Universitatea Bucureşti

Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul

Preoţia
în învăţătura Creştinilor după Evanghelie
- lucrare de seminar-

Prof. Coordonator

Pr. Lect. Dr. David Pestroiu

Student

Ierod. Iachint (Cătălin) Vardianu

 Preoţia
în învăţătura Creştinilor după Evanghelie

În anul 1520 Biserica Romano – Catolică, păstorită de Papa Leon al X-lea, a

pronunţat excomunicarea preotului Martin Luther. Reforma acestuia a avut urmări grave
pentru întreaga lume creştină. Cele 95 de Teze ale lui Luther, care au stat la baza reformei,
au fost promotoare pentru toate formaţiunile religioase apărute de-a lungul timpului.
Deşi mulţi istorici împovărează Biserica Romei cu vina pentru izbucnirea
Reformei Luterane, susţinând că decadenţa morală, preocupările nepotrivite ale
episcopilor sau colectele sub formă de indulgenţe au născut dorinţa lui Martin Luther de a
aduce o schimbare în Biserică, vedem limpede că toate acestea n-ar fi fost suficiente
pentru declanşarea unei mişcări atât de complexe. Aceste motive nu justifică schimbarea
învăţăturii despre soteriologie, despre harul dobândit prin Sfintele Taine sau despre
sacralitatea Bisericii.
Încă din 1515 vedem că Luther, în Comentariul la Epistola către Romani, a
susţint idei contrare cu învăţătura Bisericii, spunând că mântuirea poate fi dobândită
numai prin harul dumnezeiesc. Omul, prin căderea în păcat, ar fi devenit incapabil de
săvârşirea oricărui efort personal în scopul mânturirii. Harul divin (sola gratia) şi
credinţa (sola fiede), singure ar fi suficiente pentru mântuirea omului.1
Luther a redus numărul celor şapte Taine la trei, rămânând Botezul, Euharistia şi
Pocăinţa. El a combătut preoţia sacramentală, susţinând că renaşterea morală a omului se
face prin legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea Ierarhiei harice. Această idee ignoră
sfatul Sfântului Apostol Petru care îndeamnă: Fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţior
adică smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit (I
Petru V, 5-6).

1
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală – manual pentru seminariile teologice, ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp.428-436

2
 Întreaga învăţătură a lui Luther se bazează pe Sfânta Scriptură sau mai bine zis, pe
Biblia tradusă şi adaptată după noile idei reformatoare. În acest sens el a renunţa sau a
adăugat unele cuvinte, schimbând astfel înţelesul textelor. A adăugat cuvântul numai unor
pasaje-cheie din Scriptură: eşti mântuit prin credinţă avea să devină eşti mântuit numai
prin credinţă. Epistola în care Sfântul Apostol Iacob scrie Credinţa fără fapte este
moartă a fost catalogată de Luther ca fiind o epistolă de paie, drept pentru care a fost
exclusă din canonul biblic.
În 1529, Dr. Link, un lingvist contemporan cu Luther, l-a întrebat pe acesta de ce
a făcut adăugiri în traducerea germană a Bibliei. Răspunsul lui Martin a fost: Este aşa
pentru că Martin Luther spune că e aşa!2
Deşi a mărturisit că dorinţa sa a fost aceea de a înlătura abuzurile şi greşelile
clerului catolic, dar şi de a dobândi trăirea Bisericii primare, prin toate acţiunile sale,
Martin Luther s-a depărtat de Adevăr, l-a exclus pe Hristos din Biserică, prezent în
Sfintele Taine iar în centrul cultului a aşezat o traducere greşită a textului scripturistic.
După Martin Luther, au apărut şi alţi reformatori dornici de a aduce schimbări, de
a face îmbunătăţiri şi de a afla adevărul, neştiind că adevărul este Hristos. Fiecare
reformator devenea conducătorul unei comunităţi, care la rândul ei năştea lideri, ce
propovăduiau idei asemănătoare, însă suficient schimbate pentru a forma o nouă sectă.
Membrii unei astfel de grupări şi-au luat numele de Chretiens sau Creştini după
Evanghelie (evanghelişti), aşa cum se numesc ei în România. Începutul acestei fromaţiuni
religioase se plasează la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Elveţia. Neavând un întemeietor
şi un sistematizator, evangheliştii consideră că însuşi Domnul Iisus Hristos, a cărui
învăţătură este cuprinsă în Evanghelie, este iniţiatorul mişcării din care fac parte.
Doctrina Creştinilor după Evanghelie este un amestec din concepţiile mai multor
teologi reformatori apuseni, precum Jean Calvin, Ulrich Zwingli, J. N. Darby, George
Müller.3
Primii misionari care au venit să evanghelizeze Biserica Ortodoxă Română au fost
englezul E. H. Broadbent şi elveţianul François Bernay. Acesta din urmă, venit din
Tunisia, s-a stabilit în Bucureşti, unde a început să vorbească despre Evanghelie,

