Ministerul Educaţiei şi Cercetării Naţionale

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

Seminarul Teologic Liceal Ortodox
„Sfântul Gheorghe“ Botoşani

LUCRARE DE ATESTARE A
COMPETENŢELOR PROFESIONALE

Viața religioasă în Epistolele pauline și

actualitatea lor
Coordonator: Absolvent:
Pr.Prof. Visarion Vizitiu Chelaru Cosmin Liviu

Botoşani

1
 CUPRINS

Introducere...................................................................................................3

1. Sfântul Pavel, Apostol al neamurilor.......................................................5

2. Moartea și învierea Mântuitorului în viziunea epistolelor pauline....... 10

2.1. Realitatea morții și învierii Domnului nostru Iisus Hristos..............11

2.2. Raportul dintre moartea și învierea Mântuitorului............................13

2.3. Urmările morții și învierii lui Iisus Hristos.......................................14

3. Viața creștină după epistolele Sfântului Apostol Pavel..........................16

3.1 Creștinul, făptura nouă......................................................................17

3.2 Viața familiară...................................................................................19

3.3 Viața în comunitatea creștină............................................................20

3.4 Raporturile creștinilor cu necreștinii.................................................22

4. Sfântul Apostol Pavel și creștinătatea actuală.........................................23

Concluzii.......................................................... ...................................................27

Bibliografie..........................................................................................................28

2
 Introducere

Se împlinesc în zilele noastre aproape 2000 de ani, de când cel mai

mare misionar creștin a pășit, propovăduind Evanghelia și înființând
Biserici, pe teritoriul continentului european.

În cursul celei de a doua călatorii misionare, din anul 50 sau 51,mânat

de marea idee creștină care-l stăpânea și-l însuflețea, Sfăntul Apostol Pavel
a părăsit pământul asiatic la Troas si s-a îmbarcat pentru Macedonia, în
urma unui vis, coborând în orășelul-port Neapolis1. De acolo Apostolul și
tovarășii săi de drum și de lucru, între care si medicul grec Luca ,au poposit
în colonia romană Filipi,unde au propovăduit și au înființat prima
comunitate creștina europeană și ceape care Apostolul Pavel a iubit-o mai
mult decât toate celelalte.

Misiunea Sfântului Apostol Pavel în provinciile europene a fost

hotârâtoare pentru viitorul creștinismului, ca și pentru destinele
religioase,morale si culturale ale lumii greco-romane. Ea aducea
creștinismul în inima imperiului, încetățenea pe Hristos în marile
orașe,metropole strălucitoare de glorie și de cultura veche,pline de temple,
de amintiri și de mituri păgâne, predica idealul mântuirii și al unei vieți în
duhul iubirii de Dumnezeu și de oameni, care suna nou și straniu în urechile
Elinilor plini de orgoliul filosofiei, și al romanilor plini de orgoliul puterii.

De la convertirea lui pe drumul Damascului in jurul anilor 30-35, viața

lui este un miracol continuu, este lucrarea și puterea lu Dumnezeu. Pavel nu
mai este Saul. În chipul lui cu nimic impunător, drumețul străin, cu
înfățișare modestă, cu mâini aspre de lucrător, cu privire de om suferind,
trăiește și lucrează ca un om într-adevăr, dar un om unic,neobișnuit,
extraordinar, scos din sine, ridicat peste sine și peste toți
oamenii:instrumentul lui Dumnezeu, „vasul ales” de Iisus Hristos de la
Damasc , ca să-L poarte în lume.

Taina chemării și puterii lui este întâlnirea și confruntarea lui cu Iisus în

ceasul convertirii.Saul era persecutorul Lui, acum este „ robul” Lui: era
călăul creștinilor ,acum este Apostolul Neamurilor.

Secretul puterii și succesului lui Pavel stă mai întâi, în evenimentul care
a însemnat nașterea lui creștină. Acest eveniment minunat,pe care nici-o
1
Astăzi Kavala, în fața insulei Thasos.

3
explicație naturală nu-l poate face înțeles, a răsturnat și schimbat complet
omul și planul lui de la Ierusalim, l-a scuturat puternic, ca de moarte, l-a
trezit la o viață nouă, l-a pus pe un drum cu totul deosebit de cel pe care
mergea până atunci, l-a silit a face contrariul a ceea ce făcea. Acesta este
lucrul cel mare și uimitor. A-l fi oprit doar din calea prigonirii creștinilor
era un fapt minunat, a-l fi convertit la creștinism,era cu atât mult ,a-l fi făcut
însă din persecutorul fanatic, apostolul incomparabil, care a fost Sfântul
Apostol Pavel, a fost un act de grație Dumnezeiască până azi unic în felul
său.

Apostolatul lui este un paradox și un miracol. El nu stă în voia lui,stă in

chemarea lui Dumnezeu, Pavel se numește „rob al lui Iisus Hristos, chemat
apostol” (Romani 1, 1)2. Robi și chemați au fost toți ceilalți,dar chemati în
condițiii obișnuite , aleși din popor ca să urmeze lui Hristos,zi cu zi, an cu
an, să cunoască învățatura și faptele Lui, să-L vadă și să audă, să fie
martorii morții și învierii Lui. Pavel este un apostol chemat cu forța smuls
cu puterea lui Dumnezeu de pe drumul prigoanei și al osândei, convertit nu
doar din Iudeu în creștin, ci din persecutor sângeros în Apostolul
Neamurilor.

Pavel este un datornic, e dator lui Dumnezeu cu mai mult decât poate
plăti un om. Pe drumul Damascului, drumul osândei lui și al mântuirii,
Dumnezeu l-a prins asupra faptului pierzător de suflet, l-a prins de piept și
l-a scos din prăpastia în care se prăbușea sufletul lui. În stralucirea ca de
fulger care-l orbea, Pavel ieșea din întunericul nopții și al morții lui și intra
convertit în cetatea luminoasă a lui Dumnezeu. La Damasc, unde duhul
îndârjit al persecutorului îl mâna spre păcat de moarte,Duhul lui Dumnezeu
îl conducea spre mântuire și spre apostolat. Din infernul osâdei lui veșnice,
Damascul a devenit paradisul izbăvirii lui.

Această chemare neașteptată l-a transformat pe Pavel complet și

definitiv,tot restul vieții lui, peste treizeci de ani, el a simțit continuu mâna
lui Dumnezeu în pieptul său, a văzut lumina care l-a orbit, a auzit cuvintele
Celui urmarit de el cu ură: „ Saule,Saule, pentru ce Mă prigonești”( Faptele
Apostolilor 9, 4)3.

Această amintire neștearsă, acest eveniment trăit de el într-una, această

prezență de tot momentul a lui Hristos în sufletul, în trupul, în viața lui, a
facut pe Pavel apostolul incomparabil care a fost.

Pavel este un grațiat și un condamnat: este achitat de vina prigonirii lui

Hristos, dar este trimis în schimb la neamuri ca să vestească pe Cel pe care

2
Sfânta Scriptură
3
Sfânta Scriptură

4
L-a prigonit, să ispășească prin apostolat păcatul persecutorului, să sufere
pentru Cel pe care L-a făcut să sufere. Fericit condamnat!

1.Sfântul Pavel, Apostol al Neamurilor

Calitățile lui Pavel ca „ vas ales” pentru această mare misiune au fost
excepționale. Iisus Hristos n-a avut un agent mai bun pentru a-I „ purta
numele înaintea neamurilor și a împăraților și a fiilor lui Israel”4, decât pe
Saul din Tars (Sfântul Pavel inainte de convertire), pe adversarul și
prigonitorul Său cel mai fanatic și mai periculos. Saul întrecea cu mult pe
cei de vârsta sa în spor la învățătură și în râvnă pentru datinile părintești.

Născut și crescut în casă de iudei înstariți și foarte credincioși, educat

în credință și pasiune legii strămoșești, învățat de mic tot ce se putea să
învețe în casă și la sinagogă un copil așa de bine înzestrat al unor părinți așa
de iubitori de credința lor, între Elini, destinat pentru cinstita carieră de
rabin și trimis pentru aceasta la cel mai mare rabin al vremii, în jurul căruia
se adunau cu sutele, poate cu miile, tineri Evrei din Palestina și din toată
lumea, format și distins in prietenie și concurență cu atăția colegi aleși, cei
mai buni fii ai neamului și ai credinței lui, era stăpân pe știința Legii
Iudaice, pe metodele și tehnica interpretării, pe toată teologia și posesiunea
spirituală a iudaismului, ca drept, morală, doctrină și istorie, virtuos al
analizei, al argumentării, al mâniurii gândului și cuvântului. Cu inteligența
sa rară, ageră, pătrunzătoare, și inepuizabilă, cu o memorie naturală și bine
exercitată, care reținea fidel cuprinsul cărților sfinte și pe al învățăturii orale
a lui Gamaliel, desăvârșit în interpretarea întregului învățământ iudaic,
Pavel era cel mai strălucit elev al celui mai strălucit rabin.

