Filipeni

studiu biblic – prezentare generală

Titlul
În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Filippesious” – „Către Filipeni”.
Autorul
Pavel a sosit pentru prima dată în Filipi prin preajma anului 52 d.Cr. Începuturile Bisericii
din Filipi sînt relatate de Luca în capitolul 16 din Faptele Apostolilor. El ne spune că Pavel a avut o
vedenie în care un om din Macedonia i-a spus: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (Fapte 16:9). Ca
răspuns la vedenie, apostolul a luat corabia din Troa pentru Neapolis („oraşul nou”) de pe
continentul Europei şi s-a îndreptat repede spre cetatea Filipi. Vizita şi lucrarea lui Pavel în cetate s-
au centrat în jurul a trei persoane: Lidia, vînzătoarea de purpură, roaba cu un duh de ghicire pe care
a eliberat-o Pavel şi temnicerul cetăţii. Lucrarea lui Cristos în Filipi a început deci cu o femeie din
Asia (Tiatira), cu o sclavă din Grecia şi cu un Roman. Acestora li s-au adăugat cei cîţiva evrei
reprezentaţi de „femeile” adunate la rugăciune pe malul apei. Împreună, aceştia au format nucleul
noii Biserici (Fapte 16:40).
Data
Epistola către Filipeni a fost scrisă în anul 62 d.Cr., cam la treizeci de ani după înălţarea
Domnului Isus la cer şi cam la zece ani după ce apostolul Pavel predicase pentru prima oară în
Filipi.
Contextul scrierii
Creştinismul era încă tînăr, plin de putere şi de entuziasm. Biserica apăruse ca o revărsare de
prospeţime într-o lume intrată în putrefacţia păcatului. Totul în jur părea că se prăbuşeşte. Religiile
de altădată nu mai erau decît umbre. Filosofiile se transformaseră în păreri discutabile. Deasupra
tuturor se aşezase, strivind tot, sandala imperială a Romei. Forţa subjugase încă o dată spiritul.
Carnea şi pornirile ei puseseră stăpînirea pe lume. Egoismul, cruzimea, jaful şi uciderea erau
răspîndite la culme pe toată faţa pămîntului.
„Ce este Adevărul?” nu mai preocupa aproape pe nimeni. „Adevărul” zilei era dictat de cei
care deţineau puterea. Religiozitatea, evlavia şi înfrînarea nu se mai întîlneau decît pe alocuri.
„Omul” era în centrul preocupărilor lumii. Cezarul fusese declarat „Zeu” şi astfel de zei dictau
destinul popoarelor. În confuzia care domnea pretutindeni, Evanghelia creştină a apărut ca un fulger
în noapte, brăzdînd întunerecul care se lăsase greu. Ea se prezenta tuturor ca o veste nouă venită din
ceruri şi într-adevăr de aşa ceva aveau nevoie oamenii. Învăţătura ei antagoniza pretenţiile Romei
care-l ridicase pe Cezar printre zei. Evanghelia prezenta calea inversă, calea prin care Dumnezeu
însuşi coborîse în mijlocul oamenilor. Biserica creştină prezenta lumii, nu o nouă învăţătură şi nici o
nouă formă de organizare, ci o Persoană care a trăit o viaţă exemplară. Fusese o viaţă trăită între
oameni, dar într-atît de deosebită, într-atît de unică în măreţia ei, în iubirea ei ne-pămînteană, în
absoluta ei puritate şi-n completa ei dăruire de sine, încît această viaţă atrăgea cu puterea ei de
fascinaţie pe toţi cei care aflau de existenţa ei. Isus-Mîntuitorul, arătase lumii pentru prima dată ce
face şi cum este Dumnezeul care a creiat universul.
 Viaţa acestui întemeietor al creştinismului nu se sfîrşise odată cu moartea. Ea continua să
trăiască dincolo de înviere, manifestîndu-se cu putere în existenţa şi faptele Bisericii. Cristos trăia şi
în cer, dar şi în creştinii primului secol.
Filipi era un fel de Romă în miniatură. Limba oficială era latina, dar pretutindeni pe străzi se
vorbea greceşte. Numele vechi al cetăţii Filipi fusese mai întîi Datos, iar apoi Krenides, care se
poate traduce prin „izvoarele” sau „puţurile”. Numele de „Filipi” îi fusese dat de tatăl lui Alexandru
cel Mare, Filip, care îşi făcuse o avere imensă cu aurul scos din minele din împrejurimi. Cetatea se
afla într-o regiune extraordinar de bogată. Un sol fertil şi un subsol încărcat de metale preţioase îi
aduseseră foarte curînd celebritatea. Dincolo de toate acestea, plasarea oraşului într-o depresiune
montană care funcţiona ca o veritabilă „poartă” între Europa şi Asia, îi adusese afluenţă comercială
şi-l determinase pe Cezar Augustus să declare cetatea Filipi: „Colonie Romană”. Coloniile din
Imperiu nu erau cuceriri noi, ca în terminologiile folosite de noi astăzi. Ele erau mai degrabă oraşe
noi, formate din „Legionari” retraşi la pensie după împlinirea datoriilor militare. Aşa se explică
faptul că, în ciuda numărului de locuitori greco-macedoneni, majoritatea cetăţenilor din Filipi se
numeau „romani”:
Fapte 16:20-21 „I-au dat pe mîna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sînt
nişte ludei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, Romanii, nu trebuie să le primim, nici să le
urmăm” .
În Filipi existau puţini iudei. Fără îndoială că pe aceştia îi adusese acolo, nu caracterul
militar al oraşului, ci comerţul înfloritor care-i trecea porţile. Numărul mic explică de ce iudeii nu
aveau o Sinagogă acolo, ci doar „un loc de rugăciune”, aşezat lîngă un curs de apă, unde se puteau
îndeplini spălările rituale evreieşti (Fapte 16:13).
Acest grup de credincioşi a devenit imediat cea mai scumpă adunare pentru inima lui Pavel.
Relaţiile dintre apostol şi cei din Filipi nu au fost niciodată tulburate de neîncredere sau de păcate
ascunse, aşa cum a fost cazul cu alte Biserici înfiinţate de Pavel. „Din cea dintîi zi” a existenţei lor,
cei din Filipi s-au alăturat eforturilor lui Pavel pentru înaintarea Evangheliei în lume:
Filipeni 1:3-9 „Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez
pentru voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi, cu bucurie pentru partea, pe care o luaţi la
Evanghelie, din cea dintîi zi pînă acum… Întrucît, atît în lanţurile mele, cît şi în apărarea şi
întărirea Evangheliei, voi sînteţi toţi părtaşi aceluiaşi har” .
Credincioşii din Filipi s-au identificat cu strădaniile şi suferinţele apostolului, trimiţîndu-i
suportul lor material ori de cîte ori au avut ocazia. Cel puţin de două ori i-au trimis lui Pavel ajutor
în Tesalonic (Filipeni 4:16). Apoi cînd apostolul a părăsit Macedonia i-au trimis din nou (Filipeni
4:15) şi i-au trimis iarăşi cînd avea nevoie de ajutor în sudul Greciei, acolo unde apostolul s-a ferit