2
Ibidem., p.89
3
Diac. P. I. David, Călăuză creştină – sectologie, ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, p.151

3
românilor cunoscători de limbă franceză. După convertirea mai multor personalităţi,
printre care Negruzzi şi Brăiloiu, în luna martie a anului 1900 s-a început predicarea în
limba română. Noii adepţi au continuat să se întâlnească în Bucureşti sub numele
Reunions evangèliques françaises, cu o activitate destul de bogată şi editând revista La
reunion des Croyantes pour le Culte.
În 1901, Sarah Bernay, alături de un grup de predicatori, a început evanghelizarea
creştinilor din ţara Bârsei, în limba germană, iar în 1906 activitatea lor s-a îndreptat spre
Ardeal. Aici a luat formă o asociaţie cu caracter religios, numită Crucea Albă, condusă de
un pastor luteran.
Adunarea din Ploieşti se datorează elveţianului Buhrer, care datorită calităţii sale
de bun vestitor, a fost trimis misionar în 1912. În acelaşi an s-a tipărit primul Statut de
organizare al Cultului Creştin după Evanghelie, fiind înaintat autorităţilor.
În 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, evangheliştii au ajuns şi în
Moldova. La Iaşi, Grigorie Fotino Constantinescu, primul predicator evanghelist român, a
deschis o Casă de rugăciuni. Observăm că propaganda Creştinilor după Evanghelie a
convins mulţi oameni, astfel încât, astăzi, acest cult numără 665 de comunităţi, răspândite
în toată ţara.
Evangheliştii au în centrul cultului Biblia, susţinâd că aceasta este singura
autoritate şi normă de trăire religioasă.
Asemenea unui tren care porneşte de la o linie greşită, Creştinii după Evanghelie
se raportează greşit la Sfânta Scriptură şi de aici întreaga lor învăţătură este deviată pe o
cale, care nu poate duce credincioşii la mântuire.
Învăţătura evangheliştilor precizează că oamenii trebuie să se boteze fiind maturi
şi mărturisind singuri credinţa în Domnul Hristos. Astfel, prima etapă a convertirii este
clipa în care un om decide să trăiască după modelul Evangheliei. Acest moment coincide
cu pogorârea instantanee a Duhul Sfânt peste persoana nou convertită. Al doilea pas care
trebuie făcut este mărturisirea şi acceptarea lui Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor,
reprezentate de baia rituală a botezului. Altfel spus, botezul nu se face spre iertarea
păcatelor ci el este făgăduinţa pentru o viaţă curată şi mărturisirea credinţei în Iisus