Prin fire și prin educație, el era întruparea legalismului și idealului

religios al neamului său, o capacitate, o glorie și speranță a lui Israel. Pavel
avea calitătile intelectuale unui geniu, învățătura și dexteritatea unui mare
rabin, mândria religioasă și națională a neamului întreg. Pavel avea în plus
zelul și fanatismul religios al unui fariseu, ce îl făcea mai periculos ca
adversar.

Cu acest zel și fanatism, cu minte, știința și talentul lui Pavel era un

combatant cum nu se poate închipui mai bine înarmat și pregătit, pentru a fi
dușmanul cel mai înverșunat și mai periculos al Bisericii creștine abia

4
Prof. Teodor M. Popescu „ Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor” în „ Studii Teologice” an 1951

5
născute, atunci, în anii tinereții lui. Cu asemenea însușiri, arme și
posibilități de luptă se arunca Pavel întreg asupra ei. Cu puterea obținută de
la marele preot, șef spiritual al iudaismului din lumea întreagă, Pavel
devenea mandatarul neamului său, campionul Legii împotriva ucenicilor lui
Iisus Nazarineanul.

Lupta văzută de pe planul lucrurilor omenești, în cei aflați față în față

ca adversari, Pavel întrecea singur cu pregătirea, cu știința și cu arta sa de
rabin pe totți creștinii. Redusă la puterile omenești ale celor în luptă ea era
inegală. Între ucenicii lui Hristos nu era niciunul de forța ucenicului lui
Gamaliel. Ei îl intreceau prin adevăr prin adevărul și nădejdea credinței lor,
iar zelul lor pentru Hristos nu era mai muc decât al lui Pavel pentru Lege,
dar tocmai aceasta însemna pentru el blasfemie și nebunie și râvna
fariseului fanatic creștea cu atât mai mult împotriva lor.

Cu puterea primită de Pavel de la căpetenia religioasă a neamului

întreg, știința și sentimentul lui religios și național contrariat și incordat ca
împotriva vrăjmașilor Legii, era fatal pentru Biserica persecutată în leagăn,
Asupra creștinilor, umili și intimidați, lipsiți și de armătura lui Saul și de
protecția Legii, loviți deodată și cu puterea autorității religioase și naționale
supreme a iudaismului, Pavel se năpustea cu forța unui colos, învestit cu
misiunea de erau național.

Avântul lui era sporit și de pericolul pentru creștini agravat de

convingerea lui că face un lucru sfânt și bine plăcut lui Dumnezeu. El nu e
un iluminat cuprins de febra unei misiuni inchipuite; este un bun credincios
convins că îndeplinește o datorie de credință și de conștiință, luptând să
risipească și să desființeze comunitatea nebunilor care credeau că
Nazarineanul răstignit este Mesia. Acesta era un sacrilegiu și un scandal
pentru idealul mesianic al poporului ales. Creștinii erau deci socotiți a grăi
„cuvinte de hulă” împotriva templului și a Legii.

Ei priveau Legea ca trecută, templul ca putând să se lipsească de el

„Cel Prea Înalt nu locuiește în locașuri făcute de mâini omenești”. Îmbătat
de succes și de sânge, răzbunătorul Legii, mergând la marele preot a cerut
de la el scrisori către sinagogile din Damasc, pentri că de ar afla pe vreunii,
care să fie din calea aceasta și bărbați și femei, să-i aducă la Ierusalim
legați.

Persecutorul nu a avut parte de bucuria acestei isprăvi de fanatism

brutal, care ar fi făcut să răsune în Ierusalim și diaspora. Hristos cel prigonit
l-a oprit pe drum de a-și împlini sângeroasa misiune, și cunoscând calitatea
„ vasului”, l-a ales pentru slujba Sa. A fost un lucru de un moment mare,
impunător, hotârâtor și necuprins omenește, de Pavel și de nimeni, ca toate

6
hotărârile lui Dumnezeu. Încă în durerile și bucuria nașterii a doua, Pavel
chemat apostol și dator cu „mărturie la toți oamenii pentreu ceea cea vazut
si a auzit”, ales din popor din neamurile la care de acum e trimis, începe
lucrul său de Apostol al neamurilor.

Din cursa întinsă lui Iisus Hristos în Damasc, El a facut mreajă în care
a prins și a făcut „vânător de oameni” pe cel mai mare dintre Apostolii Săi.
Restul vieții lui Pavel, zi și noapte, ceas cu ceas, pas cu pas, gând cu gând,
cuvânt cu cuvânt, a fost misiune pentru Iisus Hristos cel prigonit de el cu
sânge, cu închisoare, cu împrâștiere, cu moarte de creștini.

Opera mmisionară a Sfăntului Apostol Pavel a fost o străduință și o

realizare de supra-om. În continuă propovăduire la cei din neamul lui și la
cei din neamuri, în continuă asemanare de cuvânt de faptă evanghelică
mărturisind și adeverind pe Hristos cel răstignit, ca Mesia și Mântuitor al
lumii, Pavel cheamă și convertește la creștinism pe mulți, tot mai mulți, de
la sclavi și oameni simpli, până la areopagiți și proconsului. El înființează și
organizează Biserici, păstrează legături cu ele prin scrisori și prin scrisori și
prin trimișii săi, suferă bătăi, lipsuri, pericole, frig, arșiță, foame, sete,
naufragii, închisoare, lanțuri, pericole de moarte. Suferă și se bucură, luptă
din greu și reușește: să aducă și să prindă de teren mesajul și idealul
Evangheliei de la Damasc până la marginea Apusului, care era Spania,
unde, dacă Sfântul Apostol Pavel n-a ajuns, a dorit să ajungă.

Niciun Apostol n-a făcut atât, nici poate toți ceilalți la un loc mai mult
decât el. Harul și râvnea nu le-a lipsit, dar niciunul din ei nu avea
personalitatea și calitățile lui Saul din Tars (Sfântul Apostol Pavel).
Chemându-l la lucrul Său, Iisus Hristos valorifica și folosea în el însișiri și
posibilitpți mai, unice.

În Tarsul Ciliciei, Pavel invățase să cunoască elinismul ca viață,

religie, cultură. Tarsul era un oraș vestit prin școli și profesor: se recrutau de
acolo preceptori pentru odraslele imperiale5. Ca evreu, Pavel nu a urmat la
școli păgâne, dar a venit în contact cu cultura elină, a respirat în atmosfera
ei, a putut să citească și să audă în conferințele publice și în convorbiri
particulare „întelepciunea elină”, a deprins meșteșugul retoricii.

El trăise între Elini, călătorise, avea un orizont geografic și cultural

larg, avea despre lume, ca Iudeu elenist, o concepție deosebită de a
conaționalilor săi din Palestina. El cunoștea monumente și opere de cultură
greco-romane, cunoștea spiritul și geniul ei. Familiarizat cu ea, îi era mult
mai usor decât celorlalți apostoli, care nu cunoscuseră decât țara lor, să se
prezinte neamurilor și să le predice Evanghelia. Cine dintre pescarii de pe
5
Prof. Teodor M. Popescu „ Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor” în „ Studii Teologice” an 1951

7
lacul Ghenizaret se putea compara cu intelectualul și dialecticianul fin și
viguros, care era Pavel din Tars? Cine dintre ei putea vorbi ca el cu filosofii
atenieni, în Agora și Areopag?

Pe lângă asemenea calități ce Apostol al Neamurilor, Pavel avea singur

între apostoli pe cea de cetățean roman. Aceasta îi da prestigiul, încrederea,
siguranța de sine pe care o avea un „civis romanus”6 și dreptul de a sta sub
protecția legilor, în anii apostolatului său, Sfantul Apostol Pavel a fost într-
adevăr în pericol de moarte și a scăpat datorită dreptului său de cetățean
roman.

Aceasta calitate îi asigura nu numai viața, ci ăi dă și o concepție despre

stat deosebită de a Evreilor obișnuiți. Aceștia vedeau în imperiul roman pe
cuceritorul și asupritorul lor, pe stăpânul străin și păgân. Pentru Apostolul
Neamurilor, imperiul roman este o mărime și o putere pozitivă, legitimă,
necesară.

