Iovan si Valentinienii

Flavius Iovian, şeful gărzii imperiale şi succesorul lui Iulian, numit de

comandanţii militari, a moştenit sarcina de a scoate armata din Persia.
Descrierea acestui eveniment de către Teodoret al Cyrului se dovedeşte
interesantă pentru modul în care se raportează monarhul faţă de divinitate:

armata s-a strâns într-un loc şi a cerut pe Iovian ca împărat […]

Atunci generalii, socotind că alegerea armatei este o hotărâre
divină, l-au adus pe acest bărbat distins întru toate în mijlocul lor
[…] şi l-au proclamat August şi Cezar. [Teodoret al Cyrului, Historia
Ecclesiastica, IV, 1, 2, PSB 44, p. 154.]

Iovian refuză numirea motivând că este creştin şi nu poate conduce o oştire păgână, moment
în care toţi se dezic de păgânismul lui Iulian. El înţelege monarhia nu ca pe un privilegiu, ci ca
pe o răspundere în faţa lui Dumnezeu, prin care el devenea garantul credinţei supuşilor săi, iar
dacă va eşua să asigure dreapta lor credinţă, vor fi cu toţii „lipsiţi de Pronia divină, uşor de atras
(în capcană), aşa că vor face pe placul duşmanilor”.

Hăituit de armata lui Sapor (Shapur) al II-lea, care aplicase tactica

terenului pârjolit, și lipsit astfel de orice sursă de aprovizionare, Iovian se
retrage de-a lungul malului estic al Tigrului, fără însă a traversa fluviul.
Regele persan îi propune încheierea unei păci pe 30 de ani, cu condiţia ca
romanii să cedeze 15 fortificaţii foarte importante, între care cetăţile
Singara, Castrum Maurorum şi Nisibe, precum şi cea mai mare parte a
satrapiilor din Armenia şi să renunţe la protectoratul roman asupra regatului
armean. În retragere, evacuează zonele ce urmau să treacă sub control
persan şi se îndreaptă spre Antiohia, unde abrogă interdicţiile impuse de
Iulian creştinilor, iar la începutul anului 364 porneşte către Constantinopol.
Dar pe drum, Iovian moare la 17 februarie 364, asfixiat de emanaţiile de
gaze produse de cărbunii aprinşi într-un bazin de metal folosit pentru
încălzire.

În aprecierea generală a lui Iovian există diferenţe între cei trei istorici
bisericeşti. Cel mai distant se arată Sozomen, care recunoaşte dreapta lui
credinţă, dar care în rest nu comentează aproape deloc domnia sau
personalitatea monarhului. Socrates împodobeşte descrierea lui Iovian cu
epitete de genul γενναὶος şi εὐγενής, iar când relatează despre sfârşitul său,
subliniază că a fost un monarh foarte bun, care s-a asigurat de bunăstarea
Statului, dar şi a Bisericii:
 într-adevăr, Imperiul Roman, binecuvântat cu un atât de bun
împărat, ar fi prosperat negreşit, după cum probabil atât sectorul
civil, cât şi cel bisericesc ar fi fost corect administrate, dacă
moartea lui năprasnică nu ar fi privat Statul de o personalitate atât
de aleasă. [Socrates, Historia Ecclesiastica, III, 22, PG 67: 436-
437]

Teodoret merge chiar mai departe, afirmând că Iovian a fost un model

pentru monarhi, pe care Dumnezeu l-a aşternut în faţa privirilor
contemporanilor săi doar pentru puţină vreme. [HE, IV, 5, 2, PSB 44, p.
158]

2. Prima generaţie: Valentinian şi Valens (364-375/378)

La 26 februarie 364, comandanţii armatelor l-au ales ca august pe

Valentinian, ofiţer originar din Pannonia, pe atunci tribun militar, căruia
soldaţii îi cer să-şi aleagă un co-împărat. Acesta îl alege pe fratele său,
Valens, pe care îl prezintă trupelor reunite la 28 martie 364. Valentinian
urma să păstreze pentru el cârmuirea Occidentului şi a Illyricului, în vreme
ce posesiunile orientale, fostele domenii ale lui Constanţiu până în 350
reveneau fratelui său mai mic.

