IUBIREA DIVINA

1
 Cuprins

INTRODUCERE...........................................................................................................3

CAPITOL I
Iubirea Persoanelor Sfintei Treimi, fundamentul iubirii prin excelență

1. Iubirea divină bază a posibilității mântuirii subiective, în teologia Noului

Testament..............................................................................................................6

CAPITOL II
Iubirea Persoanelor Sfintei Treimi, temeiul iubirii membrilor
Bisericii ................25

1. Relația dintre iubirea treimică, jertfă și

înviere................................................42
2. Răscumpărarea creației în general și a omului în special prin jertfa Logosului
conform Noului Testament.................................................................................52

CAPITOLUL III
Iubirea, fundamentul existenței
a) Valențele iubirii..............................................................................................64
b) Iubirea Sfintei Treimi, sursă fundamentală a iubirii din lume.......................70
c) Temeiurile Scripturistice, patristice și dogmatice ale iubirii.........................73

Concluzie......................................................................................................................75
Bibliografie...................................................................................................................78

2
 Introducere

Iubirea de sine este ceva instinctual, cu care ne naştem. Dorinţa de conservare,

autoapărarea, nevoile personale pentru care facem tot ce putem ca să le satisfacem,
sunt dovezi ale iubirii faţă de sine, dar, această iubire trebuie cultivată şi cizelată
pentru a o duce la scopul cu care a fost propovăduită căci altfel, înţeleasă greşit, duce
la extrem: egoism.
Acesta este deci idealul iubirii propovăduite de Dumnezeu: cunoaşterea de sine
şi implicit iubirea de sine şi de aici iubirea faţă de aproapele.
Ca o mărturisire pe care aş vrea să o fac este faptul ca într-o zi am auzit la radio
despre o mare actriţă care spunea că ea preferă mai mult iubirea dintre ea şi un animal
(căţelul său) deoarece acesta o iubeşte necondiţionat (ceea ce un bărbat nu ar face,
binenţeles). Aceasta mi se pare o dovadă clară de egoism şi de aici a plecat şi ambiţia
mea de a dezbate puţin această afirmaţie.
De aici reiese actualitatea subiectului, deoarece tot mai multe persoane pun mai
mare accent pe relaţiile cu animale decât cu semenii, şi de ce?? Pentru că animalele nu
au raţiune şi automat reacţionează instinctual. şi atunci unde mai este gustul victoriei?
Unde este satisfacţia că în urma unei dispute ai reuşit să te înţelegi cum trebuie cu o
fiinţă raţională care este omul? Acestea sunt roadele iubirii, înţelegerea şi pacea dintre
oameni, şi acestea sunt şi roadele iubirii Divine: “Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu
şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Aceasta este tema de care mă voi ocupa în
continuare: Cum se manifestă Dumnezeu ca iubire absolută şi necondiţionată şi cum
reacţionează omul la îndemnul de iubire a Lui Dumnezeu.
Dumnezeu, în fiinţa Sa, nu poate fi cunoscut de cãtre om, însã, din dragoste faţã de
creaţia Sa, Dumnezeu S-a fãcut cunoscut creaturii Sale raţional, prin ceea ce în
creştinism se numeşte Revelaţia divinã sau Descoperire dumnezeiascã –atât cât poate
ea sã vadã şi sã cunoascã: “… şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatãl
şi cine este Tatãl, decât numai Fiul şi cãruia voieşte Fiul sã-I descopere” (Luca 10, 22).
Descoperirea aceasta a fost fãcutã pe douã cãi: naturalã şi supranaturalã. Prin
Revelaţia naturalã se înţelege cã omul, preotul creaţiei lui Dumnezeu, a descoperit

3
divinitatea prin observaţiile sale legate de natura înconjurãtoare: regularitatea cu care
se desfãşoarã anumite fenomene ale naturii, observarea propriei vieţi interioare, a
evenimentelor din societate, din istorie şi din lume. Înzestrat cu facultatea gândirii,
acesta şi-a putut da seama foarte uşor cã acestea nu se pot desfãşura sau nu pot fi
produsul întâmplãrii, nu se petrec de la sine, nu se petrec oricum, ci totul se desfãşoarã
dupã anumite legi care au fost puse de o Fiinţã Atotputernicã, Atotînţeleaptã şi
Atotperfectã care nu poate fi altcineva decât Creatorul şi Susţinãtorul. Acest tip de
descoperire nu era suficientã pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de aceea omul a
susţinut nevoia, în dorul sãu dupã fericirea pierdutã din rai, de a-L cunoaşte mai
profound. Însuşi Dumnezeu dorea sã şi-L apropie pe om, însã propria voinţã a omului
îl îndepãrta pe acesta de Creator. Singura soluţie viabilã pentru refacerea legãturii
omului cu Dumnezeu era asumarea firii umane de cãtre Însuşi Acesta, prin care
întreaga naturã umanã sã fie ridicatã la starea cea dintâi. Ca atare, în conformitate cu
planul din veci al lui Dumnezeu în legãturã cu lumea, a doua Persoanã a Prea Sfintei
Treimi, S-a deşertat pe Sine, S-a golit prin întrupare, prin Chenozã, chip de rob luând;
S-a nãscut, a murit, a înviat pentru ca prin aceasta sã ne facã moştenitori ai Împãrãţiei
Sale şi prin înfiere, fii ai lui Dumnezeu. Aceastã Descoperire se numeşte Revelaţia
supranaturalã şi s-a fãcut prin douã modalitãţi: indirect, prin proroci, îngeri, alţi trimişi,
fiind însoţiţi de minuni sau profeţii şi direct, prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu Întrupat:
“Dupã ce Dumnezeu odinioarã, în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit pãrinţilor
noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmã ne-a grãit nouã prin Fiul…” (Evrei
1, 1-2).
Din dragoste, Dumnezeu Se face cunoscut omului, cãci Dumnezeu este iubire şi
nimic din cele ce a fãcut nu a fãcut fãrã iubire. Iubirea e comuniunea propriei fericiri
intratrinitare care se face prin deschiderea spre lume. Cel dintâi bun de care a
beneficiat omul din aceastã iubire a lui Dumnezeu, a fost însãşi viaţa, existenţa sa
proprie. Iubirea lui Dumnezeu nu se poate manifesta decât într-o comuniune de douã
sau mai multe personae de aceea numai Dumnezeul creştinilor se poate numi IUBIRE,
fiindcã numai el este comuniune intratrinitarã, a unor euri desãvârşite. “Iubirea
presupune o Fiinţã comunã în trei Persoane iar <<iubirea>> reciprocã între oameni
implicã şi ea mai multe personae capabile de iubire în baza unor fiinţe a lor în

4
oarecare mãsurã. Dar aceastã iubire desãvârşitã între noi presupune iubirea
desãvârşitã între Persoanele divine cu o Fiinţã comunã”1.
Nicio altã credinţã în afara Ortodoxiei, nu reveleazã adevãrata iubire, ea
urmãreşte realizarea acestui ideal în concepţia sa comunitarã despre viaţa creştinã
mãrturisitã în cadrul “inimii cultului ortodox” care este Sfânta Liturghie: “Sã ne iubim
unii pe alţii ca într-un gând sã mãrturisim pe Tatãl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh”,
Dumnezeul nostru, Prea Sfânta Treime.
Credinţa în Dumnezeu-Sfânta Treime constituie învãţãtura specificã
fundamentalã a Revelaţiei Noului Testament şi deci şi a creştinismului. Crezul Niceo-
Constantinopolitan (325-381) care rezumã tradiţia biblicã kerigmaticã şi liturgicã a
creştinãtãţii ecumenice din primele trei secole are în centrul sãu mãrturisirea ca Fiinţa
lui Dumnezeu, Dumnezeirea cea Una existã şi se manifestã în trei existenţe personale:
“Cred într-Unul Dumnezeu, Tatãl Atotţiitorul, Facãtorul cerului şi al pãmântului…
Cred în Unul Domn Iisus Hristos prin Care toate s-au fãcut… Cred în Duhul Sfânt,
Domnul de viatã fãcãtorul”. Taina de iniţiere se face în numele Persoanelor Sfintei
Treimi iar lecturile bilice în bisericã sunt introduse prin imnul Trisaghion: “Sfinte
Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fãrã de moarte miluieşte-ne pe noi!”. Orice rugãciune
creştinã, laudã, ritual sau slujbã începe şi se sfârşeşte cu invocarea Sfintei Treimi: “În
numele Tatãlui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. “Ortodoxia este cunoscutã prin aceea
cã a accentuat aceastã doctrinã trinitarã despre Dumnezeu. Creştinismul ar fi o
doctrinã incomplete fãrã doctrina despre Sfânta Treime”2.

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol. I, ediţia a II-a, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti-
1991, p. 195
2
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dogma Sfintei Treimi, în S.T., anul XXI, nr. 4, Bucureşti-1991, p. 3

5
 CAPITOL I

IUBIREA PERSOANELOR SFINTEI TREIMI,

FUNDAMENTUL IUBIRII PRIN EXCELENȚĂ

1. Iubirea divină bază a posibilității mântuirii subiective, în teologia Noului

Testament
Oamenii nu se pot împărtăşi de Viaţa Veşnică decât intrând în comuniune cu Cel ce
are Viaţa prin Sine, deci cu Dumnezeu. Şi cum această Viaţă are în mod sigur în conţinutul
ei iubirea şi conştiinţa, ea nu poate fi decât în Dumnezeu Cel personal care este Unul în
Fiinţă şi Întreit în Persoane,adică comuniune de iubire şi viaţă veşnică. ,,Adevărata şi Unica
Veşnicie prin Sine este Sfânta Treime. Treimea Persoanelor perfecte este plenitudinea.”3
Noi oamenii Îl experiem pe Dumnezeu ca Etern şi prin această experiere participăm
la Veşnicie, pentru care suntem creaţi, căci a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a depăşi
timpul şi a gusta din Veşnicie. Omul, trăind în timp, tânjeşte mereu după ceva superior,
după plenitudine, şi aceasta există numai în Dumnezeu.’’Omul trebuie să înceapă în timp a
cunoaşte această viată, acest timp fiind intervalul dintre Veşnicia din care venim şi
Veşnicia spre care ne îndreptăm. După cum am spus omul tânjeşte după plenitudine,
această plenitudine absolută nu poate fi decât Dumnezeu, care îşi are existenţa în Sine,
existenţă Personală, viaţa Sa fiind o Comuniune interpersonală.”4
Comunicându-se lumii, Treimea Se descoperă ca Veşnicie Tripersonală, Dumnezeu
vrea ca la viaţa Sa Veşnică, la eternitatea Sa fericită să participe şi o altă existenţă, total
diferită de El, însăşi comuniunea aceasta iubitoare a Treimii în afara Ei constituie extinderea
eternităţii şi trăirea acestei eternităţi în moduri şi grade diferite de către făpturile lui
Dumnezeu.
De aceea putem spune că temeiul fundamental al vieţii este existenţa Lui Dumnezeu
ca Treime de Persoane, dar şi că această existenţă face posibilă comunicarea Veşniciei în
lumea care trăieşte în timp.’’Astfel, Persoanele Prea Sfintei Treimi sunt singurele Existenţe
Personale în care iubirii i se asigură caracterul veşnic. În Ele se află izvorul iubirii şi al

314
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I ..., p. 294
415
Ibidem, p.295

6
veşniciei, deodată. Fără existenţa unei iubiri desăvârşite şi veşnice, nu se poate explica
iubirea din lume şi nu se vede nici scopul lumii.”5
Fiind Veşnicia Tripersonală, Sfânta Treime este Viaţa Veşnică pe care o comunică
în Sine şi în afara Ei. De aceea, despre Veşnicia Lui Dumnezeu, ştim din cele ce experiem
ca existenţe cauzate. ’’Dumnezeu cuprinde în El Veşnicia întrucât este comunitate perfectă
şi trăieşte în Sine Însuşi Iubirea interpersonală Veşnică. Pe Existenţa aceasta
Interpersonală Veşnică se întemeiază siguranţa nemuririi noastre şi a unei comuniunii
veşnice interpersonale.”6
„Există un Singur Dumnezeu, fără Început, Necauzat, Nemărginit, cuprinzând în El
Veşnicia şi fiind nemărginit, marele Tată al bunului Fiu Celui fără de început şi Unul în
totul din El, Unul în Sine, Egal întru totul, astfel încât Unul rămâne Născător pe de-a
întregul. Iar Fiul, Puterea şi Înţelepciunea Tatălui, rânduitor al lumii şi conducător.
Dumnezeu din bunul Dumnezeu este Duhul.”7
Comunicarea Veşniciei dumnezeieşti în raporturile Lui Dumnezeu cu lumea o
exprimă foarte frumos Sfântul Apostol Pavel: „Cele nevăzute ale Lui Dumnezeu se văd de
la Facerea lumii, înţelegându-se prin făpturi, adică Veşnica Lui putere şi dumnezeire”
(Rom. 1, 20). ’’Tălmăcind aceste cuvinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că aici este
vorba de raţiunile lucrurilor întocmite dinainte de veacuri în Dumnezeu, precum Însuşi a
ştiut.”8 Iar veşnica putere şi dumnezeire este Providenţa, care ţine lucrurile laolaltă, dat tot
atât de bine cele nevăzute ale Lui Dumnezeu pot fi veşnica Lui putere şi dumnezeire,
descoperită în măreţiile lucrurilor create.
’’Din contemplarea înţeleaptă a creaţiunii desprindem raţiunea care ne luminează
cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul, şi Duhul Sfânt,căci veşnica putere a Lui
Dumnezeu este Cuvântul cel de o Fiinţă cu El, iar veşnica dumnezeire este Duhul
Sfânt… ,căci însăşi zidirea işi strigă prin făpturile din ea şi işi vesteşte celor ce pot să audă
cu mintea cauza sa, preamărindu-o în chip Întreit, descoperind adică pe Dumnezeu şi
Tatăl, şi puterea Lui negrăită şi Dumnezeirea sau pe Fiul Său cel Unul-Născut, şi pe Duhul