Din duhul, puterea și porunca lui Hristos, Pavel nu mai este el, un om
slab și păcătos, un om singur și dezarmat în fața unei lumi întregi vrăjmașe.
Apostolul Neamurilor este un hristofo: un om care poartă în sine pe Hristos,
mai mult, un om care trăiește pe Hristos, în care trăiește anume nu el, ci
Hristos „M-am răstignit împreună cu Hristos, și nu eu mai trăiesc, ci
Hristos trăiește în mine.Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința
în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe sine însuși pentru mine”
(Galateni 2, 20)7.

Pavel este robul și apostolul chemat al lui Iisus Hristos: este trofeul și
triumful Lui, e mărturia lui Hristos între neamuri. Hristos cel răstignit și
înviat troneaza și domnește în sufletul celui care L-a hulit și prigonit și
încredințează neamurile de adevărul și rostul dumnezeiesc al răstignirii și
învierii Lui mântuitoare între oameni, prin gura și prin voința celui care L-a
tăgăduit și persecutat, a fariseului Saul, pe care l-a ales și l-a trimis în popor
și la neamuri: „Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la
lumină și de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor
și parte cu cei ce s-au sfințit prin credința în Mine” (Galateni 2, 20)8

Meritele Sfântului Pavel, ca Apostol al Neamurilor, sunt excepționale,

ca și chemarea și personalitatea lui. El, mai ales, a scos creștinismul de sub
tutela și servitutea Legii, sub care îl ținea curentul iudaizant, puternic în
prima generație de creștini. Creștinismul risca să devină normistă și
formalistă, subordonată „faptelor Legii”.Sfântul Apostol Pavel a Înțeles și a

6
Cetățean roman
7
Sfânta Scriptură
8
Sfânta Scriptură

8
exprimat mai bine decât oricine caracterul de religie nouă, independentă,
suverană și absolută al creștinismului, de religie a mântuirii, prin jertfa lui
Iisus Hristos și prin credința noastră în El, puterea și sublimitatea lui
religioasă și morală.

Pavel a dat cel dintâi acestei religii un cadru teologic, în care avea să
se dezvolte și să se axprime credința creștină. El a gândit adânc asupra
marilor fapte dumnezeiești și mântuitoare ale vieții lui Iisus Hristos și a tras
consecințele lor dogmatice. El le-a înțeles și prezentat în perspectiva
cerească a faptului mântuirii și a dat istoriei universale un tâlc religios. Prim
teolog, mare gânditor creștin și filosof al istoriei, Pavel punea l atemelia
edificiului doctrinal al creștinismului o piatră unghiulară și aceasta era
Hristos, cel tălmacit de el în graiul credinței celei Înalte.

Sfăntul Apostol Pavel a fost, se pare și primul scriitor creștin, cel mai
original și mai puternic între apostolii scriitori: Scriitor nu de profesiune
literară, ci de misiune creștină. Cuvântul lui scris era un mijloc de acțiune,
era faptă de apostol, de organizator, de părinte și păstor al credincioșilor: e
sfat, îndemn, mustrare, mângâiere, îmbărbătare, recunoștință, mulțumire, e
grijă și de bucurie de misionar, în forma cea mai personală și mai intimă a
scrisului, care este epistola.

Saul din Tars n-a trăit și n-a lucrat nici pe sub pământ, nici prin norii
cerului. El a viețuit și s-a trudit printre oameni, a lăsat urme neșterse în
Bisericile înființate și un nume căruia nu-i poate fi pus egal alături.

În treizeci de ani de misiune creștină, pe marile drumuri ale lumii,

trăind zilnic moartea și învierea lui Hristos și pe a sa însuși, semănând cu
spor cuvântul Evangheliei și înfigând adânc steagul creștinismului în
cetățile păgânismului, întărind cu lanțuti, lacrimi și cu sânge demnitatea sa
de apostol chemat al lui Iisus Hristos, Saul de la Damasc și-a rușinat și
dezarmat adversarii, mărturisind continuu, în ciuda lor, păcatul său de
persecutor și nimicnicia sa de om, confirmând cu atât mai vârtos meritul său
de smerit și prodigios Apostol al Neamurilor.

Binecuvântată fie totdeauna hotărârea lui de acum aproape două mii

de ani, de a trece din Asia în Europa, a apropia pe Iisus Hristos de capul și
de inima imperiului roman, a încetățeni creștinismul în lumea culturală și a-
i asigura astfel, caracter și destine de religie universală.

9
 2.Moartea și învierea Mântuitorului în viziunea epistolelor pauline

Creștinismul răsăritean a acordat întotdeauna o importanță deosebită

atât a morții pe cruce a Mântuitorului, cât și învierii Sale.

Alături de ceilalți Apostoli, Sfântul Apostol Pavel a răspândit cu mare

zel și cu multă energie aceste adevăruri de credință atât în cadrul acțiunilor
de catehizare a credincioșilor, cât și în încercarile sale de a combate ereziile
și îndoielile referitoare la vreumurile de pe urmă, ce se iveau uneori în
comunitățilr creștine.

Prin căderea în păcat, protopărinții noștri au pierdut comuniunea

harică cu dumnezeu, iar această stare i-a înstrăinat din ce în ce mai mult de
creator. Propriile lor puteri erau insuficiente pentru ca să se ridice la starea
din care au căzut. Dar Dumnezeu nu a voit să se distrugă „lucrul mâinilor
Sale” de aceea, a hotărât ca Fiul Său să se întrupeze, pentru ca noi să fim
mântuiți .

Întruparea Fiului lui Dumnezeu a avut loc la „împlinirea vremii”, adică

atunci când lumea era pregătită pentru primirea Sa. La „împlinirea vremii”
s-a realizat planul divin de mântuire a noastră , conceput de Dumnezeu,
care în virtutea preștiinței Sale, prevăzuse căderea în păcat a primilor
oameni. Acest plan divin are, deci un început în veșnicie, o realizare în timp
și este mereu actual prin împărtășirea fiecărui credincios de roadele jertfei
Mântuitorului Hristos. Acesta este ideea prepoderentă a gândirii pauline,

Mântuirea obiectivă a fost infăptuită pentru toți prin răscumpărarea

săvârșită de Mântuitorul Hristos pe cruce. Ideea de mântuire este legată
ontologic de eliberarea tuturor din robia păcatului și a morții.

Moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos ne-a ridicat din împărăția

întunericului “El ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în
împărăția Fiului iubirii Sale ” (Coloseni 1, 13)9 și ne-a adus lumina, viața și
nemurirea, ”Paștile nostru Hristos s-a jertfit pentru noi ”spune Apostolul și
în această jertfă s-a concentrat iubirea supremă a lui Dumnezeu față de noi”.

Hristos s-a răstignit și a murit în locul celor vinovați și neputincioși dar

a înviat în putere și mărire risipind întunericul și groaza morții. Fiul lui
Dumnezeu s-a smerit pe sine și s-a făcut ascultător până la moarte și înca
moarte pe cruce. A fost prigonit și a fost negat, dar El i-a iubit pe
prigonitori și pe negatori, pe toți aceștia răscumpărându-i cu prețul sângelui
Său, pentru că sângele lui Hristos care S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă

9
Sfânta Scriptură

10
prin Duhul cel veșnic, va curăți cugetul nostru de faptele celor moarte. (Evrei
9, 14)10

În Vechiul Testament, dupa Lege toate se curățau cu sânge și fără

vărsare de sânge nu se dă nimănui iertare. Între multiplele spălări rituale și
jertfe de fiecare zi, Sfântul Pavel amintește în Epistola către Evrei și marele
sacrificiu anual de ispășire, în fiecare zi arhiereul intra în Sfânta Sfintelor și
aducea jertfă sângeroasă pentru sine și greșelile poporului.

În mijloc, între Noul Testament si Vechiul Testament, se plasează

actul morții și învierii Mântuitorului, Hristos preotul adevărat și veșnic,
vine să aducă un singur sacrificiu în care răscumpărarea se săvârșește prin
propiul Său sânge. Sângele acestui sacrificiu dăruiește tuturor iertarea
păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu, ceea ce dă valoare acestui sacrificiu
este fără îndoială persoana preotului , ca preot desăvârșit Iisus Hristos
aduce o jertfă desăvârșită. În Epistola către Evrei, Sfântul Pavel ni-l
înfățișează pe Mântuitorul Hristos în calitatea sa de Arhietate, “fără de pată,
osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile ” (Evrei 7, 26) 11, jertfa
lui Hristos este unică și irepetabilă.

