4. Metode de evaluare.

Particularitățile procesului de evaluare a

proiectelor sociale, respectiv a celor de investiții
Capitolul vizează prezentarea principalelor metode și modele de evaluare a proiectelor și
programelor, cu evidențierea praticularităților specifice proiectelor sociale, respectiv a celor de
investiții. De asemenea, este prezentat conținutul studiilor de fezabilitate și rolul acestora în
cadrul evaluărilor de proiecte ce conțin investiții cu construcții-montaj.

4.1 Metode și modele de evaluare1

Un prim pas în înţelegerea metodelor de evaluare este realizarea distincţiei între tipuri de
evaluare, metode de evaluare şi tehnici de evaluare.
Tipurile de evaluare reprezintă perspectivele teoretice din care poate fi abordată evaluarea.
Aici se încadrează, în funcţie de diferitele tipuri de clasificare, următoarele: evaluarea formativă,
sumativă, reactivă, prestabilită, ex-ante, interim, ex-post, analiza impactului, evaluarea bazată pe
teorie etc. (vezi capitolul 2 din suportul de curs).
Metoda reprezintă, ca şi în cercetare, o modalitate generală, strategică (din punct de vedere
metodologic şi nu teoretic) de abordare a realităţii. Spre exemplu putem realiza o evaluare
formativă utilizând ca metodă de evaluare evaluarea procesului sau evaluarea rezultatelor
intermediare. Printre cele mai utilizate metode se numără: analiza nevoilor, analiza SWOT,
analiza cost-beneficiu, analiza cost-eficienţă, evaluarea rezultatelor şi evaluarea proceselor.
Există metode care uneori sunt considerate tipuri de evaluare, la fel cum există tipuri de evaluare
considerate uneori metode. Schematic, inventarul celor mai des utilizate metode şi tipuri de
evaluare este reprezentat în tabelul următor.

Pentru realizarea fiecărui tip de evaluare, pot fi utilizate una sau mai multe metode de evaluare.
Spre exemplu, pentru evaluarea ex-ante poate fi utilizată una sau mai multe din următoarele
metode: evaluarea nevoilor, analiza SWOT, ACB.

1
Subcapitolul are la bază lucrarea Gârboan, R. , METODE UTILIZATE ÎN EVALUAREA PROGRAMELOR:
ANALIZA IMPACTULUI SOCIAL, https://documente.net/reader/full/metode-utilizate-in-evaluarea-programelor-
analiza-
Prin evaluarea nevoilor vom putea determina relevanţa proiectului. Desigur, nu este vorba doar
de nevoile beneficiarilor, ci de nevoile tuturor celor implicaţi în proiect. Vom identifica şi
ierarhiza nevoile grupului ţintă, ale implementatorilor, ale finanţatorilor şi ale societăţii în
general. După o corectă ierarhizare a acestor nevoi în funcţie de obiectivele proiectului, vom
putea aduce îmbunătăţiri designului proiectului.
Prin analiza SWOT pot fi identificate punctele tari, cele slabe, oportunităţile şi ameninţările
semnificative pentru programul sau proiectul evaluat. Analiza SWOT se referă în principal la
contextul proiectului.
Analiza cost-beneficiu se referă la dimensiunea financiară a proiectului. Răspunde la întrebări
precum: Care sunt costurile şi care sunt beneficiile preconizate ale proiectului? Aceasta în cazul
unei evaluări ex-ante. În cazul unei evaluări interim sau ex-post putem vorbi despre costurile
şi beneficiile realizate până într-un anumit moment al programului, respectiv până la finalul
implementării.
Pentru o evaluare formativă poate fi utilizată una sau mai multe din următoarele metode:
evaluarea nevoilor, analiza SWOT, ACB, evaluarea proceselor, evaluarea rezultatelor
intermediare.

Evaluarea procesului (sau a implementării) se concentrează asupra modului în care

programul/proiectul a fost implementat şi asupra proceselor şi procedurilor prin intermediul
cărora acesta funcţionează.
Evaluarea rezultatelor are în vedere analiza raportului obiective-rezultate. Aici vor fi analizate
atât rezultatele intenţionate, cât şi rezultatele neintenţionate ale programului.
Benchmarking-ul reprezintă o altă metodă de evaluare care are la bază principiul comparaţiei
între cazuri similare, comparabile. După selecţia cazurior care urmează a fi comparate se
stabilesc criteriile de comparaţie. Ulterior se colectează datele şi se analizează rezultatele. De
obicei, benchmarkingul este o metodă de evaluare prin care se stabilesc modelele de bună
practică dintr-un anumit domeniu de activitate.
Metodele, ca şi tipurile de evaluare, se selectează în funcţie de priorităţile strategice şi de cele
ale părţilor implicate, de caracteristicile programului, de stadiul de implementare al
programului, de datele disponibile, de stadiul evaluării şi de măsura în care programul poate fi
evaluat. Figura următoare este ilustrativă în acest sens, putând fi sesizate principalele pârghii
care îşi exercită influenţa în procesul de selecţie a metodelor de evaluare.
Priorităţile strategice sunt direcţiile de dezvoltare pe termen lung din domeniul specific
proiectului stabilite prin legi sau prin regulamente.
Priorităţile părţilor implicate se referă la ierarhia nevoilor actorilor care sunt implicaţi într-un
proiect: finanţatori, implementatori (contractanţi şi subcontractanţi), beneficiari (direcţi şi
indirecţi) etc.
Caracteristicile unui program se referă în primul rând la domeniul de implementare, natura
obiectivelor, natura şi dimensiunile grupului ţintă, calendarul implementării şi la dimensiunile
finanţării.
Stadiul programului sau stadiul de implementare al programului se referă la momentul din
viaţa unui program în care este declanşat procesul de evaluare: stadiul de design, începutul
programului, pe parcursul implementării, la finalul acesteia sau la un anumit interval de la
încheierea implementării.
În funcţie de stadiul evaluării se va opta pentru anumite metode de evaluare. Nu trebuie să
uităm faptul că în cadrul unei evaluări pot fi utilizate concomitent sau în diferite etape, mai
multe metode de evaluare.
“Evaluabilitatea”, termen încă neîncetăţenit în limba română, însă foarte expresiv, semnifică
gradul în care un anumit proiect poate fi evaluat, măsura în care metodele de evaluare şi cele de
colectare a datelor pot fi aplicate în proiectele concrete.

Toţi aceşti factori converg în selectarea întrebărilor evaluării, a tipului şi metodelor de

evaluare, a metodelor şi tehnicilor de colectare şi analiză a datelor. De asemenea, întrebările
evaluării sunt hotărâtoare în ceea ce priveşte selecţia tipului şi metodelor de evaluare, care la
rândul lor au o influenţă hotărâtoare asupra metodelor şi tehnnicilor de colectare şi analiză a
datelor.
Metodele decurg din modelul evaluării sau din modalitatea de cercetare aleasă: ele trebuie să
răspundă unor anumite tipuri de întrebări şi trebuie să fie selectate numai dacă sunt capabile să
facă acest lucru. Faptul acesta poate părea evident, dar una dintre problemele des întâlnite în
practica evaluării este tendinţa evaluatorilor şi a contractanţilor de avea o preferinţă pentru
anumite metode, indiferent dacă ele sunt adecvate sau nu în ceea ce priveşte capacitatea lor de a
genera răspunsuri la întrebările formulate.
Cercetarea privind modelele de evaluare a programelor şi proiectelor a cunoscut o dezvoltare
deosebită în ultimii ani, însă a fost mereu în atenţia cercetătorilor şi practicienilor. Designul
modelelor de evaluare şi selectarea modelului potrivit pentru evaluarea unui anumit proiect sau
program au devenit scopul a numeroase investigaţii. Demersul este specific autorilor clasici in
domeniul evaluării (Michael Quinn Patton, Michel Scriven, Peter H. Rossi), cărora li s-au
alaturat o serie de autori proveniţi mai ales din mediul academic (Daniel Stufflebeam, Egon
Guba,Yvonna Lincoln, Ernest R. House, Kenneth R. Howe, Hanne Foss Hansen etc).
Un model de evaluare stipulează întrebarea la care un anumit tip de evaluare încearcă să
răspundă şi stabileşte criteriile luate în considerare pentru evaluare (Hansen, 2005). Literatura
de specialitate oferă o mare varietate a abordărilor privind modelele de evaluare. Hansen (2005)
şi Scriven (2003) propun unele dintre cele mai noi tipologii ale modelelor de evaluare. Acestea
au în vedere şase categorii de modele de evaluare, care se regăsesc şi în contribuţiile altor
autori: Birkmayer şi Weiss, Pawson, Jorgensen şi Stame (2004).
Astfel, (1) modelele orientate spre rezultate (modelul scopului îndeplinit şi modelul efectelor
produse) se înscriu în evaluarea sumativă. (1a) Modelul scopului îndeplinit este modelul clasic
în care rezultatele sunt evaluate strict prin prisma scopului şi a obiectivelor prestabilite ale unui
program. Întrebarea de bază este în acest caz: „În ce măsură au fost realizate obiectivele?”, iar
criteriile de evaluare sunt derivate din scopul şi obiectivele programului. (1b) Modelul efectelor
produse urmăreşte identificarea tuturor consecinţelor pe care un program sau un proiect le
produce sau ar putea să le producă. Acest model este însă adesea criticat pentru inexisteţa unor
criterii clare de evaluare. Evaluatorul poate reduce această problemă prin aplicarea modelului cu
o analiză înainte şi una după intervenţie. Întrebarea fundamentală în cazul acestui model este:
„Care sunt efectele evidente ale programului?”, iar criterile de evaluare sunt deschise, din
moment ce toate consecinţele ar trebui dezvăluite.
(2) Modelele explicative sunt modele orientate pe proces şi corespund evaluării formative.
Acest model de evaluare urmăreşte evoluţia proiectului din momentul designului, pe parcursul
implementării şi până după implementare. Întrebările: „Cât de mulţumitor este nivelul
activităţilor?”, „Există probleme de implementare?” sunt specifice acestui tip de model, iar
performanţa este analizată pe tot parcursul proiectului, de la idee până la finalizare şi la
impactul asupra grupului ţintă, şi reacţiile acestuia.
(3) Modelele sistemice, materializează o abordare sistemică în câmpul evaluării. Acestea
analizează input-ul, structura, procesele şi output-ul în termeni de rezultate. Evaluarea poate fi
organizată pe (3a) compararea dintre input-ul, procesul şi output-ul planificate şi cele realizate
efectiv sau pe anumite tipuri de (3b) benchmarking care compară rezultatele unui anumit
proiect cu rezultatele altor proiecte similare implementate de organizaţii similare într-un context
comparabil, care sunt considerate excelente. Întrebarea fundamentală în acest caz este dacă a
funcţionat programul ca un întreg, iar performanţa este analizată fie comparând input-ul,
procesul şi output-ul realizat cu cele preconizate, fie comparându-le cu cele dintr-un alt proiect
considerat reper de bună practică.
(4) Modelele economice (cost-eficienţă, cost-eficacitate si cost-beneficiu) au la bază, până la un
anumit nivel, perspectiva sistemică. Ele sunt totuși diferite de modelele sistemice pentru că
raportează rezultatele la costurile implicate de proiect. (4a) Modelul cost-eficienţă, are ca
interogaţie de bază gradul în care productivitatea este la un nivel satisfăcător. Criteriul de
evaluare este comparaţia dintre rezultate obţinute şi cheltuieli implicate. (4b) Modelul cost-
eficacitate este preocupat de măsura în care proiectul sau programul a fost construit şi
implementat eficace, iar criteriul de performanţă pune faţă în faţă efectele proiectului cu
resursele implicate. (4c) Modelul cost-beneficiu are ca preocupare principală măsura în care
utilitatea proiectului este mulţumitoare, iar criteriul de evaluare este utilitatea raportată la
costuri.
(5) Modelele centrate pe actorii implicaţi (modelul orientat pe beneficiar, modelul orientat pe
participanţi, modelul orientat pe opinia experţilor) au la bază criterii de evaluare propuse de
participanţii la proiect, fie că este vorba de iniţiatori, implementatori, contractori, subcontractori
sau de beneficiari. (5a) Modelul orientat pe beneficiar are ca întrebare de bază nivelul de
satisfacţe al beneficiarului, iar criteriile de evaluare sunt formulate de beneficiari. (5b) Modelul
orientat pe participant îşi propune să afle dacă participanţii la proiect sunt mulţumiţi, şi tot
participanţii sunt cei care stabilesc criteriile de evaluare. (5c) Modelul orientat pe opinia
experţilor îşi propune să investigheze măsura în care calitatea profesională a proiectului este
satisfăcătoare. Criteriile de evaluare sunt stabilite în cazul acestui model de către experţii într-
un anumit domeniu.
(6) Modelele centrate pe teorie evaluează validitatea teoriei programului care stă la baza unei
anumite intervenţii. În literatura de specialitate există câteva variante pentru modelele care intră
în această categorie: (6a) fie teoria programului este reconstruită şi comparată cu analiza
empirică a programelor (Birkmayer si Weiss, 2003), (6b) fie observaţia empirică este utilizată
pentru analiza relaţiilor dintre context, mecanisme şi rezultat, după cum este sugerat în abordarea
„sintezei realiste” (Pawson, 2002). Modelele centrate pe teorie sunt considerate a fi o extensie a
modelelor orientate spre rezultate (Hansen, 2005). Însă, modelele clasice orientate spre
rezultate au în vedere obiectivele şi efectele concrete ale intervenţiilor, iar scopul evaluării este
analiza rezultatelor acestora, în timp ce în cazul modelelor centrate pe teorie accentul se pune
pe „cutia neagră” deschisă prin teoria programului care relevă mecanisme care ridică întrebări
asupra unui conglomerat de activităţi şi intervenţii. Întrebările specifice acestui model sunt :
„Ce funcţionează şi în ce context? Există erori detectabile în teoria programului?” Pentru
evaluare, teoria programului este reconstituită și evaluată pe baza analizelor empirice - criteriul
de evaluare cel mai sigur in acest caz.