5 16
Ibidem, p. 295
617
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea…, p. 9
718
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice, trad. de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, în vol. „Opere Dogmatice”, Ed.
“Herald”, Bucureşti, 2002, p. 132
819
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol III, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
Ed. “Humanitas”, Bucureşti, 1999, p. 63

7
cel Sfânt. Acestea sunt cele nevăzute ale Lui Dumnezeu, văzute din întelegere, de la
întemeierea lumii.”9
Credinţa în Veşnicie se fundamentează pe credinţa în Treime. Aceasta o spune
răspicat Fiul lui Dumnezeu întrupat: „Şi aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”(Ioan 17, 3).
Sfântul Chiril al Alexandriei spune; ’’Cunoaşterea nu se îndeplineşte fără privirea
la Fiul şi deci, fără Sfântul Duh, Unitatea dumnezeiască se cunoaşte şi se crede în Treime,
potrivit Scripturilor.”10 Cu alte cuvinte, comuniunea Treimică constituie baza şi modelul
comuniuni persoanelor umane, iar comuniunea supremă a Persoanelor Divine se cuprinde
în misterul sau realitatea paternităţii şi deci a filiaţiei. ’’Căci, în mod necesar, Iisus Hristos
a spus că cei chemaţi prin credinţă la înfiere şi viaţă veşnică trebuie să înveţe nu numai că
Dumnezeu este singur şi adevărat, ci şi că e Tatăl şi al Cui Tată este, anume al Celui ce
pentru noi S-a făcut trup şi a fost trimis spre îndreptarea firii cuvântătoare corupte, adică a
umanităţii.”11
Naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt din Tatăl constituie atât baza deosebirii
sau distincţiei dintre Persoanele Sfintei Treimi, cât şi baza Unităţii lor. Astfel, Naşterea şi
Purcederea sunt acte pe care se întemeiază comuniunea supremă a Persoanelor Treimice. De
aceea, acolo unde Naşterea este Veşnică şi Comuniunea este veşnică. Dar Paternitatea
absolută şi Filiaţia absolută sunt legate de Veşnicie.
Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte această legătură între Paternitate şi Filiaţie pe
de o parte, spunând: ’’Tatăl este Tată pentru că Naşte Veşnic. Tatăl este Tată prin Sine
Însuşi şi de la Sine, deci Tată în întelesul absolut al cuvântului.”12
Numai atunci când credem în Iubirea Veşnică şi Desăvârşită a Persoanelor divine,
numai în acea măsură putem explica misterul iubirii din lume, după cum am mai spus
înainte, căci iubirea dintre Persoanele divine fiind eternă şi desăvârşită, susţine iubirea
dintre persoanele umane, făcând din ea factor de sporire a caracterului personal al

920
Ibidem, pag. 64.
1021
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentarii la Evanghelia după Ioan, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în
„P.S.B.”, vol. 41. E.I.B. al B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 1016
1122
Ibidem, p.1017
1223
Sfântul Simeon NoulTeolog, Epistola către monah, în vol „Discursuri Teologice şi Etice”,
trad. de diac. Ioan I. Jr., Ed. “Deisis”, Sibiu, 2001, p. 53

8
oamenilor. ’’Cu cât sunt mai legaţi prin iubire şi deci cu cât oamenii se manifestă mai mult
ca persoane, cu atât mai mult doresc ca iubirea dintre ei să se înveşnicească.”13
Dumnezeu cel Veşnic este Treime de Persoane şi ca atare Persoanele Înseşi sunt
Veşnice. Atributul Veşniciei nu lasă loc nici unei ipoteze privitoare la o întâietate în timp,
fiindcă unde nu este timp nu poate fi Tatăl primul şi Fiul al doilea.’’Propriu-zis nu se poate
cugeta la Veşnicia lui Dumnezeu, decât punând-o pe seama Persoanelor Divine. Dumnezeu
este Veşnic fiindcă subzistă în Trei Persoane, Care sunt Veşnice. Căci Veşnicia presupune
Viată, iar aceasta presupune comuniunea, adică împreună-vieţuirea subiectelor perfecte şi
egale. Persoanele dumnezeiesti sunt desăvârşite fiindcă există în veci într-o comuniune
perfectă, sau comuniunea este perfectă pentru că Persoanele dumnezeieşti sunt desăvârşite
şi veşnice.”14
„Prin faptul că Tatăl este Principiul celorlalte Două Persoane şi chiar termenul
relaţiilor din care Ipostasurile işi primesc însuşirile lor distincte, căci făcând să purceadă
Persoanele, El rânduieşte relaţiile lor de origine, naştere/purcedere, în raport cu Principiul
Unic al Dumnezeirii.”15
Veşnicia Lui Dumnezeu consituie o ţintă pentru lumea creată şi poate fi împărtăşită
de aceasta, tocmai fiindcă veşnicia Lui Dumnezeu este o veşnicie Personală. Atrăgând spre
Ele pe oameni, Persoanele Divine îi atrag spre veşnicie, transmiţându-le imboldul de a
depăşi timpul. Astfel timpul este constituit din aspiraţiile noastre spre ceva mai satisfăcător
decât ceea ce ne poate oferi el însusi şi spre ceva superior, care nu se poate afla în timp, ci
numai dincolo de el, adică în Veşnicie. Găsirea Veşniciei este găsirea Lui Dumnezeu,
temeiul fundamental al Vieţii Veşnice. ’’Viaţa Veşnică, asadar ,este, Dumnezeu cel Veşnic,
subzistent în Trei Persoane Veşnice.”16
Sfânta Treime se revelează în mod esenţial în opera mântuirii şi de aceea Treimea e
baza mântuirii.’’Numai existând un Dumnezeu Întreit, Una din Persoanele dumnezeieşti, şi
anume Cea care Se află într-o relaţie de Fiu faţă de Alta şi poate ramâne în această relaţie
afectuoasă de Fiu şi ca om, Se întrupează, punând pe toţi fraţii Săi întru umanitate în

13 24
Sfântul Chiril al Alexandriei, op.cit, p. 1017
1425
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, E.I.B. al B.O.R,Bucureşti, 2005, p. 27.
1526
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Pr. Vasile Raducă, Ed. „Anastasia”, Bucureşti-
1998, p. 87
1627
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. “Cristal” , Bucureşti, 1993, p. 40

9
această relaţie de fii faţă de Tatăl Ceresc, sau pe Tatăl Său în relaţie de Părinte cu toţi
oamenii.”17
Această Viaţă Veşnică este fundamentală pentru om, credinţa în Dumnezeu ar fi
absurdă fără credinţa în viaţa veşnică. Fără Sfânta Treime nu ar exista un sens real şi
satisfăcător al vieţii umane pamânteşti, căci cel ce crede în Dumnezeu, Sfânta Treime,
implicit crede şi în viaţa veşnică fiindcă Însuşi Persoanele Sfintei Treimi sunt Veşnice.
Viaţa lui Dumnezeu este Veşnică sau Dumnezeu este Veşnicia Însăşi, ceea ce înseamnă că
trăirea în Dumnezeu şi cu Dumnezeu este trăirea veşniciei.
Astfel, viaţa în har e viaţa în Duh sau viaţa în Sfânta Treime. Deci orice faptă bună a
creştinului se produce din prezenţa şi lucrarea Sfintei Treimi în om.
De aceea toţi Sfinţii consideră faptele ca mijlocul prin care omul ajunge la simţirea,
la experienţa harului în Sine, la simţirea prezenţei Lui Iisus Hristos, fără de care omul să nu
se aştepte la fericirea vederii lui Dumnezeu în lumea viitoare,„Să nu socoteşti, frate, că te
vei mântui numai prin credinţă, căci credinţa fără fapte la nimic nu foloseşte”. Să auzim pe
Domnul Care spune: „Nu tot cel ce-mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia
Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Cel din ceruri.”18
Îndumnezeirea este trăirea adevărului Evanghelic sub oblăduirea harului şi a
Duhului Sfânt sau „Viaţa în Iisus Hristos”. Împăcat cu Dumnezeu prin opera de
răscumpărare a Lui Iisus Hristos, omul creştin este readus din starea de robie a păcatului şi a
morţii şi de vrăjmaşi faţă de Dumnezeu, la starea de slobozie, din acea robie spirituală la
starea de nemurire.’’Dobândind noua calitate de fiu al lui Dumnezeu prin har, el intră şi se
menţine în comuniune intimă cu Sfânta Treime care este temeiul Vieţii Veşnice, prin
Sfintele Taine şi prin noul fel de viaţă şi prin Iisus Hristos adică prin „viaţa în Iisus
Hristos”.19
Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om ca partener de dialog al Său, dându-i chipul Său
şi sădind în om aspiraţie spre asemănarea cu Creatorul Său, înseamnă că l-a creat pentru o
existenţă veşnică, pentru un dialog veşnic şi o comuniune veşnică, asemenea Modelului.
Zbaterea omului, alergarea sa după fericire, căutarea sa necontenit a ceea ce este autentic,

1728
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ..., p. 297
1829
Idem, Condiţiile mântuirii, în S.T., anul III, nr. 5-6, Bucureşti,1951, p. 249.
1930
Pr . Ion Mircea, Îndumnezeirea credinciosului-mărturii biblice, patristice şi cultice Ortodoxe, în „Ortodoxia”,
anul XXVII, nr. 2, Bucureşti, 1975, p. 316

10
mulţumitor şi perfect, setea lui după ceea ce este durabil şi consistent, toate acestea
dovedesc că este creat pentru a trăi în veşnicie şi a gusta infinitatea.
Toate temeiurile vieţii veşnice expuse mai sus constituie premizele îndumnezeirii
credinciosului. Îndumnezeirea este ea însăşi un temei al existenţei vieţii veşnice, fiindcă
aceea nu ar avea rost fără aceasta. Îndumnezeirea omului este afirmarea plenară şi
desăvârşirea continuă a personalităţii omului în comuniune cu Dumnezeu. Căci afirmăm că
procesul îndumnezeirii nu se încheie niciodată şi că dumnezeirea este modul vieţuirii
sfântului în unire cu Dumnezeu pe veci, implicit afirmăm existenţa vieţii de veci. Baza
îndumnezeirii omului s-a pus prin Întruparea Fiului Lui Dumnezeu. „Căci S-a întrupat, ca
noi să fim îndumnezeiţi.”20
În calitate de chip al Prea Sfintei Treimi, omul posedă în el însuşi „grăuntele” iubirii
care îl duce în sânul Prea Sfintei Treimi, adică spre Viaţa Veşnică. Setea omului după
Dumnezeu nu constă numai în dorinţa de a-L contempla ca pe ceva „de dincolo”, ci este
năzuinţa de a se uni cu El în cea mai intimă comuniune, de a se transfigura. Astfel tensiunea
omului spre unirea cu Dumnezeu este una cu tensiunea lui spre viaţa veşnică.’’Sfinţii
Parinţi au apărat cu putere ideea că omul aderă în mod liber la Sfânta Treime. Aspiraţia
omului spre Dumnezeu este aspiraţia lui spre viaţa veşnică, iar viaţa veşnică este
împărtăşirea deplină a omului din Dumnezeu.”21
„Oamenii nu pot găsi „viaţa fără de sfârşit”, deci „odihna” de frământările şi
îndoielile lor cu rost şi fără rost, decât în Tatăl care este izvorul nesfârşit a toată „viaţa”,
dar un Izvor Iubitor. Numai Tatăl uneşte în Sine izvorul vieţii nesfârşite cu izvorul iubirii
nesfârşite. Iar în El nu putem ajunge şi nu ne putem simţi fericiţi decât în calitate de fii. Iar
calitatea aceasta nu o putem dobândi decât în unire cu Fiul Lui Unul Născut, făcut om.”22
Calea Lui Iisus Hristos a fost o coborâre spre fiinţa creată, o asumare a naturii
noastre, calea persoanei create trebuie să fie, în schimb, în Înălţare, o ridicare către Natura
Divină. Dar în ambele sensuri, scopul este întâlnirea sau unirea Divinului cu umanul.’’Fără
unire nu există îndumnezeire şi nici mântuire. Iar unirea înseamnă întâlnirea personală a
Lui Dumnezeu cu omul, participarea omului Întreg, cu trup şi suflet, cu toate facultaţile,

2031
Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, trad. de Pr. Prof. David Popescu, în col.
„P.S.B.” vol.15, E. I.B. al B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 375.
2132
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 158
2233
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu,…, p. 58

11
însuşirile şi capacităţile sale la Dumnezeu Cel Personal. Unirea presupune în mod
obligatoriu ca Dumnezeu să-i devină interior omului şi omul să trăiască în Dumnezeu.”23
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca unindu-se cu trupul omenesc să umple
timpul cu veşnicia Sa şi să dea valoare vieţii umane pământeşti. Prin Întruparea Sa, omul a
fost ridicat la o nobleţe dumnezeiască cu totul nouă, a primit o valoare veşnică şi o adîncime
de neajuns. El se poate dezvolta la infinit în Dumnezeu, fiindcă poartă strălucirea de frate a
Fiului Lui Dumnezeu şi de fiu al Tatălui Ceresc. Adâncimea Lui Dumnezeu devine
adâncimea omului, eternitatea lui Dumnezeu devine eternitatea omului.
Mântuitorul a precizat limpede că scopul suprem al Întrupării este dobândirea vieţii veşnice
de către om, când a spus că „Dumnezeu aşa a iubit lumea,încât pe Fiul Său Cel Unul
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16)”.
Deci unirea pe veci a omului cu Dumnezeu în Iisus Hristos are ca ţintă supremă dobândirea
vieţii veşnice de fiecare om, sau realizarea în fiecare om a unirii depline în veşnicie cu
Dumnezeu. În rugăciunea Sa către Tatăl, Iisus Hristos dezvăluie legătura dintre prezenţa Sa
în lume şi cunoaşterea lui Dumnezeu sau dintre unirea Fiului cu trupul omenesc şi
perspectiva vieţii veşnice:„Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”
precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care
I-ai dat Lui. Şi aceasta este Viaţa Veşnică „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (Ioan 17, 2-3).”24 „Cunoaşterea Lui
Dumnezeu sau Viaţa Veşnică nu poate fi dobândită decît în Iisus Hristos, fiindcă în El S-a
unit în mod desâvarşit şi pe veci omul cu Dumnezeu şi deci în El Divinul S-a descoperit
umanului în mod deplin.”25
Prin Fiul Întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm
Tatălui, sau vorbim cu El ca niste fii. Căci Duhul Se uneste cu noi în rugăciune, Duhul fiind
Cel în care ne rugăm şi prin Care ne rugăm.
Revelarea Treimii, prilejuită de Întruparea şi activitatea pe pământ a Fiului, nu e
decât o atragere a noastră după har, sau prin Duhul Sfânt, în relaţie filială a Fiului cu
Tatăl.’’Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte

2334
Vladimir Lossky, op.cit., p. 243
2434
Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, în col. „P.S.B.”, vol 39, E.I.B. al B.O.R.,
Bucureşti, 1992, p. 457
2535
Ibidem, p. 458.