să primească ceva de la Corintenii care, cel puţin în privinţa dărniciei, aveau o cu totul altfel de
inimă (2 Cor. 11:9).
Din epistola lui Pavel către Filipeni aflăm că grija lor pentru apostol a continuat să se
manifeste şi după „întemniţarea” lui în Roma (Filip. 4:10-19).
Conţinutul cărţii
Această scurtă epistolă nu este o lucrare de lămuriri doctrinare, ci pur şi simplu o
„scrisoare”. Comentatorii o numesc: „Cea mai puţin dogmatică dintre toate epistolele lui Pavel”.
Caracterul ei este practic, nu profesoral; corectiv, nu informativ; o scrisoare de dragoste, de
recomandare şi de mulţumire. Desigur, tot textul ei este impregnat cu învăţătură creştină, dar
aceasta apare numai ca un fundal pentru desfăşurarea ideilor şi îndemnurilor apostolului.
Problemele din Filipi nu ajunseseră de fapt să fie „probleme”: doar puţină mîndrie, puţină lipsă de
unitate, puţină ceartă, puţin murmur şi un început de amărăciune. Cele patru capitole ale cărţii sînt
scrise de Pavel pentru a atinge cîteva scopuri:
a. Epistola este o scrisoare de mulţumire.
Trecuseră aproximativ 10 ani de cînd se cunoştea cu cei din Filipi şi aceştia tot mai
continuau să-l mai trimită suport material.
b. Epistola este o informare despre situaţia lui Epafrodit, trimisul filipenilor pe lîngă Pavel.
Se pare că cei din Filipi l-au trimis pe acest Epafrodit la Pavel nu numai ca să-i ducă banii, ci şi ca
să rămînă cu el şi să-i slujească. Din păcate, Epafrodit s-a îmbolnăvit însă foarte serios. Cînd s-a
vindecat, l-a cuprins dorul de cei de acasă şi mai era şi îngrijorat la gîndul că cei din Filipi aflaseră
de suferinţa lui. Apostolul Pavel s-a hotărît să-l trimeată acum înapoi. Nevrînd însă ca unii din Filipi
să-l considere pe Epafrodit ca pe unul care şi-a părăsit slujirea, Pavel îl trimite împreună cu o
scrisoare de recunoştinţă în care-l laudă puţin: „Primiţi-l deci în Domnul cu toată bucuria; şi preţuiţi
pe astfel de oameni. Căci pentru lucrul lui Cristos a fost el aproape de moarte, şi şi-a pus viaţa în
joc, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine” (Filip. 2:29-30).
c. Epistola este un îndemn la trăirea în unitate.
Pavel aflase că două femei din adunarea din Filipi creiaseră o stare de tensiune între fraţi:
„Deci, dacă este vreo îndemnare în Cristos… faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste,
un suflet şi un gînd… Îndemn pe Evodia şi îndemn pe Sintichia să fie cu un gînd în Domnul. Şi pe
tine, adevărat tovarăş de jug, te rog să vii în ajutorul femeilor acestora, care au lucrat împreună cu
mine pentru Evanghelie…” (Filip.4:l-3).
d. Epistola este un mesaj de încurajare în faţa valului de persecuţie care se pornise peste
creştini.
De fapt, apostolul Pavel a părăsit el însuşi cetatea Filipi după ce a fost bătut pe nedrept cu
nuiele şi pus în mod abuziv şi ilegal în închisoare. Aruncat împreună cu Sila în „temniţa din lăuntru,
cu picioarele în butuci” el a fost folosit în mod minunat de Dumnezeu pentru „Evanghelizarea”
deţinuţilor şi pentru convertirea temnicerului. Am putea spune deci că cei din Filipi au moştenit de
la Pavel persecuţia:
„Căci ai privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci
să şi pătimiţi pentru El… fără să vă lăsaţi înspăimîntaţi de potrivnici; lucrul
acesta va fi pentru ei o dovadă de pierzare, şi de mîntuirea voastră, şi aceasta
de la Dumnezeu” (Filip, l:29, 28).
e. Epistola este un avertisment împotriva infiltrărilor „iudaizatorilor”:
„Păziţi-vă de cîinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de
scrijilaţii aceia! „Căci cei tăiaţi împrejur sîntem noi, care slujim lui
Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus, şi care
nu ne punem nădejdea în lucrurile pămînteşti” (Filip. 3:2, 3).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice
Există anumite idei majore care se repetă în epistolă:
1. Ideea bucuriei creştine (1:4, 18, 25; 2:16, 17, 18, 28; 3:1, 3; 4:1, 4). Bucuria despre care vorbeşte
Pavel în această epistolă este „bucuria-roadă a Duhului Sfînt”, care caracterizează toate momentele
vieţii creştine. Ea poate fi experimentată indiferent de vitregia împrejurărilor sau de momentele de
suferinţă în firea pămîntească. Pavel şi Sila s-au rugat şi au cîntat cîntări de laudă chiar dacă
fuseseră bătuţi crunt cu nuielele şi le erau picioarele puse în butuci (Fapte 16:25).
2. Ideea „cîştigului în Cristos”. Lucruri contradictorii care răstoarnă toate socotelile, descoperind
creştinilor orizonturi noi care trebuiesc explorate (1:21, 23; 3:7, 8, 14; 4:19).
 Bucuria Bucuria Bucuria Bucuria
trăirii în slujirii cunoașterii lui odihnei în
Hristos pentru Hristos Hristos
FILIPENI Hristos
Capitolul 1 Capitolul 2 Capitolul 3 Capitolul 4
- chiar și atunci - începe cu o - un avertisment - unitate
când nu primim atitudine corectă - o mărturie - pace
ce ne dorim - se menține cu o - un scop - rămas bun
- în ciuda teologie curată - o poruncă
circumstanțelor - este îcurajată de
- în mijlocul modelele potrivite
conflictelor
Hristos Viața mea Modelul meu Scopul meu(ținta Mulțumirea mea
21 Căci pentru 1 îndemnare în mea) 11 căci m-am
mine a trăi este Hristos 14 alerg spre țintă deprins să fiu
Hristos mulţumit cu starea în
care mă găsesc
Duhul Sfant Ajutorul(meu) Părtaș(cu mine) Slujirea mea(modul Pacea mea
19 prin ajutorul 1legătură(părtăș) meu de închinare) 7 Şi pacea lui
Duhului lui Isus a Duhului 3 care slujim lui Dumnezeu, care
Hristos. Dumnezeu, prin întrece orice
Duhul lui Dumnezeu pricepere
Mesaj de În greutăți Pentru alții În trecut În orice situație
încurajare 12 împrejurările 14 Faceţi toate 13 uitând ce este în 12 Ştiu să trăiesc
în care mă lucrurile fără urma mea, şi smerit, şi ştiu să
găsesc, mai cîrtiri şi fără aruncându-mă spre trăiesc în belşug. În
degrabă au şovăieli ce este înainte, totul şi pretutindeni
lucrat la 14 alerg spre ţintă, m-am deprins să fiu
înaintarea pentru premiul sătul şi flămând, să
Evangheliei. chemării cereşti a fiu în belşug şi să fiu
lui Dumnezeu, în în lipsă.
Hristos Isus. 13 Pot totul în
Hristos, care mă
întăreşte.
Ton Cald, de încurajare
Cuvinte cheie Bucurie, Cristos, minte, purtați-vă
Verset cheie 21 Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.