4
Hristos. Iertarea păctelor se obţine în momentul pogorârii Duhul Sfânt peste cel care ia
decizia să-L urmeze pe Hristos.4
Evangheliştii susţin aceasta invocând versetul 38 din al II-lea capitol al cărţii
Faptele Apostolilor: Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi
în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului
Sfânt. Ei afirmă că spre, din sintagma spre iertarea păcatelor, este o traducere greşită a
grecescului είς şi că ar fi fost mai potrivit folosirea cuvintelor pe baza sau din pricina
iertării păcatelor, pentru exprimarea adevărului, întrucât botezul nu aduce iertarea
păcatelor ci el este un act de mărturisire a credinţei.
Desigur că o răstălmăcire a cuvintelor ar fi în acord cu învăţătura evangheliştilor
cu privire la botez şi la Duhul Sfânt. Însă, din versetul menţionat şi tradus corect, reiese
faptul că Botezul, ca o naştere din nou, oferă iertarea păcatelor şi este urmat de pogorârea
Duhului Sfânt peste omul înnoit.
Dacă un om crede în Iisus Hristos, dar nu se botează, nu poate primi Duhul Sfânt
spre iertarea păcatelor, aşa cum susţin creştinii după Evanghelie. Acest lucru se vede din
înrebarea Sfântului Pavel adresată unor ucenici: Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi
crezut? (FA XIX, 2) iar aceştia au răspuns că nici măcar nu auziseră de acesta, întrucât
fuseseră botezaţi de către Prooroc Ioan. Atunci a fost nevoie ca Sfântul Pavel doar să-şi
pună mâinile peste ei, pentru ca Duhul Sfânt să vină asupra lor.
De aici se desprind două învăţături. Mai întâi, că Botezul în numele Sfintei Treimi
oferă iertarea păcatelor şi pe Duhul Sfânt dar şi faptul că, pentru a fi botezat şi deci pentru
a primi Duhului Sfânt este nevoie de o persoană care are deja harul Sfântului Duh.
Creştinii după Evanghelie nu recunosc acest lucru întrucât ei neagă existenţa preoţiei
sacramentale.
Iisus Hristos – Arhiereul Veşnic, i-a hirotonit pe cei doisprezece Apostoli zicându-
le: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor
fi ţinute (In. XX, 21-23). La rândul lor, Sfinţii Apostoli au hirotonit episcopi, preoţi şi
diaconi şi astfel succesiunea harului apostolic s-a păstrat până în zilele noastre.
Episcopul este singura autoritate care poate transmite harul preoţiei. Martin
Luther, ca preot, nu putea hirotoni şi astfel toţi fiii reformei au fost lipsiţi de succesiunea
4
Charles C. Ryrie, Teologie elementară, ed. BEE International, Dallas, Texas, 1993, p.362

5
apostolică. Neavând har, pentru toate formţiunile religioase de tip reformator, Sfintele
Taine sunt lucruri stăine. Astfel, sunt de înţeles eforturile zadarnice pe care le-au depus
reformatorii şi toţi liderii sectelor creştine, pentru a explica inexistenţa unei succesiuni
apostolice, caracterul simbolic al Sfintelor Taine şi tăgăduirea prezenţei în chip real a
Mântuitorului Iisus Hristos în cadrul Sfintei Liturghii.
Creştinii după Evanghelie susţin că prezbiterii şi diaconii au existat în vremea
Noului Testament, dar că o a treia poziţie distinctă, cea a episcopilor, nu este observată în
vremea Apostolilor. Episcopii şi prezbiterii sunt consideraţi de obicei, împlinitori ai
aceleiaşi slujbe. Este adevărat faptul că în perioada Apostolilor termenul prezbiter era
folosit pentru a defini atât preotul, cât şi episcopul. Spre sfârşitul secolului I, în Didahia
Sfinţilor Apostoli se menţionează ca fiecare adunare să hirotonească proprii săi episcopi
şi diaconi.5 Prin aceasta Apostolii îndeamnă comunităţile să aleagă oameni, pe care să-i
propună spre a fi hirotoniţi preoţi şi diaconi. Episcopii erau hirotoniţi şi aşezaţi să
păstorească anumite zone, ce cuprindeau mai multe comunităţi. De acest lucru se ocupau
Apstolii înşişi.
Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă adresată ucenicului său, Timotei, pe care îl
aşezase episcop în Efes, îl îndeamnă să nu primească pâră împotriva unui preot, fără
numai de la doi sau trei martori (I Tim. V, 17). Acest amănunt dovedeşte distincţia dintre
episcop şi preot dar şi superioritatea primului faţă de cel de-al doilea. Evangheliştii,
ignorând acest verset scripturistic, cred că există o faţetă legitimă a succesiunii apostolice
în aceea că doctrina apostolică este cea pe care ar trebui să o transmită toate generaţiile.
Aceasta fiind o succesiune de doctrină şi nu de ordinare.
Biserica Creştină după Evanghelie din România este formată din totalitatea
Bisericilor Locale Creştine după Evanghelie, aflate pe teritoriul ţării noastre. Acestea sunt
autonome şi egale unele faţă de celelalte, în condiţiile Mărturisirii de Credinţă şi ale
Statutului de organizare. 6
Întrucât nu au preoţie sacramentală, membrii Cultului Creştin după Evanghelie se
bucură de o preoţie universală, care le oferă posibilitatea mai multor slujiri. Astfel fraţii