Ambii împăraţi erau creştini (Valens catehumen încă) şi au sprijinit

Biserica (susţinând facţiunea dominantă în Occident, respectiv în Orient), dar
în acelaşi timp s-au arătat toleranţi faţă de păgânism. După moartea lui
Constanţiu, Biserica din Apus revenise la susţinerea fermă a crezului de la
Niceea, pe care Valentinian l-a acceptat, în vreme ce, în Răsărit, Biserica se
confrunta cu haosul teologic şi feluritele nuanţări care dizolvaseră şi
ariansimul într-o serie întreagă de grupări paralele. Situaţia era cu atât mai
dificilă pentru niceeni de vreme ce Sinodul de la Constantinopol din 360
eliminase practic majoritatea ierarhilor ce nu subscriseră formulei
homoiousios, trimişi în exil de Constanţiu. Valens a descoperit curând că
multe dintre episcopiile răsăritene erau revendicate de doi sau trei episcopi
care acceptau deciziile diferitelor sinoade desfăşurate în ultimii 40 de ani.
Ajuns sub influenţa lui Eudoxiu, episcop al Antiohiei şi apoi arhiepiscopul
Constantinopolului, Valens s-a hotărât în anul 365 (5 mai) să confirme
deciziile conciliilor lui Constanţiu, exilându-i din nou pe ierarhii abia întorşi
din pribegie. Warren Treadgold afirmă că această decizie a avut un scop
politic, acela de a tempera conflictele religioase, convins că acordând câştig
de cauză majorităţii – în cazul de faţă, semiarienilor – va pune capăt
tulburării. Evoluţia politicii religioase a împăratului Valens este una sinuoasă,
perioadele de persecutare a niceenilor alternează cu cele de aparentă
detensionare, atunci când imperativul politic – mereu deasupra celui spiritual
– se cere înfăptuit cu sprijinul şi forţa tuturor cetăţenilor din Imperiu
indiferent de opţiunea religioasă.

Merită remarcat faptul că în numele său şi al fratelui său Valentinian,

fusese emis un edict privind consubstanţialitatea Treimii, pe care îl redă
Teodoret al Cyrului în istoria sa:

Urmând marelui sinod (Niceea), mărturisim că Fiul este deofiinţă cu

Tatăl şi nu înţelegem deofiinţimea (τὸ ὁμοούσιον) aşa cum o
explicau unii mai înainte, care au subscris, nu în mod sincer. Iar
acum alţii, numindu-i pe aceştia Părinţi, anulează înţelesul acestui
cuvânt, deofiinţă (ὁ ὁμοούσιος), şi urmează celor ce au scris că prin
deofiinţă (ὁμοούσιος) se arată ceva asemenea (τό ὁμοὶον) şi după
care Fiul nu este asemănător nici unuia dintre celelalte creaturi
făcute prin El, ci se aseamănă numai cu Tatăl. [Teodoret al Cyrului,
HE, IV, 8, PSB 44, p. 162]

Este evident o formulă de compromis, însă atât de ambiguă în sine, încât

era cu neputinţă să aibă un rezultat pozitiv. Se pare că încearcă să corecteze
poziţia Sinodului de la Constantinopol din 360, care proclamase în mod
radical „asemănarea cu Tatăl” ca mărturisire de credinţă oficială a
Imperiului, dar renunţând la completarea moderată „în toate” (κατά πάντα),
convenită cu doar un an înainte la Rimini şi Seleucia.

2.1. Politica religioasă a lui Valentinian I

între toleranţă şi indiferenţă
Aproape imediat după urcarea pe tron, Valentinian se distanţează de
predecesorii săi, îmbrăţişând o atitudine relativ laxă vizavi de problemele
Bisericii. Deşi nu a formulat un corp legislativ coerent pe marginea
chestiunilor religioase, ci s-a mărginit la a răspunde punctual solicitărilor
ivite pe parcurs, Valentinian este consecvent în ceea ce priveşte atitudinea
sa faţă de episcopat, aşa cum avea să fie evidenţiată după moartea sa de
către Sfântul Ambrozie al Mediolanului şi de către istoricii răsăriteni Sozomen
şi Teodoret de Cyr, care menţionează la unison proclamarea unei autonomii
a Bisericii în judecarea pricinilor care privesc problemele dogmatice,
canonice şi disciplinare.