12
de ridicare a noastră în comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi. De aceea Sfinţii Părinţi
iau toate dovezile pentru Sfânta Treime din opera de mântuire realizată în Iisus Hristos.”26
Scăparea credincioşilor din starea de păcat şi de moarte, este Sfânta Treime, temeiul
vieţii veşnice, prin Una din Persoanele Ei, căci dacă Iisus Hristos nu ar fi unul din Treime
nu ne poate mântui, pentru că nu ne ridică în comuniunea Treimii nemuritoare. Un
Dumnezeu monopersonal chiar dacă ar fi creat lumea, nu are în El o persoană care să se
poată face şi om unit cu oamenii pentru a-i ridica la nemurirea pe care o dă umanităţii
asumate de El ca Dumnezeu.
Faptul că Iisus Hristos fiind Unul din Treime se face om şi pătimeşte cu trupul
biruind separarea între Dumnezeu şi om, nu se poate explica decât din caracterul Treimic,
sau iubitor şi liber a Lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu Învinge despărţirea între El şi
oameni.’’Mărimea nemărginită a iubirii lui Dumnezeu e dată în pornirea coborârii
milostive a Lui la făpturi, care le provoacă pe acestea să răspundă cu iubirea lor.”27
Împăcat cu Dumnezeu, principiul sau agentul sfinţeniei şi îndumnezeirii creştinului
este Harul Divin, ca energie necreată, şi Duhul Sfânt ca Persoană Treimică. El transmite
omului credincios şi prin el firii înconjurătoare puterea lucrătoare şi binefacerile harului
mântuitor. Prin aceste energii ale harului, creştinul tinde la „asemănarea cu Dumnezeu şi la
comuniunea cu El din ce în ce mai mult, dorind cu ardoare fericirea şi bunurile spirituale ale
vieţii veşnice şi ca locaş sfânt.
Îndumnezeirea apare ca treapta cea mai înaltă a iconomiei mântuirii adică starea în
care energiile necreate şi darurile Duhului Sfant devin însuşite de credincios, care devine
trup şi suflet, templul lui Dumnezeu, simţind că Iisus Hristos trăieşte în el, iar prin Iisus
Hristos întreaga Sfânta Treime.
„Toate creaturile participă la existenţa, viaţa, înţelegerea Creatorului, dar El este
totuşi transcendentul tuturor. Şi pe măsură ce creaturile participă prin ceea ce au primit la
mai multe din cele proprii Creatorului, sunt mai asemănătoare Lui şi participă la mai
multe din ale Lui. Este deci evident că numai acele dintre fiinţe sunt mai aproape de
dumnezeire, care participă la Ea în mai multe feluri.”28

26
36 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, …, p. 298.
2737
Idem, Sfânta Treime Creatoarea, Mântuitoarea şi Ţinta veşnică a tuturor creştinilor, în „Ortodoxia”, anul
XXXVIII, nr. 2, Bucureşti, 1986, p. 24.
2838
Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990 ,p. 238.

13
 De aceea tot ceea ce a făcut Dumnzeu pentru lume, creându-o şi mântuindu-o, se
explică numai în lumina vieţii veşnice. Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om ca partener al
Său de dialog, înzestrându-l cu Chipul Său şi înscriind în om înclinaţia spre asemănarea cu
Creatorul Său, dovedeşte că l-a creat pentru o existenţă veşnică, pentru un dialog veşnic şi o
comuniune veşnică, pentru o viaţă în care omul să depăşească timpul, făcând veşnicia
prezentă şi îl duce în Veşnicie. Întruparea, Jertfa pe Cruce, Învierea, Înălţarea şi Pogorârea
Duhului Sfânt au urmărit reaşezarea omului pe traiectoria vieţii veşnice: „Căci Dumnezeu
aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3, 16).
„Fiind prin Sine plenitudinea mai presus de orice determinare şi devenire, de orice
creştere şi descreştere, Dumnezeu a putut aduce la existenţă o lume destinată împărtăşirii
de eternitatea Sa, înţeleasă ca plenitudine a comuniunii interpersonale.În aceasta constă
rostul creării lumii.”29Astfel, datele Revelaţiei, dar şi rezultatele cercetării ştiinţifice asupra
omului ne îndreptăţesc să considerăm că al doilea temei dogmatic al vieţii veşnice este
însuşi omul , fiinţa creată după veşnicie, chemată să-şi realizeze rostul deplin prin unirea cu
Dumnezeu. Omul este făcut să experieze tot mai intens plenitudinea Divină şi să ajungă la
odihna pe care i-o asigură viaţa cu Dumnezeu în veşnicie.
Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază foarte frumos faptul că „Dumnezeu zidind
toată firea cea văzută, n-a lăsat-o să se mişte numai prin simţire, ci a semănat cu
înţelepciune în fiecare dintre speciile care o alcătuiesc raţiuni duhovniceşti de-ale
înţelepciunii şi moduri de purtare cuviincioasă, ca omul, povăţuit de legile şi modurile
naturale ale celor văzute, să afle cu uşurinţă calea învăţăturii care duce spre El.”30
Temeiul fundamental al aspiraţei omului spre absolut, spre Veşnicie, este Chipul
Lui Dumnezeu din el. „Chipul” este construit din suma tuturor darurilor cu care a fost
înzestrat omul.„Chipul”Lui Dumnezeu din om este suportul cunoaşterii şi al
nemuririi.’’Omul rămâne nemuritor atâta timp cât e însetat de cunoaştere, până când
trăieşte în conştiinţa că are mereu ceva nou de cunoscut, adică până când se află într-o
conştiinţă a legăturii cu Dumnezeu cel infinit, care este şi o cunoaştere a lui ca realitate
personală.”31

2939
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I,…, p. 344.
3040
Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit., p. 200.
3141
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu…, p. 51.

14
 Dar la cunoaştere şi la nemurire nu poate aspira decât persoana şi anume, în virtutea
capacităţii ei de comuniune cu alte persoane. Deci, întrucât comuniunea este apanajul
persoanei, iar aceasta prin intermediul comuniunii aspiră la cunoaştere şi nemurire, putem
spune că recunoaştem Chipul Lui Dumnezeu din om în primul rând în calitatea acestuia de
persoană. ’’Chipul ar fi deci, comuniunea interpersonală sădită în noi după modelul
comuniunii Treimice, Chipul Dumnezeiesc în om e un Chip al Treimii concretizat în
comuniunea umană.”32
Drumul spre îndumnezeire, pentru care a fost creat omul, este drumul spre viaţa
veşnică, unirea cu Dumnezeu este intrarea în viaţa veşnică, experierea Lui Dumnezeu este
experierea vieţii veşnice, cunoaşterea Lui Dumnezeu este cunoaşterea vieţii veşnice: „Şi
aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus
Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17, 3).
În Sfânta Treime, Fiinţa Lui Dumnezeu e trăită de Tatăl ca izvorul suprafiinţial a tot
ce poate fi, ca plenitudinea prin excelenţă a existenţei. ’’De Sfânta Treime nu se poate
spune decât că e izvorul pornit spre dăruirea a toată plenitudinea Sa. De aceea nu se poate
înţelege fără Fiul, Căruia îi dăruieşte toată existenţa supraexistentă a Sa. Fiul primindu-o,
are un motiv deosebit să cugete cu multumire infinită la Tatăl, care-i dăruieşte bogăţia
infinită a Fiinţei Lui.”33
Omul este chemat să-L caute pe Dumnezeu prin aproapele şi prin lucrurile din lume,
prin găsirea raţionalităţii lor şi în acest fel să depăşească timpul şi limitele în care l-ar
închide lumea aceasta, văzută ca ultima realitate şi să trăiască anticipat veşnicia prin
raportarea la Dumnezeu şi comuniunea interpersonală.’’Ideea centrală în cugetarea
Sfântului Grigorie de Nyssa este aceea că omul a fost adus în lume ca să se facă părtaş la
bunurile dumnezeiesti.”34
„Omul care a fost zidit pentru a se putea bucura de bunurile dumnezeieşti trebuia să
aibă în el o înrudire firească cu cel din care se împărtăşeşte. De aceea a fost înzestrat cu
viaţă, cu raţiune, cu înţelepciune şi cu toate bunătăţile pe care numai firea dumnezeiască le

3242
Panayotis Nellas, Omul, animal Îndumnezeit, trad. de Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. “Deisis” , Sibiu, 1999, p. 68.
3343
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu…, p. 50
3444
Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri dogmatice-polemice, trad. de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în col. „P.S.B.”, vol
30, E.I.B.al B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 294.

15
are, pentru ca fiecare din acestea să trăiască în el dorul după Dumnezeu cu care se ştie
înrudit.”35
Omul constituie un temei pe baza căruia susţinem existenţa veşniciei, fiindcă omul
işi gaseşte sensul şi împlinirea în căutarea veşniciei. Tocmai faptul că omul trăieşte în timp
cu speranţa unei impliniri tot mai satisfăcătoare şi durabile, precum şi faptul că numai în
Dumnezeu găseşte omul noutatea absolută şi pe deplin mulţumitoare, constituie argumente
care susţin destinul veşnic al omului. Astfel, omul, cu aspiraţiile, înclinaţiile, capacităţile,
tensiunile şi căutările sale constituie dovada palpabilă a existenţei Vieţii Veşnice.
Omul se despărţise de Dumnezeu prin păcatul neascultării în rai, intrând în moarte ca
urmare a ieşirii din comuniunea cu Viaţa. Din cauza faptului că se închisese în cercul strâmt
şi fără sens al morţii, omul nu mai era interesat de veşnicie, cu toate acestea el nu şi-a
pierdut dorul dupa eternitate, fiindcă este legat de aceasta prin creaţie. Dorul acesta era doar
înăbuşit şi omul nu mai avea puterea să tindă spre perspectiva pentru care a fost creat.
Păcatul pusese o barieră între el şi viaţa veşnică şi îi slăbiseră puterile de a se avânta spre
eternitate, dar aceasta nu înseamnă că omul nu tânjea deloc să treacă din moarte în viaţă.
Momentul istoric în care omenirea a atins punctul culminant al dorinţei sale coincide cu
evenimentul Întrupării Fiului Lui Dumnezeu.
„Numai dacă la originea lumii e Treimea, şi în lucrarea de mântuire a Ei în Iisus
Hristos e prezentă Treimea cu Iubirea Ei internă îndreptată spre oameni prin Iisus Hristos,
ea este temeiul vieţii veşnice, fericirea, bucuria veşnică pentru ei. Numai din Treime
suntem, viem în continuare şi vom avea fericirea veşnică. Numai prin Treime noi vom avea
viaţa de veci, căci iubirea Ei explică cum Unul din Ea s-a unit cu noi ca om, dându-ne
Iubirea Treimii. Fără Sfânta Treime toate rămân inexplicabile şi fără rost. Oamenii au fost
creaţi de Sfânta Treime şi chemaţi să se mişte spre Ea şi odată căzuţi, ridicaţi de Ea şi
ajutaţi să înainteze spre sânul Ei, unde să-şi găseasca veşnica şi fericita odihnă.”36
„Hristologia nu se ocupă numai cu viaţa Lui Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om pe
pământ ci şi în Cer, nu Îl are în vedere pe Iisus Hristos într-un timp limitat la durata
Răscumpărării, ci Îl are În vedere ca Om În Dumnezeu, adică înveşnicit şi ca Om de-a
dreapta Tatălui şi lucrând până la sfârşitul veacurilor la mântuirea oamenilor.”37
3545
Ibidem, p. 295
3646
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfânta Treime Creatoarea, Mântuitoarea, Mărturisitoarea şi Ţinta Veşnică a tuturor
credincioşilor…, p. 41
3747
Idem, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. “Deisis” , Sibiu, 1991, p. 281.