5
Învăţătură a Sfinţilor Apostoli, trad. de Pr.Dr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, cap.XV,
p.34
6
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea BCER-UBCE, apărut în Monitorul Oficial al României, partea
I, Nr.638/4.IX.2008, cap. I, art.9.

6
credincioşi, cu o viaţă spirituală matură, pot sluji sub autoritatea Bisericii locale, ca:
presbiteri, învăţători, evanghelişti, misionari, diaconi. 7 În Biserica locală există comitetul
prezbiterilor, ca organ de conducere. Acesta are dreptul de a numi slujitorii în Biserică, de
a exclude şi a reprimi membrii.
Membrii Comitetului de prezbiteri sunt recunoscuţi în Biserică pe baza
caracterului şi calităţilor de slujire, descrise în I Tim III, 1-7 şi Tit I, 5-9, a darului primit
din partea Duhului Sfânt, practicat şi recunoscut în Biserică, dar şi pe baza chemării şi
responsabilităţii pe care şi le asumă în conducere şi administrare.
Creştinii după Evanghelie consideră că toţi membrii unei Biserici locale au
anumite daruri spirituale, însă nu toţi sunt persoane oficiale în biserică. Totuşi, cei care
deţin poziţii ar trebui să exercite anumite daruri spirituale. Prezbiterii îi învaţă pe alţii şi
conduc biserica, iar diaconii trebuie să exercite darul slujirii.
Darurile sunt date în mod egal bărbaţilor şi femeilor, însă funcţiile principale în
biserică trebuie şă fie ocupate de bărbaţi. Singurul dar pe care Dumnezeu nu l-a dat
femeilor este acela al apostoliei. Întrucât unui pastor se cere să fie bărbatul unei singure
femei, această funcţie nu poate fi ocupată de femei.
În lipsa unui episcop, prezbiterului îi revine sarcina de a supraveghea lucrarea
bisericii în toate aspectele ei. El este dator să conducă şi să prezideze, însă nu ca un domn
sau ca un dictator, dar având totuşi control şi autoritate. Este de dorit ca acest aspect al
lucrării de prezbiter să implice darul spiritual al conducerii.8
O altă îndatorire a pastorului este proclamarea şi explicarea doctrinei, cât şi
apărarea ei împotriva altor învăţături. Acesta trebuie să cunoască bine învăţătura credinţei
sale şi să fie capabil să explice şi să îndoctrineze.9
Pentru a putea îndeplini activitatea de pastoraţie, un bărbat trebuie să întrunească
mai multe calităţi. Prezbiterul trebuie să fie fără prihană, astfel încât niciun fel de acuzaţie
să nu i se poată aduce. El trebuie să fie bărbatul unei singure neveste. Să nu fie băutor de
vin, să fie înţelept adică sensibil, ordonat, primitor de oaspeţi, capabil şi doritor să înveţe,
pentru a instrui pe alţii, să nu fie dedat la violenţă fizică, să fie răbdător, să nu fie certăreţ,
să nu iubească banii şi să nu fie încăpăţânat. Prezbiterului i se impune nu numai să fie
7
Ibidem., cap. al II-lea, secţiunea a III-ea, art.29.
8
Charles C. Ryrie, op.cit., p.447
9
Ibidem., p.448

