Gură de Aur.Apocrifonul lui Ioan afirmă că Ioan a scris
atât Apocrifonul cât și Apocalipsa.Donald Guthrie scria că dovezile oferite de
Părinții Bisericii susțin identificarea autorului cărții cu apostolul Ioan.

Conform lui Epifanie de Salamina, un anume Caius din Roma credea că Cerinthus,
un gnostic, era autorul Apocalipsei lui Ioan.

În secolul al treilea episcopul Dionisie din Alexandria respingea ideea că ea ar fi

fost scrisă de un apostol, dar accepta cartea drept canonică. Dionisie credea că
autorul era un al bărbat numit Ioan, și anume prezbiterul Ioan, învățătorul lui
Papias, episcop de Hierapolis. Eusebiu din Cezareea a căzut mai târziu de acord cu
Dionisie. Deoarece persoana autorului era una din considerentele necesare pentru
canonizarea cărții, mai mulți Părinți ai Bisericii și Conciliul de la Laodicea au
respins autoritatea Apocalipsei.

Viziunea tradițională

Viziunea tradițională susține că Apostolul Ioan, despre care se susține că ar fi scris

Evanghelia după Ioan și epistolele lui Ioan, era exilat în Patmos în arhipelagul egeu
în timpul domniei lui Domițian și că ar fi scris acolo Apocalipsa. Cei care sunt în
favoarea autorului apostol arată către mărturia Părinților timpurii ai Bisericii (vezi
„Viziunea timpurie” mai sus) și către similitudinile dintre Evanghelia după Ioan și
Apocalipsă. De exemplu, ambele opere sunt soteriologice și conțin o hristologie
înaltă, afirmând partea divină a lui Isus mai degrabă decât partea sa omenească,
prezentă preponderent în evangheliile sinoptice. În Evanghelia după Ioan și în
Apocalipsă Isus este numit „Cuvântul lui Dumnezeu” (Ὁ λόγος τοῦ Θεοῦ), deși
contextul Apocalipsei este foarte diferit față de cel din evanghelie. Cuvântul din
Apocalipsa 19:13 este parte din judecată dar în Ioan 1:1 imaginea este folosită
pentru a vorbi despre un rol în creația lumii și în mântuire.

Explicațiile diferențelor dintre operele lui Ioan oferite de cei care propun un același
autor includ analiza motivelor și scopurilor de la baza scrierilor, publicul diferit
căruia i se adresează cărțile, colaborarea autorului cu sau utilizarea unor scribi
diferiți și vârsta înaintată la care Apostolul Ioan a scris Apocalipsa.[necesită citare]
Charles Erdman (1866–1960) a apărat teza autorului apostolic și a scris că numai
Apostolul Ioan se potrivește imaginii autorului desprinsă din text.

Viziuni moderne

Metodele mai recente de cercetare, cum ar fi critica textuală, au fost foarte

influente în a sugera că Apostolul Ioan, Ioan Evanghelistul și Ioan de Patmos au
fost trei indivizi diferiți. Diferențele de stil, de conținut teologic și de familiaritate
cu limba greacă dintre Evanghelia după Ioan, epistolele lui Ioan și Apocalipsă sunt
văzute de unii cercetători ca indicând trei autori diferiți.

Cercetătorul biblic englez Robert Henry Charles (1855–1931) a raționat pe baza

temeiurilor textuale interne că această carte a fost editată de cineva care nu vorbea
ebraica și care dorea să propovăduiască o teologie diferită de cea a lui Ioan. Ca
urmare, totul de după Apocalipsa 20:3, susține el, a fost lăsat anapoda, fără a mai
încerca să structureze logic scrierea. Mai mult, afirmă el, povestea înfrângerii celor
zece regate a fost ștearsă și înlocuită de Apocalipsa 19:9-10. Teologia castității a
lui Ioan a fost înlocuită cu teologia celibatului total a editorului, care nu prea are
înțeles în timp ce biserica adevărată a lui Ioan este simbolizată drept soția Mielului.
Cel mai important, editorul a rescris complet teologia mileniului a lui Ioan,
„golind-o de orice înțeles”.
John Robinson în Redating the New Testament (1976) a criticat aspru poziția lui
Charles și a acceptat autorul apostol, datând Evanghelia după Ioan înaintea
asediului Ierusalimului din 70 e.n. El argumentează de asemenea că greaca
„săracă” a lui Ioan este un procedeu literar datorită faptului că galileenii erau
renumiți pentru greaca lor excelentă.El afirmă: „Greaca Apocalipsei nu este cea a
unui începător ale cărui gramatică și vocabular s-ar putea îmbunătăți și maturiza în
cele ale evanghelistului. Ea este greaca vulgară a cuiva care știe precis ce trebuie
[să spună]”.

S-a susținut de asemenea că versetele cheie ale cărții, în general de la cap. 4 la cap.
22, sunt supraviețuiri ale mărturiilor despre profețiile lui Ioan Botezătorul. Din
acest punct de vedere, Mielul lui Dumnezeu și alte puncte culminante ale
Apocalipsei sunt corelate cu ceea ce se cunoaște despre Ioan Botezătorul, deși
trebuie mărturisit că nu se cunoaște prea mult despre el.

