Sfântul Vasile cel Mare - Despre Sfântul Duh

Introducere
Sinodul de la Niceea (325) formulează credința în Persoana Duhului Sfânt fără nicio
precizare dogmatică. Astfel, articolul din Simbolul Credinței cu privire la Sfântul Duh este
succint: „Cred... și în Sfântul Duh – kai eis to Aghion Pnevma.” Erezia lui Arie nu era numai
hristologică, ci triadologică, întrucât, pentru el, numai Tatăl este ființă fără început și cu totul
transcendentă, iar tot ce este în afara Lui este creat, deci o altă ființă de altă natură inferioară.
Adepții lui Arie vor pune pentru prima dată problema Sfântului Duh. Arienii s-au împărțit în 3
grupări: riguroși sau anomei (nu acceptau nici că Logosul este Dumnezeu, și nici că este
anomoios – asemenea), moderați (acceptau că Logosul este asemenea cu Tatăl după ființă –
omoiousios), arienii propriu-ziși (Logosul este omoios – asemenea cu Tatăl). Arienii moderați
în frunte cu Eustațiu de Sevasta au atacat Persoana Sfântului Duh. Pentru ei, Duhul Sfânt este
o creatură, un duh slujitor asemenea îngerilor.1
Momentul crucial pentru izbucnirea noii erezii a fost ruperea comuniunii dintre Sfântul
Vasile cel Mare și Eustațiu. Abia în anul 376 Sfântul Vasile îi reproșa lui Eustațiu că a
naufragiat de la dreapta credință.2 Fiind acuzat de calomniatori că propagă o învățătură
oscilantă despre Sfântul Duh, pe 7 septembrie 374, Sfântul Vasile cel Mare va folosi într-un
cadru liturgic două formule doxologice prin care arată învățătura corectă despre Sfântul 1Duh:
Slavă Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh (o formulă tradițională) și Slavă Tatălui și Fiului și
Sfântului Duh (o formulă cu totul nouă). Acuzat fiind de faptul că introduce inovații în
învățătura Bisericii și sfătuit de Amfilohie de Iconiu, Sfântul Vasile va alcătui o lucrare în
care a explicat sensul formulelor sale doxologice și a prezentat pe larg învățătura despre
Sfântul Duh. Lucrarea a fost terminată în anul 374.
Conținut:
Lucrarea constă în 30 de capitole, primul și ultimul fiind introducerea respectiv
încheierea. Conținutul lucrării poate fi împărțit în trei părți: prima parte (cap. 2-5) expune și
combate sofismul ereticului Aetius; partea a doua (cap. 6-8), revine la dogma hristologică, iar
partea a treia (cap. 9-29) expune învățătura corectă despre Sfântul Duh.
Ca o privire de ansamblu, Sfântul Vasile afirmă monarhia Tatălui, Care este principiul a
tot ce există, inclusiv al Fiului și al Sfântului Duh. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut iar
Sfântul Duh este purces din Tatăl. Sfântul Vasile folosește imaginea ieșirii suflului din gură, a
respirației, pentru a exprima într-un mod plastic purcederea, însă precizează că această
imagine nu trebuie înțeleasă la propriu, ci numai spre a se forma o idee superficială legată de
1
Socrate, Istoria bisericească, II, 45.
2
În Epistola 244.