2.1. Realitatea morții și învierii Domnului nostru Iisus Hristos

Pentru creștini, moartea și învierea lui Hristos sunt fapte mai presus
de orice îndoială, “ Hristos a murit pentru pacatele noastre după Scriptură și
a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 16, 3-4 ) 12.
Realitatea morții Mântuitorului este de necontestat și Apostolul nu revine
asupra acestei probleme decât pentru a aminti creștinilor roadele ei sau
pentru ca să o pună în legătură cu învierea.

Învierea Mântuitorului Hristos constituie pentru noi creștinii dovada

cea mai puternica a dumnezeirii Lui și a originii dumnezeiești a
creștinismului, Iisus Hristos a fost dat morții, dar s-a legitimat ca Mântuitor
și Fiu al lui Dumnezeu prin învierea Sa.

Drama morții și triumful învierii lui Hristos, i-au impresionat pe

Sfînții Apostoli și pe credincioși și le-au întărit convingerea în puterea și
divinitatea Lui. Această convingere a fost mărturisită de Apostoli chiar în
prima zi a propovăduirii lor în fața mulțimii de iudei care se aflau în
Ierusalim în ziua Cincizecimii, “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia
10
Sfânta Scriptură
11
Sfânta Scriptură
12
Sfânta Scriptură

11
noi toți îi suntem martori ”( Faptele Apostolilor 2,32)13, zice Sfântul Apostol
Petru.

Realitatea învierii Mântuitorului este probată de Sfântul Apostol

Pavel și de înfățișările lui Iisus înviat anumitor persoane, înfățisări pe care
le relatează în parte și Sfinții Evagheliști, iar el le enumeră în capitolul 15
din Epistola întâi către Corinteni. Dintre acestea cea mai importantă din
punct de vedere documentar bisericesc este arătarea Mântuitorului la peste
500 de frați 14. Apostolul adaugă informația că la anul 56 cănd a scris
epistola, cei mai mulți dintre ei erau încă în viață .

Mărturiile Sfântului Apostol Pavel cu privire la moartea și la

învierea Mântuitorului sunt la fel de importante ca și celelalte dovezi din
Noul Testament. Pentreu Sdântul Apostol Pavel, certitudinea învierii
Domnului constituie izvorul credinței și al întregii sale activități misionare
și pastorale. Învierea lui Hristos ne determină să admitem în existemța Sa o
sfințenie absolută “Despre Fiul Său, Cel din sămâța lui David după, trup,
care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfințeniei,
prin învierea Lui din morți, Iisus Hristos, Domnul nostru” . (Epistola către
Romani 1, 3-4 )15

Învierea Mântuitorului ne descoperă în El existența unei forțe

divine, care-L înalță deasupra umanității Sale, ca a doua persoană a Sfintei
Treimi. Fără înviere moarte lui Hristos intra în seria evenimentelor
obișnuite. Numai învierea dovedește pe deplin divinitatea Sa. Ea rămâne
pivotul întregii învățături evanghelice. “Dacă Hristos n-a înviat, atunci
zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră ” (1
Corinteni 15, 14)16, spune Sfântul Apostol Pavel.

Învierea lui Hristos este definitivă. El a revenit la viață și nu va mai

muri deoarece moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. De aceea Apostolul
îl numește “Cel pururea viu”, care este de-a dreapta lui Dumnezeu, în
cetatea cea cerească.

Sfântul Pavel accentueaza permanent două realități distincte:

moartea și învierea lui Hristos, dar de fiecare dată scoate în evidență și
legatura ontologică ce există între ele și le unește în chip nedespărțit.
Moartea lui Hristos este începutul învierii, iar învierea n-ar fi fost posibilă
dacă n-ar fi fost precedată de moarte.

13
Sfânta Scriptură
14
Sfinții Evangheliști nu această arătare a Mântuitorului înviat.
15
Sfânta Scriptură
16
Sfânta Scriptură

12
 2.2 Raportul dintre moartea și învierea Mântuitorului

În teologia paulină moartea Mântuitorului a fost pusă în legatură

directă și imediată cu învierea Sa. Între moarte și înviere nu este
discontinuitate, moartea este trecere spre înviere “Vrednic de creare este
cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom și învia împreună cu El
”( 2 Timotei 2, 11)17 . Ele alcătuiesc împreună un singur fapt; una cere pe
cealaltă, se întregește și se explică prin cealaltă. Dacă moartea
Mântuitorului n-ar fi fost învinsă și încununată cu învierea Sa, ar fi fost
zadarnică și fără sens. Nădejdea nostră în viață n-ar fi avut temei. Moartea
și învierea lui Iisus Hristos realizează împreună mântuirea noastră, “Că de
vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că
Dumnezeu L-a pe El din morți, te vei mântui ”( Romani 10, 9)18. Rolul lor este
diferit, dar efectele celor două acte converg spre lumină, spre sfințenie și
viață veșnică, moartea lui Hristos semnifică sfârșitul vieții noastre după
trup, iar învierea Sa este începutul vieții noi, duhovnicești “Căci dacă
cineva este în Hristos, este făptură nouă ”( 2 Corinteni 5, 17)19. De aceea
moartea coincide cu învierea ca o singură taină, în cruce este o putere care
produce înviere și în înviere este prezentă, într-un anumit sens, în mod etern
moartea pe cruce.

Paradoxul acestei apropieri dintre moarte și înviere se explică prin

cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “Om fără minte ce ești ! Tu ce semeni,
nu dă viață, dacă nu va fi murit”( 1 Corinteni 15, 36)20 , prin stricăciunea pe
care o suferă bobul de grâu, dă naștere unei plante noi “Și ceea ce semeni
nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau din altceva din
celelalte.” ( 1 Corinteni 15, 37)21 , tot așa și învierea urmează morții în mod
firesc, moartea s-a autoanihilat lăsând loc vieții.

Învierea începe chiar din momentul morții lui Iisus, de aceea moartea
Domnului este mișcare spre înviere, așa cum se întămplă cu grăuntele vechi
și planta nouă.

Această apropiere dintre moartea și învierea lui Hristos o dezvoltă

Sfântul Apostol Pavel și când vorbește despre moartea și învierea
credincioșilor în cadrul împroprierii operei răscumpărătoare a
Mântuitorului. Orice credincios știe că mântuirea fiecăruia depinde de

17
Sfânta Scriptură
18
Sfânta Scriptură
19
Sfânta Scriptură
20
Sfânta Scriptură
21
Sfânta Scriptură

13
însușirea prin credință a roadelor întrupării, patimilor, morții și învierii
Fiului lui Dumnezeu.

2.3 Urmările morții și învierii lui Iisus Hristos

Moartea și învierea Mântuitorului devin fapte ale vieții noastre

religioase-morale, prin participarea fiecăruia dintre noi la moartea și la
învierea lui Hristos. Aceste două acte devin izvorul vieții noastre veșnice,
“Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom viețui împrună cu el”(
Romani 6, 8)22. Biruința vieții aspura morții este oferită tuturor celor ce cred
în El de către Mântuitorul Hristos “Dar să dăm mulțumire lui Dumnezeu,
Care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos!”( 1 Corinteni 15,
57)23. Învierea Sa este certitudinea învierii noastre , deoarece a fost câștigată
în El în numele nostru al tuturor, pentru că toți cei care credem și trăim
după voia Lui, să ne bucurăm pe deplin de darul învierii și al vieții, “De vei
mărturisi cu gura ta că Iisus este Dumnezeu și vei crede în inima ta că
Dumnezeu L-a înviat din morți, te vei mântui. ”( Romani 10, 9 ) 24 spune
Apostolul Pavel. Răspunzând prin credința iubirii nemărginite a lui
Dumnezeu care și-a dat pe propriul Fiu spre moarte pentru noi, “El, care pe
Însuși Fiul Său nu L-a cruțat, ci L-a dat morții, pentru noi toți, cum nu ne va
da, oare, toate împreună cu El ? ” (Romani 8, 32)25 , ne apropiem de
Dumnezeu și primind botezul devenim membre ale trupului tainic al
Domnului. Prin botez credincioșii participă și la învierea Mântuitorului,
“Căci dacă am crescut împreună cu El, prin asemănarea morții Lui, atunci
vom fi părtași și ai învierii Lui ”( Romani 6, 5)26