Interpretări
Apocalipsa are o mare varietate de interpretări, plecând de la mesajul simplu că
trebuie să avem încredere că Dumnezeu va învinge (interpretarea simbolică),
ajungând la scenarii complexe (interpretarea futuristă), până la perspectivele
criticilor care neagă că Apocalipsa ar avea vreo valoare spiritual.

La începutul erei creștine,[necesită citare] creștinii priveau această carte ca

prevestind evenimente viitoare, în special venirea unui mileniu de paradis pe
pământ. În Antichitatea târzie și Evul Mediu, Biserica dezaproba ideea mileniului
drept regat literal de o mie de ani. Odată cu Reforma Protestantă oponenții
catolicismului au adoptat o viziune istoricistă, în care apocalipsa prezisă se
desfășoară de-a lungul istoriei bisericii. În secolul al XIX-lea, futurismul (credința
că predicțiile sale se referă la evenimente care nu s-au întâmplat încă) a înlocuit în
mare parte istoricismul la protestanții conservatori.

Viziunea futurista
Viziunea futuristă consideră toate sau cea mai mare parte din profeții ca referindu-
se la viitor, cu puțin timp înainte de a doua venire, în special atunci când e vorba de
interpretarea lui Daniel, Isaia 2:11-22, Tesaloniceni 4:15-5:11 și a altor secțiuni
eshatologice ale Bibliei.

Interpretările futuriste prezic de obicei o înviere a morților și o răpire la cer a celor

vii, în care toți creștinii adevărați și cei care nu au atins vârsta responsabilității sunt
aduși la Hristos în vremea în care Împărăția lui Dumnezeu va veni pe pământ. Ei
cred de altfel că urmează o vreme a încercării - o perioadă de șapte ani în care
credincioșii vor fi persecutați și martirizați peste tot în lume, ei fiind purificați și
întăriți prin asta. Futuriștii nu au căzut de acord când vor fi răpiți la cer
credincioșii, dar în această privință există trei mari viziuni: 1) înainte de încercare;
2) aproape de sau la mijlocul vremii de încercare; sau 3) la sfârșitul vremii de
încercare. Există și a patra viziune de răpiri multiple la cer de-a lungul vremii
încercării, dar aceasta nu este una din viziunile acceptate pe larg în această
privință.

Dispensaționaliștii (pretribulaționiștii) cred că toți creștinii aflați în viață vor fi

luați să-l întâmpine pe Hristos înainte de a începe vremea încercării. Astfel,
creștinii sunt „feriți” de vremea încercării, așa cum Noe a fost ferit atunci când
Dumnezeu a judecat lumea antediluviană.

Mediotribulaționiștii cred că răpirea la cer a credincioșilor va avea loc la

aproximativ jumătatea vremii încercării, după ce ea începe, dar înainte de partea ei
cea mai grea. Unii mediotribulaționiști, în special cei care cred în răpirea la cer a
bisericii înainte de vremea mâniei, cred că mânia lui Dumnezeu se va revărsa în
timpul „Marii Încercări”, care este limitată la ultimii trei ani și jumătate a vremii
încercării, după ce credincioșii au fost ridicați la Hristos.

Posttribulationiștii cred că creștinii vor fi ridicați în nori cu Hristos și i se vor

alătura lui în momentul întoarcerii sale pe pământ. (Pretribulaționistul Tim LaHaye
susține că o răpire la cer de după vremea încercării este viziunea cea mai apropiată
de cea crezută de biserica primară.)
Toate cele trei viziuni susțin că creștinii se vor reîntoarce cu Hristos la sfârșitul
vremii încercării. Susținătorii celor trei viziuni afirmă că Israelul va fi obligat să
semneze un tratat de pace pe șapte ani cu Antihristul, cu care vor începe cei șapte
ani ai vremii încercării. Mulți susțin că Antihristul va fi conducătorul unui Imperiu
Roman reînviat, dar localizarea geografică a acestui imperiu nu este cunoscută. Hal
Lindsey sugerează că acest Imperiu Roman va fi centrat în Europa de Vest, având
Roma drept capitală. Tim LaHaye propagă credința că Babilonul va fi capitala unui
imperiu mondial. Joel Richardson și Walid Shoebat au scris amândoi cărți
profețind un Imperiu Roman de Răsărit reînviat, care se va afla în granițele
Imperiului Otoman. (Istanbul are de asemenea șapte dealuri, a fost o capitală a
Imperiului Roman și este cunoscut drept Cornul de Aur - semnificativ date fiind
referințele eshatologice la „Cornul cel mic” Daniel 7:8, Daniel 8:9.)

Există de asemenea o variantă futuristă conform căreia vremea încercării poate

apărea în fiecare generație, adică Satan are mereu un antihrist pregătit și există
mereu un stat național care poate deveni Imperiul Roman renăscut. Această
variantă a fost dezvoltată de Angela Hunt în cartea ei de ficțiune The Immortal.

Viziunea futuristă a fost propusă inițial de doi scriitori catolici, Manuel Lacunza și
Ribera. Lacunza a scris sub pseudonimul „Ben-Ezra”, iar opera sa a fost interzisă
de Biserica Catolică. Ea a devenit populară în secolele XIX și XX, astfel încât azi
ea e cea mai cunoscută teorie futuristă. Cărți despre răpirea la cer de autori cum ar
fi Hal Lindsey iar mai recent serialul de romane Left Behind (de Jerry Jenkins și
Tim LaHaye) și filmele cu același nume au popularizat foarte mult acestă școală de
gândire.