Reprezentativ pentru modul detaşat în care s-a raportat Valentinian la

episcopat este scrisoarea păstrată de Teodoret de Cyr în Istoria sa, adresată
de Valentinian în numele său şi al lui Valens episcopatului din „dioceza Asiei,
a Frigiei, a Carofrigiei şi a Pacaţianei”, căruia îi înainta deciziile unui sinod
desfăşurat în Illyric (probabil la Sirmium, în 365). Deşi comunică
anatemizarea tuturor celor „care gândesc cele contrarii”, documentul conţine
o serie de elemente, ce se dovedesc cruciale pentru înţelegerea politicii
religioase imperiale din Apus:

„Iar stăpânirea noastră a poruncit să se predice această învăţătură despre Sfânta

Treime. Şi totuşi, să nu se spună de unii că urmăm religia împăratului, care stăpâneşte
acest pământ şi doar Îl ascultăm pe Cel care ne-a poruncit nouă cele spre mântuire. Căci
într-adevăr, cum spune Evanghelia Dumnezeului nostru, care are această îndrumare:
daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. […] Dacă aşa e
mărturia voastră, tot aşa, desigur, iubindu-vă unii pe alţii să încetaţi de a mai apela la
autoritatea imperială şi să nu mai prigoniţi pe cei care slujesc cum se cuvine pe
Dumnezeu […] Ei ştiu să impună dările publice potrivit legilor şi nu se opun autorităţii
imperiale, dar respectă cu sinceritate şi porunca Împăratului Dumnezeu, Cel de Sus şi
totodată se supun legilor noastre. […] Totuşi, noi voim să fim fără vină pentru voi ca şi
Pilat la judecata lui Hristos, Cel Care sălăşluieşte în voi […] Tot aşa stăpânirea noastră a
poruncit totdeauna să nu se urmărească, nici să se împileze, sau să se duşmănească cei
care lucrează ogorul lui Hristos, nici să se alunge iconomii Marelui Împărat, ca să nu vi
se pară că azi, în timpul domniei mele să sporiţi şi apoi cu cel ce vă îndeamnă la rău
(diavolul) să dispreţuiţi sângele Testamentului Lui, ca pe vremea sângelui lui Zaharia”
(Teodoret de Cyr, HE, 4.7 )

Textul denunţă politica religioasă de tip cuius regio, eius religio pe care
o dusese Constanţiu până în 361, înlocuindu-i pe episcopii niceeni cu ierarhi
omoieni, şi interzice apelul la autoritatea imperială în vederea soluţionării
conflictelor de natură religioasă (confesională, doctrinară sau
jurisdicţionară). Este adevărat că scrisoarea pune în evidenţă strânsa
colaborare dintre autoritatea politică şi episcopat, dar, urmând pilda lui Pilat,
împăratul afirmă neutralitatea şi detaşarea de sfera religioasă, lăsând la
latitudinea Bisericii soluţionarea problemelor ei specifice, rezervate acelei
episcopalis audientia care se conturase încă din vremea lui Constantin cel
Mare. Enunţarea acestor elemente este deosebit de importantă deoarece
conturează un program al politicii religioase pe care o va desfăşura împăratul
Valentinian.