Taina lui Hristos, taina crucii și învierii devine taină a fiecărui

creștin, pentru că Mântuitorul a gustat moartea pentru toți. Împlinite
odinioară, aceste acte rămân într-o eternă actualitate și sunt accesibile
tuturor celor ce caută mântuirea. Timpul dintre învierea lui Hristos și
parusia Sa este timp al mântuirii. Hrana spirituală care îi menține pe
credincioși în comunicare cu Hristos în acest timp al mântuirii este Sfânta
Euharistie. Euharistia dă chip deplin întrupării, jertfei și învierii. În esența
sa, jertfa euharistică este aceeași cu jertfa de pe cruce, deosebirea constă
numai în faptul că pe cruce Mânntuitorul s-a adus pe Sine jertfă și a murit,
pe când în Sfânta Euharestie se jertfește El, prin preot, în chip nesângeros,
ăn forma pâinii și a vinului, tainic, fără să moară. Prin jertfa pe cruce

22
Sfânta Scriptură
23
Sfânta Scriptură
24
Sfânta Scriptură
25
Sfânta Scriptură
26
Sfânta Scriptură

14
Hristos a adus lumii mântuirea obiectivă, împăcând-o cu Dumnezeu, iar
jertfa euharistică se aduce cu scopul însușirii personale a bucuriilor crucii,
adică pentru mântuirea subiectivă. Spre deosebire de jertfa de pe Cruce care
s-a adus o singură dată, cea euharistică, fără să fie o altă jertfă, se aduce
mereu până la sfârșitul veacurilor.

Taina Sfintei Euharistii, pe de o parte anticipează profetic Parusia

Domnului, iar pe de altă parte actualizează permanent jertfa de pe Golgota
“Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea
Domnului vestiți până când va veni” (1 Corinteni 11, 26)27. Această actualizare
se exprimă faptic prin împartășirea credincioșilor cu trupul și sângele lui
Hristos, din această împărtașire se naște, crește omul cel nou , cel zidit după
chipul lui Dumnezeu.

Ca ființă morală omul cel nou este egal cu omul din rai, este făcut ca
și acela “întru dreptatea și sfințenia adevărului ” ( Efes 4, 24)28. Oricine, fără
deosebire poate deveni un om nou , prin moartea si învierea Sa, Mântuitorul
a dat credincioșilor posibilitatea ca prin efort permanent sa ajungă la “starea
bărbatului desăvârșit , la măsura vărstei deplinătații lui Hristos” ( Efes 4, 13)29.
Modelul veșnic valabil pentru omul cel nou este Mântuitorul Hristos, după
acest model divin credincioșii se înnoiesc permanent.

Învierea lui Hristos este începutul unei noi etape în viața

credincioșilor, nașterea la viață în Hristos și progresul în această viață, în
teologia paulină, este numită îndreptare. Sfântul Pavel spune că îndreptarea
noatră este o urmare directă a morții și învierii Mântuitorului, “Iisus Hristos
s-a dat pentru păcatele și a înviat pentru îndrepatrea noastră ” (Romani 4,
25)30. Moartea și învierea Mântuitorului au refăcut legătura dintre cer și
pământ, l-au împăcat pe om cu Dumnezeu, învierea Mântuitorului în
înlătură moartea ca sfârșit al vieții credincioșilor, deschizându-le orizontul
eternității. În această ancorare a vieții noastre de pe pământ, în viața viitoare
constă toată măreția viețuirii creștine.

3. Viața creștină după epistolele Sfântului Apostol Pavel

27
Sfânta Scriptură
28
Sfânta Scriptură
29
Sfânta Scriptură
30
Sfânta Scriptură

15
 Apostol al lui Iisus Hristos, după cum se intitulează în unele din
epistolele sale, Sfântul Pavel își pune toate forțele sale sufletești și fizice în
slujba vestirii între neamuri a Celui ce l-a chemat pe el la o viață nouă,
comunitățile creștine, răsărite în urma călătoriilor sale misionare, l-au
dovedit a nu fi un simplu “palavragiu”, așa cum l-au văzut unii filosofi
epicurei și stoici din Atena. Grija Sfântului Apostol Pavel pentru aceste
comunități a fost mare, dragostea de părinte pentru copiii săi născuți “Întru
Hristos” era în stare să meargă până la jertfa de sine.

Apostolul Pavel dorea să îl vadă crescând pe Iisus Hristos, pe care-

L purta în sine, în viața oricărui convertit, munca lui nu era usoară mai ales
din două motive: pe de o parte credința în Iisus Hristos pretindea o viață
noua, înaltă cât învățătura Sa. Pe de altă parte, cei de acum își ziceau “frați”
și “sfinți” proveneau din sânul a o mulțime de popoare și clase sociale
diferite, aducând cu ei un om, în care, din moși stră-moși, credințe, practici
religioase și moravuri, adesea destul de josnice, au sîpat urme adânci. Deși
exista o cateheză orală după care cei botezați în credința creștină se puteau
conduce, totuși, trăind în mijlocul păgânilor, asemenea moșteniri îi
împiedicau pe mulți dintre cei convertiți să se încadreze deplin în mersul
noului curent de viață. Unii ca aceștia și mulți alți semănători de neghină în
ogorul proaspăt însămânțat de Pavel provocau multe tulburări în viața
creștinilor, tulburări care îi provocau multe dureri “O, copii mei, pentru care
sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristosva lua chip în voi ! ” (Galateni 4,
19)31

Pentru reglementarea neînțelegerilor care se iveau în viața

comunităților creștine, atunci când nu putea să ajunga cu vorba, Sfântul
Apostol Pavel recurgea la scris. Din astfel de trebuințe s-au născut
epistolele sale în care se găsesc de la cele mai înalte învățături dogmatice
până la cele mai elementare îndrumări de viață practică creștină. Din aceste
înățături și îndrumări, combateri și mustrări, porunci și îndemnuri, se
desprinde imaginea unei vieți cu totul noi: viața creștină. Această viață
comportă profunde transformări religios-morale în intimitatea lăuntrică a
fiecărei persoane, ceea ce face ca cel convertit să apară ca un om nou.
Aceste transformări impun creștinului o atitudine nouă în viață și noi
raporturi în relațiile sale sociale: în familie, în relațiile cu ceilalți creștini și
necreștini. Întrucât, după epistolele Sfântului Apostol Pavel, viața creștină
are o mulțime de aspecte, în cele ce urmează vor fi redate cele mai
importante.

3.1 Creștinul, făptura nouă

31
Sfânta Scriptură

16
 1. Aspectul religios.

Sfântul Apostol Pavel aseamănă convertirea creștină când cu o trezire

din somn, din noapte la lumină, când cu o înviere din morți la o viață
nouă. Primul act care caracterizează această convertire este credința.
După spusa Apostolului, ea vine din auzite și după cum o definește el,
„credința este adeverirea lucrurilor celor nădăjduite și dovedirea celor
nevăzute” (Evrei 2, 1) 32, astfel definită, credința dă certitudinea
existenței și împlinirii unor realități făgăduite, dar care nu pot fi văzute
sau sezizate cu ajutorul simțurilor.

După epistolele Sfântului Apostol Pavel, botezul înseamnă a doua piatră

de hotar în viața creștinului. El este un mormânt în care se îngroapă omul
cel vechi, cu toate păcatele și neputințele lui și se ridică unul nou, așa cum
Mântuitorul a fost pus mort în mormânt, cu un trup stricăcios, înviind cu
unul nestricăcios. Viața creștină, în esența și specificul ei, după scrierile
Sfântului Apostol Pavel, este o continuă comuniune cu Iisus Hristos, o
continuă urmare a Lui. Pentru creșterea acestei vieți în Hristos, Apostolul
recomandă recomandă mai ales Sf. Euharestie, rugăciunea, trezvia.

Sfânta Euharistie este taina prin care creștinul intră în mod concret în
comuniune cu Mântuitorul, cu trupul și sângele Său. Pentru aceasta, Sfântul
Pavel îi îndeamnă insistent pe cititorii epistolelor sale să-și examineze cu
multă seriozitate conștiința, să vadă dacă sunt demni de a se apropia de
această taină.

2. Aspectul moral.

Acest conținut religios, rezultat din credința și viața în Hristos, este un

bogat izvor de acte morale care trebuie să se vădească din plin în viața
creștinului. După scrierile Sfântului Pavel aceste acte morale se
manifestă în două sensuri: într-un sens negativ, prin lepădarea viciilor
și într-un sens pozitiv, prin îmbrăcarea de virtuți.