Tema A trăi este Cristos

Taina Fiul lui Dumnezeu a luat chip de om, pentru ca noi să ajungem fii de Dumnezeu
cap. 2: 5-11
Unicitatea Oferă o perspectivă extraordinară asupra vieții sufletești a lui Pavel, așa cum nu
o face nicio altă scrisoare. În patru capitole scurte, Pavel se referă la el însuși de
aproximativ nouăzeci de ori
studiu biblic – capitolul 2

O înțelegere prealabilă a textului (observare imediată) și împărțirea pe paragrafe

a. Gândul lui Pavel față de alții - smerenie v. 1-4
b. Gândul lui Cristos - smerenie v. 5-8
c. Gândul lui Dumnezeu - preamărirea lui Hristos v. 9-11
d. Gândul lui Pavel - lucrurile lui Hristos v. 12-18
e. Gândul lui Timotei - precum Pavel v. 19-24
f. Gândul lui Epafrodit - lucrul lui Hristos v. 25-30
O posibilă idee centrală a textului
Bucuria trăirii pentru Hristos începe cu o atitudine corectă, se menține cu o teologie curată și
este îcurajată de modelele potrivite

O Observarea mai atentă a textului (observare de aproape), Interpretare și Argumentare

cuvinte, expresii, întrebări cine, ce, unde, când, expresii neclare,

II. Bucuria trăirii pentru Hristos

a. Gândul lui Pavel față de alții – smerenie v. 1-4

1 Deci,
dacă este vreo îndemnare în Hristos,
dacă este vreo mângîiere în dragoste,
dacă este vreo legătură a Duhului,
dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare,
2 faceţi-mi bucuria deplină,
şi aveţi
o simţire,
o dragoste,
un suflet
şi un gând.
3 Nu faceţi nimic
din duh de ceartă
sau din slavă deşartă;
ci în smerenie
fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş.
4 Fiecare din voi
să se uite
nu la foloasele lui,
ci şi la foloasele altora.
Dacă
„Dacă” din versetul de început este un „dacă” de argument, nu un„dacă” de condiție. Nu
înseamnă că nu există mângâiere în Hristos etc. Cuvântul este folosit aici în sensul de „pentru că
[din moment ce este așa]”. Pavel își construiește un argument; el spune: pentru că Dumnezeu a
produs în credincioșii din Filipi aceste sentimente minunate și compasiune pentru el, el știe că ei
erau capabili să le arate la fel și altora - și mai ales unii față de alții; și tocmai la asta se gândea. De
aceea spune: „împliniți-mi bucuria să gândiți la fel, având aceeași dragoste, cu un suflet, gândind
una”.
Pavel îi îndeamnă pe credincioșii din Filipi să umble în unitate practică: ei puteau realiza
acest lucru numai dacă fiecare dintre ei avea o atitudine smerită. În afară de aceasta, el le arată ce
produce în credincioși adevărata smerenie și o atitudine smerită: ei trebuie să-și concentreze atenția
în întregime asupra smereniei lui Hristos, care este modelul harului smerit.

Duh de ceartă... slavă deșartă

Un astfel de „impas” ar putea fi evitat dacă toți cei din adunare ar urma cuvântul lui Pavel:
„Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă, ci, în smerenie fiecare să privească pe altul
mai presus de el însuși”. Pavel menționează aici două lucruri semnificative, care distrug adunările
din interior: „duh de ceartă” și „slavă deșartă”. Duhul de ceartă este discuție interminabilă, discordie
și ciorovăială, iar slava deșartă este mândria de sine sau faptul de a avea o părere mai bună despre
noi înșine decât ar trebui să avem. În spatele amândurora se află mândria (Proverbele
28.25[1]; Romani 12.3). Pavel se ocupă de duhul de ceartă în capitolul 2 și de slava deșartă în
capitolul 3. Ne așteptăm pe deplin la un astfel de comportament carnal în cercurile lumești, dar nu
ar trebui să fim atât de naivi încât să credem că el există doar acolo. Astfel de lucruri se pot
întâmpla și printre creștini - chiar și printre slujitorii Domnului, așa cum arată v.15,16. De fapt,
aceste lucruri iau cele mai subtile forme pe tărâm spiritual. Ne putem ascunde răutatea în spatele a
ceea ce poate părea o preocupare evlavioasă.
Pavel spune că marea protecție împotriva acestor pericole este ca fiecare în Adunare
(Biserică) să „umble în smerenie” și să-și prețuiască cu adevărat frații „mai mult [mai presus]”
decât pe sine însuși.

Fiecare
Folosirea cuvântului „fiecare” indică faptul că solicitarea lui Pavel trebuie luată în serios de
toți cei din Biserică (Adunare) – atât de frați, cât și de surori. Dacă doar o singură persoană nu
umblă în judecată de sine și smerenie, acea persoană ar putea fi declanșatorul pe care satan îl caută
pentru a semăna discordie. Pavel adaugă: „Fiecare să nu se uite la [propriul] avantaj, ci și la
[avantajul] celorlalți”.

nu la foloasele lui
Acest lucru arată că avem nevoie de o mentalitate, de o atitudine care să nu se gândească la
ceea ce ar fi cel mai avantajos pentru noi, ci la ceea ce ar fi avantajos pentru ceilalți.
Expresia îndeamnã pe creștini sã nu fie egoiști și sã nu lase ca atenția sã le fie cu totul
absorbitã de propriile interese sau de interesele familiilor lor. El îi îndeamnã sã dea pe fațã grija
pentru fericirea întregii biserici și lepãdarea de sine pentru binele altora. Nici un credincios adevărat
nu are libertatea de a trãi doar pentru sine sau de a trece cu vederea nevoile altora.

ci şi la foloasele altora.
Aceasta nu înseamnã amestecul necuvenit în treburile altora, așa cum fac persoanele care își
bagã nasul în toate 2 Tesaloniceni 3:11 Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu
lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri.; 1 Petru 4:15 Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş sau ca
hoţ sau ca făcător de rele sau ca unul care se amestecă în treburile altuia, ci înseamnã cã nu
trebuie trecut cu vederea binele altora. Sfatul lui Pavel e menit sã înlãture egoismul și sã producã
interes pentru fericirea semenilor.
Creștinii au o mare rãspundere pentru binele spiritual al altora. Dacã un om e orb spiritual și
nu vrea sã vinã la Domnul, încercarea de a-l conduce la Mântuitorul nu înseamnã a te amesteca în
treburile altora, așa cum nu înseamnã acest lucru a-l avertiza pe un om, într-o noapte întunecoasã,
de o prãpastie primejdioasã din fața lui sau a-l trezi pe cineva care doarme pentru a-i spune cã îi
arde casa. Dacã omul respectiv nu-și dã seama de revenirea apropiatã a Mântuitorului, nu înseamnã
amestec necuvenit în treburile altuia sã-i vorbești despre acest eveniment care urmeazã sã aibã loc
în curând. A-i spune despre un cer plin de slavã este la fel ca a-i spune cã pe proprietatea lui se aflã
o minã de aur. De fapt aceste lucruri sunt chiar în interesul sãu, și e de datoria unui prieten sã-i
vorbeascã despre ele sau sã i le reaminteascã. Lumea depinde de bisericã în ce privește informațiile
despre viața veșnicã, iar oricine Îl iubește pe Hristos îi va iubi pe semenii sãi îndeajuns pentru a le
aduce luminã, a-i conduce la Mântuitorul și a-i ajuta în pregãtirea pentru apropiata Sa venire.

b. Gândul lui Cristos - smerenie v. 5-8

5 Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:

6 El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu,
7 ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.
8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă
moarte de cruce.