7
căsătorit, ci să aibe şi copii aflaţi la o vârstă suficient de matură ca să-şi arate dedicarea
voluntară faţă de familie. Întrucât Creştinii după Evanghelie primesc botezul la o vârstă
matură, copiii pastorului pot fi nebotezaţi. Acest lucru nu este în acord cu precizările
Sfântului Apostol Pavel, care spun că fiii preotului trebuie să fie credincioşi, nu sub
învinuire de desfrânare sau neascultători (Tit I, 6).
Un om nou convertit nu poate fi numit prezbiter, ca nu cumva să devină plin de
sine şi această mândrie să-l ducă la cădere.
Evangheliştii acordă o atenţie deosebită alegerii pastorului, întrucât de acesta
depinde creşterea spirituală a bisericii locale. Conducătorii trebuie să fie selecţionaţi în
primul rând pe baza calificărilor spirituale şi nu pe baza înzestrărilor, a talentelor sau a
capacităţilor. Oamenii sunt calificaţi pentru a sluji într-o biserică, doar dacă întrunesc
criteriile prezente în epistolele pauline. O evaluare corectă a calităţilor unei persoane se
face doar de cei care au trăit o perioadă îndelungată în imediata apropiere a acelei
persoane.10
În lucrarea sa, Dinamica Bisericii, Gene Getz afirmă cu tristeţe că adeseori, în
Comitetul prezbiterilor sunt alese persoane care au un succes profesional remarcabil.
Judecăţile în alegerea pastorilor sunt bazate pe perspicacitatea financiară şi pe capacităţile
administrative ale acestora. Este de înţeles aceasta întrucât, în lipsa Harului, doar nişte
buni manageri şi oratori pot asigura creşterea spirituală a comunităţilor evanghelice. S-a
ajuns la concluzia că pastorii plătiţi au o lucrare publică mai vizibilă decât cei neplătiţi. 11
Acest lucru este exact invers în Bisericile care deţin Succesiunea Harică Apostolică.
Observăm că preoţii ortodocşi, care slujesc în spitale şi care au un venit mai mic, sunt
mai solicitaţi şi depun o activitate mai intensă faţă de cei care păstoresc o parohie
propriu-zisă.
Dedicarea pastorilor nu ar trebui să fie condiţionată de recompensele financiare pe
care le primesc, ci, ca unii care pretind că învaţă adevărul, ar trebui să fie mânaţi de
modelul apostolilor, care nu aveau nici traistă, nici pâine, nici două haine, atunci când
mergeau la propovăuire (Lc. IX, 3).

10
Gene A. Getz, Dinamica Bisericii- învăţătura despre Biserică, ed BEE International, Dallas, Texas, 1992,
p.149
11
Ibidem., p.152

8
 Sunt două moduri în care prezbiterii sunt aleşi. În sistemul de conducere federală,
cum este şi sistemul Creştinilor după Evanghelie, pastorii sunt aleşi de către Comitetul
Prezbiterilor al unei biserici locale. În organizarea congregaţională prezbiterii sunt aleşi
de către comunitate.
În Biserica Creştină după Evanghelie, ordinarea pastorior constă în simpla
recunoaştere şi susţinere a lor de către membrii comunităţii. Evangheliştii par să ignore
gestul Sfinţilor Apostoli de punere a mâinilor peste cei pe care îi hirotoneau episcopi,
preoţi sau diaconi. Sfântul Pavel îi scrie Episcopului de Efes, Timotei: Nu fii nepăsător
faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-
marilor preoţilor (I Tim. IV, 14). Tot Sfântul Aostol Pavel l-a încredinţat pe ucenicul său,
Tit, cu hirotonirea de preoţi pentru cetăţile din Creta (Tit. I, 5). Cu toate acestea, petru
evanghelişti punerea mâinilor de către apostoli este doar un simbol vizibil al ordinării.
Într-o biserică locală este nevoie să fie mai mulţi diaconi. Lucrarea acestora nu
este limitată, aceştia putând face orice le este încredinţat de către prezbiter. Diaconilor li
se cere să deţină aceleaşi calităţi care se impuni prezbiterilor.
Întrucât alegerea pastorilor şi a diaconilor nu presupune şi o învestire harică,
Creştinii după Evanghelie îşi pun problema cât pot aceştia să-şi deţină poziţiile. În
Scriptură nu se menţionează ceva clar cu privire la durata slujirii. Astfel, Cultul Creştin
după Evanghelie a formulat câteva situaţii care atrag eliberarea din slujba de prezbiter:
trăirea în păcat, abaterea de la caracterul moral al prezbiterului, abateri de la Mărturisirea
de Credinţă şi de la Statutul de organizare, incapacitate fizică sau intelectuală, inactivitate
în cadrul Comitetului de prezbiteri.12
În virtutea preoţiei universale, credincioşii unei Bisericii locale pot lucra în
domenii de conducere şi administrare, păstorire, edificare spirituală şi echipare,
proclamarea Evangheliei, întemeiere de noi biserici, promovarea valorilor creştine în
spitale, centre de plasament, grădiniţe şi alte organizaţii dar şi alte slujiri în conformitate
cu Mărturisirea de Credinţă.
În Cultul Creştin după Evanghelie pot activa şi femei. Astfel, surorile
credincioase, cu viaţă spirituală matură, pot sluji conform darurilor spirituale primite şi