În mod paradoxal, chestiunea constituirii unei potestas jurisdictionis,

proprie Bisericii, este invocată în scrisoarea adresată lui Valentinian II
(Epistola XXI), Ambrozie stăruie asupra „vechiului drept” potrivit căruia
„puterile au fost dăruite, nu pretinse de preoţi” şi evidenţiază şi mai mult
abuzul imperial prin încălcarea dreptului acordat episcopilor de a gestiona
problemele bisericeşti, fie ele doctrinare, fie administrativ-disciplinare.
Pretenţia împăratului-copil ca Ambrozie să se înfăţişeze împreună cu
Auxentius înaintea sa într-o dispută teologică aduce atingere legii emise de
către Valentinian I: 
 „Nu trebuie să mă socotească cineva îndărătnic când afirm că tatăl tău,
preamărită să-i fie amintirea, n-a răspuns doar verbal, ci a hotărât prin legile sale [non
solum semone respondit, sed etiam legibus suis sanxit] că în pricini de credinţă sau de
rânduială bisericească trebuie să judece acela care este potrivit cu sarcina şi cu dreptul.
Aceste cuvinte le-a prevăzut în lege [haec enim verba rescripti sunt], adică a voit ca
preoţii să fie judecaţi de preoţi. Ba mai mult, dacă un episcop ar fi învinuit de alte fapte,
dacă ar fi de cercetat ceva privitor la buna purtare, şi acestea a voit să fie de competenţa
judecăţii episcopale”. (Ambrozie, Epistola XXI, 2)

În nicio colecţie de texte juridice nu s-a păstrat o astfel de lege

publicată de către Valentinian I, ceea ce a lăsat loc speculaţiilor că ar putea
fi vorba de un document redactat după ce arbitrajul imperial fusese solicitat
de către clerul din Helespont şi Bithynia, cărora le scrie:

De asemenea, se prea poate ca dispoziţia să fi fost emisă în contextul

alegerii papei Damasus şi a antipapei Ursinus după moartea lui Liberius în
anul 366, deci tot ca o formă de eschivare de la arbitrajul imperial.

Evaluat la rece, decretul atribuit lui Valentinian poate fi apreciat drept

expresia realismului politic al unui suveran care, deşi se consideră străin de
chestiunile religioase, urmează cu stricteţe principiul echidistanţei şi al
toleranţei încă de la începutul domniei lui, principiu pe care îl evidenţiază
într-o lege publicată la 29 mai 371 când spune:

„Nu sunt decât un laic şi, prin urmare, nu am nici un drept să intervin în aceste
probleme; să se adune preoţii, cărora le aparţine această problemă, unde doresc [şi s-o
judece]”.  (Sozomen, HE; 6.7)

„nu cred că divinaţia sau vreun oarecare fel de religie îngăduită de strămoşi
reprezintă o crimă. Martore sunt legile date de mine la începutul domniei mele, prin
intermediul cărora a fost acordată fiecăruia libera posibilitate ca să cinstească ceea ce a
conceput (lit. – a asimilat) în sufletul [său]”. (CTh. 9.16.9)

Echivocul care planează asupra documentului citat de autorii creştini,

dar de negăsit în colecţiile legislative, îl determină de Antonio Banfi să se
distanţeze de haloul creat de scrisorile ambroziene care distorsionează în
mod clar contextul şi conţinutul rescriptului invocat şi să nege orice încercare
de construire a unei strânse colaborări între ordinea eclezială şi cea de stat,
acţiunile lui Valentinian fiind privite ca o politică de revenire la privilegiile şi
concesiile acordate de Constantin cel Mare şi fiii săi pentru a ajunge la acel
status quo ante Iulianum, fără a fi vorba de o favoare specială făcută
Bisericii. Ba din contră, se pot sesiza o serie de măsuri restrictive la adresa
personalului bisericesc, după cum dovedeşte decretul adresat lui Damasus,
episcopul Romei, la 30 iulie 370, prin care averile lăsate moştenire clericilor
sunt confiscate de către fisc.
Back

2.2. Valens – întruchiparea răului necesar

Ca şi fratele său, Valens şi-a dorit să creeze un climat armonios în
Biserică, dar, în vreme ce Valentinian a menţinut o „indiferenţă detaşată”
faţă de controversele doctrinare, situaţia din Orient a impus o atitudine
diferită, dar la fel de pragmatică.