Modelul de evaluare Întrebările specifice modelului Criteriile de evaluare

Modele orientate spre
rezultate
- Modelul scopului îndeplinit
- Modelul efectelor produse
(criticat pentru inexisteţa
unor criterii clare)
În ce măsură au fost realizate
obiectivele?
Care sunt efectele evidente ale
programului?
Criterii derivate din scopul
şi obiectivele programului
Criterii deschise, din
moment ce toate
consecinţele ar trebui
dezvăluite

Modele explicative - Cât de mulţumitor este nivelul Performanţa analizată pe

orientate pe proces,
corespund evaluării
formative, urmăresc evoluţia
proiectului din momentul
designului, pe parcursul
implementării şi până după
implementare
Modele sistemice
- compararea dintre input-ul,
procesul şi output-ul (I,P,O)
planificate şi cele realizate
efectiv
- benchmarking/compară
rezultatele unui anumit
proiect cu rezultatele altor
proiecte similare
implementate de organizaţii
similar, într-un context
comparabil, care sunt
considerate excelente
Modelele economice
- Modelul cost-eficiență
activităţilor? tot parcursul proiectului, de
Există probleme de la idee până la finalizare
implementare? Impactul asupra grupului
ţintă, precum şi reacţiile
acestuia
A funcţionat programul ca un Performanţa analizată:
întreg? - fie comparând input-ul,
procesul şi output-ul realizat
cu cele preconizate,
- fie comparându-le (I,P,O)
cu cele dintr-un alt proiect
considerat reper de bună
practică
Productivitatea este la un nivel Comparaţia dintre:
satisfăcător? - rezultatele obţinute şi
 - Modelul cost-eficacitate
- Modelul cost-beneficiu
Modele centrate pe actorii
implicaţi
- Modelul orientat pe
beneficiar
- Modelul orientat pe
participant
- Modelul orientat pe
beneficiar
Modele centrate pe teorie
- Teoria programului este
reconstruită și comparată cu
analiza empirică sau
- Observația empirică este
folosită pentru analiza
relațiilor dintre context,
mecanisme și rezultate
Proiectul (sau programul) a fost
construit şi implementat eficace?
Utilitatea proiectului este
mulţumitoare?
Care este nivelul de satisfacție al
beneficiarului?
Care este nivelul de satisfacție al
participantului?
Calitatea profesională a
proiectului este satisfăcătoare?
Ce funcţionează şi în ce context?
Există erori detectabile în teoria
programului?
cheltuielile implicate
- efectele proiectului și
resursele implicate
- utilitatea proiectului și
costurile implicate
Criterii specifice stabilite
de:
- beneficiari
- participanți
- experți pe domenii
Analize empirice

Pe lângă modelele propuse mai sus, reţin atenţia şi următoarele modele de evaluare, atât prin
actualitatea lor, cât şi prin posibilitatea de a fi aplicate în administraţia publică românească:
modelul CIPP (context, input, proces, produs/rezultat), modelul constructivist (abordarea
ontologică, epistemologică și metodologică), modelul calitativ, modelul centrat pe utilizarea
practică a evaluării și modelul transdisciplinar. (pentru detaliile despre aceste modele se
poate consulta, optional, lucrarea indicată ca sursă bibliografică a subcapitolului).

Banca Mondială (BM) utilizează la scară largă în special modelele economice de evaluare, fapt
explicat de profilul organizaţiei. Însă, scopul principal al BM este combaterea sărăciei, de
aceea evaluările centrate pe rezultate şi cele orientate pe proces sunt frecvent utilizate. În acest
sens, tendinţa imprimată de Michael Q. Patton care are în centru metodele calitative de cercetare
are o rezonanţă aparte. Cu un întreg departament pus în slujba evaluării, Banca Mondială
realizează astfel de studii pentru fiecare dintre proiectele pe care le finanţează. Experţii BM
realizează evaluările după metodologii clar specificate. Pe site-ul BM2 apar peste 134 documente
care pot fi accesate şi care conţin elemente ale modelelor de evaluare. Pe site sunt făcute publice
metodologia utilizată, colecţii de date şi sursele acestora şi, selectiv, anumite studii de evaluare
organizate după modelul de evaluare utilizat şi după ţara în care au fost realizate. Atrag atenţia
numeroase studii de evaluare, datorită diversităţii metodelor aplicate, a proiectelor investigate.
Sunt prezentate o serie de manuale care explică metodologia şi procesele presupuse de un studiu
de evaluare. Nota distinctivă constă în faptul că totalitatea studiilor sunt realizate pe proiecte
finanţate de BM, centrate pe combaterea sărăciei. Prin urmare, un accent mai mare este pus pe
aspectul economic al evaluării. Dar, din perspectiva modelelor de evaluare, tocmai acest profil
socio-economic al proiectelor BM avantajează utilizarea în complementaritate a trei tipuri de
modele : economice (care subliniază inputul financiar), cele centrate pe rezultate şi a modelului
calitativ. Este firesc, având în vedere misiunea asumata de BM : reducerea sărăciei.

2
http://www.worldbank.org/
Comisia Europeană (CE) a propus o lista orientativă de criterii/indicatori care ar trebui
urmărite/urmăriţi în evaluarea programelor. Printre aceştia se regasesc: coeziunea socială
(integrarea socială, dimensiunile sărăciei sau ale sărăciei extreme, riscul sărăciei şi al excluziunii
sociale, coeziunea socială, geografică, şomajul de lungă durată, accesibilitatea serviciilor de
interes general), calitatea angajării (siguranţa profesională, drepturile muncitorilor, organizarea
pieţei muncii, echilibrul între viaţa personală şi cea profesională, oportunităţile de angajare şi
integrare prin angajare etc.) protecţia socială şi serviciile sociale (nivelul protecţiei,
accesibilitate etc.) interesele consumatorului, educaţia, viaţa comunitară, drepturile
fundamentale ale omului etc.
Deasemenea, pe site-ul CE se regăseşte şi un manual de implementare a studiilor evaluare3.
Acesta explică pas cu pas procedurile care trebuie utilizate pentru evaluarea proiectelor derulate
din Fondurile Structurale. Totuşi, el trebuie particularizat pentru fiecare ţară în parte; nu este
oportun a fi aplicat ca atare. Modelele de evaluare promovate de CE sunt modele mixte, situate
la intersecţia între modelele economice (care subliniază inputul financiar), cele centrate pe
rezultate si modelele calitative.
Organizaţiile non-guvernamentele/non-profit (ONG), mai ales cele care oferă granturi sunt
de regulă interesate în evaluarea centrată pe rezultate şi pe proces. Principalii finanţatori şi-au
dezvoltat propriul arsenal de instrumente şi modele pentru evaluare. Astfel, marile fundaţii
precum Ford, USAID, Rockefeller etc. au publicat pe paginile web propriile instrumente de
evaluare a programelor, însoţite de numeroase studii de caz. Unul dintre scopurile acestora este
desigur afirmarea legitimităţii acţiunilor pe care le întreprind. De remarcat: evaluările respectă
metodologia propusă de cercetarea academică şi utilizată de organizaţiile internaţionale.
Desigur, modelele de evaluare şi metodele şi tehnicile de cercetare utilizate în ştiinţele sociale nu
trebuie reinventate. Aplicarea lor este însă dirijată de interesele celor care le finanţează şi de
profilul cultural al cercetătorilor care au conceput instrumentul şi care realizează efectiv studiul.

4.2 Evaluarea proiectelor sociale - particularități4

Pentru fiecare tip de evaluare a fost dezvoltată o gamă largă de metode de cercetare în
conformitate cu scopul evaluării, cu tipurile de întrebări la care evaluarea urmează să răspundă,
cu contextul organizaţional şi socio-economic, cu bugetul disponibil, cu capacitatea de cercetare
şi cu alţi factori semnificativi.
Evaluarea unui proiect sau program social presupune utilizarea atât a metodelor calitative de
cercetare, cât şi a celor cantitative. Abordarea cel mai des utilizată este cea a metodelor
multiple - o combinaţie funcţională între cele două tipuri de metode. Un anumit grad de
cuantificare este necesar în toate studiile de evaluare pentru a aprecia succesul intervenţiilor şi
amploarea efectelor adverse. În acelaşi timp, metodele calitative de cercetare sunt extrem de
utile în rafinarea instrumentelor de cercetare şi în aprofundarea informaţiei colectate.
În sociologie în particular şi în ştiinţele socio-umane în general, termenii cantitativ şi calitativ
ajung să desemneze două mari paradigme. Diferenţa între calitativ şi cantitativ se face atât la
nivel epistemologic general, cât şi privind anumite aspecte precum: rolul cercetătorului, relația
cu subiectul, relaţia teoretic-empiric, metodele principale utilizate şi natura datelor obţinute.
3
http://ec.europa.eu/regional_policy/en/information/publications/evaluations-guidance-documents/2013/evalsed-
the-resource-for-the-evaluation-of-socio-economic-development-evaluation-guide
4
Subcapitolul are la bază lucrarea Gârboan, R. , METODE UTILIZATE ÎN EVALUAREA PROGRAMELOR:
ANALIZA IMPACTULUI SOCIAL, https://documente.net/reader/full/metode-utilizate-in-evaluarea-
programelor-analiza- , Manualul de intervenție “Monitorizare și evaluare în economie socială”, editura Expert,
București, iulie 2011, CNCSIS/045/2006, ADPSE Galactica, precum și Manualul pentru evaluarea dezvoltării
socio-economice, elaborat de Institutul Tavistock, în colaborare cu GHK și IRS, disponibil la adresa
http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/evaluare/Guide_Ro.pdf
Distincţia dintre metodele cantitative şi cele calitative, între tehnicile cantitative şi calitative,
precum şi între datele cantitative şi calitative se face pornind de la nivelul bunului simţ
(“common sense”). În realitate, această demarcaţie nu este atât de clară precum pare. Când
aprecierile calitative sunt clasate şi adunate, ele devin cantitative: „50% dintre cei intervievaţi
au afirmat că au obţinut beneficii de pe urma programului”. Într-adevăr, fundamentele multor
evaluări cantitative sunt calitative. Unele analize ale înregistrărilor administrative vor necesita de
multe ori judecăţi calitative, privind, de exemplu, modul de clasificare a întreprinderilor mari,
mici şi mijlocii.
O altă neclaritate legată de demarcaţia dintre metodele cantitative şi calitative, apare atunci
când se încearcă să se facă distincţia dintre metodele de colectare a datelor şi cele de analiză a
acestora. Chiar dacă informaţiile sunt colectate prin metode calitative - interviuri, focus-grupuri
şi observaţii, ele pot fi analizate cantitativ. Spre exemplu, multe modele statistice folosesc ca
resurse informaţiile colectate prin intermediul interviurilor. În ceea ce priveşte analizele
cantitative, ele pot fi pe deplin înţelese numai după formularea interpretărilor calitative a
semnificaţiilor rezultatelor.
Dezvoltarea socio-economică în context european este de obicei de natură inductivă (plecând
de la particular la general), deoarece se utilizează o combinaţie de intervenţii concepute în
funcţie de nevoile specifice ale teritoriilor sau sectoarelor, intervenţii greu de descris în categorii
standard. Acest lucru impune o limită evaluărilor cantitative, care încearcă să furnizeze simple
unităţi de măsură comparabile (de regulă indicatori) sau înregistrări ale rezultatelor şi efectelor.
Aplicarea indicatorilor sau a altor unităţi de măsură nu va putea conduce la realizarea de
comparaţii între programe locale şi sectoriale atât de diverse. Datorită naturii puternic
contextualizate a dezvoltării socio-economice, cele mai eficace metode cantitative vor fi
modelele şi tehnicile statistice care recunosc importanţa contextului. De exemplu, acestea
trebuie să aleagă ca bază de comparaţie un cadru care va fi analizat din punct de vedere
temporal (de ex. acelaşi teritoriu în 2002 şi apoi în 2006), şi un cadru care va fi analizat din
punct de vedere regional (sau probabil împreună cu alte unităţi teritoriale corespondente).
Asemenea tehnici – care iau în general forma modelelor predictive, a modelelor
macroeconomice sau a analizelor multivariate a efectelor – ar trebui să aibă capacitatea de a
analiza diferenţele dintre rezultatele reale şi cele aşteptate ale dezvoltării. Ele trebuie să poată
răspunde unor întrebări de tipul: există diferenţe în tendinţele înregistrate de-a lungul timpului
în ocuparea forţei de muncă sau în productivitatea firmelor, în zonele abordate de programe,
faţă de alte zone comparabile? Folosirea datelor comparabile este de asemenea importantă în
măsurarea efectelor de transfer: când efectele pozitive dintr-un context au fost obţinute în
detrimentul unui alt context. Spre exemplu: se poate ca dezvoltarea unui teritoriu să fi absorbit
pur şi simplu inovaţia, creşterea economică şi noile oportunităţi pentru grupurile marginalizate,
existente pe teritoriile vecine?