În aceste versete avem în fața noastră întreaga călătorie a vieții Domnului Isus: de la
înălțimile gloriei din ceruri până la adâncurile umilinței de pe Golgota.
Punctul crucial, care devine clar în acest pasaj este: Domnul S-a smerit și a ales de bună voie
această cale! Da, El a venit în ascultare de Dumnezeu, care L-a trimis, dar nu acesta este punctul pe
care se pune accentul aici. Mai degrabă, este vorba despre dorința Sa personală de a se smeri pe
Sine Însuși în slujirea smerită a altora. El este un exemplu remarcabil de smerenie și altruism.
Domnul Însuși a spus: Matei 11.29 „Învățați de la Mine, pentru că eu sunt blând și smerit cu
inima” .

să aveți în voi gândul acesta

Când Pavel spune: „acest gând să fie în [între] voi”, el vrea să spună: dacă același fel de
gândire, aceeași atitudine (sau același mod de a gândi) care era în Hristos ar fi „între” sfinți, aceasta
ar vindeca orice tendință de discordie și de ceartă. Cuvântul „să aveți” include două presupuse (1)
faptul că avem o natură nouă (primită prin nașterea din nou) care dorește să facă voia lui Dumnezeu
și, de asemenea, (2) faptul că avem Duhul Sfânt în noi pentru a ne călăuzi în conformitate cu aceste
dorințe. Partea noastră este să lăsăm viața nouă și Duhul Sfânt, care locuiește în noi, să facă voia lui
Dumnezeu prin noi și să nu împiedicăm această lucrare spirituală. Raționamentul lui Pavel este bine
închegat. Într-o singurã frazã aratã cã Hristos, deși conștient de egalitatea Sa cu Dumnezeu, a decis
sã renunțe la slava acelei stãri înalte pentru a aduce la îndeplinire planul Sãu plin de milã, de a salva
omenirea pierdutã.
Observăm că apostolul nu începe prin a vorbi despre fapte, ci începe cu sursa tuturor
faptelor: gândirea [mintea] noastră. Aici este locul unde lucrurile trebuie să fie corecte; toate
acțiunile corecte rezultă dintr-o gândire corectă. Și cum ar trebui să gândim? Trebuie să gândim ca
Hristos și să imităm „felul de gândire” smerită a Lui. „Gândul” lui Hristos este în contrast direct cu
gândul de înălțare de sine, care se simte pretutindeni printre oameni
avea chipul lui Dumnezeu
Avea [„Era (dupã chipul lui Dumnezeu)” KJV În forma lui Dumnezeu NTSBR ] care
adesea are înțelesul simplu, de „a fi”. La început a însemnat „a începe”, „a face un început”, dar
mai târziu a cãpãtat sensul specific, de „a exista” fãrã a implica în mod necesar un început Fapte
17:28 Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem
din neamul lui...”.
Aici, chipul, denotă toate caracteristicile și atributele esențiale ale lui Dumnezeu. În sensul
acesta, cuvântul reprezintã felul în care s-au manifestat calitãțile și caracteristicile veșnice ale lui
Dumnezeu. Indiferent de forma pe care a luat-o aceastã manifestare, ea Îi aparținea lui Hristos, care
era astfel una cu Dumnezeu și acest aspect Îl așazã pe Hristos la egalitate cu Tatãl și Duhul Sfânt,
mai presus de oricare altã putere. Pavel subliniazã acest lucru pentru a zugrãvi și mai viu amploarea
umilinței de bunãvoie a lui Hristos.

lucru de apucat
Traducerea literară „ceva de apucat”, „a apuca” „un premiu” „a pretinde pentru sine cu
râvnã”, „a lua prin forțã”. Sensurile atribuite termenului sunt ”furt, prădare, răpire ” Contextul
favorizeazã exprimarea „ceva de apucat”, așadar înțelegem din context ca fiind ”un lucru de apucat
și revendicat”. Ce vrea să transmită Pavel este că Domnul Isus nu ținut cu amândouă mâinile de
forma slăvită ce o avea în preexistență, ci a renunțat la ea, devenind asemenea oamenilor.

Pavel arată șapte pași de smerire, pe care Domnul i-a parcurs în marea Sa smerenie.
 deopotrivã (egal) cu Dumnezeu
 s-a desbrăcat (golit) pe Sine Însuși
 a luat chip de rob (prin întrupare)
 asemenea oamenilor (dar fără păcat)
 S-a smerit (o dată pentru totdeauna)
 ascultător pâna la moarte (dar nesupus morții)
 chiar moarte de cruce (moarte rușinoasă)