Astfel, obiectivul principal al politicii religioase a fost instaurarea

„concordiei” (ὁµονοία) în Biserică şi implicit în Imperiu, dar, spre deosebire
de Valentinian, Valens a făcut adesea uz de forţă pentru a realiza unitatea de
credinţă a supuşilor săi. Caracterul aparte al modului de a se raporta faţă de
problemele ecleziale este în bună parte determinat de situaţia confesională
mult mai complicată din Orient, unde numeroase episcopii erau revendicate
de către doi sau trei episcopi care acceptau deciziile diferitelor sinoade
desfăşurate în ultimii 40 de ani. Confruntat cu imperativul regândirii unei
politici imperiale sistematice cu privire la viaţa Bisericii şi la multitudinea
facţiunilor create, Valens a continuat direcţia trasată de Constanţiu, sub
domnia căruia s-a dezvoltat un tipar ideologic compatibil cu monarhia de tip
oriental. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, în noiembrie 361. când a
murit Constanţiu, hristologia homoiană definea „Biserica imperială”,
dominantă în jumătatea de est cu excepţia enclavelor homoiousiene din
vestul Anatoliei şi a nucleelor de rezistenţă niceeană din Capadocia, Antiohia
şi Alexandria.

Principalele surse istorice atestă măsuri dure şi violente pe care Valens

le-a luat împotriva partizanilor mai multor facţiuni creştine în vreme ce îşi
manifestă deschis ataşamentul faţă de crezul homoian în încercarea de a
reveni la status quo ante Iulianum, deci la formula susţinută de Constanţiu.   

Putem presupune că atitudinea lui Valens faţă de problematica

religioasă a fost iniţial tolerantă de vreme ce macedoneenii (homoiousienii
susţinători ai lui Macedoniu) primesc permisiunea sa de a se reuni într-un
sinod ţinut în primăvara anului 365 la Lampsacus sub preşedinţia episcopului
Eleusis de Cyzic. Semiarienii au declarat invalide deciziile sinodului homoian
de la Constantinopol din anul 360 şi au cerut împăratului să confirme noile
hotărâri.

Pe fondul acestor pretenţii venite din partea homoiousienilor, Valens le

cere să accepte comuniunea cu Eudoxiu, arhiepiscopul Constantinopolului,
exponentul homoienilor, iar când partizanii lui Macedoniu au persistat în
dizidenţa lor, augustul i-a exilat şi a dispus înlocuirea lor cu clerici susţinători
ai formulei dogmatice ὅµοιον κατὰ πάντα.
 În cele din urmă, împăratul promulgă un edict la 5 mai 365 prin care
reactiva deciziile conciliilor lui Constanţiu de la Rimini, Seleucia (359) şi
îndeosebi ale sinodului de la Constantinopol (360). Documentul pretindea
sub ameninţarea unei amenzi de 300 de livre (cca 100 kg) de aur ca
autorităţile locale să îi trimită din nou în exil pe ierarhii depuşi de către
sinodul constantinopolitan şi care abia se întorseseră din pribegie. Warren
Treadgold afirmă că această decizie a lui Valens a avut un scop politic, acela
de a tempera conflictele religioase, fiind convins că, acordând câştig de
cauză majorităţii – în cazul de faţă, semiarienii de nuanţă homoiană –, va
pune capăt tulburării.

Se pare că, începând cu anul 366, Valens a adoptat o poziţie mai

moderată şi a exercitat o presiune minimă asupra facţiunilor creştine,
încurajând îmbrăţişarea viziunii homoiene fără a o impune cu forţa.

Sub protecţia împăratului, homoienii s-au dedat la atrocităţi, motiv

pentru care o delegaţie de 80 de clerici niceeni s-a înfăţişat înaintea lui
Valens la Nicomidia, pentru a-l informa cu privire la abuzurile săvârşite în
capitală, dar nu au reuşit decât să-i stârnească mânia, determinându-l să-i
îmbarce pe o corabie şi să-i trimită în exil. Pe când se îndrepta spre golful
Astacus (azi Izmit), vasul a luat foc şi a fost mistuit de flăcări până să
ajungă la mal, împreună cu toţi pasagerii.  