16
 Înălţarea Lui Iisus Hristos cu trupul la cer înseamnă trecerea în lumea nevăzută sau
intrarea Lui într-o realitate care scapă ochiului material. Prin înălţare Iisus Hristos s-a făcut
înainte Mergător al nostru la cer, sau la Veşnica Viaţă fericită întrucât s-a făcut primul om
care a putut intra prin jertfa lui acolo, arătându-se prin ea nu numai prin Sine curat de orice
egoism, ci ajutându-ne şi pe noi să ne facem aşa.
Astfel, în oamenii care se alipesc de Iisus Hristos, se prelungeşte îndumnezeirea firii
omeneşti realizată de Iisus Hristos în trupul Său, întrucât ei îşi însuşesc starea de
îndumnezeire în propriul trup. Atunci „vom cunoaşte pe Iisus Hristos Care va străluci în
noi prin Duhul Sfânt, pentru că vom avea mintea Lui Iisus Hristos, despre care vorbeşte Sf.
Apostol Pavel, iar această minte a Lui Iisus Hristos este Duhul Sfânt prezent în noi.”38
Însă această unire cu Iisus Hristos prin Duhul Sfânt va fi posibilă în veacul viitor
numai dacă l-am primit pe Iisus Hristos în noi în viaţa pământească. Deci de la Iisus
Hristos şi datorită Lui viaţa în timp ne e dată pentru a creşte spre cea a veşniciei în Iisus
Hristos. La aceasta S-a ridicat Iisus Hristos ca om, pentru a ne da şi nouă puterea să trăim în
timp Învierea şi Veşnicia Lui ca arvună.
Viaţa celui unit cu Iisus Hristos este viaţa Treimii, viaţa noastră trebuind să fie sfântă
căci aşa e viaţa Lui Iisus Hristos, iar El este Viaţa în Sine. Astfel, încă din lume, credincioşii
uniţi cu Iisus Hristos sunt dovezi palpabile, vii ale veşniciei, existenţe personale în care se
concretizează şi verifică existenţa Vieţii Veşnice. „Dar numai un Dumnezeu în Treime,
suficient Sieşi sau un Dumnezeu al iubirii poate crea în modul acesta absolut liber şi cu un
astfel de scop lumea dând fiinţelor conştiente putinţa ca prin Creatorul lor să se ridice la o
viaţă de tot mai intimă comuniune cu El. Dar pentru aceasta omul creat de Dumnezeu
trebuie să fi fost făcut capabil de o astfel de relaţie cu Dumnezeu. Trebuie să fi fost creat
capabil să crească în relaţia cu Dumnezeu la atâta participare la El încât să ajungă până
la îndumnezeire. Astfel omul, deşi creat din nimic, se poate împărtăsi de Unica şi Infinita
existenţă prin Sine a Lui Dumnezeu crescând în desăvârşirea ei infinită. Nu e din fiinţa Lui
Dumnezeu dar se poate îmbogăti infinit din ea.”39

3848
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, trad. de Maria Cornelia Oros, Ed. “Deisis”, Sibiu, 1995, p. 87.
3949
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime Creatorea,Mântuitoarea şi Ţinta Veşnică ..., p. 19.

17
 Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre înfiere şi îndumnezeire spune: „Cei
credincioşi prin credinţă au devenit fii Lui Dumnezeu şi prin aceasta sunt vrednici şi ei a fi
dumnezei.”40
Sfinţii Părinţi atribuie îndumnezeirea noastră şi vieţii morale „vieţii în Iisus Hristos”
adică nedespărţite de comuniunea cu El şi cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.
Astfel Sfântul Ignatie Teoforul afirmă că Sfânta Euharistie „este leacul nemuririi,
doctorie ca să nu murim, ci să trăim pururea cu Iisus Hristos”.”41
Sfântul Grigorie Palama spune: „Noi numai pe Tine te ştim Atotputernic din veac şi
aceste puteri niciodată nu le rupem de la natura Ta. Despre natura Ta ne-am învrednicit să
ştim ca e Una şi simplă şi neimpărţită în Sine, despre puterile Tale însă ştim că sunt nu
numai unelte, ci că şi întrec orice număr, cum spun Sfinţii Părinţi. Şi prin fiecare din ele Te
faci cunoscut pretutindeni Unitar, simplu şi neîmpărţit”. Esenţa vieţii omeneşti rezidă în
părtăşia la firea dumnezeiască, în participarea la viaţa comunională a Sfintei Treimi. Iar
această posibilitate de a ne împărtăşi şi de a experia iubirea comunitară a Sfintei Treimi
constituie raţiunea de a fi, întregii făpturi, sădită prin actul creaţiei în firea raţională a
ipostasului uman. Viaţa făpturilor create îşi are originea în împreună lucrarea Persoanelor
Sfintei Treimi, în chemarea dialogică creatoare la existenţă a Sfintei Treimi.
Avându-şi originea în actul creator al Supremei existenţe triontice, omul este chemat
ca un „alter ego” dintr-un plan existenţial mărginit, la dialogul Iubirii şi al Vieţii infinite. El
trebuie să îşi trăiască viaţa perihoretic, trebuie să-şi asume poziţia harică de subiect al
energiilor necreate dumnezeieşti, şi astfel să facă şi întregul cosmos din puterea şi prin
lucrarea Lui Dumnezeu, participant la viaţa Sfintei Treimi. Să facă transparent în structura
dihotomică a fiinţei sale şi în viaţa sa, Chipul Treimic al Lui Dumnezeu. Desfăşurându-se
existenţial în imanent, însă fiind creat pentru a cuprinde în sine transcendentul sau pentru a
trăi veşnicia fiinţei sale şi în viaţa sa, Chipul Treimic al Lui Dumnezeu. Creat de Sfânta
Treime pentru înveşnicirea în iubirea de fiu, omul este persoană, ce-şi are raţiunea fiinţării
în bunătatea dumnezeiască, adica este un mister, care face transparentă iubirea tainică a
Persoanelor Treimice.

40
50 Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Edit. “Librăria Teologică”,
Bucureşti, 1939, p. 51
4152
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, în „Scrierile Părinţilor Apostolici,” vol.2, trad. de Pr. Matei
Pâslaru, Rm. Vâlcea, 1936, p. 10

18
 „Desăvârşirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este
conceput ca o persoană singulară, ci ca o Comunitate de Persoane în desăvârşită Unitate,
într-o singură Fiinţă,şi a omului credincios într-o unire după har cu Acesta. Sfânta Treime
fiind Viaţa Veşnică în Sine şi Iubire desăvârşită, se poate dărui şi altor persoane dacă
voieşte împărtăşindu-le treptat din infinitatea vieţii şi iubirii Sale, îndumnezeindu-le.
Persoanele pot deveni părtaşe la această viaţă dumnezeiscă,în mod treptat.”42
Mântuirea şi îndumnezeirea celor ce cred în Iisus Hristos nu este decât extinderea
relaţiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeieşti la creaturile conştiente, adică la
persoanele umane. De aceea Treimea este baza mântuirii. Dumnezeu vrea să întindă iubirea
Sa de Părinte al tuturor, şi la alţi fii, prin Fiul Său. Aceasta se poate realiza deoarece există
un Dumnezeu Unul-Întreit.
’’Sfânta Treime este cea care lucrează mântuirea noastră. În structura supremei
Iubiri Interpersonale este dată unica posibilitate de a fi mântuite persoanele umane.
Această posibilitate este dată de Sfânta Treime prin Una din Persoanele ei. Logosul sau
Cuvântul lui Dumnezeu care se face Om „la plinirea vremii”.”43
„Mântuitorul Iisus Hristos a efectuat prin Întruparea Sa părtăşia credincioşilor la
dumnezeire: „Cel ce a zidit pe Adam, ca să-l zidească iarăşi, S-a Întrupat din tine,
Preasfântă, în chip văzut îndumnezeind pe oameni” „întrupându-te şi făcându-te în chip de
rob Stăpâne, m-ai îndumnezeit şi cu Tine împreună m-ai preamărit”. Această lucrare de
îndumnezeire, adică de readucere a omului căzut la unitatea originară Dumnezeu-Adam
paradisiac, a continuat-o Iisus Hristos în decursul vieţii Sale şi a desăvârşit-o prin jertfa Sa
pe Cruce, răscumpărându-l din păcat prin sângele Său Dumnezeiesc: „Neamul omenesc cel
robit de tiranul iubitor de păcate, cu Dumnezeiescul sânge l-a răscumpărat Iisus Hristos şi
îndumnezeindu-l, l-a înnoit, că s-a preaslăvit”.”
„Prin Întrupare, învăţătura, suferinţele, moartea şi Învierea Sa, Logosul ne-a
mântuit, asigurându-ne nemurirea sau viaţa veşnică. Logosul s-a intrupat ca noi să fim

4253
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol III, E.I.B. al B.O.R.,
Bucureşti, 1981, p. 29.
54
Idem, Sfânta. Treime, Creatoarea şi Mântuitoarea…, p. 24
43 55
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Persoana Logosului Iisus Hristos în lumina primelor secole patristice, în S.T., anul
XXIV, nr. 9-10, Bucureşti,1972, p. 666.
56
Magistrand Vasile I. Bria, Contribuţia Sfântului Atanasie la fixarea dogmei Hristologice, în „Ortodoxia”,anul XXI,
nr. 2, 1961, p. 209.

19
îndumnezeiţi.”44 Prin greşeala lui Adam planul dumnezeiesc nu va fi desfiinţat:’’Reînnoirea
primului om va fi împlinită de Iisus Hristos, al doilea Adam. Dumnezeu se va face om ca
omul să poată deveni dumnezeu. Mântuirea trebuie să se facă însă în raport cu consecvenţa
şi demnitatea lui Dumnezeu.”45
Omul este Chip şi Asemănare a Lui Dumnezeu Cel în Treime, creat spre
îndumnezeirea în har. În gândirea Sfântului Atanasie, ”omul, fiinţă spirituală este preotul
întregii creaţii, tocmai prin faptul că este creat după Chipul şi Asemănarea Fiului Lui
Dumnezeu care la rândul Său este „după Chipul” Tatălui Ceresc „Făcătorul şi Împăratul
tuturor, Care este mai presus de toată fiinţa şi gândirea omenească”.”46
Omul este îndumnezeit prin Cuvântul Lui Dumnezeu, fiind părtaş în trupul său
moştenirii vieţii veşnice. ”Îndumnezeirea omului după Sfântul Atanasie este inseparabil
legată de cunoaşterea şi descoperirea Cuvântului.”47
De Dumnezeirea Lui Iisus Hristos este legată îndumnezeirea noastră în sensul ei
deplin şi definitiv. Îndumnezeirea în acest sens nu e posibilă decât printr-o unire a creaturii
cu Dumnezeu, Izvorul Suprem al vieţii, sau Viaţa Veşnică propriu-zisă.”Unirea aceasta
realizează îndumnezeirea fiinţei umane, şi numai îndumnezeirea reprezintă o imprimare a
trăsăturilor dumnezeieşti în această fiinţă, adică o unire interioară a ei cu Dumnezeu
Sfânta Treime.”48
„Pentru Sfântul Atanasie mântuirea subiectivă se obţine prin efortul omului cu
puterea Lui Iisus Hristos care şi-a îndumnezeit trupul, sfânt şi îndumnezeit. Prin această
doctrină despre mântuire se degajă o mare încredere în posibilitatea omului de a deveni
sfânt, sau de a se îndumnezei.”49
Chipul dumnezeiesc în om transpare ca o reflectare harică a Sfintei Treimi în fiinţa şi
viaţa omului.”Duhul Sfânt este Persoana Dumnezeiască, Care îl configurează Treimic pe
om, sădindu-i, tainic, în fiinţa sa, vocaţia perihoretică.”50

44
45
4657
Drd. Gheorghe Sima, Îndumnezeirea omului după învătăţura Sfântului. Atanasie ce Mare, în S.T., seria a II-a,
anul XLII, nr. 4, Bucureşti,1991, p. 16.
4758
Ibidem, p. 24.
4859
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare despre mântuire, în S.T., anul XXV, nr.
7-8, Bucureşti,1973, p. 328.
4960
Ibidem, p. 353.
5061
Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi Unitate ,Restaurarea Cosmosului în Iisus Hristos, Ed. “Libra”,
Bucureşti, 1997, p. 32.

20
 Firea omului, împărtăşindu-se, prin actul creaţiei, de bogăţiile Duhului Dumnezeiesc,
s-a născut cu însuşirea de Chip al Lui Dumnezeu. Iar aceste bogăţii ale Sfântului Duh nu
sunt altceva decât râuri energetice ale sfinţeniei. Persoana umană, nu poate avea sfinţenia de
la sine. Omul nu poate fi sfânt prin sine însuşi, ci numai prin participare.”Sfinţenia este o
51
însuşire a Firii Dumnezeieşti. Dar de ea se poate împărtăşi şi omul.” Deci, concluzionăm
că omul se poate împărtăşi prin har de atributele Dumnezeirii sau de bogăţia Firii
Dumnezeieşti. ”A te împărtăşi de sfinţenie înseamnă a participa la viaţa iubitoare a
Persoanelor Sfintei treimi.”52 Opera de îndumnezeire este comună Sfintei Treimi, care este
împreună lucrătoare, ea este efectuată de Tatăl prin Fiul şi prin Duhul Sfânt. În teologia
Duhului Sfânt amplu dezvoltată în antifoanele Octoihului este suficient dezvoltată ideea de
transformare, de înnoire înfinită a credinciosului, care devine astfel biserică vizibilă, a
Duhului, a Sfintei Treimi. Credinciosul se roagă Sfintei Treimi astfel: „Dumnezeul meu…,
casă a slavei Tale celei neapropiate mă arată, luminată purtătoare de lumină şi
neschimbată. Sfânta Treime, Unirea dumnezeiască are unitate de gândire şi de voinţă,
unitate lucrătoare, de aceea oricare din Ipostasele Sale operează în sufletul credinciosului
ca Unime-Treime.”53
Omul a fost creat ca şi imagine, chip al întregii Treimi, Treimea fiind după cum am
arătat temeiul vieţii veşnice, însă această demnitate dumnezeiască a avut, chiar prin modul
creaţiei, un pronunţat caracter filial: ”vocaţia perihoretică a fiinţei umane nu se poate
actualiza decât numai prin Fiul.”54
Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc prin Iisus Hristos, în cadrul Bisericii
care este plină de energiile dumnezeieşti necreate şi sfinţitoare. Această lucrare este
făgăduită mai întâi de Mântuitorul Iisus Hristos: „De mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul
Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi pe el şi va veni la el şi ne vom face locaş în el” (Ioan 14, 23).
Iar spunându-le ucenicilor că după puţin timp nu-l vor mai vedea, iar după puţin iarăşi îl vor
vedea, explică aceasta, asigurându-i despre venirea Duhului Adevărului, Care nu va vorbi
de la Sine ci câte va auzi de la El va vorbi.

5162
Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae în col. „P.S.B ”, vol. 40,
E.I.B.al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 236.
5263
Pr. Prof. N. C. Buzescu, Ecleziologia triadocentrică în Canoanele Octoihului, în ’’Ortodoxia” anul XXVIII, nr.2,
Bucureşti, 1976, p. 351.
5364
Panayotis Nellas, op.cit., p. 67
5465
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea a doua creaţie a lumii, în „Ortodoxia”, anul XXXVIII, nr.2-3,
Bucureşti,1986, p. 48.