Evaluarea programelor sociale împrumută cunoştințe din toate disciplinele sociale –

sociologie, economie, ştiințe politice, antropologie, psihologie – şi foloseşte atât metode
calitative, cât şi metode cantitative. În ciuda controverselor legate de avantajele şi dezavantajele
celor două categorii de metode, se constată că unul dintre aspectele esențiale ale oricărei evaluări
îl constituie alegerea metodelor adecvate situației şi specificului programului sau proiectului ce
urmează a fi evaluat.
Gabriel Mățăuan (1999, p. 186‐188) clasifică sursele de date pentru evaluare în surse directe,
cele legate direct de program/proiect, şi surse indirecte, care provin din mediul în care operează
programul/proiectul:
• surse directe: înregistrările şi documentele programului, participanții la program, personalul
programului sau observațiile evaluatorului.
• surse indirecte: documentele organizației care implementează proiectul/programul, înregistrări
ale autorităților locale, documente politice şi strategice din domeniu, relatări din mass‐media,
alte părți interesate, dar care nu sunt direct implicate în proiect.
Şi în cadrul procesului de monitorizare sunt folosite o serie de instrumente de culegere a
datelor de tip cantitativ, precum chestionarul, dar şi calitativ, precum interviuri individuale şi
focus grupuri. Pe măsură ce domeniul s‐a dezvoltat, au fost introduse şi instrumente pentru
înregistrarea activităților: calculatoare, camere de luat vederi, dispozitive de înregistrare audio.
Monitorizarea este adesea numită şi evaluare intermediară sau de proces, ceea ce face ca
multe dintre metodele folosite în evaluare să fie relevante şi pentru monitorizarea proiectului.
Pentru monitorizare pot fi folosite şi unele dintre următoarele instrumente: vizite, interviuri,
întâlniri, rapoarte periodice. Rapoartele trebuie să aibă scopuri clare, să prezinte activitățile
derulate şi realizările. Pentru a putea fi folosite în monitorizarea unui proiect, rapoartele trebuie
să fie completate într‐o formă standardizată, la intervale regulate, de către toți membrii echipei.
Alte surse de informații pentru monitorizare sunt jurnalele, în care membrii echipei de proiect
notează constant (zilnic sau săptămânal) activitățile desfăşurate şi documentele financiare.
Cu toate că s‐au înregistrat şi reacții mai rezervate față de evaluare şi monitorizare, insuficiența
resurselor a jucat un rol important în direcția intensificării activităților de acest gen. Insuficiența
resurselor este un factor de interes pentru profesioniştii din domeniul serviciilor sociale, ca
urmare a faptului că utilizarea mai eficientă a resurselor le oferă posibilitatea de a sprijini mai
multe persoane aflate în nevoie (Cace, 2007, p. 391).
Evaluarea prin metode cantitative vizează, de obicei, relațiile de cauzalitate generate de
intervențiile programului. În acest scop, sunt culese date pe un eşantion pentru a evidenția
schimbările produse de program, prin chestionare și experimente, metoda Delphi, analiza
cantitativă a documentelor.
 Ancheta pe bază de chestionar:
− implică costuri mari comparativ cu alte metode şi tehnici de cercetare;
− presupune o serie de acțiuni specifice, complexe, precum eşantionarea, proiectarea de
chestionare;
− solicită resurse umane cu cunoştințe specifice metodologiei cantitative;
− s‐a dovedit utilă în evaluarea efectelor unui program sau ale unei politici asupra
grupurilor‐țintă sau când se urmăreşte evaluarea diferitelor alternative de politici publice
(Hâncean, 2009, p. 66‐72).
În funcție de modul de aplicare, există chestionare autoadministrate şi chestionare administrate
de către operatorii de anchetă:
− Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea răspunsurilor chiar de către
respondenți. Acest tip de chestionar prezintă o serie de avantaje, precum: numărul mare de
persoane care pot răspunde simultan, eliminarea influenței intervievatorului şi asigurarea
anonimatului, însă şi dezavantaje, precum: numărul mare de nonrăspunsuri, imposibilitatea de a
crea eşantioane reprezentative, incertitudinea asupra respondentului (nu putem şti cu certitudine
cine a completat chestionarul, dacă l‐a completat o singură persoană sau mai multe) sau
dificultăți de completare din partea respondenților cu nivel educațional scăzut.
− Chestionarele administrate de către operatori sunt cel mai des utilizate în domeniul
social. Chiar dacă administrarea de către operatori duce la creşterea costurilor, aceasta aduce
beneficii importante: asigură reprezentativitate eşantionului, operatorii pot explica înțelesul
întrebărilor, lucru util în special respondenților cu un nivel de şcolarizare scăzut.
 Experimentul este mai puțin folosit în evaluare, fiind o metodă extrem de costisitoare,
ca urmare a faptului că implică resurse de timp, financiare şi umane considerabile, iar calitatea
datelor este puternic dependentă de controlul condițiilor de realizare a experimentului.
Experimentul are şanse mai mari să fie utilizat în situațiile în care întrebările evaluării sunt
explicative (pentru a stabili relațiile cauzale dintre variabile) sau de previzionare (pentru a testa
ce se întâmplă dacă un proiect sau program este aplicat în altă parte).
Aplicând metodele experimentale, evaluarea unui proiect se face comparând situația apărută în
urma implementării cu cea anterioară implementării. Pentru aceasta însă, trebuie izolate efectele
proiectului de efectele altor acțiuni care pot determina schimbări ale stării anterioare
implementării proiectului.
În proiectele şi programele sociale, precum şi în evaluarea acestora, adesea este imposibil de
realizat o distribuție aleatoare a subiecților în grup experimental (cel căruia i se aplică
tratamentul) şi grup de control (căruia nu i se aplică tratamentul). În aceste condiții, sunt folosite
metodele cvasiexperimentale, care se aseamănă într‐o oarecare măsură cu experimentele
controlate, cu excepția unor elemente‐cheie, precum pre- şi post-testarea şi grupurile de control.
În această categorie se încadrează:
− designul bazat pe serii temporale, care presupune realizarea de măsurători de‐a lungul unei
perioade;
− grupurile de control nonechivalente implică folosirea unui grup de control similar celui
experimental, dar care nu este creat prin distribuirea aleatorie a subiecților;
− designul bazat pe serii temporale multiple presupune utilizarea mai multor seturi de date care
au fost culese în timp.

 Metoda Delphi presupune colectarea de cunoştințe de la un grup de experți prin

intermediul unor chestionare prezentate sub forma unor proceduri de consultare anonimă şi
repetată. Una dintre limitele acestei metode o constituie subiectivitatea judecăților formulate de
experți. Poate fi utilizată complementar sau alternativă cu focus grupul (calitativ).
 Analiza cantitativă a documentelor - datele culese trebuie să aibă o legătură directă cu
proiectul sau programul care urmează a fi analizat. Informaţia necesară poate fi adunată în mai
multe moduri. Un prim pas îl poate constitui revizuirea unor cercetări sau studii realizate
anterior. În cazul evaluării unui program pot exista cercetări anterioare care să furnizeze
informaţii legate de programe similare, activităţi cotidiene şi diverse caracteristici ale unui
anumit grup de persoane. Alteori nu există asemenea informaţii. În acest din urmă caz se va
apela la alte metode de colectare a datelor consecutiv operaţiunilor preliminarii de analiză a
situaţiei. Analiza cantitativă a documentelor are avantajul de a fi mai puţin costisitoare în
termeni de timp şi alte resurse decât sondajele de opinie, dar potenţialul de eroare este mai
ridicat. Prin utilizarea bazelor de date existente, analistul poate formula modele despre
performanţa unui program, impactul social potenţial la nivelul grupurilor şi al comunităţilor etc.
Informaţia care contrazice modelul construit, determină revizuirea acestuia, mai ales dacă datele
care nu se potrivesc modelului sunt considerate relevante. Analiza documentelor este preferată
ca metodă primară de culegere a datelor pentru evaluare. Aceasta datorită virtuţilor sale privind
economia de resurse. Totuşi ea este de obicei utilizată împreună cu alte metode, atât cu scopul
completării informaţiei, cât şi cu scopul examinării validităţii datelor.

Evaluarea prin metode calitative apelează la culegerea datelor prin focus grup, observație,
interviuri sau analiza calitativă a documentelor şi are avantajul unor costuri mai reduse. Aceste
metode sunt extrem de importante în evaluarea participativă, deoarece permit beneficiarilor să
participe direct la procesul de evaluare. Metodele calitative pot avea rol exploratoriu în vederea
pregătirii unei evaluări cantitative, pot veni în completarea rezultatelor obținute cu evaluări
cantitative, dar au relevanță şi în afara acestei combinații (Zamfir et al., 2007, p. 79). Dintre
metodele calitative, observația are potențialul de a surprinde date neaşteptate pe care celelalte
metode nu le pot surprinde.
 Focus-group-ul poate conţine şase sau mai multe persoane, reprezentative pentru grupul
asupra căruia se calculează impactul. În urma discuţiilor pot fi identificate şi cuantificate o serie
de probleme şi tipuri de impact social. Utilizarea acestei tehnici necesită o pregătire specială a
celui care moderează discuţiile. El trebuie sa fie mai mult decât familiar cu metodele şi tehnicile
de cercetare şi mai ales de intervievare. Focus-group-ul şi metoda Delphi (cantitativă) pot fi
considerate ca metode fie complementare, fie alternative analizei documentelor şi sondajului de
opinie, dar construite pe baza lor. Atât focus-group-ul cât şi metoda Delphi oferă date mai
robuste din punct de vedere stiinţific decât abordările inductive. În practica EIS, focus-group-ul
şi metoda Delphi sunt rareori utilizate cumulativ. De obicei se recurge fie la una, fie la cealaltă.
Aceasta are sens, având în vedere faptul că metoda Delphi are anumite caracteristici comune
focus-group-ului: se adresează unor grupuri relativ restrânse de persoane şi explorează
divergenţa de opinii. Ele sunt utilizate cu precădere ca metodă secundară şi terţiară de colectare
a informaţiilor pentru EIS.
 Ancheta pe bază de interviu are ca principale avantaje flexibilitatea, studierea unor
probleme mai complexe, obținerea unor răspunsuri mai elaborate, mai profunde din partea
respondenților, însă necesită timp îndelungat pentru identificarea şi contactarea respondenților şi
desfăşurarea interviurilor.
 Observația prezintă avantajul înregistrării comportamentelor chiar în momentul
desfăşurării lor, în condiții naturale şi, față de experiment şi ancheta pe bază de chestionar sau
interviu, are un grad mai scăzut de reactivitate, însemnând că nu induce modificări ale
comportamentelor studiate. De asemenea, prin înregistrarea datelor un timp mai îndelungat,
observația permite realizarea de analize longitudinale. Dintre dezavantajele cele mai importante
ale observației, menționăm posibilitățile reduse de control asupra variabilelor externe care pot
afecta datele şi aplicabilitatea pe eşantioane mici (Chelcea, 2001, p. 358).
 Studiile de caz presupun studiul aprofundat al fenomenului în cadrul său natural, pe
baza mai multor perspective; metoda este una complexă, care implică multiple surse de date şi
are ca principale avantaje relaționarea rezultatelor cu experiența cotidiană a cititorului şi
accesibilitatea rapoartelor scrise. Ca dezavantaj, criticii acestei metode menționează însă faptul
că un număr mic de cazuri nu permite generalizarea rezultatelor.
Avantajul metodelor cantitative este că pot fi culese date de la un număr mare de persoane cu
un set limitat de întrebări, ceea ce permite realizarea de comparații şi agregarea statistică a
datelor. Metodele calitative însă permit evaluatorului să studieze în profunzime problemele,
evenimentele, să surprindă lucrurile aşa cum sunt ele înțelese de respondenți, „dar rămân, în
general, la un nivel descriptiv”.
Natura specifică a investigaţiilor calitative derivă din deschiderea acestora, din legătura strânsă
a evaluatorului cu programul/proiectul, din utilizarea observaţiei şi mai ales a interviului
nestructurat care comunică respect respondenţilor prin transformarea opiniilor proprii
(exprimate în propriile lor cuvinte) într-o sursă importantă de date pentru evaluare. Metodele
cantitative implică analiza statistică a unor date obiective, de regulă cifre. Acestea sunt obţinute
prin numărarea beneficiarilor unui program, sau prin analiza secundară a unor date. Metodele
calitative utilizează informaţiile obţinute în urma unor discuţii, în urma unor observaţii
participative sau non-participative care sunt analizate şi organizate tematic ulterior, urmând a fi
raportate într-un stil narativ. Metodele cantitative sunt utilizate pentru a insera diverse opinii şi
experienţe în categorii predeterminate, pentru a ajunge la rezultate semnificative din punct de
vedere statistic şi generalizabile. Cu ajutorul metodelor calitative pot fi studiate în profunzime
diverse probleme ale unui program. Ele generează date detaliate, de multe ori în propriile
cuvinte ale participanţilor dintr-un anumit program şi nu există metode cantitative adecvate
pentru a descrie comportamentul variabilelor investigate.
Studiile metodologice orientate spre cantitativ, apreciază metodologia calitativă ca având prea
puţin impact asupra rezultatelor cercetării, şi că este utilă doar în fazele incipiente, exploratorii
ale unei cercetări. Din această perspectivă, metodele calitative de cercetare sunt necesare pentru
a produce ceea ce numim de obicei familiarizarea cu subiectul investigaţiei, pregătind astfel
terenul pentru cercetarea cantitativă. Aceasta presupune faptul că validitatea cercetării este dată
în ştiinţele sociale exclusiv de datele experimentale, de statisticile oficiale şi de eşantionarea
aleatorie.
Sursa: Gârboan, R. , METODE UTILIZATE ÎN EVALUAREA PROGRAMELOR: ANALIZA
IMPACTULUI SOCIAL

4.3 Evaluarea proiectelor de investiții - particularități

Dacă proiectele sociale5 vizează acțiuni specifice în domenii precum educație, sănătate, servicii
sociale, integrare socio-profesională, combaterea sărăciei și a excluziunii sociale etc., urmărind
astfel rezolvarea problemelor socio-economice ale unor categorii de beneficiari clar definite,
proiectele de investiții (parte a categoriei de proiecte economice) vizează alocarea sau
plasamentul de capital pentru realizarea de active fixe (bunuri de valoare pentru o perioadă
lungă de folosință). Rezolvarea problemelor socio-economice se poate face inclusiv prin proiecte
sau componente de investiții.
Mai mulți economiști au căutat să definească conceptul de investiție6:
 Pierre Massé: investițiile reprezintă un schimb între o satisfacție imediată și sigură la
care se renunță contra unei speranțe viitoare al cărui suport îl reprezintă bunul investit.
Conform definiției acestui economist, investiția are 4 componente:
- subiectul care este investitor
- obiectul în care se investește
- costul unei privațiuni
- valoarea unei speranțe