Astfel, după sosirea în Antiohia în vara anului 371, Valens îl exilează

din nou pe episcopul Meletie şi ia măsuri dure împotriva homoousienilor, aşa
cum consemnează Socrates şi Sozomen:

„Iar după aceea împăratul a sosit în

„Deşi i-a alungat din Bisericile din
cetăţile răsăritene pe cei ce credeau
(potrivit formulei) homoousios, [lui
Valens] nu i-a fost îndeajuns, şi i-a dat
pe aceia diferitelor pedepse şi i-a ucis
pe mai mulţi decât înainte, predându-i
feluritelor morţi, în special (înecându-i)
în râu”.
Antiohia [şi] i-a alungat din bisericile
de aici şi din cetăţile din jur, [iar] pe
cei ce credeau asemenea celor
adunaţi la Niceea i-a zdrobit prin
pedepse de orice fel încât i-a întărit
şi mai mult pe aceia [şi] a ucis pe
mai mulţi dintre ei decât înainte şi i-
a aruncat în râul Orontes care
curgea (acolo)”.

Prigonirea monahilor

Legile au fost urmate de alte două documente publicate la 17

octombrie 370 şi 17 mai 371. Acestea îngăduie să rămână în pustie doar
persoanelor datoare cu sarcini administrative care s-au dedicat vieţii
monahale de cel puţin 10 ani sau dinainte de anul 364.
 Noel Lenski pune această dispoziţie şi pe seama unei aversiuni pe care
Valens o nutrea faţă de asceţi, aşa cum o ilustrează dispoziţia dată
generalului Lupicinus de a-i omorî în bătaie pe câţiva mesalieni extremişti în
anul 365, pe fondul uzurpării lui Procopius.

Cert este că, pe baza documentului din 373, monahii au fost exploataţi
şi folosiţi ca mână de lucru în extracţia minieră pe fondul nevoii disperate de
a găsi mineri în acea perioadă de deficit financiar ce a urmat reformei
monetare lansate de Valens între 367 şi 369, urmând să crească cantitatea
de minereu adus la suprafaţă. Astfel, condamnarea călugărilor la muncă
forţată în mine nu a fost doar o măsură care să pedepsească „trândăvia” la
care s-au dedat cetăţenii, ci constituie şi o soluţie practică la nevoile
financiare cu care se confrunta Imperiul.

Un nou act imperial îndreptat împotriva monahilor este amintit în

Cronica lui Ieronim pentru anul 375:

„După ce a dat o lege ca monahii să slujească ca soldaţi, Valens a

poruncit ca cei ce refuză să fie ucişi [în bătaie] cu bâtele. Mulţi dintre
călugării Nitriei [au fost] măcelăriţi prin intermediul tribunilor şi al soldaţilor”.

„Atunci, după refugierile şi exilurile cetăţenilor, după uciderile,

chinurile şi incendiile prin care [Lucius, n.n.] i-a distrus pe nenumăraţi
[asceţi, în anul 373, n.n.] şi-a îndreptat armele furiei lui spre mănăstiri. A
devastat deşertul şi a proclamat războaie împotriva celor ce petreceau în
linişte (lit. – celor ce se linişteau). A încercat de asemenea să atace în
acelaşi fel trei mii sau (chiar) mai mulţi bărbaţi împrăştiaţi prin tot deşertul
în sălăşluiri ascunse şi solitare, a trimis cete înarmate de cavalerie şi
infanterie, tribuni, comandanţi şi generali, [şi] i-a ales ca şi cum ar fi trebuit
să lupte împotriva barbarilor” (subl. n.). (Rufinus, HE, II.3)

Ca şi prigoana din 373, violenţele din deşertul egiptean din anul 375
sunt determinate de obiective clare şi cât se poate de pragmatice, cu scopul
de a recruta soldaţi pentru creşterea efectivelor militare, după cum prevedea
reforma din 2 iunie 375.

Această realitate reiese şi mai clar din relatarea lui Paulus Orosius,
care reuşeşte să plaseze aplicarea dispoziţiei imperiale după moartea lui
Valentinian I (17 noiembrie 375):

„În anul 1128 a.u.c (375 d.Hr.) […] îndată [după moartea lui
Valentinian, Valens] a dat o lege ca dintr-o neînfrânată obrăznicie a
libertăţii: ca monahii, adică creştinii care pentru singura lucrare a credinţei
au renunţat prin faptă la varietatea lucrurilor lumeşti, să fie forţaţi să se
alăture oştirii. Atunci mulţimea mare a sălăşluitorilor călugări a umplut acele
sălbăticii vaste şi întinsele nisipuri ale Egiptului pe care vieţuirea umană nu
le-a cunoscut din cauza lipsei de apă, a nerodniciei şi a multitudinii foarte
periculoase a şerpilor. În acest loc au fost trimişi tribuni şi soldaţi care să-i ia
cu forţa într-o persecuţie mascată [lit. – sub alt nume] pe sfinţii şi adevăraţii
soldaţi ai lui Dumnezeu [şi] au fost ucise acolo multele oşti ale sfinţilor”.