deopotrivă (egal) cu Dumnezeu

Adicã a continua sã existe în egalitate cu Dumnezeu. Expresia stabilește precis poziția lui
Hristos în legãturã cu Dumnezeu. Fiul este așezat alãturi de Tatãl, la egalitate cu El, în nici un fel
inferior Coloseni 2:9 Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Dar Pavel
amintește despre aceastã poziție numai pentru a scoate în evidențã bunãvoința lui Hristos,
manifestatã în renunțarea la statutul Sãu în interesul mântuirii omului.
Aceasta este o proclamare a adevăratei Dumnezeiri a lui Hristos. Cuvântul „chip – tradus în
[forma]” folosit în acest pasaj este un cuvânt care se referă la întreaga materie sau substanță a unui
lucru. Înțelesul și utilizarea modernă a cuvântului în zilele noastre transmite o idee diferită. Cineva
ar putea fi ademenit să creadă că Domnul Isus era Dumnezeu doar în exterior sau că semăna cu
Dumnezeu. Aceasta nu este deloc ceea ce spune Pavel, Domnul Isus nu doar că a semănat cu
Dumnezeu – El este Dumnezeu Ioan 1:1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Cuvântul era Dumnezeu. Ideea lui Pavel este că, din moment ce Hristos este Dumnezeu și
împărtășește Dumnezeirea în același mod, El nu a considerat gloria ca „ceva de apucat” - adică nu
ca pe ceva ce trebuie să fie obținut cu orice preț și păstrat cu tărie. De aceea, El a fost dispus să
renunțe la ceea ce Îi aparținea de drept ca Dumnezeu, pentru a coborî și a fi Răscumpărătorul
nostru. Acesta este un fapt de o smerenie de neconceput.
S-a desbrăcat (golit) pe sine însuşi – în teremeni teologici chenoză
„S-a golit pe Sine”. Golirea aceasta a fost voluntarã Ioan 10:17 Tatăl Mă iubeşte, pentru
că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. 18 Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am
putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl
Meu.”. Era cu neputințã ca Hristos sã pãstreze toate semnele divinitãții și totuși sã se întrupeze.
Cum a avut loc aceastã golire este arãtat în detaliu în restul v. 7. Cu siguranță nu S-a golit de
„chipul” Său, adică de Dumnezeirea Sa. (Dacă S-ar fi golit de Dumnezeirea Sa, ar fi încetat să mai
fie Dumnezeu, ceea ce este imposibil!) Toți învățătorii biblici demni de încredere sunt de acord că
Domnul S-a golit de slava Sa exterioară ca Dumnezeu: forma exterioară a Dumnezeirii Sale.
El S-a dezbrăcat de gloria egalității Sale poziționale cu Dumnezeu, nu de egalitatea Sa
personală cu Dumnezeu, ce a însemnat să renunțe la dreptul de a acționa ca Dumnezeu în plinătatea
atributelor Dumnezeirii, deși era Dumnezeu. Aceasta este o demonstrație uimitoare de smerenie.

chip de rob (prin întrupare)

Se pune în contrast „chipul lui Dumnezeu” cu „chip de rob” și se accentueazã diferența
imensã dintre cele douã poziții. Același cuvânt este folosit pentru cuvântul „chip” din sintagma
„chipul lui Dumnezeu” („forma lui Dumnezeu”, KJV) (v. 6), astfel, apostolul declarã cã Hristos S-a
golit pe Sine și s-a îmbrãcat cu atributele esențiale ale unui sclav.
Luând natura umană în Persoana Sa și devenind Om (întruparea), Domnul a coborât în
poziția creaturilor Sale, deși El Însuși [din eternitate] nu era o creatură. În acest fel, El Și-a ascuns
Dumnezeirea într-un trup omenesc Ioan 1:14 Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi,
plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din
Tatăl. Cum s-au putut realiza toate acestea este dincolo de puterea de înțelegere a omului, face parte
din marea „tainã a evlaviei”1 Timotei 3:16 Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei... „Cel ce a
fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit
printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.” Cuvântul „chip” aici, ca și în v.6, nu
înseamnă o simplă formă exterioară, ci esența și substanța unui lucru. Astfel, în timp ce a continuat
să rămână pe deplin Dumnezeu, El a devenit o ființă umană adevărată și anume, pe deplin: cu un
spirit uman, un suflet uman și un trup uman. Această unire a naturii Sale divine cu natura Sa umană
este de neînțeles Matei 11:27 Toate lucrurile Mi-au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu
cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară
de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.
Acest pas de smerire a implicat acceptarea de către El a limitărilor inerente naturii umane.
Ca ființă umană, El S-a pus pe Sine ca „rob” sub autoritatea lui Dumnezeu. Acesta era un lucru nou
pentru El, deoarece nu fusese niciodată într-un loc de supunere în veșnicia trecută. El era Domnul
peste tot ce exista în univers! Prin urmare, El nu a știut niciodată [din propria Sa experiență] ce
înseamnă să fii ascultător și, de aceea, a trebuit să „învețe ascultarea” prin experiența Sa ca ființă
umană așa cum caracteristica principalã a unui sclav este a asculta fãrã sã mai punã întrebãri Evrei
5:8 cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Acest lucru nu
înseamnă că a trebuit să învețe ascultarea prin „încercare și rătăcire”, adică prin încercări practice,
mai degrabă, a învățat prin experiență ce era ascultarea. Spre deosebire de alți oameni, ascultarea Sa
a fost perfectă, nu a existat niciun fel de „încercare și rătăcire”.
Domnul ar fi putut să aleagă - când a devenit Om - orice mod de viață și să intre în el, El ar
fi putut să ia înfățișarea unui mare rege sau împărat și să se înconjoare de bogăție și prosperitate, dar
a ales, prin propriile Sale acțiuni smerite, să ia locul unui rob! Astfel, El nu a venit să fie servit de
alții, ci a venit să slujească altora Matei 20:28 Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se
slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”. Ce smerenie de
neconceput din partea unei Persoane atât de mărețe!
asemenea oamenilor (dar fără păcat) la înfăţişare a fost găsit ca un om
Evrei 2:17 Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să
poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să
facă ispăşire pentru păcatele norodului. Credința noastrã în divinitatea lui Hristos nu trebuie sã
slãbeascã nicidecum credința în umanitatea Sa deplinã, pentru că atunci când priveau la Fiul
întrupat, oamenii vedeau pe Cineva asemenea lor. De fapt, când au venit să-L aresteze, Iuda a
trebuit să-L identifice cu un sărut - dovadă că nu avea aureolă. Dar în timp ce, din punct de vedere
fizic era ca oricare alt om, din punct de vedere moral nu era ca oricare alt om, pentru că nu avea o
natură păcătoasă decăzută ca toți ceilalți oameni. Natura Sa era sfântă. De aceea, „nu a cunoscut
niciun păcat”, „nu a făcut niciun păcat” și „nu a fost niciun păcat în El” 2 Corinteni 5:21 Pe Cel ce
n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu
în El. Forma de plural ”oamenilor ” este folosită pentru a accentua faptul cã Isus avea sã reprezinte
întreg neamul omenesc, nu o singurã persoanã.

S-a smerit (o dată pentru totdeauna)

Această afirmație nu se referă la vreun act de smerire anume, ci descrie mai degrabă suma
totală a întregii Sale vieți ca ființă umană. Cu cât se smerea mai mult, cu atât mai mult era călcat în
picioare. Răspunsul său era simplu, să se smerească și mai mult. Spiritul Său a fost întotdeauna
marcat de această lepădare de Sine.
Nu este același lucru cu „S-a dezbrãcat pe Sine Însuºi” (v. 7), ci e o parte din acea
dezbrãcare (golire, KJV), una din cãile prin care s-a manifestat ea, forma supremã a acestei smeriri
voluntare.

ascultător până la moarte (dar nesupus morții)

Ascultarea lui Isus a mers pânã acolo încât și-a dat viața. Dupã cum Isaac s-a supus tatãlui
sãu de bunãvoie atunci când i s-a spus cã el era jertfa de adus pe altar, tot așa Hristos, care ar fi
putut sã refuze ascultarea până la capăt, S-a supus de bunãvoie sã moarã pentru oamenii pãcãtoși.
Ascultarea lui Hristos a fost așa cum ar trebui sã fie și a noastrã. El a dat dovadã de aceastã
ascultare „în firea pãmânteascã”, având, ca și noi, aceeași dorințã de a-și pãstra viața. A fost ispitit
de Satana, dar l-a biruit prin puterea Duhului Sfânt, la fel cum putem face și noi. El n-a folosit în
favoarea Sa nici o putere pe care noi n-o putem folosi.