5
Vezi și sursa: http://www.scritub.com/sociologie/Programe-si-proiecte-sociale61231.php
6
https://www.scribd.com/document/51739617/Cursuri-evaluarea-si-auditul-proiectelor-de-investitii
  Dumitru Zaiț arată că investiția reprezintă o opțiune produsă de un
deținător de capital lichid sau posesorul unei idei de afaceri între a consuma imediat ceea ce
deține și a-și asuma un risc prin renunțarea la o asemenea satisfacție imediată.
Factorul principal al procesului investițional îl constituie timpul; procesul investițional trebuie
apreciat atât la momentul prezent, cât și la momentul viitor, fiind efectuate cheltuieli certe în
prezent pentru venituri sperate (incerte) în viitor.
Pentru o societate comercială, investițiile reprezintă un plasament de fonduri bănești, iar pentru
investitori reprezintă o totalitate de cheltuieli făcute pentru realizarea unui obiectiv de investiții,
pentru modernizarea sau înlocuirea acestuia. Pentru antreprenori, investițiile reprezintă
lucrări, activitate de producție specifică (în antrepriză sau construcții-montaj).
Proiectul de investiții reprezintă un ansamblu de informații concretizate în piese scrise,
desenate, determinări grafice prin care urmează să se configureze o serie de opțiuni
investiționale sub aspect economic, financiar, constructiv și funcțional.
Proiectele de investiții se împart în mai multe categorii:
- proiectele de înlocuire urmăresc cauzele de ordin tehnic privind starea utilajelor și
echipamentelor a căror uzură avansată poate influența calitatea;
- proiectele de expansiune urmăresc extinderea și amplificarea în ceea ce privește
imobilizările corporale, activele circulante;
- proiectele de retehnologizare urmăresc creșterea competitivității produselor și corelarea
cererii cu structura de fabricație în condițiile exercitării efectelor uzurii fizice și morale
asupra echipamantelor;
- proiectele de inovare urmăresc introducerea de activități noi care au ca scop influențarea
volumului cheltuielilor, veniturilor și rentabilității;
- proiectele de strategie urmăresc propulsarea societății într-un viitor incert în care
eficiența este greu de evaluat datorită riscului ridicat al acestor proiecte. Aceste proiecte
au la bază criteriul costurilor minime.
- proiectele de deconstrucție (dezinvestiție) au ca scop reducerea activității ineficiente și a
imobilizărilor aferente.
Selecția proiectelor de investiții presupune formarea opțiunilor de investiții și tratarea selectivă a
acestora. Plecând de la criteriile de eficiență, care presupun mobilizarea structurilor existente: de
producție, financiare și comerciale cu maximă eficiență (și eficacitate), într-o firmă se pot
formula, într-o perioadă de timp (1 an, de exemplu) mai multe variante cu scop și conținut
diferit.
Preselecția presupune o analiză a proiectului din mai multe puncte de vedere:
- analiza bugetului de capitaluri permanente necesare execuției proiectului;
- analiza operațiilor de exploatare ale proiectului;
- analiza riscului financiar.
Un proiect de investiții presupune o colaborare a persoanelor responsabile din diferite structuri
sau compartimente care vor trebui să elaboreze o serie de studii ale căror informații vor crea
baza de date necesare în elaborarea și fundamentarea proiectului de investiții.
Studiile necesare sunt următoarele:
- studiul comercial oferă o serie de informații referitoare la cerere și ofertă, la concurență,
la ciclul de viață al produselor;
- studiul juridic, fiscal și administrativ se referă la necesitatea încadrării opțiunii de
investiție în legislația în vigoare, în restricțiile în vigoare, acte normative, regimul de
impozite și taxe, restricții fiscale;
- studiul tehnic care cuprinde informații despre activele corporale și cheltuielile de
achiziționare, durata de funcționare a activelor fixe, costul de exploatare a proiectelor de
investiții sau economice la costuri corespunzătoare procesului de modernizare-dezvoltare
etc.
 -studiul financiar și al resurselor umane urmărește determinarea resurselor de finanațare,
a creditelor bancare, dobânzilor, comisioanelor, taxelor aferente, informații cu privire la
personalul de exploatare a obiectivului de investiții, cheltuieli salariale.
În vederea analizei oportunității adoptării unui proiect de investiții este urmărită performanța
proiectului utilizându-se o serie de indicatori.
Evaluarea proiectelor de investiții presupune, în general, o analiză a eficienței economice care
corespunde unei relații între efortul depus și efectul utilizării înregistrat ca urmare a acestul efort.
În domeniul economic noțiunea de eficiență are un caracter complex pentru că impune luarea în
considerare, nu numai a aspectului economic al proiectului, ci și a celui social, ecologic,
strategic, polictic. Eficiența economică se evaluează în urma calculării unui sistem de indicatori
care cuprind o serie de informații în legătură cu eforturile investiționale și de producție, cu
efectele precum și cu perioada de realizare a acestora.
Viața economică de funcționare a proiectului și perioada de execuție a proiectului de investiții
reprezintă cadrul temporal global pentru calculul indicatorilor de eficiență economică. Conform
acestui principiu, evaluarea eforturilor și efectelor se face la un moment dat (momentul prezent)
folosind tehnica actualizării.
Evaluarea proiectelor de investiții trebuie să ofere decidenților în materie de investiții, răspunsul
cu privire la: scopul proiectului, soluțiile care trebuie adoptate în vederea atingerii scopurilor,
restricțiile care există în alegerea soluțiilor posibile și admisibile, precum și sistemul de
indicatori și criterii de eficiență ce se vor folosi pentru evaluarea soluțiilor posibile.
Desfășurarea evaluării proiectelor de investiții presupune, în practică, parcurgerea mai multor
momente:
- stabilirea sistemului de indicatori și criterii de eficiență ce se vor folosi în evaluarea
proiectului dat7;
- fixarea nivelurilor admisibile de acceptabilitate a indicatorilor și criteriilor de eficiență
precum și stabilirea criteriului de optimizare, calculul indicatorilor pentru evaluarea
proiectelor pe fiecare variantă;
- stabilirea ratei de actualizare (a);
- analiza alternativă și comparativă a variantelor de proiect între ele;
- analiza efectelor și avantajelor de ordin social și ecologic la variantele acceptate din
punct de vedere economic.
În capitolele privind Studiul de Fezabilitate și respectiv Analiza Cost-Beneficiu și la orele de
seminar vor fi prezentate informații despre principalii indicatori: RIR (rata internă de
rentabilitate/IRR), respectiv VAN (valoarea actualizată netă/NPV) – prezentate ca metode de
evaluare cantitative inclusiv în suportul de curs Managementul Proiectelor.

Impactul social e adesea în mod eronat confundat cu impactul economic. Deşi au anumite
puncte comune, cele două tipuri de analiză nu se suprapun. Desigur, economia este considerată a
fi o disciplină socio-umană, iar analiza economică are un instrumentar uneori comun cu ştiintele
socio-umane. Aceasta nu presupune însă limitarea sferei impactului social la impactul economic.
Analiza impactului economic se referă cu precădere la măsura în care investiţiile de capital şi
alte resurse sunt transformate în beneficii prezente şi viitoare pentru societate. Un exemplu ar fi
analiza măsurii în care beneficiile economice ale unui proiect sau ale unei politici depăşesc
costurile. Evaluarea impactului economic mai face referire la furnizarea de resurse, la preţuri,
locuri de muncă, cerere şi ofertă etc. Cele două tipuri de analiză diferă substanţial în privinţa
perspectivei de abordare a obiectului cercetării, a întrebărilor fundamentale şi a metodelor de
investigaţie. Prin urmare, aceleaşi date pot fi analizate şi interpretate diferit din punct de
vedere economic față de punctul de vedere al impactului social. Spre exemplu, în timp ce

7
Pentru detalii vezi și Anexa nr.1 (Atenție: nu este inclusă în materia de examen)
impactul economic al unui proiect de înfiinţare a unei pârtii de schi înseamnă o creştere a
locurilor de muncă, a comertului local şi a impozitelor datorate la stat, aceleaşi date, supuse
analizei impactului social vor indica schimbări la nivelul comunităţii, datorate schimbării tipului
de angajare a indivizilor (multe locuri de muncă sunt sezoniere), scad şansele ca un individ să
găsească un loc de munca permanent şi apare efectul subocupării forţei de muncă.
Evaluarea prin metode economice presupune8 cuantificarea în unități monetare a elementelor
ce țin de proces, precum şi a celor ce țin de rezultate şi efecte. În condițiile unor resurse limitate,
acest tip de evaluare se dovedeşte a fi extrem de important. Metodele economice sunt cel mai
frecvent utilizate pentru a compara variante de program/proiect adresate aceleiaşi nevoi.
Analiza cost‐beneficiu este o metodă de calcul al eficienței unor programe sau proiecte sociale
cu componente de investiții, prin calcularea raportului dintre beneficiile aduse şi costurile sale.
Metoda vizează cuantificarea în unități monetare a resurselor (inputuri) şi a efectelor (outputuri),
permițând astfel realizarea de comparații între diferite opțiuni, şi este folosită în principal în
evaluarea ex‐ante. Aplicabilitatea acestei metode este destul de limitată în domeniul social,
deoarece nu toate costurile şi beneficiile pot fi exprimate în bani şi uneori nu sunt disponibile
suficiente date şi informații pentru aplicarea ei.
Analiza cost‐eficacitate este folosită mai ales în evaluările ex-post şi corelează rezultatele
proiectului sau programului cu bugetul folosit pentru atingerea lor. Acest tip de analiză are ca
scop selectarea acelui proiect care, pentru un nivel dat al rezultatului, minimizează valoarea
tuturor costurilor sau, alternativ, pentru un cost dat, maximizează nivelul rezultatului.

4.4 Studiile de fezabilitate în evaluarea proiectelor

Studiul de fezabilitate urmărește să prezinte întrega strategie de concepere și de realizare a
obiectivelor de investiții în strânsă legătură cu rezultatele economico-financiare ale viitorului
proiect. Acesta reprezintă o componentă a documentației tehnico-economice a investițiilor și
cuprinde un ansamblu de piese scrise (calcule tehnico-economice, desene, schițe, memorii de
fundamentare și măsuri concrete de acțiune care vor sta la baza realizării obiectivului de
investiții plecând de la necesitatea și oportunitatea realizării obiectivului, de la sursele de
aprovizionare cu materii prime, piețele de desfacere, asigurarea cu capital până la rezultatele
scontate).
Structura studiului de fezabilitate este centrată in jurul analizei cost-beneficiu. In realitate,
studiu de fezabilitate şi analiză cost-beneficiu sunt două noţiuni care se suprapun în foarte mare
măsură, până la a coincide, în funcţie de definiţia convenită.
Conform legislaţiei româneşti, analiza cost-beneficiu este o parte integrantă a studiului de
fezabilitate, iar studiul de prefezabilitate reprezintă o analiză a variantelor de proiect
disponibile.
Ceea ce se defineşte ca studiu de fezabilitate sau analiză cost-beneficiu la nivel comunitar
include, de fapt, în acelaşi document, următoarele elemente din legislaţia românească: studiul de
prefezabilitate, studiul de fezabilitate şi analiza cost-beneficiu.
Conţinutul unui studiu de fezabilitate constă, în general, în următoarele elemente (structura sa
apare menţionată în domeniul investițiilor publice cu multă vreme în urmă, un reper fiind Anexa
2 a H.G. nr. 28/20089; structura poate varia in anumite privinţe, in funcţie de reglementările
specifice aplicabile, care trebuie verificate înainte de elaborarea studiului10):
8
Manualul de intervenție “Monitorizare și evaluare în economie socială”, editura Expert, București, iulie 2011,
CNCSIS/045/2006, ADPSE Galactica
9
HG 28/2008 a fost abrogată prin HG 907/2016 privind etapele de elaborare şi conţinutul-cadru al documentaţiilor
tehnico-economice aferente obiectivelor/proiectelor de investiţii finanţate din fonduri publice
10
Vezi Anexa nr.4 a HG 907/2016, iar pentru detalii lucrarea: Hada, T., Iuga, I., Deaconu, L., Vicol, D.,
Căruț, M., Investiții. Evaluarea investițiilor: teorie, studii de caz, monografie contabilă, București,
Editura Pro Universitaria, 2020
*            date generale; *            estimări privind forţa de muncă ocupată
*            informaţii generale privind proiectul; prin realizarea investiţiei;
*            costurile estimative ale investiţiei; *            principalii indicatori tehnico-economici
*            analiza cost-beneficiu; ai investiţiei;
*            sursele de finanţare a investiţiei; *            avize şi acorduri de principiu;
*            piese desenate.
Secţiunile studiului de fezabilitate au scopul a furniza variabilele de calcul pentru analiza cost-
beneficiu. De pildă, analiza cererii din cadrul capitolului Necesitatea şi oportunitatea investiţiei
furnizează baza de calcul pentru veniturile financiare ale proiectului şi unele externalităţi din
cadrul analizei economice; capitolul privind Costurile estimative ale investiţiei furnizează
informaţii pentru determinarea celei mai importante componente ale costurilor de suportat.
Studiul de fezabilitate este documentaţia tehnico-economică prin care proiectantul, fără a se
limita la datele şi informaţiile cuprinse în Nota conceptuală şi în Tema de proiectare şi, după
caz, în Studiul de prefezabilitate, analizează, fundamentează şi propune minim două
scenarii/opţiuni tehnico-economice diferite, recomandând, justificat şi documentat,
scenariul/opţiunea tehnico-economic(ă) optim(ă) pentru realizarea obiectivului de investiţii.
Scenariul/Opţiunea tehnico-economic(ă) optim(ă), recomandat(ă) potrivit legislației în
vigoare, cuprinde:
a) soluţia tehnică;
b) principalii indicatori tehnico-economici aferenţi obiectivului de investiţii;
c) certificatul de urbanism, avizele conforme pentru asigurarea utilităţilor, precum şi avize,
acorduri şi studii specifice, după caz, în funcţie de specificul obiectivului de investiţii;
d) strategia de implementare, exploatare/operare şi de întreţinere a investiţiei.
Indicatorii tehnico-economici prevăzuţi în SF cuprind:
a) indicatori maximali, respectiv valoarea totală a obiectivului de investiţii, exprimată în lei,
cu TVA şi, respectiv, fără TVA, din care construcţii-montaj (C+M) în conformitate cu devizul
general;
b) indicatori minimali, respectiv indicatori de performanţă - elemente fizice/capacităţi fizice
care să indice atingerea ţintei obiectivului de investiţii - şi, după caz, calitativi, în conformitate
cu standardele, normativele şi reglementările tehnice în vigoare;
c) indicatori financiari, socioeconomici, de impact, de rezultat/operare, stabiliţi în funcţie de
specificul şi ţinta fiecărui obiectiv de investiţii;
d) durata estimată de execuţie a obiectivului de investiţii, exprimată în luni.
Pentru indicatorii tehnico-economici menționați mai sus, proiectantul indică, în cadrul studiului
de fezabilitate, valorile admisibile şi intervalele în care se pot încadra acestea, în funcţie de
specificul obiectivului de investiţii şi în conformitate cu normele şi reglementările tehnice în
vigoare.
În cadrul evaluării și selecției proiectelor, Studiul de Fezabilitate, alături de alte documente din
dosarul cererii de finanțare, stă la baza verificărilor conform grilelor de evaluare tehnico-
economică. Evaluatorii desemnați apreciază fiecare criteriu din grilă, după consultarea
secțiunilor specifice și notează adecvat conform instrucțiunilor primite. De regulă, echipele
implicate în evaluare sunt mixte, au atât specialiști tehnici (se ocupă de evaluarea tehnică) și
specialiști economici (se ocupă de partea economică, financiară).
Solicitanții completează formularele puse la dispoziție de către autoritățile de
management/organismele intermediare (AM/OI), fără a modifica elementele specificate
(formule de calcul, secțiuni etc.) – sub sancțiunea respingerii propunerii, iar evaluatorii
urmăresc, prin propriile verificări, respectarea criteriilor de selecție. Aceste formulare, la partea
economică, au componente de descriere a datelor economico-financiare (prognoza veniturilor,
prognoza cheltuielilor, proiecția contului de profit și pierderi, bilanțul previzionat, fluxul de
numerar previzionat și indicatorii specifici) specifice proiectului propus, care se completează de
către solicitant, inclusiv indicatorii financiari calculați, pe bază de formule de calcul (vezi la
Seminar cazul PNDR). În cazul fondurilor europene structurale și de investiții (ESI), altele decât
FEADR (Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală), solicitanții fac propriile
calcule în cadrul studiilor de fezabilitate și/sau a planurilor de afaceri, fără a le fi puse la
dispoziție de către AM/OI modele tip de fișiere cu formule de calcul.