1
relația dintre Tatăl și Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este o natură simplă și neperceptibilă cu
simțurile trupești, fiind cunoscut după lucrările Sale. Lucrarea Sa începe din veșnicie și poartă
pecetea desăvârșirii. El participă la crearea lumii văzute, cât și a lumii nevăzute, a îngerilor,
care datorită harului Său capătă o anumită stare de desăvârșire chiar de la creație. Diferența
dintre Duhul Sfânt și îngerii – duhurile slujitoare, nu este de grad, ci de ființă, precum este
deosebirea dintre meșter și lucrarea mâinilor lui.
Sfântul Duh viază în intimitatea dumnezeirii, alături de Tatăl și de Fiul; este egal cu
Tatăl și Fiul, este pretutindenea prezent, este dătătorul vieții, sfințitorul, și lumina cea
duhovnicească, cea care se dă oricărei puteri spirituale pentru aflarea adevărului.
Sfântul Duh participă la iconomia divină a mântuirii alături de Tatăl și Fiul: ungerea
patriarhilor, încredințarea legii, minunile Mântuitorului. Va fi prezent și al judecata finală. În
prezent, Duhul Sfânt lucrează în Biserică pentru împroprierea lucrării mântuitoare săvârșite de
Mântuitorul Hristos. Sfântul Duh este principiul ordinii morale, Cel ce veghează ordinea în
univers. Nimeni nu Îl poate cunoaște pe Dumnezeu fără Duhul Sfânt, de aceea, credința în
Tatăl și Fiul fără credința în Duhul Sfânt nu este folositoare.
Partea I
Aetius considera că, de vreme ce Sfântul Apostol Pavel, în formula toate vin de la Tatăl
prin Fiul în Duhul Sfânt (I Co 8, 6), folosește expresii diferite pentru cele Trei Persoane
Divine, înseamnă că există deosebiri și inegalități între Acestea. Sfântul Vasile cel Mare
demonstrează mai întâi că acest mod de gândire este specific cugetării latine (cap. 3),
necunoscut fiind Sfintei Scripturi (cap. 4), și că Sfânta Scriptură folosește fără deosebire
prepozițiile ex (din), dia (prin) și en (în), atunci când vorbește despre Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt (cap. 5)
Aetius este unul dintre principalii învățători anomei, aparținând așadar grupării celei
mai radicale a arianismului. Ucenicul lui Aetius, Eunomie, îi era cunoscut foarte bine
Sfântului Vasile, din moment ce îi combătuse erezia în cele trei cărți Contra lui Eunomie.
Aetius, prin raționamentul său, voia să desemneze prin expresiile de la Care pe Creator
(Tatăl), prin Care pe colaborator sau instrumentul și în Care timpul sau locul. Astfel, din
moment ce expresiile desemnează diferitele naturi, Persoanele Sfintei Treimi nu mai sunt de o
ființă, ci de naturi (ființe) diferite. Sfântul Vasile arată că Sfânta Scriptură folosește expresiile
cu pricina pentru a desemna lucruri diferite, nereferindu-se mereu la materie. Astfel, în Rm.
11, 36, se scrie: Toate s-au făcut de El, prin El și în El, deci toate cele trei expresii sunt
atribuite aceluiași subiect, Iisus Hristos. Oferind multe exemple prin care Sfântul Vasile arată
că cele trei expresii: din/de la/ex ou – prin/di' ou – în/en ou nu desemnează natura, în
Scriptură, ci mai degrabă iconomia sau lucrarea. Concluzia Sfântului Vasile este că „libertatea
Sfântului Duh nu este aservită întru totul logicii celor din afară, că în fiecare împrejurare
Scriptura acomodează expresiile după nevoi.”3
Partea a doua