Din textul lui Paulus Orosius ar reieşi că recrutarea călugărilor a fost

mai degrabă un pretext sub care se ascunde resentimentul lui Valens faţă de
mişcarea ascetică, în general, şi amploarea pe care o ia monahismul în a
doua jumătate a veacului al IV-lea d.Hr.

Pocăinţa tardivă

Politica religioasă a lui Valens este constant distorsionată de izvoarele

niceene, şi acest lucru se poate constata şi în cazul edictului de toleranţă pe
care se pare că împăratul l-a emis în toamna anului 377, probabil pe fondul
tensiunilor crescânde între trupele imperiale şi goţii care trecuseră Dunărea
cu un an înainte, pe când se retrăseseră din calea hunilor.

Legat de acest eveniment, Ieronim notează în cronica sa o mărturie

foarte importantă privind politica de toleranţă religioasă pe care o duce
Valens la acel moment, promulgând un act de reconciliere: „când a fost
nevoit să părăsească Antiohia, Valens i-a chemat pe-ai noştri din exil într-un
gest de pocăinţă tardivă”.  (Chron. ad. ann. 378)

Relatarea este reluată de Paulus Orosius care dezvoltă un pic ideea:

„Valens a venit din Antiohia ca să fie purtat sub conducerea destinului final al
nefericitului război [şi] dintr-o pocăinţă tardivă pentru marele păcat
simulând a poruncit ca episcopii şi ceilalţi sfinţi să fie rechemaţi din exil”.
(Orosius, Historiarum Libri Septem, VII.33, )

Autenticitatea actului este confirmată de o sursă independentă de

Ieronim, şi anume Rufinus, care foloseşte aceeaşi sintagmă „sera
paenitentia” într-un context asemănător: „dintr-o pocăinţă tardivă a poruncit
ca episcopii şi preoţii să fie slăbiţi [de presiunea exilului] şi ca monahii să fie
eliberaţi din mine”. (Tyrannius Rufinus, HE, II.13)

Cronica din Edessa relatează aplicarea lui: „iar în cea de-a douăzeci şi
şaptea zi a lunii Canun (decembrie) a aceluiaşi an [689/377 d.Hr.], întrucât
au primit dreptul de a se întoarce acasă au venit ortodocşii [niceenii] şi au
recuperat biserica din Edessa”.  (Chronicon Edessenum, 33, I. )
 Întrucât goţii care trecuseră Dunărea devastau Tracia, Valens părăsi în
grabă Antiohia pentru a-i înfrunta pe barbarii blocaţi de trupele lui
Saturninus, comandantul cavaleriei (Magister Equitum) şi ale
experimentatului general Sebastian – Comes Rei Militis, care îi ceru
împăratului să atace cât mai grabnic, fără a mai aştepta joncţiunea cu
oastea lui Graţian, ajuns deja la Sirmium. Neţinând seama de recomandarea
nepotului său, Valens ordonă un marş istovitor şi încercă să ţină singur piept
mult mai numeroşilor goţi, gest care l-a costat viaţa şi nimicirea a mai bine
de două treimi din oaste.

Moartea lui Valens în cursul bătăliei de la Adrianopol la 9 august 378 a

creat un vid de putere în Orient, ce punea în pericol însăşi existenţa
provinciilor romane din Balcani şi Asia. Conştient că nu va putea coordona
singur cele două părţi ale imperiului, Graţian era nevoit să aleagă un co-
împărat cu care să colaboreze eficient la curmarea dezordinii provocate de
barbari, dar în acelaşi timp căuta să dezamorseze tensiunea religioasă din
Orient, unde niceenii minoritari erau permanent îngrădiţi şi strâmtoraţi.