Întrebări și exerciții
1. Enumerați modelele de evaluare și descrieți/detaliați 2 dintre ele.
2. Enumerați metodele de evaluare cantitative specifice proiectelor sociale și descrieți 2
dintre ele.
3. Enumerați metodele de evaluare calitative specifice proiectelor sociale și descrieți 2
dintre ele.
4. Enumerați metodele de cercetare utilizate în evaluarea proiectelor sociale, comparativ pe
domenii ale proiectelor, la nivelul Grupului de Evaluare Independentă a Băncii
Mondiale.
5. Descrieți conceptul de investiție și enumerați categoriile de proiecte de investiții.
6. Ce presupune evaluarea proiectelor de investiții și care sunt momentele specifice unui
astfel de proces?
7. Ce conține scenariul optim recomandat din Studiul de Fezabilitate?
8. Care sunt indicatorii tehnico-economici prevăzuți în conținutul cadru al Studiilor de
Fezabilitate?

Bibliografie
Gârboan, R. , METODE UTILIZATE ÎN EVALUAREA PROGRAMELOR: ANALIZA
IMPACTULUI SOCIAL, https://documente.net/reader/full/metode-utilizate-in-evaluarea-programelor-
analiza-
Hada, T., Iuga, I., Deaconu, L., Vicol, D., Căruț, M., Investiții. Evaluarea investițiilor: teorie,
studii de caz, monografie contabilă, București, Editura Pro Universitaria, 2020
Institutul Tavistock, în colaborare cu GHK și IRS, Manualul pentru evaluarea dezvoltării socio-
economice, disponibil la adresa http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/evaluare/Guide_Ro.pdf
Manualul de intervenție “Monitorizare și evaluare în economie socială”, editura Expert,
București, iulie 2011, CNCSIS/045/2006, ADPSE Galactica
http://ec.europa.eu/regional_policy/en/information/publications/evaluations-guidance-
documents/2013/evalsed-the-resource-for-the-evaluation-of-socio-economic-development-
evaluation-guide
http://www.scritub.com/sociologie/Programe-si-proiecte-sociale61231.php
https://www.scribd.com/document/51739617/Cursuri-evaluarea-si-auditul-proiectelor-de-
investitii
http://www.worldbank.org/
HG 907/2016 privind etapele de elaborare şi conţinutul-cadru al documentaţiilor tehnico-
economice aferente obiectivelor/proiectelor de investiţii finanţate din fonduri publice
 5. Analiza Cost Beneficiu11 și alte metode de evaluare a
proiectelor majore (nu se verifică la examen)
Analiza cost-beneficiu (ACB) are scopul de a estima impactul socio-economic al proiectului de
investiţie (publică) propus, prin identificarea şi cuantificarea monetară a efectelor investiţiei
(financiare şi non-financiare). Proiectele majore sunt cele care depășesc anumite limite
financiare stabilite de finanțator12.
Analiza cost-beneficiu conţine următoarele elemente:
-           identificarea investiţiei, definirea obiectivelor (a se vedea componentele relevante
din Studiul de fezabilitate) și specificarea perioadei de referinţă;
-           analiza opţiunilor;
-           analiza financiară;
-           analiza economică;
-           analiza de risc şi senzitivitate.
Perioada de referinţă se referă la numărul maxim de ani pentru care se realizează previziuni în
cadrul analizei cost-beneficiu. Previziunile trebuie realizate pentru o perioadă apropiată de viaţa
economică a investiţiei, suficient de îndelungată pentru a permite manifestarea impactului pe
termen mediu şi lung al acesteia.
Tabelul următor prezintă perioadele de referinţă indicative sugerate de Ghidul CE. Normele
româneşti au preluat, de regulă, aceste perioade, însă decidentul poate selecta alte perioade, după
caz.

Sector Perioada de referinta

Energie 25
Apă și mediu 30
Căi ferate 30
Drumuri 25
Porturi și aeroporturi 25
Telecomunicatii 15
Industrie 10
Alte servicii 15
Atenţie: durata perioadei de referinţă are un impact extrem de mare asupra valorii
indicatorilor analizei financiare şi ai celei economice.

Calculele ACB sunt efectuate întotdeauna prin metoda marginală/diferenţială/incrementală.

În ce constă metoda marginală/diferenţială?
Fluxurile financiare sau economice luate în calcul pentru fiecare variantă de proiect analizată
sunt considerate exclusiv pe o bază netă faţă de varianta de referinţă.
Varianta zero (fără investiţie/BAU-business as usual/do-nothing) este, în cele mai multe din
cazuri, varianta de referinţă pentru aplicarea metodei marginale.
Totuşi, varianta zero/fără proiect/do-nothing/BAU nu înseamnă în mod necesar inexistența
oricărei investiții pe durata de referință. Varianta de referință reprezintă acea variantă în care se
menține funcționalitatea infrastructurii existente, la parametrii existenți/normali (inclusiv

11
Pentru detalii se va consulta lucrarea: Hada, T., Iuga, I., Deaconu, L., Vicol, D., Căruț, M., Investiții. Evaluarea
investițiilor: teorie, studii de caz, monografie contabilă, București, Editura Pro Universitaria, 2020
12
Comisia Europeană: Costuri totale peste 25 mil. Euro (sectorul Mediu), respectiv 50 mil. Euro (alte sectoare),
Guvernul României: Costuri totale peste 75 mil. Euro (Transport) ), respectiv 50 mil. Euro (alte sectoare)
eventuale investiții ulterioare, dacă elementele pre-existente proiectului ar deveni inutilizabile).
În situaţia în care se impun investiţii minime oricum, varianta de referinţă este, de fapt, cea a
intervenţiei minime (do-minimum).
Analiza opţiunilor constă în următorii paşi procedurali:
* alcătuirea unei liste lungi de scenarii alternative care asigură îndeplinirea obiectivelor
propuse;
* evaluarea scenariilor din perspectiva cadrului strategic/reglementărilor/fezabilităţii;
* elaborarea unei liste scurte de scenarii alternative ulterior evaluărilor de mai sus;
* ierarhizarea scenariilor din lista scurtă pe baza unei analize cost-beneficiu;
* selectarea scenariului optim.
Se recomandă parcurgerea următoarelor etape practice, pentru îndeplinirea cerinţelor
procedurale menţionate:
* etapa 1: obiectivele sunt exprimate în variabile măsurabile (nu trebuie să fie redundante,
dar pot fi alternative);
* etapa 2: fiecărui obiectiv îi este atribuită o pondere (care să reflecte importanța relativă pe
care le-o acordă cadrul programatic comunitar/naţional);
* etapa 3: definirea criteriilor de evaluare;
* etapa 4: analiza de impact (analizarea, pentru fiecare criteriu ales, a efectelor  cantitative
sau calitative pe care acesta le produce);
* etapa 5: estimarea efectelor proiectului în termenii criteriilor selectate (cuantificarea
fiecărui rezultat din etapa 4);
* etapa 6: ponderarea rezultatelor obţinute;
* etapa 7: agregarea scorurilor diferitelor criterii.
Liniile directoare comunitare sugerează, practic, includerea rezultatelor unei analize cost-
beneficiu simplificate pentru toate opţiunile luate în considerare, printre criteriile de selectare a
opţiunilor. Pentru a genera lista de opţiuni, în primul rând, trebuie definite mai clar noţiunile
următoare (menţionate, sub o formă tradusă incorect, în HG nr. 28/2008 abrogată):
*          Varianta zero (fără investiţie). Aceasta este, în cele mai multe din cazuri, varianta de
referinţă pentru aplicarea metodei diferenţiale/marginale. Varianta zero/fără proiect/do-
nothing/BAU nu înseamnă în mod necesar inexistența oricărei investiții pe durata de
referință. Varianta de referință reprezintă acea variantă în care doar se menține
funcționalitatea infrastructurii existente, la parametrii existenți/normali (inclusiv eventuale
investiții ulterioare, dacă elementele pre-existente proiectului ar deveni inutilizabile). În
situaţia în care se impun investiţii minime oricum, varianta de referinţă este cea a intervenţiei
minime (do-minimum).
*           Varianta cu investiţie medie. Noţiunea aceasta este goală de conţinut (ce inseamnă
mediu?). Probabil că s-a dorit o simplă ierarhizare a variantelor propuse în funcţie de cost,
după modelul metodologiei (eronate) a eficieţei costurilor. HG nr. 907/2016 reține minim
două opțiuni (deci varianta medie a dispărut ca obligație).
*            Varianta cu investiţie maximă. Şi în acest caz, noţiunea aceasta este goală de
conţinut (ce inseamnă maxim?!?). Probabil că s-a dorit o simplă ierarhizare a variantelor
propuse, așa cum s-a precizat anterior, în funcţie de cost, după modelul metodologiei
(eronate) a eficienței costurilor.
Întreg criteriul decizional în analiza cost-beneficiu este bazat pe teoria economică, în speţă
criteriul Kaldor-Hicks.
Iniţial, a fost enunţat criteriul lui Pareto: orice schimbare (a unei politici publice, de pildă) este
o îmbunătățire dacă cel puțin unii oameni au de câștigat și nimeni nu are de pierdut.
*           Pare un criteriu bun, dar este şi util pentru decidenţii publici?
*           Problema: aproape întotdeauna vor exista perdanţi; cineva are, în mod inevitabil,
mai mult de pierdut.
În consecinţă, a fost enunţat criteriul Kaldor & Hicks: lumea devine mai bună în ansamblu,
dacă dimensiunea câştigurilor este mai mare decât cea a pierderilor, de aşa manieră încât cei care
au de câştigat ar putea să îi compenseze total pe cei care au de pierdut şi încă să rămână cu ceva
în plus. Cu alte cuvinte, beneficiile ar trebui să fie mai mari decât costurile - de aici analiza cost-
beneficiu şi indicatorii VAN şi RIR.
În realitate, acest raționament oferă elemente suplimentare:
-     Dacă opţiunea 1 are beneficii > costuri, şi o altă opţiune 2 are o diferenţă (pozitivă) şi
mai mare între beneficii și costuri, trecerea de la opţiunea 1 la opţiunea 2 este o îmbunătăţire
în sine.
-     Astfel, nu trebuie să căutăm o cale de acţiune care conduce doar la beneficii mai mari
decât costurile, ci trebuie să căutăm varianta în care diferenţa (pozitivă) între beneficii și
costuri este cea mai mare (această observaţie stă la baza departajării proiectelor de finanţare
în cadrul procesului de evaluare). Dar analiza cost-beneficiu este dificilă, în parte datorită
nevoii de a evalua dimensiunea beneficiilor proiectului respectiv.

În principal, în contextul de pregătire şi evaluare a proiectelor finanţate din Fondul de Coeziune

şi Fondul European de Dezvoltare Regională (FC și FEDR), Comisia Europeană (CE) solicită
realizarea Analizei Cost - Beneficiu13:
(1) Pentru a stabili dacă proiectul merită să fie cofinanţat. Scopul este de a răspunde la
următoarele întrebări: Proiectul contribuie la îndeplinirea obiectivelor politicii regionale a
Uniunii Europene? Încurajează creşterea economică şi stimulează ocuparea forţei de muncă?
Regula este simplă: dacă beneficiile nete pentru societate ale proiectului (beneficii minus
costuri) sunt pozitive, atunci societatea este avantajată de proiect deoarece beneficiile sale
depăşesc costurile. Prin urmare, proiectul ar trebui să primească asistenţă din Fonduri şi să fie
cofinanţat. Dacă nu, proiectul va fi respins. Această decizie este luată utilizând partea de analiză
economică a analizei cost-beneficiu.
(2) Pentru a stabili dacă proiectul necesită cofinanţare. Pe lângă faptul de a fi oportun din
punct de vedere economic, un proiect poate fi şi din punct de vedere financiar profitabil, caz în
care, în principiu, nu ar trebui cofinanţat din fonduri europene. Pentru a verifica dacă un proiect
ar trebui să fie cofinanţat, se utilizează partea de analiză financiară a analizei cost-beneficiu:
dacă valoarea financiară a investiţiei (veniturile proiectului minus costurile proiectului), fără
contribuţia fondurilor europene, este negativă, atunci proiectul poate fi cofinanţat. În acest caz,
contribuţia UE nu trebuie să depăşească suma de bani care face proiectul rentabil, pentru ca să
nu apară suprafinanţarea.
Analiza Cost - Beneficiu este necesară pentru a justifica dacă un proiect care se integrează în
contextul obiectivelor politicii regionale a UE, este oportun din punct de vedere economic şi
necesită contribuţia Fondurilor pentru a deveni fezabil din punct de vedere financiar.