12
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea BCER-UBCE, apărut în Monitorul Oficial al României,
partea I, Nr.638/4.IX.2008, cap. al II-lea, secţiunea a V-a, art.37

9
recunoscute, sub autoritatea bisericii locale în lucrarea cu femeile, cu adolescenţii şi cu
copiii, în domeniul muzical, activităţi sociale şi de caritate şi în promovarea valorilor
creştine.
Autoritatea fiecărui slujitor al bisericii este recunoascută prin exemplul personal
de viaţă şi slujire. Doar Comitetul prezbiterilor poate angaja personal pentru lucrări
spirituale sau administrative, tot el fiind autoritatea care poate desface contractul de
muncă al personalului.13
Biserica Creştină după Evanghelie nu are sacamente ci doar acte de cult. Conciliul
de la Trident a definit sacramentul ca ceva prezentat simţurilor, care are puterea prin
instituţia divină, nu numai de a semnifica, ci şi de a transmite har în mod eficient.14
Neavând preoţie sacramentală, evangheliştii practică doar acte de cult. Acestea sunt
botezul şi cina domnului. Căsătoria, în doctrina evanghelică, a fost poruncită de
Dumnezeu şi simbolizează importanţa relaţiei dintre Hristos şi Biserică. Deasemenea,
rugăciunea pentru cei bolnavi implică biserica prin intermediul pastorilor.
Ideea fundamentală din doctrina acestora, este că cel hotărât să ducă o viaţă
creştină, nu mai are de ce să se considere păcătos, ci se crede liber de păcate. Ca urmare a
acestei credinţe, ei nu mai simt nevoia să zică Tatăl nostru, fiindcă Hristos a răscumpărat
toate păcatele şi nu mai are niciun rost cererea:şi ne iartă nouă greşelile noastre.
Odată căpătată această convingere, se dispensează de toate mijloacele de sfinţire
ale Bisericii, considerându-se mântuiţi de sângele vărsat pe cruce, pe Golgota. 15 Această
învăţătură nu corespunde cu textul Sfintei Scripturi în care se spune că dacă zicem că nu
avem păcat ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi (I Ioan I, 8) sau Mărturisiţi-vă
unul altuia păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii (Iacob V, 16).
La întrebarea Se poate pierde mântuirea? Biserica Evanghelică evită să răspundă
în mod clar, însă recunoaşte faptul că ideea că toţi evangheliştii se mântuiesc a apărut
recent în bisericile evanghelice din România, dar a stârnit multe dispute şi a făcut
victime printre credincioşi..16 Este imposibil ca o biserică, despre care se crede că este

13
Ibidem., secţiunea a III-a, art.29-30
14
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p.517
15
Pr. Al. N. Constantinescu, Sectologie – istoricul şi combaterea sectelor, ed Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1943, p.41
16
Ieremia Rusu, Se poate pierde mântuirea?, în revista Calea Credinţei, ian-apr, 2005, p.15