21
 Actele de revelare ale Sfintei Treimi sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt
acte de ridicare a noastră în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului
Sfânt. Această putere ne transfigurează lăuntric şi astfel începe procesul lung al desăvârşirii
sau îndumnezeirii noastre în Iisus Hristos.
Fiind sursa inepuizabilă de Iubire jertfelnică, de energii dumnezeieşti necreate,
Sfânta Treime este bază a spiritualitaţii creştine.”Viaţa noastră duhovnicească are ca punct
de plecare, comuniunea de viaţă şi iubire treimică, se menţine prin energiile inepuizabile
sfinţitoare ale Duhului Sfânt, este ajutată în nevoinţele ascetice şi în toate faptele bune
săvârşite faţă de fraţii noştri întru Iisus Hristos iar când se ajunge pe culmile cele mai
înalte ale acestei trăiri este cea care o menţine într-un progres nesfârşit.”55
Sigur, „omul este o fiinţă raţională şi politică, este ceea ce el mănâncă, produce şi
simte”. Însă adevărata sa grandoare nu constă totuşi în toate acestea, ci în faptul că omul
este chemat a se uni cu Dumnezeu: „Îl numesc om pe acela care a înaintat spre Însuşi
Dumnezeu”.”56 Pentru Sfinţii Părinţi, misterul omului, adică al credinciosului, al destinului
său, se află situat în perspectiva Iubirii Sfintei Treimi. Triumful, mântuirea şi îndumnezeirea
omului sunt opera Sfintei Treimi, a voinţei iubitoare a Tatălui, a întrupării Fiului, a puterii
sfinţitoare a Duhului. Dacă Sfânta Treime nu ar exista, omul nu ar fi decât un fragment
derizoriu al vieţii cosmice, un atom lipsit de importanţă în fluxul istoriei.”Dacă Dumnezeu
Sfânta Treime există şi ne iubeşte, dacă ne uneşte unii cu alţii în fericirea, în angoasa
ruperii noastre de neant, atunci un anumit spaţiu al libertăţii ni se deschide. Omul locuieşte
strâmtorat în lumea aceasta, fiindcă el stă în iubirea unui model infinit.”57
În acest fel este chemat omul să participe la Slava Lui Dumnezeu, la energiile
Divine. ”Prin Sfânta Treime, omul poate deveni icoană a frumuseţii, a bunătăţii, a
înţelepciunii, a libertăţii Lui Dumnezeu.”58
Oamenii se unesc cu Iisus Hristos nu ipostatic ci prin har sau prin energiile necreate
ale Sfintei Treimi. Omul care respectă poruncile Lui Dumnezeu şi trăieşte viaţa sfinţilor pe
pământ aude pe Dumnezeu vorbindu-i „Eu am zis dumnezei sunteţi” (Ioan 10, 30). „Acel

5566
Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, trad. de Claudiu Soare, Ed. ”Pandora”, Târgovişte, 2001, p. 107
5667
Ibidem, p. 108
5768
Ibidem, p. 109
5869
Ibidem

22
om ajunge să devină dumnezeu şi e numit dumnezeu nu prin natură ci prin hotărâre
dumnezeiască sau prin har”.”59
Orice om poate ajunge la această stare după modelul Lui Iisus Hristos, care este
Dumnezeu adevărat dar şi om adevărat. Ca om ne-a arătat că se poate să ne înălţăm la
Dumnezeu daca avem voinţă, credinţă şi dragoste. Deci modul de a ajunge îndumnezeiţi
este imitarea Lui Iisus Hristos, pentru că singur El este călăuza creştinilor pe drumul
virtuţii, drum pe care Sfinţii Părinţi mistuiţi lăuntric de dorul Lui Iisus Hristos, l-au parcurs
nevoindu-se îndelung în viaţa lor pământească.
„Omul are ca scop şi ţintă îndumnezeirea, iar dacă pentru aceasta omul ajunge să
se nască şi anume pentru a fi părtaş al bunurilor dumnezeieşti în chip necesar el este astfel
alcătuit încât să se poată bucura de aceste bunuri.60
Sfântul Apostol Petru spune că noi ne putem transforma în participanţi sau mai exact
în „împărtăşiţi ai Naturii Divine” (Petru II, 1-4), formulă sincopată, indicând faptul că în
intimitatea unei întâlniri personale vom deveni participanţi la însăşi Viaţa Divină:”tocmai
prin intermediul acestui lucru imaginea îşi dobândeşte asemănarea. Omul asemănării este
omul întru Iisus Hristos, Chip al Tatălui în respiraţia nesfârşită a Duhului, Chip al
Fiului.”61
Sfântul Grigorie Palama arată că „Sfânta Treime în desăvârşirea Sa, îi
îndumnezeieşte pe cei ce sunt vrednici de aceasta, unindu-se cu ei nu ipostatic şi nici
fiinţial, ci printr-o mică parte din energiile necreate şi din dumnezeirea necreată, totuşi ea
fiind prezentă întreagă în fiecare.”62
Omul, spunea Sfântul Vasile cel Mare,”este un animal care a primit vocaţia de a
deveni Dumnezeu. Îndumnezeirea înseamnă distrugerea prin Crucea dătătoare de viaţă, a
tot ceea ce ne împiedică să iubim. Încă de la Întrupare, de la Paşte,şi de la Pogorârea
Sfântului Duh asupra Apostolilor, vântul Duhului suflă cu o violenţă secretă asupra
istoriei, am intrat într-o eră a învierii căreia îi cunoaştem convulsiile şi promisiunile, în
care mântuirea nu este nici colectivă, nici personală, ci în comuniune.”63

5970
Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. ”Sofia„, Bucureşti, 1998, p. 28.
6071
Olivier Clement, Viaţa din inima morţii..., p. 109
6172
Sfântul Grigorie Palama, Contra lui Alchindin, apud J. Meyendorff, Teologia Bizantină, trad. din limba engleză
de Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 221
6273
Olivier Clement, Viaţa din inima morţii..., p. 138
6374
Ibidem, p. 139

23
 Sub respiraţia şi focul Sfântului Duh, care prin Iisus Hristos, ne îndreaptă către Tatăl,
suntem chemaţi să participăm la însuşi misterul întemeietor, acela al Sfintei Treimi. ”În
consens cu imaginea Sfintei Treimi, care este Viaţa Veşnică în Sine, oamenii sunt chemaţi
la o unitate ontologică, la o iubire ontologică, la o unitate în legătură cu care fiecare are
vocaţia de a fi conştient întru Duhul Sfânt, până la a-i dărui propriul său Chip.”64
Omul după cum am mai spus este chemat la asemănare şi participare reală la viaţa
Sfintei Treimi. Omul nu este cu adevărat om decât În Dumnezeu, omul nu este cu adevărat
om decât îndumnezeit. Însăşi fiinţa sa este uniunea cu Izvorul Vieţii. ”Viaţa care curge din
cupa Sf. Împărtăşaniei nu este alta decât Iubirea Treimii şi Dogma Treimii ne face să
simţim că omul poate fi îndumnezeit.”65
„Omul pe calea îndumnezeirii, simte simultan amintirea morţii şi amintirea Sfintei
Treimi, căinţa şi plenitudinea, el devine astfel un univers în expansiune, prin participarea
la plenitudinea Trinitară care se multiplică în comuniune cu Sfinţii.”66
Toată existenţa, este însăşi existenţa Treimică. Duhul Sfânt, prin Iisus Hristos ne
îndreaptă către Tatăl, iar întreg misterul Sf. Treimi se înscrie în Numele Acestuia. Fiindcă
Tatăl este izvorul Divinităţii inaccesibile şi în legătură cu care nu putem vorbi decât în
termeni negativi, care se situează dincolo de toate conceptele, imaginile, Dumnezeu dincolo
de Dumnezeu, şi în acelaşi timp Duhul Sfânt ne permite, întru Iisus Hristos, să Îl numim
Tată, cu o nuanţă de tandreţe, de familiaritate şi repet, de o tandreţe absolut nesfârşită.

CAPITOL II

IUBIREA PERSOANELOR SFINTEI TREIMI, TEMEIUL IUBIRII

MEMBRILOR BISERICII

Taina Prea Sfintei Treimi constituie temeiul credinţei şi trăirii noastre creştineşti,
fiind totodată sufletul viu al Bisericii, pe care o face să trăiască din viaţa Treimică

6475
Idem, Puterea Cuvântului, Ed. “Pandora”, Târgovişte, 1999, p. 76.
6576
Ibidem, p. 84.
66 77
Idem, Viaţa din inima morţii…, p. 232

24
împărtăşită haric tuturor membrilor ei, într-o nesfârşită chenoză a iubirii, care înalţă,
desăvârşeşte şi îndumnezeieşte.
Astfel, Biserica, ca Trup al Lui Iisus Hristos extins în umanitate, prin Duhul Sfânt, în
timp şi în spaţiu, este mediul în care se află prezentă şi acţionează direct Sfânta Treime „iar
comuniunea de iubire dintre membrii Bisericii îşi are izvorul nesecat în taina iubirii şi vieţii
de comuniune mai presus de fire, ce există în sânul Prea Sfintei Treimi.” 67 Dogma Prea
Sfintei Treimi este, de altfel, pentru Biserica ortodoxă fundamentul imuabil al întregii
gândiri religioase, al întregii pietăţi, al întregii vieţi spirituale, al întregii experienţe.
Aşadar, temeiul principal al Bisericii nu trebuie căutat prin speculaţii sofiologice
prăpăstioase într-o realitate divină externă şi deosebită de Persoanele Treimice, ci în însăşi
taina vieţii comune a Persoanelor Divine. Şi acest temei îl înţelegem nu numai în sensul că
relaţiile Trinitare Divine sunt un model al relaţiilor dintre oameni în Biserică, ci şi în sensul
că ele sunt o putere care produce şi adânceşte aceste relaţii. În viaţa Bisericii este împletită
viaţa Sfintei Treimi. ”Numai pentru că se iubesc, Persoanele Sfintei Treimi, produc şi între
oameni atmosfera de iubire.”68
Dorind cu tot dinadinsul ca iubirea şi unitatea din Biserică să fie identică cu cea din
sânul Prea Sfintei Treimi, Mântuitorul Însuşi, înainte de patimi se roagă Tatălui Ceresc:
„Părinte Sfinte, păzeşte-i întru numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie Una precum
suntem Noi. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin
cuvântul lor, ca toţi să fie Una, după cum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi
aceştia în Noi să fie Una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis şi slava pe care Tu Mi-ai
dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie Una, precum Noi una suntem”.
Biserica, în esenţa ei, este trăirea comună a oamenilor cu Sfânta Treime, participarea
lor în comun la viaţa Persoanelor Sfintei Treimi, comuniunea mai multor persoane umane în
aceeaşi viaţă Divină. Biserica nu este altceva decât sălăşluirea trupului îndumnezeit al Lui
Iisus Hristos prin Duhul Sfânt în persoanele umane care cred în Iisus Hristos. Astfel este
evident că Biserica îi conduce pe oameni la Înviere sau credincioşii înaintează în Biserică
spre Învierea lor. ”Biserica este locul şi ambianţa în care se înaintează spre împărăţia Lui
Dumnezeu, fiindcă îl are pe Iisus Hristos, care este Împărat şi este totul în toate, iar pe de
6778
Magistrand Dumitru Gh. Radu, Învăţătura Ortodoxă şi Catolică despre Biserică, în „Ortodoxia”, anul VII, nr. 4,
Bucureşti,1954, p. 537
79
Ibidem, p. 540
6880
Ibidem, p.544

25
altă parte, Biserica este o împărăţie în mers, în continuă mişcare spre împărăţia cerească.
Rostul Bisericii este acela de a-i conduce pe membrii săi spre viaţa veşnică şi de a face
prezentă viaţa veşnică în parte în mediul comuniunii eclesiale.”69
Viaţa Bisericii este o integrare în Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh. După cum
am amintit rugăciunea Lui Iisus Hristos, ne dezvăluie tainica relaţie intimă de Unitate dintre
Persoanele Treimice şi ucenicii Lui Iisus Hristos„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu
întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie Una” (Ioan 17, 22).”Unitatea pe care o căutam noi
oamenii decurge din unirea negrăită care există în viaţa Treimii şi se săvârşeşte în oameni,
prin Duhul Sfânt.”70
Taina Prea Sfintei Treimi ,reprezintă izvorul şi modelul oricărei comuniuni. Acest
model Divin al comuniunii se cade a se reproduce într-un mod infinit şi în viaţa oamenilor.
El este temelia, El justifică orice iubire, orice dragoste adevărată, şi în domeniul spiritual,
pentru realizarea unităţii integrale, El este care stă la baza Bisericii. Lumea a fost creată
pentru a deveni Biserică. Biserica într-o oarecare măsură a fost întemeiată în acelaşi timp de
Dumnezeu pentru ca lumea să participe la eternitatea Sa. ”Biserica este prezenţa Sfintei
Treimi între oameni prin Harul Divin căci în ea Tatăl este prezent prin Fiul şi Duhul Sfânt,
iar Duhul Sfânt întrucât este în Tatăl şi în Fiul, îi ridică pe oameni la o unire harică cu
întreaga Sfânta Treime.”71
Trup tainic al Lui Iisus Hristos, Biserica apare ca o pliromă a iconomiei Sfintei
Treimi (Efes I), ca o realitate divino-umană, teandrică, sacramentală, prin care plinătatea
iubirii şi vieţii treimice este împărtăşită oamenilor credincioşi în comuniunea iubirii, în
trăirea lor comunitară. Noi participăm la aceeaşi viaţă, care este viaţa Lui Dumnezeu, pentru
că noi suntem Una în Iisus Hristos, iar viaţa Trinitară este comunicată prin Iisus Hristos în
Duhul Sfânt. ”Ortodoxia nu poate concepe Biserica în afara Sfintei Treimi. Caracterul
Trinitar al Bisericii se exprimă în sobornicitate şi comuniunea oamenilor credincioşi în
Duhul Sfânt.”72
Teologia ortodoxă vede temeiul sobornicităţii Bisericii în Sfânta Treime, în
plinătatea de viaţă şi de iubire dumnezeiască, în perihoreza Treimică deoarece Biserica în
6981
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 226
82
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, E.I.B. al B.O.R.,
Bucureşti, 1999, p. 412
7083
Prof. N. Chiţescu, Sobornicitatea Bisericii, în S.T., anul VII, nr. 4,Bucureşti,1955, p. 151
71 84
Ibidem, p. 152
72