Analiza financiară14 are rolul de a evalua oportunitatea finanţării unor active economice.
Activele economice sunt definite ca acele mijloace de producţie care îndeplinesc, cumulativ,
două condiţii:
*  se află în proprietatea (sau sub controlul) celui care efectuează calculul economic;
*  sunt susceptibile a produce fluxuri de numerar în viitor, prin utilizarea lor.
Valoarea activelor economice este, conform teoriei financiare, valoarea actualizată a acestor
fluxuri financiare viitoare.

13
ACIS, Ghid Național pentru Analiza Cost-Beneficiu, ediția 1, revizia 5
14
Pentru detalii se va consulta lucrarea: Simionescu, A., Bud, N, Biber, E., Evaluarea proiectelor, București,
Editura Economica, 2005
Metoda fluxurilor de numerar actualizate (discounted cash flow, DCF) nu face altceva decât
să estimeze valoarea oricărui activ economic prin prisma principiului enunţat anterior.
Analiza cost-beneficiu pentru fondurile europene este, în fapt, metoda fluxurilor de numerar
actualizate, cu menţiunea că, în cazul analizei economice, fluxurile de numerar cuantifică şi
efectele nemonetare. Proiectele nu sunt altceva decât active economice sau grupări de active
economice. Practic, orice activ economic se poate evalua prin metoda menţionată: firmă, proiect,
echipament, know-how etc.
Obiectivul analizei financiare este de a calcula performanţa şi sustenabilitatea financiară a
investiţiei propuse pe parcursul perioadei de referinţă, cu scopul de a stabili cea mai potrivită
structură de finanţare a acesteia. Această analiză se referă la susţinerea financiară şi
sustenabilitatea pe termen lung, indicatorii de performanţă financiară, precum şi justificarea
pentru volumul asistenţei UE necesare15.
Indicatorii de performanţă financiară care vor fi calculaţi pentru determinarea performanţei şi
sustenabilităţii financiare sunt:
- valoarea actualizată netă financiară (VANF) - diferenţa dintre suma tututor beneficiilor de
natură financiară (venituri marginale şi economisiri/reduceri de costuri financiare) şi
costurile financiare;
- rata internă de rentabilitate financiară (RIRF) - rata de actualizare financiară r (reală sau
nominală, în funcţie de natura fluxurilor de numerar utilizate în calcul) pentru care
VANF=0;
- raportul beneficiu-cost (B/C) - raportul dintre valoarea actualizată a beneficiilor financiare şi
valoarea actualizată a costurilor financiare;
- fluxul de numerar cumulat (FN) - suma cumulativă, de la an la an, a fluxurilor financiare
nete neactualizate generate de proiect;
- termenul de recuperare a investiţiei (TR) - reprezintă perioada de timp (exprimată în ani) în
care se recuperează capitalul investit din beneficiile nete ale proiectului.
Rata de rentabilitate financiară normală reprezintă rata de rentabilitate considerată suficientă
pentru a compensa costul de oportunitate al capitalului investit.
Proiectul este considerat viabil/sustenabil/durabil din punct de vedere financiar dacă nu
comportă riscul de a intra în încetare de plăţi în viitor (adică să aibă suficiente lichidităţi pentru a
acoperi obligaţiile exigibile).
Așa cum am specificat anterior, indicatorii descriși sunt calculați automat pe baza formulelor,
în cadrul foilor de calcul puse la dispoziția solicitanților de către AM/OI. Când nu sunt folosite
fișiere impuse de AM/OI, cu formule prestabilite, indicatorii sunt calculați de solicitant, conform
metodologiilor acceptate prin programele de finanțare. Evaluatorii verifică respectarea criteriilor
de selecție, pe baza propriilor controale asupra datelor financiare completate.
Analiza economică16 este cea care justifică decizia de a subvenţiona sau nu a autorităţilor
naţionale sau comunitare. Analiza financiară are scopul doar de a determina necesitatea
finanţării şi necesarul de finanţare, decizia de cofinanțare fiind dată de analiza economică, prin
evaluarea contribuţiei investiţiei propuse la bunăstarea societăţii în ansamblu.
Principii metodologice de bază:
-           transformarea preţurilor de piaţă în preţuri contabile;
-           utilizarea principiului Kaldor-Hicks;
-           etapizarea metodologică a analizei economice.
În principiu, analiza cost-beneficiu trebuie să includă obligatoriu analiza economică, inclusiv
calcularea indicatorilor de performanţă economică, numai dacă proiectul este o investiţie publică
15
Pentru detalii vezi și Anexa nr.2 (Atenție: nu este inclusă în materia de examen)
16
Pentru detalii se va consulta lucrarea: Simionescu, A., Bud, N, Biber, E., Evaluarea proiectelor, București,
Editura Economica, 2005
majoră. Dat fiind rolul statului, analiza economică ar trebui să fie (şi de cele mai multe ori este)
fundamentul oricărei decizii de subvenţionare.
În esenţă, statul, în forma sa modernă, există pentru a spori bunăstarea individuală şi colectivă
a cetăţenilor săi. În speţă, statul trebuie să furnizeze acele servicii sau bunuri care fără implicarea
sa nu ar exista. Pe scurt, statul intervine în economie (sau aşa ar trebui) din următoarele motive:
* servicii publice; * bunuri publice; * imperfecţiunile pieţei:
-       externalităţi (efete externe);
-       concurenţă;
-       industrii incipiente (infant industries).
Conceptul-cheie de la baza analizei economice constă în utilizarea preţurilor-martor contabile
(shadow prices, traduse şi ca preţuri false), bazate pe costul de oportunitate social, în locul
preţurilor de piaţă distorsionate. Unele pieţe sunt ineficiente din punct de vedere social, nu iau
în calcul deloc sau doar parţial externalităţile, iar pentru unele efecte ale investiţiilor, nu există
deloc o piaţă.
Metodologia de calcul presupune ca fluxul de numerar calculat în cadrul analizei financiare
să comporte două acţiuni suplimentare în cadrul analizei economice:
-  calcule de corecţie (prin care sunt transformate fluxurile financiare în fluxuri economice):
*  factorii de conversie;
*  corecţiile fiscale;
-  monetizarea externalităţilor (prin care se exprimă pecuniar efecte ale proiectului pentru care
nu există o piaţă şi un preţ)
Metodologie:
-           preţurile factorilor de producţie utilizaţi în cadrul investiţiei şi ai produselor investiţiei
(bunuri sau servicii) trebuie să reflecte în mod corespunzător costul lor de oportunitate
pentru societatea românească;
-           transformarea preţurilor de piaţă în preţuri contabile se face prin utilizarea unor factori de
conversie (nişte constante aplicate prin înmulţire la preţurile de piaţă);
-           modul de calcul şi valoarea factorilor de conversie utilizaţi variază de la un factor de
producţie la altul, în funcţie de natura și caracteristicile acestora.
Valoarea factorilor de conversie:
-           dat fiind faptul că Romania se află într-o uniune vamală cu restul statelor membre UE,
pentru produsele comercializabile internaţional se utilizează, în general, factorul de
conversie standard (FCS = 1);
-           în practică, ghidurile solicitantului recomandă utilizarea FCS pentru diverse costuri
operaţionale;
-           pentru costurile investiţionale se preferă utilizarea factorilor de conversie specifici - care
au un impact semnificativ în situaţia în care corectează distorsiuni de genul preţurilor
subvenţionate la achiziţie (exemplul tipic este cel al furnizării terenului cu titlu gratuit sau la
preţ sub piaţă de către o autoritate publică locală); menţiunile de mai sus nu sunt inflexibile -
trebuie aplicată diligenţa necesară de la caz la caz.
Indicatorii de performanţă economică a unui proiect sunt:
*            valoarea actualizată netă economică (VANE sau ENPV);
*            rata internă de rentabilitate economică (RIRE sau ERR);
*            raportul cost-beneficiu (B/C).
Metoda de calcul şi criteriul decizional:
-           indicatorii se calculează prin exact aceleaşi formule de calcul ca şi indicatorii de
performanţă financiară, cu excepţia faptului că se folosesc, evident, fluxurile de numerar
economice, determinate prin metologia prezentată la punctele anterioare;
-           criteriul decizional este absolut similar cu cel de la indicatorii de performanţă financiară
(dacă VANE>0, automat RIRE>RAS17, B/C>1 şi proiectul este benefic pentru societate).

Risc și senzitivitate18
Analiza cost-beneficiu este o previziune despre viitor - tot ceea ce i se poate cere este să fie cât
mai solid fundamentată şi argumentată.
Nimeni nu cunoaşte viitorul, cel puţin nu autorii de analize cost-beneficiu - prin metoda ACB se
incearcă prognozarea sa de o manieră controlabilă;
În aceste condiţii, se impune o analiză de risc şi senzitivitate ce vizează două componente:
 Senzitivitate:
-  determinarea gradului de incertitudine în cea ce priveşte implementarea proiectului;
-  identificarea variabilelor critice şi impactul potenţial asupra modificării indicatorilor de
performanţă financiară şi economică;
-  indicatorii de performanţă financiară şi economică care trebuie testaţi sunt: rata internă de
rentabilitate financiară a investiţiei, valoarea actualizată netă financiară, rata internă de
rentabilitate economică şi valoarea actualizată netă economică ( care se vor calcula in toate
cazurile după contribuţia UE).
 Risc:
-  estimarea distribuţiei de probabilitate a modificărilor indicatorilor de performanţă financiară şi
economică.
Analiza de risc ar trebui să includă şi o secţiune de identificare a riscurilor necuantificabile.
Trebuie evaluată posibilitatea proprietarului proiectului de a influenţa probabilitatea riscurilor
identificate, cu alcătuirea unei liste de măsuri pentru riscurile asupra cărora proprietarul are o
influenţă.
Există produse software specializare pentru acest tip de analiză (recomandate ca atare în
ghidurile solicitantului). Pentru distribuţia normală, se poate genera un număr redus de iteraţii şi
în MS Excel.
În următorul tabel se ilustrează indicatorii de performanţă şi modul în care ei sunt utilizaţi
pentru proiecte majore conform reglementărilor în vigoare19.

17
RAS - rata de actualizare socială = costul de oportunitate al fondurilor publice pentru societate in ansamblu
18
Pentru detalii se va consulta lucrarea: Hada, T., Iuga, I., Deaconu, L., Vicol, D., Căruț, M., Investiții. Evaluarea
investițiilor: teorie, studii de caz, monografie contabilă, București, Editura Pro Universitaria, 2020
19
Platon, V., ș.a., Lucrare clarificatoare nr. 2 - Analiza cost-beneficiu şi alte metode de evaluare a proiectelor
finanţate din FEDR şi FC, februarie 2012
Alte metode care ar putea fi utilizate în evaluarea proiectelor majore20
Deoarece modul de folosire al ACB nu furnizează informaţii adecvate pentru luarea deciziei
corecte în toate situaţiile este nevoie de a limita aria de aplicare a acestui instrument. Mai pot fi
menţionate şi alte argumente cum ar fi faptul că este foarte costisitoare şi constituie o povară
pentru solicitant, calitatea acesteia lasă de dorit etc. De aceea este important de a fi luate în
considerare mai multe tehnici de evaluare alternative.
Analiza multicriterială
Analiza multicriterială a apărut în anii 1960 ca instrument de luare a deciziilor. Este utilizată
pentru a face o evaluare comparativă a proiectelor alternative sau a măsurilor eterogene. Cu
această tehnică, se poate ţine cont de mai multe criterii simultan într-o situaţie complexă.
Metoda este concepută pentru a ajuta factorii de decizie să integreze diferite opţiuni, care
reflectă opiniile actorilor vizaţi, într-un cadru prospectiv sau retrospectiv. De obicei rezultatele
sunt direcţionate pentru a oferi sfaturi sau recomandări operaţionale pentru activităţile/proiectele
viitoare ce trebuie realizate. Evaluarea multicriterială trebuie organizată în scopul de a conduce
la o singură concluzie sintetică la finalul evaluării sau, dimpotrivă, în scopul de a conduce la
concluzii adaptate preferinţelor şi priorităţilor mai multor parteneri diferiţi. În cazul programelor
social-economice ale Uniunii Europene, pot fi vizate diferitele niveluri ale parteneriatelor
(european, naţional şi regional). Fiecare dintre aceste niveluri este îndreptăţit să îşi stabilească
propriile priorităţi şi să îşi exprime propriile preferinţe pentru un criteriu.
Analiza multicriterială este similară tehnicilor adoptate în domeniul dezvoltării organizaţionale
sau al managementului sistemelor informaţionale. Seamănă de asemenea cu analiza cost-
beneficiu, deşi nu aduce fenomenele disparate la o bază unitară (monetară) comună.
Analiza cost-eficacitate
Analiza cost-eficacitate (ACE) este un instrument care poate ajuta la asigurarea utilizării
eficiente a resurselor de investiţii în sectoare în care beneficiile sunt greu de evaluat. Există o
categorie vastă de proiecte ale căror beneficii fie nu au un preţ de piaţă uşor accesibil, fie nu sunt
uşor măsurabile în termini monetari. Dacă beneficiile proiectului sunt măsurate într-o unitate