3
Despre Sfântul Duh, IV, p. 21.

2
 Cap. 6-8 tratează despre Fiul, reafirmând egalitatea Lui cu Tatăl (cap. 6), stabilită în
Sinodul I Ecumenic, apoi demonstrează cu texte scripturistice (cap. 7-8) că prepozițiile
folosite într-un anumit context pentru a exprima lucrarea Tatălui sunt folosite în alt context
pentru Fiul și invers. Împotriva celor care afirmă că Fiul nu este cu Tatăl – meta tou Patros, ci
după Tatăl – meta ton Patera, Sfântul Vasile afirmă că indiferent din ce perspectivă ar privi
ereticii subordonarea Fiului, această idee este fără sens. Astfel, în ceea ce privește o
subordonare temporală, Sfântul Vasile spune că imposibil să introduci timpul în relația dintre
Tatăl și Fiul, întrucât „nicio perioadă de timp nu se intercalează în legătura firească a Fiului cu
Tatăl.”4 Primele cuvinte din prologul ioaneic: La început era Cuvântul, stabilesc limita
gândirii omenești, întrucât oricât am încerca să pătrundem cu cugetarea dincolo de acest la
început, nu vom putea să gândim ce este înainte de început, căci însăși ideea unui ceva înainte
de început este absurdă potrivit judecății omenești. Dar faptul că Logosul era în acest la
început, arată că El era înainte de început, ca Cel ce este mai presus de timp, de loc, de spațiu.
Un alt argument al subordonării Fiului era cel de stare: Fiul este de-a dreapta Tatălui,
deci este mai jos decât Tatăl. De-a dreapta nu indică însă un loc, ci un raport de egalitate,
întrucât, dacă înțelegem dreapta după rațiune omenească, asta înseamnă că există și o stânga,
ceea ce înseamnă că am introduce limitările omenești în firea divină.
Către cei care afirmă că nu se cade să se spună despre Fiul cu Care (meth'ou) ci prin
Care (di'ou), Sfântul Vasile scrie că cele două expresii nu se contrazic, ci se completează.
Astfel, atunci când vorbim de slava și demnitatea Fiului, zicem că acestea sunt cu Tatăl, deci
este de aceeași slavă, iar când avem în vedere bunurile pe care ni le-a dat sau aducerea noastră
la Dumnezeu, mărturisim că acest har s-a făcut lucrător în noi prin El și în El. Diferitele
numiri pe care Scriptura le atribuie Mântuitorului nu demonstrează inferioritatea Sa, întrucât
ele nu sunt nume de ființă, ci de lucrări. Astfel, atunci când este numit păstor, cale, ușă,
lucrător, Hristos este arătat în funcție de lucrările Sale înfăptuite cu noi, căci El este păstorul
oilor cuvântătoare, Calea pe care merg oamenii spre Dumnezeu.
Când Mântuitorul zice: Toate ale Mele ale Tale sunt – arată pe Tatăl principiul celor
create; când zice că ale Tatălui ale Mele sunt – arată că nu are nevoie de ajutor pentru a
săvârși ceva, nici că i se încredințează împlinirea fiecărei lucrări ca unui slujitor, ci participă
în chip liber la acestea. „Încărcat de bunătățile părintești, Cuvântul, reflectând strălucirea
Tatălui, toate le face asemenea Celui Care L-a născut.”5
Partea a III-a
„Duhul Sfânt” este numele ființei fără de trup, nemateriale și simple; faptul că este
numit Duh impune o gândire la o fire spirituală, cu putere infinită, nelimitată în spațiu, a cărei
existență nu se măsoară cu secole și ani, care abundă de bunătăți. „Desăvârșitor al altora, El
nu duce lipsă de nimic. Trăiește nu pentru că I-a dăruit cineva viața, ci pentru că El însuși este
dătătorul vieții.”6 Este de la început desăvârșit (deci nu se desăvârșește treptat), stă de Sine și
se află peste tot; inaccesibil după ființă, perceput numai după bunătate; simplu după esență,