26
profunzimea fiinţei sale işi are originea în veşnicele paradigme, în comunitatea absolută a
celor Trei Persoane Divine. ”După cum în Sfânta Treime comuniunea de iubire nu este în
doi ci în relaţia dintre Trei şi fiecare este prin Altul şi pentru Altul, astfel şi universalitatea
Bisericii se cade a fi înţeleasă ca o comuniune de iubire nu în doi ci în relaţia dintre cei doi
cu al treilea, adică cu întregul, fiecare credincios fiind prin altul, adică prin întreg.”73
Această unitate după imaginea Sfintei Treimi o vedem înfăptuită în mod intim în
Antropologia creştină şi îndeosebi în Biserica Ortodoxă. Din Revelaţia divină, din teologia
patristică şi cea ortodoxă contemporană, vedem că Biserica a existat în veşnicele paradigme
dumnezeieşti şi adâncurile fiinţei ei işi au obârşia în Sfânta Treime. Biserica a luat naştere,
ca manifestare exterioară, concretă, socială, din revărsarea iubirii Intratrinitare asupra
omenirii căzute în păcat.
„Sfânta Treime se manifestă în iconomia mântuirii prin lucrarea Fiului chiar de la
Întrupare şi prin lucrarea Sfântului Duh în viaţa Bisericii.” 74 Ceea ce face posibilă
participarea concretă şi eficientă a Bisericii la viaţa Sfintei Treimi este întruparea Fiului Lui
Dumnezeu. Prin Întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos a introdus natura umană în
intimitatea cea mai profundă a Treimii şi i-a dat putinţa participării veşnice la viaţa treimică.
”Din acest motiv este Iisus Hristos Capul Bisericii şi Biserica este Trupul Său (Efeseni I,
22). Iar prezentarea Bisericii ca Trup al Lui Iisus Hristos nu înseamnă o ecleziologie opusă
sau paralelă, vis-a-vis sau alături de imaginea Trinitară a Bisericii. Persoanele umane
care formează Trupul tainic al Lui Iisus Hristos participă la viaţa treimică. Biserica
înţeleasă ca Trup al Lui Iisus Hristos este plină de Duhul Sfânt, şi prin aceasta plină de
viaţa treimică.”75
Astfel, Întruparea este Taina prin care Sfânta Treime intră în comuniune pentru
totdeauna cu umanitatea, iar aceasta are loc în Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul Tatălui. ”Prin
urmare, de aspectul trinitar al Bisericii se leagă în mod inseparabil aspectul hristologic.
Propriu-zis, unul trimite la celălalt şi amândouă, la aspectul pnevmatologic, toate trei
evidenţiind aspectul de comuniune al Bisericii.”76

7385
Drd. Nicolae Fer, Sfînta Treime şi Sobornicitatea Bisericii, în S.T., anul XXIII, nr. 7-8, Bucureşti,1971, p. 525
7486
Ibidem, p. 520
7587
Dr.Dan Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedespărţită sau Apelul tainic şi irezistibil al iubirii treimice, în
„Ortodoxia”, XXXIV, nr. 4,Bucureşti,1982, p. 593
7688
Pr.Ştefan Buchiu, Întrupare şi Unitate- Restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Ed. “Libra”, Bucureşti,1997, p.
150

27
 În acest context putem constata, pe de o parte,că aspectul Trinitar al eclesiologiei îşi
are temeiul în aspectul hristologic deoarece „în Iisus Hristos se descoperă taina comuniunii
Trinitare”. Dorinţa Lui este ca Biserica sa dobândească chipul Sfintei Treimi. ”Biserica
trăieşte în Duhul Sfânt din Iisus Hristos, de aceea Iisus Hristos rămâne permanent Capul
Bisericii, Biserica împărtăşindu-se continuu de Sfânta Treime ca model, putere şi împlinire
a vieţii ei de comuniune.”77
Dumnezeu Cel în Treime este în Biserică ca în Împărăţia Lui care înaintează spre
forma ei desăvârşită din viaţă. În Biserică şi la orice început al unui lucru în viaţa de toate
zilele, credincioşii se însemnează cu semnul sfintei Cruci, însoţit de invocarea Sfintei
Treimi, indicându-se prin aceasta o anumită sălăşluire a Treimii în fiinţa lor. Făcându-ne
semnul Crucii odată cu chemarea Sfintei Treimi, îi mulţumim totodată Acesteia pentru
iubirea arătată prin Fiul Tatălui faţă de noi şi manifestăm încrederea că aşa cum a rânduit
Crucea ca mijloc al mântuirii prin Iisus Hristos, la fel prin crucea purtată de noi ca înfrânare
de la plăceri egoiste şi ca suportare cu Iisus Hristos a necazurilor impuse de împrejurările
vieţii noastre, mijloc prin care ne mântuieşte. ”Crucea e astfel mântuire şi laudă adusă
Treimii, dar şi obligaţie asumată de noi de a urma Fiului în iubirea Tatălui cu Duhul prin
purtarea ei cu ajutorul Treimii.”78
„În lumina Sfintei Treimi, se descoperă străfundurile de taină ale fiinţei Bisericii, şi
mai ales şi adevăratul sens al comuniunii şi unităţii tuturor în Iisus Hristos, în taina
Treimică işi are izvorul şi cea eclesiologică şi universală, în care totul cuprinde partea şi
partea cuprinde plinătatea totului, credinciosul singurat putând fi asemenea în sfinţenie cu
întreaga Biserică cu care este în unire prin Duhul Sfânt.”79
Prezenţa lucrătoare aTreimii în Biserica pe care o mărturisesc Apostolii în Epistolele
lor, e făcută eficientă în toate timpurile prin rugăciunile de cerere, laudă, de mulţumire, de
mărturisire şi de binecuvântare a Lui Dumnezeu din partea preotului şi a credincioşilor, ca
şi prin binecuvântările preotului adresate credincioşilor. Prin toate acestea ei arată iubirea
Treimii şi Ii cer ajutorul pentru o viaţă care să-i ridice spre ea.”În Epistola către Efeseni,
cea mai eclesiologică dintre toate, Sf. Ap. Pavel arată unele feţe ale lucrării Persoanelor
Sfintei Treimi în Biserică. După ce dă mulţumită Lui Dumnezeu, Tatăl slavei, pentru
7788
Ibidem, p. 151
7889
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfânta Treime, Creatoarea, Mântuitoarea şi Ţinta Veşnică a tuturor credincioşilor…,
p. 34
7990
Prof. N. Chitescu, op.cit., p. 152

28
darurile Sale cele bogate (1, 16-19), adaugă că El a vădit puterea lui în Iisus Hristos,
căruia i-a supus toate şi L-a dat cap Bisericii (1, 20-23). Biserica este plinirea Celui care
plineşte toate întru toţi.”80Biserica este un temei solid al vieţii veşnice prin faptul că este un
aşezământ însufleţit, viu şi lucrător prin Taine şi prin celelalte acte sfinţitoare. Prin acestea,
în Biserică omul credincios trăieşte propria viaţă în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi
şi urcă spre idealul desăvârşirii din viaţa viitoare. Viaţa Bisericii este Viaţa Treimii, Biserica
o cunoaştem prin credinţă, ca unitate a tuturor oamenilor. Această unitate se arată în iubire,
raportată la Dumnezeu şi la semeni.
Unitatea Sfintei Treimi poate fi transpusă în unitate a Bisericii înăuntrul căreia
sălăşluieşte Iisus Hristos, capul şi izbăvitorul ei.Iisus Hristos doreşte ca Biserica să
dobândească Chipul Sfintei Treimi. Biserica trăieşte în Duhul Sfânt prin Iisus Hristos. De
aceea Iisus Hristos rămâne Cap Bisericii pentru ca Biserica să se poată împărtăşi continuu
de Sfânta Treime ca model, putere şi împlinire a vieţii ei de comuniune. Exprimând taina
vieţii de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi, Biserica este ea însăşi o icoană a relaţiilor
treimice, continuând în acelaşi timp lucrarea mântuitoare a Întemeietorului ei Divin în lume,
ca esenţă şi finalitate a relaţiei personale dintre Dumnezeu şi Om. „Biserica, în calitatea ei
de icoană a Sfintei Treimi, nu se zideşte ca o icoană paralelă sau independentă de Sfânta
Treime, ci ca o participare la viaţa Treimică şi ca reflectare în lume a acestei participări.
De fapt, când cineva devine creştin sau membru al Bisericii, aceasta se face prin Botezul în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aşadar, a deveni creştin înseamnă a
restabili sau a începe comuniunea cu Sfânta Treime.”81
Esenţa Bisericii este înfăţişată prin legătura dintre Dumnezeu şi om revelată prin
faptul că Dumnezeu se face om ca să unească în Ipostasul Său ceea ce este creat cu ceea ce
este necreat. ”Iisus Hristos, Dumnezeu-Om, prin extinderea şi datorită principiului
consubstanţialităţii, ajunge Hristos-Biserică, Dumnezeu-omenire, plinătatea Divină-
umană.”82 „Omul se mântuieşte în Biserică prin Sfintele Taine şi astfel omenirea
îndumnezeită înfăţişează chipul viu al Sfintei Treimi, şi anume unitatea naturii omeneşti în
multiplicitatea ipostaselor sale.”83

8091
Ibidem, p.153
8192
Dr. Dan Ilie Ciobotea, op.cit, p. 593
8293
P. Evdochimov, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, E.I.B. al B.O.R.,Bucureşti,1996, p. 136
8394
Ibidem, p.137

29
 Prin urmare esenţa Tainelor şi a Bisericii constă în unirea dintre Divin şi uman
întrucât îl fac viu şi lucrător, real prezent pe Iisus Hristos. Statura desăvârşită a Lui Iisus
Hristos este o dimensiune spirituală atât a Bisericii în unitatea ei cât şi expresia omului
exemplar restaurat în Iisus Hristos. De aici şi echivalenţa dintre dragostea dumnezeiască
exprimată în cuvântul „să fie Una precum noi”, cu unitatea pnevma şi hristoforică: „Unde
vor fi doi sau trei în numele Meu voi fi şi Eu”. Trupul Bisericii unitare în unitatea Trinitară
constituie un element de antropologie sacră: „Acolo unde sunt Trei adică Tatăl, Fiul şi Sf.
Duh, acolo este Biserica, că Biserica este Trupul celor Trei.”
Biserica, deşi se alcătuieşte din oameni, are însă ca şi Cap pe Însuşi Iisus Hristos, pe
adevăratul Dumnezeu, pe Duhul Sfânt care o învaţă totdeauna şi o face, precum zice
Apostolul: „Mireasă curată şi neîntinată a Lui Iisus Hristos”; „Stâlp şi temelie a
adevărului” (1 Tim. 13, 15). Geneza Bisericii începe mai înainte de timp, mai înainte de
naşterea istoriei, este „taina ascunsă din veac în Dumnezeu” (Efes 1, 4). Dacă toate formele
de viaţă socială sunt contingente, pot să existe sau să nu existe în funcţie de evoluţia
istorică, Biserica, dimpotrivă, nu provine din istorie ci îşi are obârşia dincolo de hotarul
timpului.”Biserica ascunsă din veci în Dumnezeu, preînchipuită în paradis, preînchipuită
în Israel, coboară din cer în limbi de foc, şi intră în istorie la Ierusalim în ziua
Cincizecimii.”84
După chipul comuniunii Trinitare, în care diversitatea persoanelor se împleteşte
armonios cu unitatea naturii Divine, Biserica se constituie la Cincizecime ca un spaţiu menit
să pună în evidenţă transfigurarea fiinţei umane, dar şi diversitatea oamenilor, neamurilor şi
a întregii creaţii în extinderea şi comunicarea reală a puterii necreate şi îndumnezeitoare a
Sfintei Treimi în Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, ”Biserica este în Iisus Hristos imanentul
care are în ea transcendentul, comuniunea Treimică de persoane plină de o nesfârşită
iubire faţă de lume.”85
Opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a Lui Iisus
Hristos, este dusă la implinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu şi
între noi. Numai trăind în armonie cu natura, cu Dumnezeu şi cu oamenii arătăm că am
depăşit mărginirea noastră şi egoismul nostru ca chip general al păcatului „starea de
mântuire echivalează cu apartenenţa bisericească sau cu concentrarea celor mântuiti în
8495
Ibidem, p.138
8596
Pr. Prof. Dr. D. Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 245