moarte de cruce (moarte rușinoasă)

A fost într-adevãr o umilire pentru Dumnezeu sã devinã om, iar apoi, sã moarã de o moarte
rușinoasã, pe cruce. Accentul nu este pus doar pe faptul cã Hristos a murit, ci în special pe felul
morții. Era o moarte care presupunea ocarã mare și suferințã cumplitã. Rãstignirea pe cruce era
rezervatã sclavilor, pãgânilor (exceptând romanii) și criminalilor de rând. Era o moarte asupra
cãreia în legea lui Moise se rostise un blestem Galateni 3:13 Hristos ne-a răscumpărat din
blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atîrnat
pe lemn” - și chiar și neamurile o considerau cea mai josnicã și cea mai crudã dintre toate
pedepsele. Mesajul despre Hristos rãstignit era o piatrã de poticnire pentru iudei și o nebunie pentru
greci (1 Corinteni 1,23).
Poate cã Pavel se gândea la contrastul dintre propria sa poziție și cea a lui Isus. Apostolul
era închis, dar legea nu permitea ca el sã sufere rușinea de a muri pe cruce, deoarece un cetãțean
roman nu putea fi torturat, implicit, nici filipenii, ca cetãțeni ai unei colonii romane. Crucea,
elementul cel mai de jos al umilirii lui Hristos, avea sã producã un efect profund asupra cititorilor
acestei epistole și sã-i impresioneze prin forța exemplului pe care îl lãsase Mântuitorul. Pavel știa
bine cã dacã cei cãrora le scria înțelegeau sensul sacrificiului uimitor fãcut pentru ei, în viața lor n-
ar fi fost loc pentru egoism.
 c. Gândul lui Dumnezeu - preamărirea lui Hristos v. 9-11

9 De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de
orice nume;
10 pentruca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de
sub pământ,
11 şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.

Versetele de la 6-11 au fost aranjate în original pe versuri, fără rimă, majoritatea exegeților
considerând că acestea au circulat în biserica primară ca imn cristologic.
Acum ajungem la răspunsul lui Dumnezeu la smerirea totală a lui Hristos: înălțarea Lui. Se
pare că Pavel se grăbea foarte tare să ajungă acolo. El nu a vrut să încheie cu anunțul trist al morții
rușinoase a lui Hristos, așa că se grăbește să închidă subiectul vorbind despre înălțarea glorioasă a
Fiului Său de către Dumnezeu.
Avem deci două extreme: la cea mai profundă umilință se răspunde cu cea mai înaltă
înălțare. Înălțarea lui Hristos este împlinirea Psalmi 110:1 Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la
dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”. Versetele 9-11 nu analizează
înălțarea Domnului în acest loc pe baza a ceea ce El a realizat în ispășire, deoarece nu acesta este
subiectul textului. Această latură a înălțării Sale este analizată în Evrei 10:12 El, dimpotrivă, după
ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu,
13 şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui.. În versetele
noastre de aici, înălțarea lui Hristos este văzută mai degrabă ca un semn al recunoașterii de către
Dumnezeu a faptului că El a fost atât de smerit și ascultător până la moarte

L-a înălţat nespus de mult

Avem deci două extreme: la cea mai profundă umilință se răspunde cu cea mai înaltă
înălțare. Înălțarea lui Hristos este împlinirea Psalmi 110:1 Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la
dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”. Versetele 9-11 nu analizează
înălțarea Domnului în acest loc pe baza a ceea ce El a realizat în ispășire, deoarece nu acesta este
subiectul textului. Această latură a înălțării Sale este analizată în Evrei 10:12 El, dimpotrivă, după
ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu,
13 şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui.. În versetele
noastre de aici, înălțarea lui Hristos este văzută mai degrabă ca un semn al recunoașterii de către
Dumnezeu Tatăl a faptului că El a fost atât de smerit și ascultător până la moarte.
Pavel folosește timpul trecut al verbului pentru a arãta cã înãlțarea lui Hristos de cãtre Tatãl
avusese deja loc. Lucrul acesta s-a petrecut în sensul cel mai deplin atunci când Mântuitorul S-a
înãlțat fizic de pe pãmânt, întorcându-se în curțile cerești și primind adorarea care I se cuvenea.
Ioan 17:5 Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte
de a fi lumea.

I-a dat Numele

Tatãl, în calitatea Sa de Domnitor Suprem, are dreptul sã-I acorde onoare Fiului, care
împlinise atât de credincios planurile fãcute împreunã.
Nu s-a ajuns la un consens în ce privește identitatea acestui „nume”. Unii cred cã el se referã
la „demnitate” sau „slavã”, nu la un anumit titlu, susținându-și pãrerea prin texte din Vechiul
Testament care se referã la preamãrirea numelui lui Dumnezeu.
Alții - cred cã prin cuvântul „numele” Pavel are în vedere înțelesul ebraic, referindu-se la
numele inefabil pe care iudeii evlavioși nu-l pronunțau, Yahweh, cunoscut în Noul Testament drept
„Domn” și introdus de Pavel în v.11.
- pe temeiul v. 10, se considerã cã este vorba de numele „Isus”, crezând cã acest nume
omenesc preaiubit Matei 1:1 Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. a
cãpãtat o onoare și o însemnãtate de neimaginat înainte de înãlțarea la cer.
 - cred cã „numele” este o referire la combinația divino-umanã datã de titlul „Isus Hristos”
folositã de apostol în v. 11 .
Este imposibil sa avem vreo certitudine dogmaticã cu privire la identitatea acestui „nume”.

mai presus de orice nume

Fapte 4:12 În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat
oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”. Nu existã un titlu sau o poziție mai înaltã. Efeseni
1:21 mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de
orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Hristos este
recunoscut ca Domn a toate Apocalipsa 19:16 Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta:
„Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.”

Numele lui Isus

putem corela cu i-a dat Numele

să se plece orice genunchi...orice limbă

Pavel folosește aici ideile din Isaia 45:23 Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura
Mea şi cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă
va jura pe Mine. și le aplicã la faptul cã în cele din urmã toți oamenii I se vor închina Mântuitorului
după cum este întărit și în Romani 14:11 Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul,
că orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.”. Aceste
cuvinte încã nu s-au împlinit, dar constituie o asigurare cã va veni timpul când fiecare fãpturã va
recunoaște stãpânirea lui Hristos. Lucrul acesta poate avea loc numai atunci când se va fi sfârșit
marea luptã, când toți, inclusiv Satana și cei care îl urmeazã, se vor pleca la picioarele lui Isus și vor
recunoaște cã drepte și adevãrate sunt cãile lui Dumnezeu .
Orice genunchi
 al celor din ceruri, sau al ființelor cerești
 de pe pământ sau al persoanelor de pe pământ
 de sub pământ
Aceste cuvinte se pot referi fie la toate lucrurile create, fie la toate ființele inteligente din cer
de pe pãmânt și de sub pământ. De asemenea se face referire la pasajele din Vechiul Testament în
care toatã natura e reprezentatã ca aducându-I laudã lui Dumnezeu Psalmi 65:13 Păşunile se
acopăr de oi, şi văile se îmbracă cu grâu: toate strigă de bucurie şi cântă.
O variantă ar putea fi și prin faptul cã Pavel folosește cuvintele „genunchi” și „limbã”, care,
dacã nu sunt luate figurat, se referã la ființele însuflețite. Apocalipsa 5:13 Şi pe toate făpturile,
care Sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit
zicând: „A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi
stăpânirea în vecii vecilor!”
Seria „din ceruri”, „de pe pãmânt” și „de sub pãmânt” e bazatã pe o expresie ebraicã
denotând întreaga creaþiune Exod 20:4 Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor
care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Cuvintele „de
sub pãmânt” pot face referire la tãrâmul figurat al celor morți sau al ființelor decăzute (vezi
comentariul de la Isaia 14).