4
Ibidem, VI, p. 28.
5
VII, p. 36.
6
IX, p. 38.

3
variat după lucrări. Se află în întregime în fiecare și în întregime se află peste tot prezent. Se
comunică și se împarte fără a suferi ceva.7
Duhul Sfânt este asemănat cu raza solară care se află peste tot mereu. La fel și Duhul
Sfânt, pe când se află în fiecare om ca și când ar fi singurul, împarte în continuare întreg harul
Său tuturor, iar cele ce se împărtășesc de Duhul se bucură pe cât este cu putință firii lor, nu pe
cât Duhul poate să se împărtășească. Unirea intimă a Duhului cu sufletul se face prin
abținerea de la păcate: „Prin urmare, când se va curăța cineva de rușinea pe care a contractat-o
din răutate și va reveni la frumusețea firească și va reflecta prin curățire, ca într-o oglindă
împărătească, vechiul chip, numai atunci va putea să se apropie de Paraclet. Acesta însă
strălucind, precum strălucește soarele înaintea ochiului curat, îi va arăta acestuia în el însuși
imaginea Celui nevăzut. În fericita contemplare a chipului vei vedea frumusețea arhetipului.” 8
Către cei ce zic că nu trebuie așezat Duhul Sfânt în aceeași ordine cu Tatăl și cu Fiul, se
poate răspunde prin porunca botezului: Matei 28, 19-20. Astfel, de vreme ce Însuși
Mântuitorul proclamă supremația Sfintei Treimi în Cele Trei Persoane, iar Tradiția
Bisericească a mărturisit acest lucru, atunci orice încercare de respingere a acestei învățături
înseamnă o punere-împotrivă Bisericii.
Către cei care zic că este suficient să se boteze cineva numai în numele Domnului: deși
Sfântul Apostol Pavel omite adesea numele Tatălui și al Sfântului Duh atunci când vorbește
de Botez (Galateni 3, 27: Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat; Romani 6,
2: Câți în Hristos v-ați botezat, în moartea Lui v-ați botezat etc.), aceasta nu înseamnă că
Botezul se face numai în numele lui Hristos, căci împreună cu Hristos este și Tatăl și Duhul
Sfânt, deoarece Tatăl L-a uns pe Fiul (Cel uns – Mesia) cu ungerea care este Duhul.9
Referindu-se la obiecția pnevmatomahilor că nu este suficient argumentul potrivit
căruia, de vreme ce scrierile scripturistice învață botezul și în numele Sfântului Duh, atunci
Sfântul Duh este deopotrivă cu Tatăl și cu Fiul, aducând în discuție și botezul în numele lui
Moise, Sfântul Vasile formulează învățătura despre tip și anti-tip. Typoi sunt persoane și
evenimente din Vechiul Testament care au prefigurat persoane și evenimente din Noul
Testament. Tipul este doar o prefigurare, de vreme ce botezul în numele Sfintei Treimi este
dătător de har.10 Hristos S-a întrupat, a dus o viață smerită, a suferit patimi, cruce, moarte și
înviere pentru ca, imitându-L, omul mântuit să recapete acea veche înfiere. Prin urmare,
pentru desăvârșirea vieții spirituale, este necesară imitarea lui Hristos nu numai prin blândețe,
smerenie și mărinimie, ci și prin moarte, pentru a ajunge la înviere. Imităm moartea lui
Hristos prin faptul că ne îngropăm împreună cu El prin botez. Cum ne îngropăm? Prin
întreruperea felului de viață precedent prin nașterea de sus. Prin Duhul Sfânt „are loc
restabilirea în paradis, ridicarea în împărăția cerurilor, redobândirea înfierii, îndrăzneala de a
numi pe Dumnezeu-Tatăl nostru, împărtășirea de harul lui Hristos, viețuirea ca fii ai luminii,
părtășia la slava veșnică și, într-un cuvânt, împărtășirea de toate binecuvântările în acest veac
și în cel viitor.”11
7
IX, p. 39.
8
IX, p. 439.
9
XII, p. 43.
10
XIV, pp. 45-48.
11
Despre rolul Botezului și lucrarea harică a sa în cap. XV, pp. 49-51.

4
 Duhul Sfânt este nedespărțit de Tatăl și de Fiul din orice punct de vedere, atât la crearea
lumii spirituale, cât și la mântuirea oamenilor și la judecata viitoare. Tatăl este cauza
primordială a existenței tuturor, Fiul este cauza creatoare și Duhul Sfânt este cauza
desăvârșitoare. Cele create există prin voia Tatălui, au fost aduse la existență prin lucrarea
Fiului și s-au desăvârșit prin prezența Duhului. Aceasta nu implică existența a trei principii,
nici că lucrarea unei Persoane este nedesăvârșită, deoarece Principiul celor ce există este unul,
Care creează prin Fiul și desăvârșește prin Duhul. 12 Duhul Sfânt este principiul ordinii morale.
Orice doxologie adusă lui Dumnezeu nu se poate face fără Duhul Sfânt, căci El este Cel care
deschide posibilitatea firii create să urce spre Dumnezeu. Cei ce vor merge în iad se vor
despărți în întregime de Duhul, pentru că, deși nu se amestecă cu cei nevrednici, se pare că se
află în cei care au fost o dată pecetluiți și așteaptă întoarcerea și mântuirea lor, însă atunci se
va îndepărta în întregime de sufletul celor care au pângărit harul Său.13
Faptul că mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh nu implică numărarea
persoanelor în sensul matematic, plecând de la unitate și ajungând la pluralitate, ca și cum am
zice unu, doi și trei sau primul, al doilea sau al treilea. „Adorând pe Dumnezeu din
Dumnezeu”, mărturisim specificul ipostaselor, dar nu separăm unitatea, întrucât în
Dumnezeu-Tatăl și în Dumnezeu-Fiul există același chip. Fiul există în Tatăl și Tatăl în Fiul,
pentru că Tatăl este la fel ca Fiul și Fiul este la fel ca Tatăl. Unul este și Duhul Sfânt, enunțat
separat, dar unit cu Tatăl cel unic prin Fiul cel unic. Duhul nu este o creatură, căci cum ar
putea o creatură să locuiască în intimitatea dumnezeirii. Duhul Sfânt dă celor ce iubesc
adevărul puterea de a contempla chipul, nu arată din afară chipul, ci ne conduce spre
cunoaștere prin intermediul viețuirii în El. „drumul cunoașterii lui Dumnezeu pornește de la
Duhul cel unul, trece prin Fiul cel unul și ajunge la Tatăl cel unul. Și invers, bunătatea,
sfințenia și demnitatea împărătească pornesc de la Tatăl, trec prin Fiul cel unul și ajung la
Duhul.”14
Superioritatea firii Duhului iese în evidență nu numai din faptul că are aceleași denumiri
și este părtaș la acțiunile Tatălui și ale Fiului, ci și din faptul că este la fel de greu de
contemplat. Duhul este bun din fire, după cum și Tatăl este bun și Fiul este bun. Creatura, din
contră, participă la bunătate, alegând binele. Duhul cunoaște adâncurile lui Dumnezeu, pe
când creatura cunoaște pe cele negrăite prin mijlocirea Duhului. Duhul Sfânt este creator al
vieții, împreună cu Dumnezeu Tatăl Cel care pe toate le însuflețește și cu Fiul Care dă viață.
Chiar dacă Duhul este dat de Dumnezeu ca dar (de unde pnevmatomahii scoteau ideea că
Duhul Sfânt ca dar nu poate primi aceeași cinste ca și Creatorul sau dătătorul darului), El este
dar care dă viață.15
Duhul Sfânt este puterea care desăvârșește ființele raționale. Ceea ce este la ochiul
sănătos puterea de a vedea, același lucru este lucrarea Duhului în sufletul curat. Ceea ce este
meseria pentru cel ce a deprins-o, același lucru este și harul Duhului pentru cei ce l-au primit;
este totdeauna prezent în el, chiar dacă nu lucrează continuu. După cum cuvântul se află în
suflet, sub formă de gând și este exprimat cu ajutorul limbii, sub aceeași formă se află și
12
XVI, p. 53.
13
XVI, p. 56.
14
XVIII, p. 62.
15
XXIII, pp. 71-72.