10
păstrătoare a adevărului, să accepte şi să predice învăţături care determină pe credincioşii
săi să cadă în loc să sporească spiritual.
În 1977, PS Antonie Plămădeală, Episcop Vicar Patriarhal, a luat parte la lucrările
Comitetului Executiv şi ale Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
întrunite la Geneva între 25 iulie şi 6 august. Cu această ocazie,vorbin despre preot şi
comunitatea mărturisitoare, a precizat: În Biserica tradiţională rolul de învăţător l-a avut
întotdeauna preotul, căci nu toţi sunt învăţători, zice Scriptura. Comunitatea e toată
mărturisitoare, deoarece toţi mărturisesc Crezul, mărturisirea de credinţă, dar mandatul
de învăţător a fost transmis preotului. Tendinţa protestantă este pe de o parte de a
diminua rolul preotului dar de fapt de a înmulţi preoţii: câţi credincioşi, atâţia preoţi.
Formele mărturisirii Bisericii sunt: cultul, cu tot ce implică el, adică liturghia, tainele,
slujbele indicate de textele canonice bisericeşti, predica în Biserică.17
Nu se ştie exact ce motive l-au determinat pe Martin Luther să propovăduiască
altceva decât Adevărul şi să formuleze o erezie care să se ramnifice în mii de secte.
În lucrarea Rugăciune şi lumină mistică, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa
formulează o ipoteză, conform căreia, evreii au speculat revolta lui Martin Luther
împotriva indulgenţelor, cel mai serios motiv invocat de el, pe lângă corupţia Romei, în
ruperea de Papalitate. În acest sens se pare că ei l-au încurajat promiţându-i prin rabinii şi
intelectualii pe care-i cunoştea, că se vor creştina în masă, trecând la luteranism, dacă el
se rupe de Vatican. Numai aşa se explică brusca lui dragoste faţă de evrei si apoi
întoarcerea la sentimente de ură, când aşteptările lui au fost înşelate, toţi evreii botezaţi
lepădându-se de Hristos şi dovedindu-se că toate convertirile fuseseră mincinoase şi
ordonate de rabinat.18 Reforma lui Luther, a pornit de la principii religioase, însă, curând
a căpătat un caracter social-politic şi chiar a degenerat într-o serie de revoluţii, răscoale şi
războaie, nu numai pentru libertăţile religioase, dar în primul rând pentru anumite
drepturi politice şi economice.19

17
PS Antonie Plămădeală Episcop Vicar Patriarhal, Întâlniri confesionale peste hotare, în revista BOR, an
1977, nr 9-12, p.890
18
Ierom. Visarion Moldovean şi Bogan Mateciuc, op. cit., p.213
19
Pr. Al. Scvosnicov, Psihologia sectelor, Imprimeria Chişinău, 1939, p.47

11
 Aici stă cheia tuturor reformelor şi sectelor. Dacă Luther a fost marioneta evreilor,
toate sectele care există astăzi sunt instrumente în mâna lor, chiar dacă unii reformatori au
fost convinşi, în naivitatea lor, că fac bine.
Dumnezeu va descoperi lumii adevărul, la vremea cuvenită.

Bibliografie

12
 Izvoare scripturistice

 Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea şi cu purtarea de grijă a

Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, ed. IBM, Bucureşti, 1988

Opere patristice

 Didahia sau Învăţătură a Sfinţilor Apostoli, trad. de Pr.Dr. Dumitru Fecioru, ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1995.

Lucrări şi studii

 Constantinescu, Pr. Al. N., Sectologie – istoricul şi combaterea sectelor, ed

Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943.
 David, Diac. P. I., Călăuză creştină – sectologie, ed. Episcopiei Argeşului, Curtea
de Argeş, 1994.
 Getz, Gene A., Dinamica Bisericii- învăţătura despre Biserică, ed BEE
International, Dallas, Texas, 1992.
 Moldovean, Ierom. Visarion şi Mateciuc Bogan, Ereziile Apusului – Despre
protestantism şi ispitele raţionamentului creştin, ed. Vicovia, Bacău, 2007.
 Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2004
 Ryrie, Charles C., Teologie elementară, ed. BEE International, Dallas, Texas,
1993.
 Scvosnicov, Pr. Al., Psihologia sectelor, Imprimeria Chişinău, 1939

13
 Publicaţii

 Plămădeală, PS Antonie, Episcop Vicar Patriarhal, Întâlniri confesionale peste

hotare, în revista BOR, nr 9-12, an 1977.
 Rusu Ieremia, Se poate pierde mântuirea?, în revista Calea Credinţei, ian. – apr.,
2005.
 Statutul pentru organizarea şi funcţionarea BCER-UBCE, apărut în Monitorul
Oficial al României, partea I, Nr.638/4.IX.2008.

14