să se plece orice genunchi...orice limbă să mărturisească

Expresia nu se referă la faptul că toate creaturile lui Dumnezeu vor fi mântuite în cele din
urmă. Aceasta este o învățătură falsă cunoscută sub numele de universalism [mântuire totală].
Supunerea este un lucru și împăcarea este altceva. Când este vorba de împăcare, Pavel vorbește
doar de două sfere: cerul și pământul Coloseni 1:20 şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este
pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Dar când este vorba de
supunere, el vorbește de ființe în trei sfere; în al treilea rând, el numește „ființele din iad”. Aceste
suflete pierdute nu vor fi niciodată împăcate.
Isus Hristos este Domnul
Apostolul folosește din nou acest nume dublu, care sugereazã natura umanã și divinã a
Mântuitorului și declarã cã Acela care a pãrãsit cerul pentru a lua chip de rob va fi în cele din urmã
declarat Domn. Fapte 2:36 Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi
Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” O înțelegere clarã a faptului cã Hristos este
Domnul poate crește mult încrederea credinciosului.

Învățăm ceva măreț: adevărata smerenie va avea o răsplată divină. Domnul Însuși a învățat:
Luca 18.14 „Oricine se înalță va fi smerit, dar cine se smerește va fi înălțat” . Apostolul Petru
spune: 1. Petru 5.6 „Smeriți-vă deci sub mâna puternică a lui Dumnezeu, ca să vă înalțe, la timpul
potrivit”.

d. Gândul lui Pavel - lucrurile lui Hristos v. 12-18

12 Astfel, deci, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt
mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când Sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum,
în lipsa mea.
13 Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi
înfăptuirea.
14 Faceţi toate lucrurile fără cîrtiri şi fără şovăieli,
15 ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos
şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume,
16 ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu
m-am ostenit în zădar.
17 Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei
voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi.
18 Tot aşa şi voi, bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine.

În general, credincioșii din Filipi făcuseră progrese bune în credință, dar este evident că
vrăjmașul semănase discordie între ei. Pavel a atribuit acest lucru la două surori care nu se
înțelegeau, Evodia și Sintichia cap. 4 v. 2. Dacă aceste dispute nu vor fi rezolvate, problemele vor
crește, iar pacea și bunăstarea acestei adunări vor fi puse în pericol. Este ca și cum Pavel ar fi spus:
„V-am îndemnat să aveți un singur gând, fiecare dintre voi să prețuiască pe celălalt mai mult decât
pe sine însuși, și v-am arătat exemplul desăvârșit al smereniei Domnului Isus. Așa că acum aveți
remediul pentru problema din mijlocul vostru, acum „realizați” între voi „propria voastră mântuire
cu teamă și tremur””.
Ne-am putea întreba: „Cum anume vom face acest lucru?”. Este bine să începem prin a ne
ruga pentru bunăstarea și binecuvântarea fiecărui frate și a fiecărei surori din adunare - și mai ales
pentru cei cu care este dificil să ne înțelegem. Atunci când în adunare apare o situație fără ieșire,
trebuie să fim primii gata să o luăm pe drumul cel mai de jos și să cedăm. Dacă ne acuză conștiința
noastră că am jignit pe cineva, atunci ar trebui să ne grăbim să ne cerem scuze cum se cuvine. Greu
lucru.

prea iubiţilor
Aceste cuvinte afectuoase nu sunt o lingușire din partea lui Pavel. Iubirea adevãratã pentru
convertiții lui strãlucește în epistolele sale 1 Corinteni 4:14 Nu vă scriu aceste lucruri, ca să vă
fac ruşine; ci ca să vă sfătuiesc ca pe nişte copii prea iubiţi ai mei.

duceţi până la capăt mântuirea voastră

Nu este vorba de mântuirea prin fapte. Suntem mântuiți prin har, prin credințã Romani 3:20
Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine
cunoştinţa deplină a păcatului. 24 Şi Sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin
răscumpărarea, care este în Hristos Isus. 28 Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit
prin credinţă, fără faptele Legii. Efeseni 2:8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi
aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.. Dar harul acesta ne conduce la fapte bune.
Așadar asemenea fapte sunt roada harului care a sãvârșit mântuirea . Mulți sunt atrași de
creștinism, dar nu sunt dispuși a împlini condițiile prin care pot primi rãsplata creștinã. Dacã ar fi
putut obține mântuirea fãrã vreun efort din partea lor, ar fi mai mult decât fericiți sã primeascã tot
cea ce le-ar putea oferi Domnul. Scriptura învaþã cã fiecare trebuie sã conlucreze cu voința și
puterea lui Dumnezeu.
Mântuirea este o problemã individualã. Nici chiar un prieten, un pastor sau chiar apostolul
nu poate mântui pe altul.

cu frică şi cutremur
Pavel nu se referã la o groazã ca cea a unui sclav, ci la o sãnãtoasã neîncredere în sine.
Creștinul ar trebui sã se teamã ca nu cumva voia lui sã nu fie continuu predatã lui Hristos sau ca nu
cumva trãsãturile de caracter firești sã-i conducã viața. Ar trebui sã-i fie fricã sã nu se încreadã în
propria sa tãrie, sã nu-și retragã viața din mâna lui Hristos, sau sã încerce sã umble singur pe calea
credinþei. O astfel de teamã îl determinã sã vegheze sã nu cadã în ispitã, sã fie smerit .1 Corinteni
10:12 Astfel, deci, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.