20
Platon, V., ș.a., Lucrare clarificatoare nr. 2 - Analiza cost-beneficiu şi alte metode de evaluare a proiectelor
finanţate din FEDR şi FC, februarie 2012
nemonetară, nu poate fi utilizat criteriul VAN pentru a decide dacă finanţăm un proiect sau nu.
ACE este un instrument pentru selectarea proiectelor alternative cu aceleaşi obiective
(cuantificate în termeni fizici). ACE poate identifica alternativa care, pentru un nivel dat al
producţiei, minimalizează valoarea reală a costurilor, sau, alternativ, pentru un cost dat,
maximizează nivelul producţiei. De exemplu, evaluatorul poate compara prin intermediul unor
simple proporţii producţie/cost diferite proiecte care au acelaşi scop.
ACE este utilizată atunci când măsurarea beneficiilor în termeni monetari este dificilă sau foarte
costisitoare, sau informaţiile necesare sunt greu de determinat sau în orice alt caz în care orice
încercare de a face măsurători monetare precise ale beneficiilor ar fi complicată sau discutabilă.
Analiza nu ia în considerare judecăţi subiective şi nu este utilă în cazul proiectelor cu obiective
multiple. În cazul obiectivelor multiple, se poate utiliza o versiune mai sofisticată a
instrumentului, analiza cost-eficacitate ponderată, care alocă ponderi obiectivelor pentru a le
măsura nivelul priorităţii. O altă alternativă este analiza multicriterială. Tehnica, ce vizează
costul unei intervenţii şi îl raportează la beneficiile create, este de asemenea strâns legată de
utilizarea unei Evaluări a Raportului Calitate - Preţ/ Value for Money Assessment. Mai ales
când se estimează valoarea unei intervenţii, raportul calitate-preţ nu înseamnă neapărat să obţii
rezultate cu cel mai mic cost.
Principalele criterii pentru a estima calităţile ACE sunt: (1) foarte bună analiză a costurilor, (2)
analiză destul de bună a efectului (elor), şi (3) comparaţia care presupune costurile şi efectele.
Panelele de experţi
Un „panel de experţi” este un grup de lucru special constituit care se întruneşte pentru evaluare.
Panelele de experţi sunt alcătuite în general din specialişti independenţi recunoscuţi în domeniul
acoperit de programul evaluat în cadrul procesului de evaluare, de obicei ca mecanism de
sintetizare a informaţiilor dintr-o gamă de surse, pornind de la o serie de opinii, pentru a ajunge
la concluzii generale. Într-o anumită măsură, panelul de experţi recurge foarte mult la practicile
juridice prin aceea că rezultatele se bazează de obicei pe a ajunge la un consens. Panelele de
experţi sunt o modalitate de a ajunge la o judecată de valoare asupra programului şi a efectelor
sale, care include principalele informaţii disponibile despre program, precum şi numeroase
experienţe anterioare şi externe. Panelul poate fi constituit ca instrument de evaluare în măsura
în care există o procedură standard şi duplicabilă pentru alcătuirea sa, reunind-ul şi conducându-l
către formularea concluziilor. Acest instrument a fost dezvoltat iniţial în mediul universitar
(university juries), iar aceasta explică de ce a apărut la începutul anilor 1970 – în domeniul
evaluării programelor de Cercetare - Dezvoltare. (Tehnica de sondaj Delphi se bazează de
asemenea pe experţi, dar diferă în mai multe alte privinţe)
Experţii sunt aleşi pentru a reprezenta toate punctele de vedere, în mod echilibrat şi imparţial.
Aceşti experţi sunt specialişti independenţi, recunoscuţi în domeniul programului evaluat. Lor li
se cere să examineze toate datele şi toate analizele făcute în timpul evaluării, iar apoi să
evidenţieze consensul asupra concluziilor la care trebuie să ajungă evaluarea, şi îndeosebi asupra
răspunsurilor ce trebuie date la întrebările de evaluare. Acest panel nu explică integral nici
referinţele pentru decizia sa nici compromisurile dintre criterii, dar credibilitatea evaluării este
garantată de consensul asupra concluziilor finale. Consensul se obţine în urma consultării
comune a unor persoane care sunt specialişti recunoscuţi şi care reprezintă diferite „şcoli de
competenţă”.

Întrebări și exerciții
1. Care sunt elementele analizei cost-beneficiu?
2. Explicați pe ce se bazează criteriul decizional în analiza cost-beneficiu, pornind de la
criteriile Pareto, respectiv Kaldor & Hicks.
3. De ce solicită Comisia Europeană analiza cost-beneficiu?
Bibliografie

Hada, T., Iuga, I., Deaconu, L., Vicol, D., Căruț, M., Investiții. Evaluarea investițiilor: teorie,
studii de caz, monografie contabilă, București, Editura Pro Universitaria, 2020
Simionescu, A., Bud, N, Biber, E., Evaluarea proiectelor, București, Editura Economica, 2005
Platon, V., ș.a., Lucrare clarificatoare nr. 2 - Analiza cost-beneficiu şi alte metode de evaluare
a proiectelor finanţate din FEDR şi FC, februarie 2012
ACIS, Ghid Național pentru Analiza Cost-Beneficiu, ediția 1, revizia 5

(Seminar 5) Evaluarea tehnico-economică a proiectelor – abordarea pragmatică (2)

(Seminar 6) ACB – exemple

 Anexa 1 Evaluarea proiectelor de investiții cu ajutorul indicatorilor statici de eficiență

Indicatorii statici sunt influențați de factorul timp (folosiți la toate proiectele de investiții).
1. Mărimea totală a investiției/Efortul investițional
Mărimea fondurilor pentru realizarea unui obiectiv de investiții reprezintă unul din indicatorii
principali care sunt utilizați în adoptarea deciziei de investiții și care caracterizează efortul
procesului investițional. Investițiile reprezintă suma resurselor care se consumă pentru
realizarea obiectivului până la punerea sa în funcțiune.
Volumul de investiție cuprinde stocul de mijloace circulante necesare la prima dotare a
obiectivului și cheltuieli care nu sporesc valoarea capitalului fix, respectiv cheltuieli cu
pregătirea salariaților viitorului obiectiv și cheltuieli cu supravegherea desfășurării lucrărilor.
It = I + Mo + Cs (It – investitia totala, Cs – cheltuieli care nu sporesc valoarea capitalului fix)
I = Id + Ic (Id – cheltuieli/investiții directe, Ic – cheltuieli/investiții conexe)
Investițiile se transformă în capitaluri fixe care sunt Active sau Pasive. Mijloacele fixe active
participă nemijlocit la procesul de producție și sunt: utilaje, instalații de lucru și construcții
speciale. Mijloacele fixe pasive sunt cele care asigură buna funcționare a celor active și sunt în
general construcțiile.
2. Durata de execuție a obiectivului de investiție (d)
Reprezintă perioada de timp în care fondurile investiționale se materializează în capital fix. În
această perioadă “d” se scot din circuitul economic o serie de resurse bănești, materiale, de forță
de muncă, ca urmare perioada trebuie să fie cât mai scurtă în vederea reducerii mobilizărilor de
fonduri. Beneficiarii de investiții trebuie să asigure o eșalonare rațională a lucrărilor de
investiții pe durata de execuție care, în paralel cu asigurarea condițiilor normale de desfășurare a
proiectului investițional să permită reducerea pierderilor din profit ca urmare a imobilizării
fondurilor de investiții.
d
∑ I h⋅( d −h+k )
M = h=1
h – anul (de la 1 la d)
Ih – investiția anuală
k – coeficient de corecție care în funcție de perioada din timpul anului ia valoarea:
- imobilizarea se face la începutul anului: k = 1
- imobilizarea se face la mijlocul anului: k = 0,5
- imobilizarea se face la sfârșitul anului: k = 0 (cea mai bună variantă).
Dacă pe perioada de realizare a obiectivului de investiții se pun capacități de producție mai
devreme în funcțiune, profitul obținut se va scădea din efortul investițional făcut în anul
respectiv. În acest caz, mărimea imobilizărilor este:
j d
M =∑ I h⋅( d −h+k )+ ∑ ( I h −Ph ) ( d−h+ k )
' ' '

h=1 h= j
j – anul punerii parțiale în funcțiune a capacității de producție
I`h – investiția corectată cu profitul în anul punerii în funcțiune
Ph – profitul anual
Se mai calculează și alți indicatori legați de mărimea imobilizărilor:
- imobilizarea specifică;
- efectul economic nerealizat la o unitate de capacitate sau la 1 leu CA.
3. „D” / De / Df - durata de funcționare a obiectivului/durata de exploatare
Procesul investițional cuprinde mai multe perioade de timp:
- perioade de proiectare;
- perioade de execuție a obiectivului;
 - perioade de funcționare a capitalului fix, care cuprinde 3 subperioade:
• perioada până la atingerea parametrilor proiectați;
• perioada normată de funcționare;
• perioada de declin.
Perioada de funcționare a obiectivului reprezintă al 3-lea interval timp în care, în urma punerii în
funcțiune a capitalului fix, se obțin efectele economice, respectiv producție și profit și se
măsoară eficiența economică a investiției.

g(1) d(2) D(3)

g – durata de elaborare; d – durata de realizare; D – durata de funcționare

Indicatori pentru obiective noi și pentru modernizare

1. Investiția specifică (Is) exprimă efortul investițional în vederea realizării unei

capacități de producție sau în vederea realizării cifrei de afaceri.
It
I s/ q =
qh , q – capacitatea de producție
h

câti lei cheltuieli cu investiția s-au făcut pentru obținerea unei unități capacitate de producție (m 3,
m2, litri, buc etc.)
It
I s/ Q=
Qh , Q – CA / producție / venituri / încasări
h

câți lei cheltuieli cu investiția s-au făcut pt obținerea unui leu CA

Pentru situația în care există modernizări sub 70% din mărimea obiectivului de mijloace fixe
vor fi calculați indicatori care se numesc indicatori pentru dezvoltare de mică amploare.
Atunci când modernizarea–dezvoltarea este peste 70%, indicatorii se vor calcula pentru
modernizare de mare amploare.
Criteriul de selecție din punct de vedere al acestui indicator: mărimea indicatorului să fie mai
mică pentru ca proiectul să fie eficient.
2. Termenul de recuperare (T) reprezintă perioada de timp în care investițiile se
recuperează din profit în urma punerii în funcțiune de noi capacități de producție.
It
T=
Ph ; Ph = Vh - Chp
Atunci când, în urma realizării efortului investițional, se realizează un profit mai mare decât
profitul stabilit, valoarea acestui profit (a profitului realizat suplimentar) se va scădea din
mărimea efortului investițional inițial. Dacă pe perioada de funcționare a obiectivului nu se va
realiza profitul estimat, acest profit se va adăuga la efortul investițional inițial.
3. Coeficient de eficiență economică / Rata rentabilității (i) exprimă câți lei profit s-au
obținut în urma efortului investițional.
1 P
e= ⇒ e= h
T I t - obiectiv nou
• pentru modernizare – dezvoltare de mică amploare
 P h −P h C0 −C 1
e= 1 0
e=
It It

• pentru modernizare – dezvoltare de mare amploare

Ph
e= 1 - coeficientul se calculează pe ramuri de activitate și în nomenclatoare
It
Când există mai multe variante de proiect va fi eficientă acea variantă la care mărimea
indicatorului este cea mai mare.
4. Cheltuieli recalculate / echivalente (K) exprimă suma efortului investițional cu
cheltuielile de producție făcute pe întreaga durată de funcționare în vederea obținerii capacității
de producție sau a CA.
5. Randamentul economic (indicele general de eficienta economica / indicele de
profitabilitate) – R
Ph⋅Df
R= −1
It (pentru situația în care avem obiective noi)
• activitate de modernizare – dezvoltare
( Ph1 −Ph0 )
R= ⋅Df −1
It
mică amploare
( C 0 −C1 )
R= ⋅D f −1
It
Ph1⋅D f
R= −1
It marea amploare

Factorul timp și tehnica actualizării

Factorul timp este foarte important pentru că procesul de materializare a investiției de capital fix
și procesul de obținere a producției și de recuperare a cheltuielilor reprezintă un proces dinamic
care se desfășoară pe o lungă perioadă de timp. Legătura dintre investiție și timp este ilustrată de
către segmentele procesului investițional. Timpul acționează ca multiplicator al efectelor
investiționale, el evoluând mult mai rapid decât efortul făcut.
Segmentele procesului investițional sunt:
- durata necesară pentru proiectarea și elaborarea documentației tehnico-economice a investiției;
- durata de execuție a obiectivului de investiție pe santier;
- durata de funcționare a obiectivului care cuprinde:
• durata până la atingerea parametrilor proiectați;
• durata de recuperare a fondurilor de investiție cheltuite;
• perioada de restituire a creditelor, dacă s-a apelat la credite bancare.
g d Df

t
m n p u v
f
m – momentul luării deciziei de investiții; n – momentul începerii lucrărilor de investiții;
p – momentul punerii în funcțiune a obiectivului de investiții; u – momentul restituirii creditelor, dacă e cazul;
v – momentul scoaterii din funcțiune a obiectivului de investiții;
g – durata de elaborare a documentației tehnico-economice (reprezintă perioada de timp care se scurge între
momentul luării deciziei și momentul începerii lucrărilor de investiții); d – durata de execuție; Df – durata de
funcționare
Tehnica actualizării presupune cuantificarea influenței factorului timp, asupra întregului proces
investițional prin folosirea analizei dinamice care are ca scop aducerea tuturor valorilor
dispersate în timp la un singur moment: momentul actual sau momentul de actualizare.
Presupunem că la începutul unui an, începem afacerea.
1 an 1 leu ………….. a (dobânda) …………………………………………...… (1 + a) lei
2 an (1 + a) lei …….. a (1 + a) ……………… 1 + a + a (1 + a) = 1 + 2a + a2 = (1 + a)2 lei
3 an (1 + a)2 lei ……..a (1 +a)2 ………………………………………………... (1 + a)3 lei

.
…...
.
…...

.
…...
……………………………………………………………………………. (1 + a)h -
factor de fructificare cu ajutorul căruia se fac calculele de actualizare (unde h - număr de ani).

' h
z =( 1+ a ) ⇒ exprimă care este valoarea unei investiții de 1 leu făcută astăzi, peste h
ani.