De mai multe ori, Sfântul Apostol Pavel înșiră păcatele care trebuie să
lipsească din viață creștină, desfrâul era unul dintre cele mai răspândite
păcate în lumea păgână, întâlnindu-se și în unele practici cultice. Una din
cauzele desfrânului este beția, “Nu vă îmbătați de vin, întru care este
desfrânarea. ” (Efes 5, 18) 33 Lăcomia de mâncare și de avuții trebuie să fie,
de asemenea, străină vieții creștine, iubirea de argint duce la rătăcirea de la
credință și este socotită de Apostolul Pavel închinare la idoli, “Drept aceea,
32
Sfânta Scriptură
33
Sfânta Scriptură

17
omorâți mădularele voastre, cele pământești, desfrânarea, necurăția, patima,
pofta rea și lăcomia, care este închinare la idoli.” (Coloseni 3, 5)34 și cauza
tuturor relelor.

Dintre virtuți, cea asupra căreia insistă mai mult Sfântul Apostol Pavel
este dragostea, se poate spune că cele mai frumoase pagini pe care le-a scris
Apostolul Neamurilor se referă la virtutea creștină a dragostei. Creștinul
trebuie să fie prin excelență omul dragostei, pentru că “dragostea din inimă
curată și din cuget bun și din credință nefățarnică. ” (1 Timotei 1, 5) 35
direcționează viața creștinului, dându-i soluții pentru comportarea practică,
așa cum nimic nu i le poate da . Dacă a plânge cu cel ce plânge este un
lucru mai ușor, a te bucura cu cel ce se bucură este un lucru mult mai greu,
numai un suflet nobil poate să se bucure din inimă când vede bucuria
aproapelui său, fără ca invidia să se strecoare în inima lui. După vorbele
Sfântului Apostol Pavel, o viață lipsită de dragoste este o viață seacă, ba
mai mult, moartă, fără nici un pic de valoare din punct de vedere creștin.

Răbdarea nu este nici ea stăină vieții creștine, fiind și ea o ramură a

dragostei “Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea
nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. ” (1 Corinteni 13, 4) 36. Prin răndare,
creștinul dă dovadă de tăria convingerilor sau a credinței sale, răbdarea nu
este o slăbiciune, ci dinpotrivă. Este o mare virtute creștină, pentru că multă
tărie de suflet și nestrămutată convingere trebuie să aibă acela care în vreme
de încercări nu-și pierde cumpătul și nu cedează, ci rămâne statornic pe
poziția sa.

Viața creștinului este asempnata de Sfântul Apostol Pavel cu o luptă,

cu o continuă alergare, ca acelea din arene, cu o întrecere, care are ca ultimă
țintă realizarea personalității religios-morale.

3.2 Viața familiară

34
Sfânta Scriptură
35
Sfânta Scriptură
36
Sfânta Scriptură

18
 Astfel transformat sufletește, creștinul se comportă într-o formă cu
totul nouă și în viața socială. Cei convertiți introduceau în familiile lor
relații noi, potrivite cu învățătura pe care au primit-o, spre deosebire de
lumea păgână, în care bărbatul era despotul familiei, aducea sacrificii, avea
puteri aproape nelimitate asupra soției, copiilor și sclavilor, nu era urmărit
de lege în caz de adulter, în familia creștină, soții devin egali înaintea lui
Dumnezeu, “Nu mai este parte bărbătească nici femeiască, pentru că voi toți
sunteți una întru Hristos Iisus.” (Galateni 3, 28)37 Unirea liber consimțită
dintre bărbat și femeie, prin căsătorie, este o icoană a unirii tainice dontre
Hristos și Biserică, de aceea ea stă sub acțiunea sfințitoare a harului divin,
familia născută prin taina nunții este în mic ceea ce este Biserica în mare, de
aceea același duh trebuie să domnească în familie ca și în Biserică, duh care
se caracterizează mai întâi prin dragoste reciprocă între soț și soție
“Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului.”
(1 Corinteni 7, 3)38 . Această iubire a bărbatului către soție trebuie să se
manifeste printr-o continuă lucrare de îngrijire și ocrotire a acesteia. Cei
necăsătoriți și văduvele, dacă nu se pot înfrâna, sunt sfătuiți să se
căsătorească, pentru că e mai bine așa, “Iar dacă s-a despărțit, să rămână
nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său, tot așa, bărbatul să nu-și lase
femeia.” (1 Corinteni 7, 11) 39. Motive de divorț nu arată decât numai atunci
când vorbește despre căsătoriile mixte, în care unul dintre soți era
încreștinat, Apostolul îi îndeamnă pe creștini să nu să se despartă de
tovarășii lor de viață familiară care nu au îmbrățișat credința creștină, decât
numai în cazul când aceia nu ar mai dori să trăiască împreună cu ei.

După concepția biblică, copii sunt considerați ca o binecuvântare a lui

Dumnezeu, ei dau sens vieții de familie, părinții sunt obligați să împlinească
nevoile materiale ale copiilor, în ceea ce privește formarea lor religioasă,
Sfântul Apostol Pavel recomandă părinților unele dintre cele mai frumoase
principii , copii să fie crescuți „în învățătura și povața Domnului” (Efes 6, 4)
40
, copii, la rândul lor, să asculte de părinți întru toate, căciaceasta este bine
plăcută Domnului, să le dea civenita cinstire și ajutor la vreme de nevoie.

Raporturi noi caută să introducă Sfântul Apostol Pavel și între stăpâni

și robi, din simple animale de povară, considerați uneori fară suflet și deci
incapabili de fericire și de voie liberă, după cum îi declarase Aristotel,
sclavii sunt ridicați la demnitatea lor de oameni, făcuți după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu “Nu mai este rob, nici liber” , scrie de mai multe
ori Sfântul Apostol Pavel, ci toți sunt întru Hristos.

37
Sfânta Scriptură
38
Sfânta Scriptură
39
Sfânta Scriptură
40
Sfânta Scriptură

19
 3.3. Viața în comunitatea creștină

Sfântul Apostol Pavel amintește fiilor săi duhovnicești să aibă conștiința

ca ei toți formează un singur trup în Hristos, fiecare din ei constituind un
mădular al acestui trup “Voi sunteți Trupul lui Hristos ” (1 Corinteni 12, 27) 41
se adresează corintenilor.

Fiind o unitate, în comunitatea creștină mai întâi nu trebuie să mai

existe deosebire între grec, scit, iudeu, stăpân și supus, bărbat și femeie, ci
toate și întru toți Iisus Hristos. În Hristos nimeni nu are un drept mai mare
pentru că aparține neamului, rasei sau clasei cutare, minciuna face să
dispară încrederea între oameni, iar adevărul zidește membrele corpului nu
se înșeală unele pe altele ci se servesc reciproc în vederea aceluiași scop:
buna funcționare a corpului. De aceea și creștinii să lepede minciuna și să
rostească adevărul, nici-un cuvânt fără rost să nu iasă din gura creștinului,
ci numai ce este spre folosul și zidirea aproapelui. Făcând parte din același
corp, creștinii să-și împărtășească unii altora bucuriile și durerile. “Dacă un
mădular pătimește, spune Apostolul, toate mădularele pătimesc împreună,
iar dacă un mădular se cinstește, toate madularele se bucură împreună cu el.
” (1 Corinteni 12, 26) 42

Aproape în toate epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe

credincioșii săi să țină la unitatea lor de credință și să nu să se lase
ademeniți de învățături străine, “Nu vă lăsați furați de învățăturile străine
cele de multe feluri, căci bine este să vă întăriți prin har inima voastră, nu
cu mâncăruri , de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele.”
(Evrei 13, 9) 43. Dezbinarea corintenilor îl determină pe Apostol să facă apel
la unitate, în cuvinte ca acestea : “Și vă rog pe voi, fraților, pentru numele
Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să grăiți la fel și să nu fie dezbinări
între voi, ci să fiți uniți în duh și în cuget. ” (1 Corinteni 1, 10) 44. Apostoli
mincinoși, mânați de interese egoiste, dornici de dobândă urâtă, căutau să
arunce sămânța discordiei în ogorul desțelenit de Sfântul Apostol Pavel.
Frații sunt rugați să fie atenți, să ispitească cu multă luare de minte orice
învățăturăm și șă se ferească de lucrările fațarnice ale acestor slugi ale
41
Sfânta Scriptură
42
Sfânta Scriptură
43
Sfânta Scriptură
44
Sfânta Scriptură

20
diavolului, prefăcute în slujitori ai dreptății, cum îi numește Pavel, “Luați
seama să nu vă fure pe voi cineva cu învățături deșarte” (Coloseni 2, 8)45

Comunitățile erau îndemnate, ca pe cei ce nu ascultă de rânduielile

Apostolului, adică cei ce greșesc din punct de vedere religios-moral, să-i
considere ca și când n-ar fi în mijlocul lor. Cere corintenilor, de pildă, să
izoleze din mijlocul lor pe cei ce se numesc frați dar care sunt lacomi,
desfrânați, ocârâtori, bețivi, “ Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecați
cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat sau lacom sau închinător
la idoli sau ocăritor sau bețiv sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu ședeți
la masă.” (1 Corinteni 5, 11)46 . În privința neînțelegerilor de oridin lumesc,
Sfîntul Pavel dorește ca aceste neînțelegeri să fie soluționate în cadrul
comunițății, nu la tribunalele păgâne, cum se făcea până atunci,
neînțelegerile dintr-o familie trebuie rezolvate înăuntrul ei, fără să știe
vecinii, pentru că este rușinos ca aceste neînțelegeri să fie cunoscute în
afară și să intre în gura celor rău voitori.