ţinând sus Cuvântul vieţii

Sunt posibile douã interpretãri ale acestor cuvinte.
- conform primei, ele sunt o prelungire a versetului precedent, o metaforã a bisericii, care
ține Cuvântul așa cum ține cineva o torțã pentru a lumina în întuneric. Când creștinii dovedesc ce a
realizat Cuvântul în propriile lor vieți și îl propovãduiesc lãmurit și simplu, atunci ei îl prezintã
altora ca un drum al vieții și al luminii.
- poate avea și sensul de „ținând cu putere”, „ținând strâns”, sens care pare mai potrivit aici.
Biserica poate lumina numai dacã ține cu putere cuvântul dãtãtor de viațã.
Aceastã expresie nu mai apare în altã parte în scrierile lui Pavel, dar vezi comentariul de la
Ioan 6:68 „Doamne” I-a răspuns Simon Petru „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii
veşnice. Cuvântul vieții este solia Evangheliei. Oamenii trebuie sã trãiascã Matei 4:4 Drept
răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese
din gura lui Dumnezeu.”

turnat ca o jertfă de băutură

Pentru a ilustra acest lucru, el folosește imaginea unei jertfe de băutură, pe care o împrumută
din sistemul levitic din Vechiul Testament. O jertfă de băutură era oferită împreună cu o jertfă pe
care jertfitorul o aducea lui Dumnezeu. Exod 29:40 ... şi o jertfă de băutură de un sfert de hin de
vin. Putem interpreta ca o golire de sine, precum a făcut Domnul Isus, iar aceasta să fie o jertfă
plăcută înaintea Domnului.
Duhul lui Dumnezeu ne atrage atenția asupra a trei bărbați (Pavel, Timotei și Epafrodit)
care au exprimat în circumstanțele lor atitudinea smerită a lui Hristos. Acești trei slujitori trebuie
prezentați aici, deoarece unii tind să creadă că exemplul desăvârșit al lui Hristos în renunțarea Sa la
Sine este un standard de neatins(diferă Planul și scopul final), deoarece El este Dumnezeu revelat în
trup, iar noi nu suntem decât simpli muritori. Duhul lui Dumnezeu pare să preîntâmpine acest gând
și ne atrage atenția asupra „oamenilor de aceeași fire” ca și noi (Faptele apostolilor 14.15) arătându-
ne că acest lucru este foarte posibil, dacă există o practică evlavioasă sau, cu alte cuvinte, dacă
cineva merge pe drumul său cu Dumnezeu.
 e. Gândul lui Timotei - precum Pavel v. 19-24

19 Nădăjduiesc, în Domnul Isus, să vă trimit în curând pe Timotei, ca să fiu şi eu cu inimă bună

când o să am ştiri despre voi.
20 Căci n-am pe nimeni, care să-mi împărtăşească simţirile ca el, şi să se îngrijească într-adevăr
de starea voastră.
21 Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.
22 Ştiţi rîvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine
pentru înaintarea Evangheliei.
23 Pe el, deci, nădăjduiesc să vi-l trimit, de îndatăce voi vedea ce întorsătură vor lua lucrurile cu
privire la mine.
24 Şi am încredere în Domnul că în curând voi veni şi eu.

să-mi împărtăşească simţirile ca el

Acesta era un al doilea Pavel. Deoarece apostolul nu putea sã cerceteze personal starea
bisericii, cea mai bunã soluȚie era ca Timotei sã-i aducã un raport cu privire la situația din Filipi.
El era fiul spiritual al lui Pavel și recunoștea legãtura lor spiritualã, moștenind interesele și
afecțiunile sale. În felul acesta, nimeni nu putea fi mai bine calificat pentru sarcina aceasta decât
tânãrul care în mod natural dovedea interes adevãrat fațã de binele celor care erau copiii spirituali ai
lui Pavel, deci frații și surorile de credințã ai lui Timotei. Sunt puțini oameni conduși de același
gând ca apostolul, dar tocmai astfel de oameni are nevoie Domnului Isus. Timotei avea același gând
ca și Pavel deoarece fiecare din ei avea gândul lui Hristos. E posibil ca el sã fi vizitat Filipi cel
puțin de douã ori în timpul celei de-a treia cãlãtorii misionare

f. Gândul lui Epafrodit - lucrul lui Hristos v. 25-30

25 Am socotit de trebuinţă
să vă trimit pe Epafrodit,
fratele
şi tovarăşul meu de lucru
şi de luptă,
trimisul
şi slujitorul vostru pentru nevoile mele.
26 Căci dorea ferbinte
să vă vădă pe toţi;
şi era foarte mâhnit,
pentru că aflaserăţi
că a fost bolnav.
27 Ce-i drept, a fost bolnav, şi foarte aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el. Şi nu
numai de el, ci şi de mine, ca să n-am întristare peste întristare.
28 L-am trimis, deci, cu atât mai în grabă, ca să-l vedeţi şi să vă bucuraţi iarăşi, şi să fiu şi eu mai
puţin mâhnit.
29 Primiţi-l, deci, în Domnul, cu toată bucuria; şi preţuiţi pe astfel de oameni.
30 Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte, şi şi-a pus viaţa în joc, ca să
împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine.
Epafrodit
Un nume obișnuit la greci și latini, însemnând „seducãtor”, „fascinant”, „fermecãtor”, de la
numele zeiței grecești Aphrodite. În Noul Testament numele acesta apare doar în epistola cãtre
filipeni. Unii au identificat aceastã persoanã cu Epafras din Colose Coloseni 1:7 cum aţi învăţat
de la Epafras, prea iubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Hristos
pentru voi, dar, cu toate cã Epafras este o formã a unui nume mai lung, e puțin probabil ca aceste
douã nume sã se refere la aceeași persoanã. Epafrodit provenea din Filipi, din Macedonia, în timp
ce Epafras era misionar în Colose, în Asia Micã și probabil originar din aceste locuri.
E prezentat ca - frate de credințã cu Pavel
- tovarãș de lucru - partener de slujbã
- trimisul, sau delegat, sol trimis din Filipi cu o însãrcinare specialã – aceea
de a-i duce daruri lui Pavel
- slujitorul vostru

aproape de moarte
Nu avem indicații cu privire la cauza sau natura bolii. Nici nu existã vreo aluzie cã Epafrodit
fusese vindecat instantaneu și miraculos, deși în anii precedenți Pavel sãvârșise multe vindecãri
Fapte 19:11 Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel și era însoțit de
darurile vindecãrilor divine. Observăm ca aceste daruri nu erau exercitate de fiecare datã, nici chiar
asupra celor cãrora vindecãtorul ar fi dorit cu siguranțã sã-l foloseascã întrucât era sub controlul și
îndrumarea divinã, nu ”în buzunarul lui Pavel”.

să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine

Aceste cuvinte nu implicã vreo criticã la adresa filipenilor, ci mai degrabã laudã. Pavel
recunoaște cã distanța îi împiedica pe credincioși sã-i dea tot ajutorul pe care ar fi vrut sã îl ofere,
iar el considera cã slujirea lui Epafrodit este și a lor. S-ar putea ca aceste cuvinte sã sugereze cã
boala lui Epafrodit era cauzatã de oboseala peste mãsurã, nu de persecuție. Poate cã se îmbolnãvise
din cauza cãlãtoriei lungi și primejdioase.

Aplicare posibilă: când suntem bolnavi, ne putem gândi adesea doar la noi înșine. Nu așa a fost la
Epafrodit; el se gândea la credincioșii din Filipi, nu la el însuși! A fost cu adevărat unul care nu se
uita la „ale sale”, ci la „ale altora” v. 4 . Când a fost gata să se întoarcă la biserica sa natală din
Filipi, Pavel i-a dat această scrisoare de mulțumire pentru credincioșii din Filipi.