30
Biserică cu participarea comună la Trupul Lui Iisus Hristos, ridicat mai presus de orice
preocupare de sine prin starea de jertfă permanentizată în El.”86
Pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voinţa Lui Iisus Hristos de
a cuprinde în Biserică toată lumea unificată în iubirea Lui, ci şi voinţa ca în această unitate
să se menţină identitatea fiecărei persoane, după modelul Treimic;Iisus Hristos şi Duhul
Sfânt nu desfiinţează varietatea creaţiei.”La Cincizecime s-a produs un lucru nou şi
uimitor, precum atunci la Turnul Babel limbile au împărţit lumea, aşa cum la Cincizecime
limbile au unit-o şi au adus la armonie cele dezbinate.”87
Coborârea Duhului Sfânt este aceea care dă existenţă reală Bisericii, punând
începutul sălăşluirii Trupului îndumnezeit sau pnevmatizat al Lui Iisus Hristos în celelalte
fiinţe umane.
Persoanele Divine coboară de pe planul transcendent al Treimii pe cel imanent al Bisericii,
prin energiile necreate, ca să-i înalţe pe credincioşi la viaţa veşnică a Sfintei Treimi.
”Energiile necreate constituie mijlocul prin care Sfânta Treime Se comunică real
credincioşilor, ca să-i purifice de patimi şi să-i menţină în identitatea şi comuniunea
Persoanelor. Biserica este Iisus Hristos, extins cu Trupul lui îndumnezeit în umanitate fapt
pentru care umanitatea are imprimată în ea pe Iisus Hristos cu trupul Lui îndumnezeit.”88
„Misterul răscumpărării şi al recapitularii tuturor în Iisus Hristos reprezintă fondul
hristologic al Bisericii care este exprimat în mod deosebit în viaţa sacramentală împreună
cu caracterul său de obiectivitate absolută. Opera răscumpărătoare’’89 a Mântuitorului
Iisus Hristos este o condiţie indispensabilă a operei de îndumnezeire a Sfântului Duh care se
revarsă în lume prin Biserică, această răscumpărare, adică mântuirea obiectivă şi mântuirea
subiectivă, sunt inseparabile şi de negândit una fără alta, căci ele sunt prezente una în alta,
nefiind în cele din urmă decât o singură iconomie a Sfintei Treimi.”
Această iconomie Divină, comună Persoanelor Sfintei Treimi, se numeşte mântuire,
răscumpărare, recapitulare, îndumnezeire şi trebuie să aibă loc cu fiecare persoană în parte
în Biserică. „Unitatea Bisericii este dată în Iisus Hristos, Unicul ei Cap, Care rămâne
deasupra Bisericii ca Trup al său, pentru a înălţa pe credincioşi la viaţa comuniunii

8697
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II..., p. 213
8798
Ibidem, p. 212
8899
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op.cit, p. 244
89100
Arhim. Gherasie Gheorghescu, Sfânta Treime şi actualizarea iconomiei Divine în viaţa oamenilor prin Biserică,
în S.T., anul XXXII, nr. 3-6, Bucureşti,1980, p. 405

31
Trinitare, dar care coboară şi în Biserică, prin Duhul Sfânt, ca să contribuie la dezvoltarea
Bisericii ca Trup al Său.”90
Sfânta Treime cea care este temeiul Sfintei Biserici, îşi face prezenţa în ea, în tot
timpul, atunci când preotul binecuvintează la începutul Tainelor Împărăţia Tatălui şi a
Fiului şi a Sf. Duh şi credincioşii răspunzând „Amin”, această împărăţie începe să vină de
fapt între credincioşi, prin consimţirea lor comună la lauda acestei împărăţii şi prin dorirea
ei, ca şi prin cererea ajutorului Sfintei Treimi de a se ridica spre ea, prin viaţa lor. ’’Când în
Sf. Liturghie, la îndemnul preotului „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să
mărturisim”, poporul răspunde „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sf. Duh, Treimea cea de o fiinţă şi
nedespărţită”, Sfânta Treime îşi face şi mai accentuată Prezenţa şi Lucrarea Ei în Biserică,
de aceea fiind prezentă Treimea iubitoare, se cere ca mărturisirea Ei să o facă credincioşii
în iubirea întreolaltă, sau în făgăduinţa de a se iubi, ca această iubire să se sălăşluiască de
fapt în ei, sau să crească şi mai mult prin lucrarea Treimii chemată prin mărturisirea ei.”91
„După rostirea Crezului Niceo-constantinopolitan, care cuprinde credinţa în Sfânta
Treime şi în lucrarea ei creatoare şi mântuitoare, şi în făgăduinţa veşnicei fericiri ce ne-o
va da, preotul le doreşte credincioşilor şi roagă pe Dumnezeu să le dea cele dorite de
Sfântul Apostol Pavel adresaţilor săi din Corint: <<Harul Domului nostru Iisus Hristos,
dragotea Lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sf. Duh să fie cu voi cu toţi>>. Credincioşii
doresc preotului la fel.”92 De fapt, acestea ne vin de la Sfânta Treime, pentru că acestea le
are Ea Însăşi: dragostea şi comuniunea. Acestea se realizează în cadrul Sfintei Liturghii,
pentru că „întreaga Sfânta Liturghie, rugăciunea prin excelenţă a Bisericii este o
introducere spirituală progresivă în Împărăţia sau Comuniunea Sfintei Treimi.
Împărtăşirea euharistică cu Trupul şi Sângele Lui Iisus Hristos este, de fapt, culmea
acestei comuniuni cu Treimea în viaţa sacramentală.”93
În ceea ce priveşte rolul pe care fiecare Persoană Treimică îl desfăşoară asupra
noastră în Biserică, acesta este foarte bine prezentat în rugăciunea: „Nădejdea mea este
Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfânta slavă
Ţie!”.

90101
Pr. Prof. Dr. D. Popescu, op.cit, p. 267
91102
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfânta Treime Creatoarea, Mântuitoarea…, p. 35
92103
Ibidem, p. 35
93104
Dr. Dan Ilie Ciobotea,op.cit., p. 36

32
 Aşadar, de la Tatăl porneşte mântuirea noastră în orice act săvârşit în cadrul ei;
Duhul Sfânt ne acoperă cu puterea Lui, ne apără în starea în care am fost ridicaţi, ca să
rămânem şi să ne întărim în starea de mântuire sau împărăţie a Treimii. Prin urmare, viaţa
creştină este viaţa în Iisus Hristos sau în Duhul Sfânt, căci numai în Iisus Hristos prin Duhul
Sfânt întâlnim şi cunoaştem noi pe Tatăl, iar viaţa în Iisus Hristos sau viaţa duhovnicească
nu este altceva decât o participare directă la Viaţa treimică. Intrarea în această viaţă nu se
poate face decât prin Botezul făcut în numele Sfintei Treimi, şi nu putem să ne împărtăşim
din plinătatea ei decât prin Harul Divin venit din fiecare Taină.
„Apoi, numai în şi prin Sfânta Liturghie, care se încheie cu împărtăşirea
credincioşilor cu Trupul şi Sângele Fiului Întrupat al Tatălui, credincioşii fac în mod
special experienţa înaintării lor comune în Împărăţia Sfintei Treimi, simţindu-o tot mai
adânc în ei pe Aceasta, cu iubirea Ei, care devine şi iubirea lor întraolaltă şi trăind astfel
comuniunea tot mai caldă între ei din puterea comuniunii cu Ea.”94
Împărtăşirea pe care credincioşii o fac cu Trupul şi Sângele Domnului nu o fac
numai pentru prezent, ci ei o fac pentru a intra în Împărăţia Lui Dumnezeu pururea şi în
vecii vecilor. Iar chipul împărăţiei viitoare a Lui Dumnezeu îl reprezintă Biserica în care se
intră şi se înaintează prin Sfintele Taine. Astfel Biserica este forma pământească de „acum”
a Împărăţiei Cerurilor, este arvuna Împărăţiei desăvârşite. ’’Un alt aspect al relaţiei dintre
Biserică şi Sfânta Treime este Unitatea. Precum cele Trei Persoane sunt Una, după
cuvântul Mântuitorului „ca toţi să fie Una”, tot astfel, multitudinea de persoane care intră
în Trupul Tainic al Lui Iisus Hristos prin Botez să fie una prin credinţa şi trăirea în aceeaşi
unică dumnezeire.”95
După cum am arătat mai sus, Biserica se întemeiază pe Întrupare sau este o întrupare
continuă şi prin aceea că are menirea şi puterea să actualizeze în fiecare credincios şi în toţi
unirea cu Dumnezeu, prin har, după modelul teandric al Lui Iisus Hristos. În acest sens Iisus
Hristos, văzut ca raţiunea şi iubirea unificatoare a tuturor, este ’’El însuşi Biserica, întrucât
ea este modul prin care trece din virtualitate în actualitate, pe măsura ce restabileşte în cei
pe care îi adună în Sine, iubirea faţă de El şi întreolaltă. Biserica nu se poate concepe fără
acest rol unificator care este identic cu însăşi misiunea ei mântuitoare.”96

94105
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfânta Treime Creatoarea, Mântuitoarea…, p. 38
95106
Ibidem, p. 39
96107
Ibidem, p.40

33
 Rolul unificator al Bisericii, precum şi acţiunea ei mântuitoare în Iisus Hristos îşi
găseşte temeiul numai în întruparea Mântuitorului. „Domnul S-a întrupat, S-a răstignit, şi a
înviat ca om, ca să adune pe toţi cei dezbinaţi în Sine, în infinitatea iubirii Sale faţă de
Tatăl şi a Fiului faţă de El. Unificarea aceasta a tuturor în Sine constituie însăşi esenţa
mântuirii. Căci unitatea aceasta înseamnă unitatea în Dumnezeu Cel preafericit şi Veşnic.
De altfel, în afară de Dumnezeu nu este cu putinţă unitatea, deci nici mântuirea.”97
Chezăşia unităţii Bisericii o reprezintă însăşi prezenţa Lui Iisus Hristos în ea, întrucât
El lucrează şi ca Logos şi ca Mântuitor la unirea tuturor cu Sine în spaţiul Bisericii: „Unde
este Iisus Hristos, este unitate, căci unde este Iisus Hristos este iubirea care vrea să-i
îmbrăţişeze pe toţi în Sine şi să-i înfăţişeze Tatălui. Unitatea nu se poate dobândi, decât
prin înrădăcinarea în Iisus Hristos, care este Cuvântul Lui Dumnezeu devenit accesibil
nouă prin întrupare, ca să ne readune pe toţi în unitatea Sa. Dezbinarea nu este decât
ieşirea din această temelie neschimbată şi unitară.”98
În Biserică, Iisus Hristos este prezent şi lucrează într-un mod superior prezenţei şi
lucrării Sale în lume, înainte de întrupare. Propriu-zis, El S-a întrupat ca să întemeieze
Biserica, unindu-o cu Sine şi făcându-se prezent şi transparent prin Duhul Sfânt în viaţa şi
lucrarea ei. ’’Întemeindu-o în Sine, în unirea ipostatică a celor două firi ale Sale, în
unitatea teandrică a Persoanei Sale, Iisus Hristos a fundamentat Biserica pe acelaşi model
unitar teandric, care se prelungeşte prin Trupul Său jertfit,înviat şi deplin pnevmatizat, din
El în ea.”99
Creatorul şi susţinătorul unităţii Bisericii este Întemeietorul Care ne-a unit cu El şi S-
a unit cu noi şi S-a făcut prin toate una cu noi în aşa fel încat: „Cel ce priveşte la această
lume nouă a zidirii Bisericii, vede în ea pe Cel ce este şi S-a făcut în ea toate în toţi”, pe
Iisus Hristos „Cel ce a adunat pe cele rătăcite şi împrăştiate într-o unitate şi le-a făcut pe
toate o singură Biserică, o singură turmă.”100
Pentru ca modelul teandric să ţină de însăşi fiinţa Bisericii, să nu-i rămână exterior
sau imposibil de realizat, ’’Iisus Hristos împărtăşeşte necontenit Bisericii Trupul Său
îndumnezeit fiecărui credincios al Bisericii, dar nu în mod separat, ci într-o unitate de

97108
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II …, p. 255
98109
Ibidem, p. 256
99110
Pr. Ştefan Buchiu, op.cit, p. 154
100 111
Pr.Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II …, p. 258
112
Pr.Ştefan Buchiu, op.cit, p. 155

34
iubire sau într-o comuniune, ce se adânceşte tot mai mult. Din acest trup îndumnezeit sau
din Iisus Hristos euharistic, Duhul Sfânt lucrează prin energiile necreate, personalizate şi
creatoare de comuniune la adunarea tuturor sub acelaşi Cap-Iisus Hristos Mântuitorul.”101
Sfinţii Părinţi văd temelia unităţii Bisericii în prezenţa aceluiaşi Trup jertfit şi înviat, şi ca
atare, umplut de infinitatea iubirii dumnezeieşti în toate mădularele Bisericii. Iar, întrucât
Trupul Lui Iisus Hristos este plin de Duhul Sfânt care iradiază din El ca o energie
unificatoare şi dătătoare de viaţă şi de sfinţenie, contrare egoismului separatist, a doua
temelie a unităţii Bisericii este după Sfinţii Părinţi ,Duhul Sfânt.’’Propriu-zis, el înfăţişează
Trupul Lui Iisus Hristos şi pe Duhul Sfânt ca o dualitate nedespărţită, producând şi
susţinând unitatea Bisericii.”102
Această dualitate,Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, uniţi perihoretic între ei cu Tatăl,
împărtăşesc continuu Bisericii viaţa din viaţa comunitară a Sfintei Treimi, sursa şi modelul
suprem al comuniunii. Astfel, Biserica trăieşte în oceanul de iubire dintre Persoanele Sfintei
Treimi. ’’Aşa cum nu se pot despărţi Cele Trei Persoane din unitatea lor iubitoare, aşa nu
se pot despărţi nici Biserica de Dumnezeu şi nici membrii ei credincioşi întraolaltă, în
profunzimea vieţilor.”103
Iubirea Lui Dumnezeu, manifestată în Iisus Hristos constituie forţa de coeziune a
Bisericii: „Că sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici
cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, şi nici altă făptură
nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea Lui Dumnezeu arătată întru Hristos Iisus,
Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39).
Într-adevăr angajarea Lui Dumnezeu în istorie se face tot din cauza iubirii şi tot în
numele Treimii, având drept scop adunarea umanităţii şi creaţiei la comuniunea cu însăşi
viaţa Lui Dumnezeu. Înţelegem astfel că Întruparea Fiului, şi odată cu aceasta întemeierea
Bisericii vizează tocmai transmiterea acestei vieţi de comuniune care există în sânul
Tatălui. ’’Fiul a fost trimis în lume pentru a introduce umanitatea şi a o atrage prin Sfânta
Biserică la modul de existenţă care se află în Treime.Fiul este trimis în lume ca Logosul
veşnic existent în Dumnezeu, ca Unul din Treime, ca purtător al vieţii Trinitare, iar nu ca

101 113
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II …, p. 259
102
103
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dogma Sfintei Treimi, în S.T., anul XLIII, nr. 3, Bucureşti,1991, p. 46