1
z= h
=( 1+a )−h ⇒
( 1+ a ) factor de actualizare, exprimă care este valoarea actuală a
unui leu care se va obține în viitor (peste h ani).
a – eficiența anuală a sumelor unitar cheltuite și corespunde eficienței normale sau
medii obținute la obiective similare din țară sau străinatate; se mai numeste „rata de
actualizare”.

Din punct de vedere economic, rata de actualizare exprimă profitul care poate fi obținut
într-un an ca urmare a sumei de 1 leu investită productiv la începutul acelui an.
Rata de actualizare este influențată de:
- preț / inflație (rp);
- rata dobânzii la capital (rd);
- rata de risc determinată de condițiile de risc accentuate de investiții (rr);
a > rp + rd + rr

Reguli de actualizare
- Calculele de actualizare presupun ca în calcule, chiar dacă sumele bănești (investițiile) se
cheltuiesc în fiecare zi, în cursul anului se consideră a se cheltui în ultima zi a anului.
- Chiar dacă profitul se obține în cursul anului, întrucât vânzarea produselor are loc zilnic,
în calcule se consideră că profitul se obține în ultima zi a anului respectiv.
 Anexa 2 Metodologie de analiză financiară a proiectelor de investiții21

Această secţiune cuprinde întreaga metodologie pentru analiza financiară, care corespunde
perfect metodei DCF din sfera evaluării financiare pentru sectorul privat, mai precis varianta
WACC (Weighted-Average Cost of Capital/metoda costului mediu ponderat al capitalului).
Obiectivul analizei financiare este de a calcula performanţa şi sustenabilitatea financiară a
investiţiei propuse pe parcursul perioadei de referinţă, cu scopul de a stabili cea mai potrivită
structură de finanţare a acesteia. Această analiză se referă la susţinerea financiară şi
sustenabilitatea pe termen lung, indicatorii de performanţă financiară, precum şi justificarea
pentru volumul asistenţei UE necesare.
Atenţie: performanţa financiară pur operaţională a proiectului este aceeaşi, indiferent de modul
de finanţare a sa. De aceea, indicatorii de performanţă ai capitalului investit (indicatorii notaţi cu
C în continuare) nu depind de fluxurile de numerar din activitatea de finanţare. Unele ghiduri ale
solicitantului par sa ignore acest fapt, cu efecte negative asupra calităţii procesului de evaluare a
proiectelor.
Indicatorii de performanţă financiară care vor fi calculaţi pentru determinarea performanţei şi
sustenabilităţii financiare sunt:
-           valoarea actualizată netă financiară (VANF);
-           rata internă de rentabilitate financiară (RIRF);
-           raportul beneficiu-cost (B/C);
-           fluxul de numerar cumulat (FN).
Definiţie VANF(C) (FNPV(C)): - diferenţa dintre suma tututor beneficiilor de natură financiară
(venituri marginale şi economisiri/reduceri de costuri financiare) şi costurile financiare.
Formulă de calcul: VANF (FNPV) este calculată prin metoda fluxurilor de numerar actualizate,
cu aplicarea unui factor de actualizare determinat pe baza ratei de actualizare şi a numărului de
ani din perioada de referinţă, după formula generală de actualizare a fluxurilor de numerar în
directă aplicare a principiului valorii în timp a banilor (în aplicarea directă a principiilor din
Criteriul Kaldor-Hicks):
-          VAN = ∑ [(Bt - Ct) / (1 + r)^t], unde Bt = beneficiile financiare din anul t, Ct =
costurile financiare din anul t, r = rata de actualizare financiară, t = numarul de ani (in
intervalul perioadei de referinţă stabilite pentru proiecte din domeniul analizat).
Tipologie:
*            randamentul capitalului investit, VANF(C) (FNPV(C)):
-           VANF(C) (FNPV(C)) măsoară performanţa financiară a investiţiei independent de
sursa sau metoda de finanţare a proiectului;
-           modul său de calcul este cel descris mai sus;
*            randamentul capitalului naţional investit, VANF(K) (FNPV(K)):
-           VANF(K) (FNPV(K)) măsoară performanţa financiară a investiţiei după asistenţa
financiară comunitară, din perspectiva capitalului românesc (public sau privat) investit
(performanţa financiară a proiectului este îmbunătăţită de asistenţa comunitară, prin
simpla virtute a faptului că sunt investite mai puţine fonduri naţionale pentru obţinerea
aceluiaşi rezultat);
-           diferenţa în modul de calcul faţă de VANF(C) este faptul că, pentru VANF(K), sunt
luate în calcul toate sursele de finanţare cu excepţia contribuţiei comunitare;
*            randamentul capitalului privat investit, VANF(K) (FNPV(K)):
-           VANF(Kp) (FNPV(Kp)) măsoară rentabilitatea financiară a capitalului privat
investit (dacă este cazul);
Avantajele VANF:

21
Această anexă are la bază informațiile de pe site-ul www.metodologie.ro
*            singurul indicator care are o valoare calculabilă, relevantă şi corectă metodologic în
orice situaţie;
*            indică, invariabil, varianta optimă din perspectiva analizei cost-beneficiu (evident,
calitatea sa este dată de calitatea ipotezelor de lucru şi a proiecţiilor financiare utilizate).
Dezavantajele VANF:
*            nu reflectă în niciun fel problematica distribuţiei beneficiilor şi costurilor;
*            elementele de calcul sunt dificil de estimat;
*            trebuie evitată contabilizarea dublă a costurilor sau a beneficiilor;
*            compararea a două proiecte cu durată de viaţă diferită nu se poate face în mod corect
decat prin reglementarea unitară a perioadei de referinţă sau calcului indicatorului Beneficii
Nete Anuale Echivalente (EANB).
Criteriul decizional:
*            de obicei, proiectul are nevoie de finanţare publică şi este declarat corespunzător dacă
FNPV(C)<0 (proiectul nu este viabil din punct de vedere financiar, in ipoteza că rata de
actualizare financiară reală de 5% reprezintă corect costul fondurilor publice utilizate in
acest scop) - decizia privind finanţarea proiectului se va lua pe baza analizei economice, in
acest caz;
*            criteriul de mai sus poate fi (şi este) ajustat in diferite ghiduri (de pildă, pentru POS
CCE), precizandu-se alte praguri decat zero;
*            acest criteriu este opusul criteriului din domeniul privat (statul urmăreşte să finanţeze
proiecte benefice societăţii, dar pe care sectorul privat nu le finanţează datorită indicatorilor
financiari neperformanţi).

Definiţie RIRF(C): - rata de actualizare financiară r (reală sau nominală, în funcţie de natura
fluxurilor de numerar utilizate în calcul) pentru care VANF=0.
Formula de calcul: 0 = ∑ [(Bt - Ct) / (1 + RIR)^t], unde RIR = rata internă de rentabilitate, t =
anul de calcul (t ia valori de la 1 la T, unde T = perioada de referinţă).
Tipologie (în funcţie de tipul de VANF utilizată în calcul, cu aceeaşi interpretare referitoare la
tipul de randament al capitalului investit ca şi pentru măsurile VANF corespondente):
*            RIRF(C) (FRR(C));
*            RIRF(K) (FRR(K)).
Dezavantajele RIR:
*            ignoră scara proiectului (şi, în general, tinde să favorizeze financiar proiectele de scară
redusă);
*            este (în funcţie de situaţie) un indicator incorect sau imposbil de calculat (în funcţie de
evoluţia fluxurilor de numerar, formula RIR poate genera rezultate multiple - şi, în
consecinţă, inutilizabile);
*            este, în ultimă instanţă, un indicator redundant faţă de VANF.
Criteriul decizional:
*          de obicei, proiectul are nevoie de finanţare publică şi este declarat corespunzător dacă
RIRF(C)<5% (proiectul nu este viabil din punct de vedere financiar, în ipoteza că rata de
actualizare financiară reală de 5% reprezintă corect costul fondurilor publice utilizate în
acest scop) - decizia privind finanţarea proiectului se va lua pe baza indicatorilor din analiza
economică

Definiţie B/C (C): - raportul dintre valoarea actualizată a beneficiilor financiare şi valoarea
actualizată a costurilor financiare.
Formula de calcul: - actualizarea veniturilor şi costurilor financiare similară VANF, dar
numărătorul este reprezentat, pe rând, de beneficiile anuale (Bt) şi, respectiv, costurile anuale
(Ct).
Dezavantajele B/C:
*            rezultatul poate fi manipulat/distorsionat prin decizia analistului în privinţa clasificării
unor fluxuri la categoria beneficii sau costuri;
*            ignoră scara proiectului;
*            nu este un indicator corect când se compară scenarii ce se exclud reciproc;
*            este, în ultimă instanţă, un indicator redundant faţă de VANF.
Criteriul decizional:
*            dacă VANF(C)<0, atunci RIRF(C)<5% şi B/C<1 în mod automat (şi vice-versa), cu
concluzii identice ca în cazul VANF(C) şi RIRF(C)

Definiţie FN: - suma cumulativă, de la an la an, a fluxurilor financiare nete neactualizate

generate de proiect.
Metodologie şi raţionament:
*            proiectarea unui flux de numerar cumulat pozitiv pe fiecare an al perioadei analizate
demonstrand că proiectul nu întampină riscul unui deficit de numerar (lichidităţi) care să
pună în pericol realizarea sau operarea investiţiei;
*            diferenţa între intrările şi ieşirile de numerar reprezintă deficitul sau, după caz, surplusul
perioadei respective şi se cumulează la rezultatul anterior;
*            fluxul de numerar folosit în sustenabilitate nu se actualizează;
*            pentru a atenua inconsistenţa dată de ignorarea valorii în timp a banilor, intrările includ
toate veniturile din valorificarea produselor/serviciilor precum şi toate intrările de numerar
datorate managementului resurselor financiare;
*            valoarea reziduală nu se ia în considerare (nefiind un flux real de numerar, în cele mai
multe cazuri);
*            ieşirile reprezintă costurile investiţionale, costurile de operare, rambursările de credite,
plăţi dobanzi şi alte cheltuieli ocazionate de obţinerea creditării, taxele şi impozitele, alte
plăţi generate de aranjamentele financiare încheiate pentru asigurarea surselor de finanţare.
*            deficitele temporare pot fi acoperite prin credite pe termen scurt.
*            atenţie: sustenabilitatea financiară a proiectului se va evalua în corelare cu graficul de
realizare a investiţiei.
Dezavantajele fluxului de numerar cumulat:
*            valoarea informațională suplimentară a acestui indicator este redusă, dată fiind
cumularea unor fluxuri de numerar cu valori diferite în timp;
*            conţinutul său analitic util este, oricum, inclus în analiza sustenabilităţii financiare.
Observaţii:
*    în pofida dezavantajelor menţionate mai sus, fluxul de numerar cumulat este un element
obligatoriu in cadrul ACB (Anexa 2 la Instrucţiunile pentru aplicarea HG 28/2008 abrogată)

Definiţie TR: - termenul de recuperare a investiţiei reprezintă perioada de timp (exprimată în

ani) în care se recuperează capitalul investit din beneficiile nete ale proiectului.
Formulă de calcul: - termenul de recuperare este perioada T pentru care I = ∑ [(Bt - Ct) / (1 +
r)^t], unde I = capitalul investit, Bt = beneficiile financiare din anul t, Ct = costurile financiare
din anul t, r = rata de actualizare financiară, t = numărul anului (luând valori pană la T).
Observaţii:
*            valoarea informațională a acestui indicator, în plus faţă de VANF(C), este redusă;
*            singurul său merit este acela de a evalua, indirect, dacă nu cumva proiecţiile de beneficii
nete pozitive din proiect sunt concentrate spre sfarşitul perioadei de referinţă (şi sunt, în
consecinţă, afectate de o incertitudine mai mare).

Definiţie Rentabilitate normală: - rata de rentabilitate financiară normală reprezintă rata de

rentabilitate considerată suficientă pentru a compensa costul de oportunitate al capitalului
investit.
Raţionament:
*            raţionamentul pentru această analiză constă în intenţia Comisiei Europene de a evita
finanţarea excesivă a proiectelor;
*            RIRF(C) se supune acestui raţionament;
*            de asemenea, se consideră că RIRF(K) după subvenţie nu trebuie să depăşească o
anumită limită, pentru a evita subvenţionarea comunitară excesivă;
*            valoarea limitei respective nu este reglementată (CE sugerează 8% pentru RIRF(K), de
pildă, dar cu titlu general orientativ).
Observaţii:
*            rata e rentabilitate financiară normală este specifică sectorului de activitate analizat.
Sursele de finanţare menţionate de cadrul normativ:
*            fonduri proprii;
*            credite bancare;
*            fonduri de la bugetul de stat/bugetul local;
*            credite externe garantate sau contractate de stat;
*            fonduri externe nerambursabile;
*            alte surse legal constituite.
Structura analitică recomandată:
*            asistenţă comunitară;
*            contribuţie publică naţională;
*            contribuţia privată naţională;
*            alte resurse (credite bancare).
Se recomandă ca, înainte de constitui sursele de finanţare, să se acorde atenţie determinării
necesarului de finanţare:
*            fond de rulment = active circulante - datorii pe termen scurt;
*            investiţii pe termen lung
 
 
Definiţie Viabilitate financiară: - proiectul este considerat viabil/sustenabil/durabil din punct
de vedere financiar dacă nu comportă riscul de a intra în încetare de plăţi în viitor (adică să aibă
suficiente lichidităţi pentru a acoperi obligaţiile exigibile).
Metodologia de calcul:
*            analiza constă în urmărirea imperativului ca fluxul de numerar net să fie pozitiv în
fiecare an din perioada de referinţă;
*            acest imperativ nu exclude posibilitatea acoperirii eventualelor deficite operaţionale (ex.
proiectele negeneratoare de venituri sau la cele generatoare, dar aflate în primii anii de
funcţionare) din credite sau subvenţii;
*            în cazul acoperirii deficitelor prin credite, trebuie avute în vedere condiţionalităţile care
însoţesc creditele (menţinerea unor indicatori peste un nivel minim stabilit, precum rata de
acoperire a serviciului datoriei).