Ierarhia bisericească deține un rol de seamă în cadrul comunităților

creștine. Epistolele Sfântului Pavel, cele pastorale în deosebi, sunt bogate în
instrucțiuni privitoare la activitatea celor trei trepte ale slujirii preoțești .
Comunităților creștine abia înfiripate, Apostolul Pavel le hirotonește preoți,
care să deservească nevoile religioase și morale ale acestora. Textul din: 1
Tesaloniceni 5, 12-13 “Vă mai rugăm, fraților, să cinstiți pe cei ce se
ostenesc între voi, care sânt mai-marii voștri în Domnul și vă povățuiesc; Și
pentru lucrarea lor, să-i socotiți pe ei vrednici de dragoste prisositoare.
Trăiți între voi în bună pace.” 47, este unul dintre cele mai importante, prin
vechime și conținut, care atestă existența și sarcinile ierarhiei. Tit și
Timotei, în caliatea lor de episcop, au ca primă sarcină să îi rânduiască pe
preoți, pentru ca credincioșii să nu fie lipsiți de harul sfinților al Sfântului
Duh, Sfântul Apostol Pavel cere lui Tit cât și lui Timotei să aibă grijă ca cel
ce urmează să fie hirotonit, să aibă o viața morală deosebită să cunoască
bine învățătura creștină, sî fie înzestrat cu însușiri de cârmuitor, să nu fie de
curând botezat și să aibă bune mărturii despre el. Preotul creștin trebuie să
aibă anumite calități pentru a îndeplini cele trei laturi ale slujirii sale:
sfințirea, învățarea și păstorirea, harul primit la hirotonie să nu fie neglijat,
ci el să devină lucrător “Nu nesocoti harul care este întru tine.” (1 Timotei
4, 14)48, “aprinde darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea
mâinilor mele” (2 Timotei 1, 6)49 se adresează Pavel lui Timotei, făcând

45
Sfânta Scriptură
46
Sfânta Scriptură
47
Sfânta Scriptură
48
Sfânta Scriptură
49
Sfânta Scriptură

21
aluzie la harul preoției al acestuia și privind mai ales latura sfințitoarea
preoției.

Pentru acestă lucrare grea și plină de răspundere, credincioșii sunt

îndemnați și ei să asculte de mai-marii lor întru Domnul, să le dea tot
respectul cuvenit, ca unora care priveghează pentru sufletele lor.

3.4 Raporturile creștinilor cu necreștinii

Creștinii nu trăiau izolați de lumea păgână, rupți de societatea în care

s-au născut. Numărul lor era mic în comparație cu marea masă necreștină,
de aceea ei trebuiau și nu erau opriți din a ține legătura cu lumea păgână,
pentru că, altfel, ar fi însemnat să iasă din lumea aceasta. Creștinii
continuau deci să aibă mai departe cu necreștiniilegături de rudenie, de
locuință, de comerț. Noua credință însă le pretindea o conduită aleasă în
fața acestor conlocuitori ai lor, erau obligați mai întâi să fie exemple vii
pentru necreștini “umblați ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8), scrie Apostolul
efesenilor, adică să lumineze, nu să întunece pe alții, să țină strâns, nu să
risipească, să atragă pe necreștini, nu să-i fugărească. Desigur că Apostolul
îi are în vedere și pe cei din afara bisericii creștine, cuvintele creștinilor să
fie plăcute ,cu gust, drese cu sare cum zice Apostolul colosenilor, să puna
de acord învățătura cu fapta, pentru a nu fi pricină de sminteală nici pentru
iudei, nici pentru elini.

Creștinii sunt sfîtuiți apoi, că atât cât depinde de ei să trăiască în relații

de pace și bună înțelegere cu toți oamenii pentru că numai în atmosferă de
pace poate să promoveze atât binele personal cât și al întregii comunități.
Desigur creștinii au avut multe numulțumiri din partea păgânilor, Pavel însă
îi sfătuiește să nu să se răzbune pe nimeni pentru că răzbunarea dă naștere
la răzbunare și răul întors cu rău dă naștere la un și mai mare rău.

Născut pentru Hristos creștinul trebuie să-și modeleze viața Sa, după
viață Acestuia, de aceea , viața creștină, în esența ei, este viață în Hristos,
comuniune cu El, prin aceste relații de comuniune, energii tainice se fac
simțite în viața creștinului, energii care-i ajută la rezidirea ființei sale,
Sfântul Pavel dorește ca acest om nou , caracterizat prin profunde
transformări sifletești, sa fie pătruns de puternice convingeri religioase, în
viața morală, creștinul să înlăture păcatele și să se îmbrace în virtuțiile

22
creștine. În relațiile cu semenii săi, care-s toți oameni fără deosebire,
creștinul trebuie să dea dovadă de un bogat conținut sufletesc, el să lucreze
în așa fel, încât în fiecare moment să aibă “conștiința curată înaintea lui
Dumnezeu și a oamenilor” (Faptele Apostolilor 24, 16)50.

Ceea ce a scris Sfântul Apostol Pavel este valabil pentru toate

generațiile de creștini care i-au urmat. De aceea, poruncile, sfaturile și
îndemnurile lui la o viață autentic creștină, se adresează și creștinilor din
zilele noastre. Trăirea acestei vieți, pe lângă dobândirea vieții veșnice,
înseamnă o mare contribuție la instairarea binelui și a păcii, bunuri după
care omenirea suspină atât de mult.

4. Sfântul Apostol Pavel și creștinătatea actuală

Roata istoriei nu cunoaște oprire, ea merge mereu înainte, căci stă sub
impulsul legilor vieții și ale progresului, din această cauză, toate gemerațiile
și toate popoarele conștiente de menirea lor se străduiau zi de zi să-și
potrivească pasul, cu pasul vremii, evitând pagubele ireparabile rezervate
celor ce se opresc pe loc și rămân și împodobindu-se cu foloasele cuvenite
celor ce știu să ducă mai departe făclia progresului. Tot din această cauză,
niciun fenomen social și nicio epocă istorică nu pot fi înțelese fără
cunoșterea fenomenelor și epocilor care le-au precedat și le-au pregătit,
după cum nicio instituție nu poate dăinui și înflori, în ceea ce are ea
permanent valabil, decât folosind experiența acelora care au slujit-o în
trecut, cultivând virtuțile acelora care au contribuit la întărirea ei și tinzând
neîncetat spre împlinirea țelurilor superioare pentru care a fost întemeiată.
În felul acesta, factorii care asigură progresul omenirii alcătuiesc un lanț
neîntrerupt, legând trecutul de prezent si prezentul de viitor.
Cei dintâi oameni care au înțeles tâlcul acestui adevăristoric au
fost autorii cărților Sfintei Scripturi, primul izvor al Descoperirii
Dumnezeiești celei mai de presus de fire și cea dintâi constituție a
adevăratei religii. De la Moise, autorul cărții asupra facerii lumii cu care se
începe Vechiul Testament și până la Ioan Evanghelistul, vizionarul
sfârșitului veacurilor cu care se încheie Noul Testament. Apele fluviilor
sunt cu atât mai mari, cu cât se apropie de câmpie, dar sunt cu atât mai
curate și mai repezi, cu cât sunt mai apropiate de izvorul de munte din care-
și iau începutul. Același lucru se poate spune și despre dezvoltarea
creștinismului dealungul veacurilor. În primele secole, creștinii poartă în
inimi chipul lui Hristos și al Sfinților Săi Ucenici și Apostoli, iar setea lor