5
Duhul Sfânt în noi când strigă în inimile noastre Ava Părinte, și când vorbește în locul
nostru.16
Interpretare anagogică la Ieșire, 33, 21: Iată loc lângă mine și stai pe piatră. Prin loc se
înțelege contemplarea în Duhul, stare în care aflându-se Moise (adică sufletul omului), a putut
să vadă pe Dumnezeu, care i se înfățișa în măsura în care putea fi cunoscut. 17 Adorând pe Fiul,
adorăm pe Cel ce este chipul lui Dumnezeu și Tatăl; adorând pe Duhul adorăm pe Cel ce arată
în Sine divinitatea Domnului. După cum în Fiul vedem pe Tatăl, la fel în Duhul vedem pe
Fiul.
Despre semnificația duminicii: „Această zi este una și în același timp a opta și
simbolizează pe aceea cu adevărat una și a opta zi la care s-a referit Psalmistul în unele
suprascrieri ale psalmilor (Psalmii VI și XI); este starea care se va arăta după acest timp, ziua
cea fără de sfârșit, care nu cunoaște seară nici a doua zi, acel veac netrecător și fără sfârșit.” 18
Ziua a opta este o denumire cu totul nouă și este specifică zilei duminicii. Ziua a opta este
ziua care depășește ritmul timpului, care iese din circumscrierea lui. Numărând zilele, după
sâmbăta, care este a șaptea zi, urmează ziua întâi și totodată ziua a opta. Una și aceeași este și
ziua întâi și a opta. Este început și veșnicie; nu mai închide sistematic ciclul, așa cum făcea
sabatul, ci îl deschide veșniciei.
Capitolul 28 arată că, de vreme ce oamenilor li se recunoaște faptul că vor împărăți cu
Hristos, a spune că Duhul Sfânt nu va fi împreună cu Hristos înseamnă că Duhul este coborât
la rangul cel mai de jos. Capitolul 29 enumeră câțiva părinți care au folosit particula syn
(împreună): Sfântul Pavel, Irineu de Lyon, Clement Romanul, Dionisie Romanul, Dionisie
Alexandrinul, Origen, Grigorie cel Mare. Ultimul capitol este o expunere a situației Bisericii.

16
XXVI, pp. 75-76.
17
Ibidem, p. 77.
18
pp. 80-81.

6
7