50
Sfânta Scriptură

23
de mântuire se adapă direct și necontenit din izvorul cristalin al Sfintei
Scripturi și al Sfintei Tradiții, de aceea viața lor duhovnicească este
sprintenă și viguroasă, asemenea apelor de munte, ei știu să înfrunte
persecuții , să spulbere erezii și să ducă la liman corabia mântuirii, apărând
unitatea, sfințenia, sobornicitatea, apostocilitatea și ființa Bisericii. După
veacul de aur, nu mai progresează cu același ritm vioi nici stiința teologică,
nici virtutea creștină, nici spiritualitatea evanghelică. Ereziile cele noi pot fi
biruite, dar dragostea și solidaritatea dintre creștini încep să se împuțineze.
În secolul al XI-lea , episcopii Romei, mânați de ambiții omenești, sfâșie
catapeteasma Bisericii și despart creștinătatea apuseană de matca dreptei
credințe,de acum o bună parte din turma lui Hristos rătăcește departe de
staul , căci catolicismul pierde legătura directă cu Hristos , Păstorul cel
Mare , pe care-l înlocuiește pe pământ trufașul Episcop al Romei , în veacul
al XVI-lea , o nouă ruptură, mult mai adâncă, sfâșie Trupul Tainic al lui
Hristos. Ca și marea schismă, reforma este urmarea firească a rătăcirilor
papalității, care s-a izolat de duhul lui Hristos și de iubirea poporului și
care s-a transformat într-un instrument de dominare politică și religioasă
asupra lumii.
Cea dintâi și cea mai importantă datorie a creștinătății din
totdeauna constă în păstrarea intactă a tuturor învățăturilor descoperite de
Dumnezeu în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, potrivit următoarelor
cuvinte și îndemnuri ale Sfântului Apostol Pavel: “Toată scriptura este
însuflată de Dumnezeu și de folos spre mustrare, spre îndreptare, spre
înțelepțirea întru dreptate ”(2 Timotei 3, 16)51, “Pentru aceea și noi
mulțumim lui Dumnezeu neîncetat , că primind voi cuvântul lui Dumnezeu
auzit de la noi , l-ați primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci ca pe însuși
cuvântul luI Dumnezeu.”(1 Tesaloniceni 2, 13)52. A doua datorie asemenea
celei dintâi și care se cere împlinită de aproape un mileniu este refacerea
unității Trupului Tainic al lui Hristos, adică reîntoarcerea oilor rătăcite în
statutul părintesc pe care l-au părăsit. Posibilitatea refacerii acestei unități
nu este iluzorie căci istoria o confirmăadesea și o înregistrează chiar și în
zilele noastre. Pentru crearea condițiilor favorabilerefacerii unității întregii
Biserici, trebuie să se înceapă cu înlăturarea motivelor care întârzie ori
îngreunează revenirea eterodocșilor la Ortodoxie.
Mai greu sunt de înlăturat motivele ascunse ale dezbinării
actuale ,acestea au în majoritate, caracter moral și îndeosebi politic.
Schisma cea mare din 1054 nu s-ar fi produs daca episcopii Romei s-ar fi
ferit de ispita trufiei religioase și de dorința de stăpânire politică asupra
lumii.

51
Sfânta Scriptură
52
Sfânta Scriptură

24
 Viața creștină, este , după învățătura marelui Apostol Pavel,o
constituie
o constantă luptă eroică pentru împuținarea răului și pentru înmulțirea
binelui, în această luptă sacră, nu biruie oricine, ci numai atleții și vitejii
dreptei credințe el ar voi ca toți creștinii fără excepție să se numere între
aceștia .

Lupta omenirii pentru desființarea nedreptăților sociale nu-i însă

terminată, orânduirea sclavagistă din epoca apostolică a fost înlocuită cu
cea feudală, iar aceasta cu cea capitalistă.

Îndrumările date de de Sfântul Apostol Pavel cititorilor

epistolelor sale sunt și astăzi deosebit de prețioase, ele ne aduc necontenit
aminte că toți oamenii sunt egali înaintea lui Dumnezeu, că toți trebuie să-și
câștige existența prin muncă cinstită, că exploatarea muncii altora este un
păcat aducător de veșnică osânda, că războiul este o monstruozitate, că
pacea constituie cea dintâi condiție pentru propășirea vieții creștine și că
aproapele este suprema poruncă socială a legii divine.

Când cere Tesalonicenilor seduși de false profeții eshatologice să-

și reia îndată ocupațiile zilnice, Sfântul Pavel spune: “Vă poruncim, fraților,
în numele Domnului nostru Iisus Hristos , să vă feriți de tot fratele ce umblă
fără rânduialăși nu după predania pe care au primit-o de la noi. Căci știți voi
înșivă cum trebuie să ne urmați, că noi n-am ublat fără rânduială între voi,
nici n-am mâncat de la cineva pâine de dar,ci lucrând cu osteneală și trudă
noaptea și ziua, ca să nu fim povară cuiva dintre noi..... Căci și când eram la
voi vă porunceam aceasta, că unii umblă la voi fără rânduială, nimic
lucrând , ci iscodind. Unora ca aceștia le poruncim și îi rugăm prin Domnul
nostru Iisus Hristos ca, lucrând în liniște, să-și mănânce pâinea lor ” (2
Tesaloniceni 3, 6-12)53. În epistola către Galateni, vorbind despre egalitatea
pe care trebuie s-o realizeze Evanghelia în sânul tuturor popoarelor
creștine , Sfântul Pavel scrie: “Pentru că toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin
credința în Hristos Iisus , câți v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat. Nu
mai este Iudeu, nici Elin, nu mai este rob, nici slobod, nu mai este parte
bărbătească și femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus.”
(Galateni 3, 26-28).

Iată pentru ce adevărații creștini, mergând pe calea de virtute si de

lumina trasată de Iisus Hristos, Domnul Păcii, se numără cu cinste între cei
mai devotați partizani ai păcii, ai democrației și ai progresului, spre care-i
îndeamnă cu stăruință și învățătura Sfântului Apostol Pavel despre menirea
Evagheliei în viața socială și în istoria lumii.

53
Sfânta Scriptură

25
 Concluzii

Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt remarcabile. El se ridică

deasupra celorlalți apostoli, datorită calităților lui, precum și datorită
întinderii și rezultatelor activității sale. Viața și activitatea Sfântului
Apostol Pavel au constituit de-a lungul secolelor un izvor nesecat de
inspirație pentru teologi și predicatori, poeți și scriitori, sculptori și pictori,
învățați și credincioși simpli.

Prin indiscutabila sa capacitate intelectuală cât și prin neobosita

activitate întreprinsă în cele trei călătorii misiobare, Sfântul Apostol Pavel
ne apare ca cea mai puternică personalitate a veacului apostolic. El a
statornicit cel mai profund creștinismul în lumea greco-romană și în
Roma, centrul imperiului. De asemenea a eliberat creștinismul de servitutea
Legii iudaice și a asigurat universalitatea lui. El este cel mai însemnat
scriitor și gânditor dintre apostoli, fiind urmat de Sfântul Apostol Ioan.

26
Sfântul Apostol Pavel a făcut începutul teologiei creștine prin epistolele
sale și a lăsat Bisericii o imensă experiență de misiune, organizare și viață
creștină.

Bibl
iografie

1. Epistolele pauline ca izvor al predicii Pr. Drd. Const. Duțu

.
2. Moartea și învierea Mântuitorului Iisus Hristos în lumina
Epistolelor Pauline Pr. Drd. D. Viezuianu.

3. “Omul cel nou ” în concepția antropologică a Sfântului

Apostol Pavel de Pr.Prof. Grigore T Marcu.

4. Pe urmele Sfântului Apostol Pavel de B. A. Alexandru.

5. Principii misionare și sociale în Epistolele Sfântului Apostol

Pavel de Pr. Prof. Sofron Vlad.

27
6. Sfânta Scriptură.

7. Sfântul Apostol Pavel păstor de suflete de Pr. Prof. Sofron

Vlad

8. Sfântul Apostol Pavel și creștinătatea actuală de Diac. Prof.

N. I. Nicolaescu.

9. Sfântul Apostol Pavel, muncitor cu brațele de Prof. L.

Munteanu.

10. Sfântul Pavel , Apostolul Neamurilor de Prof. Teodor M.

Popescu.

11. Sfântul Pavel și viața celor mai de seamă comunități creștine

în epoca apostolică de Prof. Justin Moisescu.

12. Viața creștină după Epistolele Sfântului Apostol Pavel de

Magistrand Gheorghe Papuc.

28