35
persoană separată, izolată. Misiunea Sa, dar în acelaşi timp şi misiunea Bisericii este în
esenţă dăruirea de Sine a Treimii.”104
La fel şi Duhul Sfânt,El este trimis să dezvăluie Fiinţa Lui Dumnezeu ca viată de
comuniune şi să antreneze lumea să devină părtaşă la Viaţa Divină. Duhul Sfânt este Cel
care preaslăveşte pe Fiul, deci Cel care dă iconomiei Fiului dimensiunea ei eshatologică. De
la Cincizecime, Biserica este dependentă de Duhul Sfânt, Care o leagă de veacul
exhatologic. Prin Duhul Sfânt, Biserica trăieşte atât în planul istoriei, cât şi în cel al
exhatologiei. Prin invocarea Duhului Sfânt, Biserica se află în misterul continuităţii şi
discontinuităţii istorice, punând viaţa sa sub judecata Duhului Sfânt.
Rezultatul lucrării Mântuitorului Iisus Hristos în inimile celor ce cred în El, prin
Duhul Sfânt, este Biserica, sau mai exact ea rodeşte ca Biserică. Din punct de vedere al
constituţiei ei teandrice, ea constă din Iisus Hristos-Capul şi din umanitate-Trupul lui, dar
Duhul Sfânt este acela care uneşte pe Iisus Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Iisus
Hristos, constituind din ei, ca mădulare, un singur Trup, Biserica. El este puterea sfinţitoare,
de viaţă-făcătoare unificatoare în Biserică şi aceasta pentru că odihneşte, străluceşte şi
lucrează din Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu întrupat în toţi cei cuprinşi de El prin
umanitatea asumată. ’’Duhul Sfânt, care coboară la Cincizecime în umanitate, ca trimis de
Fiul de la Tatăl sau de la Tatăl şi de Fiul întrupat şi prin însăşi coborârea Lui dă existenţă
reală Bisericii, ca o comunitate concretă a oamenilor cu întreaga Sfânta Treime. Duhul
Sfânt face să se constituie Biserica, întemeiată obiectiv de Iisus Hristos prin faptele Lui
mântuitoare, în Trupul lui. Dar Duhul Sfânt rămâne pentru totdeauna în Biserică, iradiind
neîncetat din Iisus Hristos în cei ce vin la El şi odată încorporaţi în Iisus Hristos cresc în
El.”105
Prin puterea Duhului Sfânt, Biserica, odată constituită este susţinută în existenţă ca o
comunitate de persoane umane în comuniune de viaţă şi iubire cu Persoanele Sfintei Treimi,
căci El, prin încorporarea oamenilor în Iisus Hristos, aduce noi mădulare umane în ea,
sădeşte în ele harul şi darurile Lui Iisus Hristos şi prin aceasta le unifică în Iisus Hristos,
sfinţindu-le şi dându-le viaţă dumnezeiască din viaţa Lui Iisus Hristos. Prin puterea Duhului
Sfânt curge şi creşte mai departe viaţa cea dumnezeiască în Biserică, dar şi Biserica însăşi

104
105116
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în „Ortodoxia”, XL, nr.
2,Bucureşti,1988, p. 30

36
creşte în Duhul Sfânt sau, mai exact,în Iisus Hristos Însuşi, prin lucrarea Duhului Sfânt
întreţine viaţa dumnezeiască în Biserică, adică o menţine în continuare ca Biserică. ’’Dar
Duhul Sfânt nu lucrează în Biserică şi în oameni fără colaborarea factorului uman.”106
Învăţătura despre Sfânta Treime are o însemnătate deosebită pentru viaţa
duhovnicească a credincioşilor. Căci aşa cum persoanele Sfintei Treimi există Una în Alta
şi din Alta, într-o unitate Fiinţială, tot aşa creştinii formează o unitate şi o comuniune de
credinţă, nădejde şi iubire în Dumnezeu. Creştinul participă prin har la viaţa Sfintei Treimi:
„În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.”(Ioan 14,
20). Biserica este un popor al Lui Dumnezeu şi o comuniune de viaţă după chipul Sfintei
Treimi (Ioan 17, 22).”107
Întreaga viaţă religioasă ortodoxă işi are centrul în Sfânta Treime, de aceea
ecleziologia ortodoxă nu este nici numai teocentrică, hristocentrică sau pnevmatocentrică ci
este triadocentrică. Biserica este organismul vizibil al Sfintei Treimi, este organismul viu al
prezenţei Sale, al lucrării Sale inepuizabile şi infinite. Credincioşii din Biserică, care
formează Biserica, sunt martorii permanenţi ai acestei triadofanii, ei sunt părtaşi direcţi la
viaţa dumnezeirii cea Una, în toate lucrările ei de sfinţire şi de mântuire.’’Ca martori ai
acestei prezenţe, ei se împărtăşesc direct de la izvorul dumnezeirii, stau în mod permanent
sub binefacerile directe ale Cincizecimii pentru că Duhul Sfânt este Viaţa şi dătător de
viaţă, el este viaţa inepuizabilă a Bisericii.”108
Prin lucrarea Sa teofanică Dumnezeu îşi manifestă prezenţa Sa în conştiinţa
credinciosului, în Biserica Sa, adică în obştea credincioşilor, ca să plinească cele de lipsă şi
să vindece pe cele neputincioase.’’Credinciosul, prin acţiunea sa antropofanică în Biserica
Lui Dumnezeu, în faţa Lui Iisus Hristos, a Persoanei Divine teandrice, îşi revelează
condiţia existenţei sale şi măreţia la care aspiră, încearcă să răspundă tulburătoarei
întrebări pe care a pus-o conştiinţei Sale Sfântul Ioan Damaschin: „Ce vom da în schimb
Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?”109
Biserica nu trebuie privită atât ca o instituţie cât mai ales ca viaţă harică plină, viaţa
Dumnezeirii, a Sfintei Treimi care coboară permanent în viaţa credincioşilor şi prin Sfântul

106117
Ibidem, p.32
107118
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op.cit., p. 47
108119
Pr. Prof. N. C. Buzescu, op.cit., p. 351
109120
Ibidem, p. 350

37
Duh îi creşte şi îi înalţă la nivelul purităţii dumnezeieşti, credincioşii transformându-se în
locaş al Sfintei Treimi.
„De îndată ce credinciosul s-a transformat în locaş al Sfintei Treimi, care-i
pătrunde întreaga fiinţă, el devine Biserică, similară trupului Lui Iisus Hristos, îndumnezeit
odată pentru totdeauna pentru toţi credincioşii. Numai în felul acesta poate fi concepută şi
elaborată o teorie ecleziologică triadocentrică, prin har, în sufletul credinciosului, deci şi
în Biserică, astfel transformat, îndumnezeit. Această concepţie este afirmată curajos de
Biserica însăşi: ”De acum şarpele nu mă va mai amăgi cu dumnezeire mincinoasă: că Iisus
Hristos, îndumnezeitorul firii omeneşti, acum mi-a deschis mie fără împiedicare cărarea
vieţii.”110
Biserica gândită din veci în planul Lui Dumnezeu cu privire la lume, a primit primul
ei fundament în unitatea între oameni întreolaltă şi între ei şi Dumnezeu în Paradis. Dar
acest fundament slăbit prin păcat, a fost refăcut şi perfecţionat prin Iisus Hristos în care
Dumnezeu s-a unit în mod nedespărţit cu omul şi pe toţi oamenii i-a unit virtual cu sine.
Ea e menită să ducă la actualizare deplină unirea Lui Dumnezeu cu toţi oamenii.
Astfel văzută, Biserica apare înaintea noastră ca un întreg unind Divinul cu umanul, pe
îngeri şi pe sfinţi, duhurile drepţilor ajunşi la desăvârşire şi pe credincioşii trăitori pe
pământ, sub un singur Cap: Iisus Hristos, a cărui lumină dumnezeiască îşi răspândeşte
razele ei şi luminează toate adâncurile veacurilor şi mileniilor înainte de Întruparea
dumnezeiască, întrucât puterea jertfei lui ispăşitoare şi harul lui răscumpărător, se întinde nu
numai până în prezent şi în viitor până la sfârşitul lumii, ci de asemenea şi în cel mai
îndepărtat trecut cuprinzând pe toţi cei puşi de la Întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului
celui înjunghiat (Apoc. XIII, 8).
’’Biserica vine de la Dumnezeu Sfânta Treime şi sfârşeşte şi îşi află odihna în Sfânta
Treime, ea porneşte de la Dumnezeu şi se întoarce în Dumnezeu pentru a fi la sfârşit
deplină şi pentru a fi luminată şi slăvită în Ierusalimul ceresc şi unită cu Împărăţia
cerească a Lui Dumnezeu, cea fără de sfârşit, având singură caracterul eternităţii, sub
Dumnezeu, Împăratul comun al tuturor, ca „Dumnezeu să fie totul în toate”(I Corinteni,
XV, 28).”111

110121
Ibidem, p. 353
111122
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Transparenţa Bisericii în viaţa sacramentală, în „Ortodoxia”, anul XXII, nr. 4,
Bucureşti,1970, p. 516

38
 Taina Bisericii nu se poate înţelege decât dacă cele două „Iconomii” ale Fiului şi a
Duhului Sfânt se păstrează neamestecate şi inseparabile în interiorul aceleiaşi învăţături
despre mântuire. Aşadar „cele două mâini ale Tatălui” sau „cele două raze ale Aceluiaşi
Soare” nu lucrează separat şi cu atât mai puţin spus Una Alteia, ci într-o reciprocitate şi
complementaritate a aceleiaşi dumnezeieşti lucrări, care reflectă şi cheamă spre perfectă
comuniune Treimică. ’’Iisus Hristos dăruieşte şi trimite Duhul Bisericii la Cincizecime, dar
Cel care face prezent pe Iisus Hristos în viaţa Bisericii este Duhul Sfânt.”112
Iisus Hristos se extinde peste veacuri în Biserică prin Duhul Sfânt şi tot prin Duhul
Biserica trăieşte pe Iisus Hristos.Iisus Hristos este mereu prezent în Biserică, în care revarsă
prin Duhul bogăţia darurilor Sale, iar dacă Biserica cheamă neîncetat Duhul, ea o face
pentru ca toate mădularele ei să se umple de Duhul şi să crească neîncetat în Iisus Hristos.
Introducând puterea Lui Iisus Hristos, în mădularele aşezământului teandric al Bisericii,
Duhul le transformă, le înnoieşte şi le îndumnezeieşte. Dăruindu-l pe Iisus Hristos, Duhul
Sfânt interiorizează în Biserică şi în mădularele ei iubirea Lui mântuitoare: „Dumnezeu S-a
revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5). ’’Aceasta
pentru că Duhul Sfânt nu este fără Iisus Hristos, în Biserică, ci totdeauna cu şi în Fiul şi
împreună cu Tatăl, făcând din Biserică taina mântuirii noastre.”113
„Pentru cei care trăiesc în Biserică prin Duhul, pe Iisus Hristos, acest Duh este
puterea dătătoare de viaţă, izvor de sfinţenie, garanţia vieţii veşnice, Duh al Adevărului şi
dar al înfierii cereşti.’’Duhul aşează Biserica odată pentru totdeauna pe temelia unei
plenitudini dobândite prin jertfa şi învierea Lui Iisus Hristos, ca victorie asupra morţii şi
pnevmatizare a umanităţii şi universului. Tot Duhul face ca această plenitudine să se
reverse peste generaţiile ce alcătuiesc Biserica, de-a lungul secolelor, reînoind şi
actualizând în timp veşnica slavă a Lui Iisus Hristos, ca viaţă a Sfintei Treimi în noi.” 114
Duhul Sfânt cu darurile Sale este tezaurul cel nesecat al Bisericii, din care se împărtăşesc
credincioşii cuprinşi în ea, primind prin Sfintele Taine puterea de a dobândi roadele
Duhului Sfânt, adică sfinţirea vieţii. Din această cauză a treia Persoană a Sfintei Treimi este
atât de intim, profund şi vital legată de viaţa Bisericii, încât Ortodoxia, cu toate că e credinţa
în Sfânta Treime, totuşi, în toate aspiraţiile sale, în tot ceea ce o luminează, în toate
112123
Pr. Prof. Isidor Todoran, Aspecte ecleziologice, în „Mitropolia Ardealului” nr. 7-8, 1961, p. 425
113124
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Relaţiile treimice în viaţa Bisericii, în „Ortodoxia”, an XVII, nr. 4, Bucureşti,1964,
p. 522
114125
Ibidem, p. 522

39
scopurile împlinite, este religia Sfântului Duh. Agonisirea Sfântului Duh este supremul scop
al vieţii în Biserică, iar realizarea acestui scop aduce în viaţa membrilor Bisericii
manifestarea acelui conţinut Dumnezeiesc de trăire, pe care Biserica îl numeşte Sfinţenie.
Biserica este percepută mai înainte de toate, ca taină a Celui înviat, ca spaţiu al unei
Cincizecimi perpetue, ca intrare în existenţialitatea Treimică.’’În Iisus Hristos Biserica este
Biserica Sfântului Duh, iar sărbătoarea euharistică, pe care se întemeiază Biserica, este în
întregime structurată pe ceea ce numim epicleză, adică acea rugăciune a preotului, care
strânge în el rugăciunea poporului, adresată Lui Dumnezeu pentru a-şi coborî Duhul Sfânt
asupra noastră şi asupra darurilor aduse înainte, adică asupra pâinii şi a vinului, atunci
când este vorba de Euharistie. Şi am putea spune că cea dintâi epicleză, epicleza originară,
este aceea a Lui Iisus Hristos însuşi, înviat, urcând la dreapta Tatălui, mijlocind pe lângă
acesta coborârea Duhului şi a focului Cincizecimii în Biserica aşteptării.”115
„A intra în Biserică înseamnă aşadar, şi trebuie să avem curajul a spune, a
pătrunde în Sfânta Treime. Dumnezeu fiind Unul Întreit este plenitudinea şi izvorul unei
Unităţi depline într-o diferenţă a totalităţii. Iar a intra în Biserică înseamnă a fi chemat la
o existenţă unică şi diversă, în care se răspândeşte iubirea Treimii „să fie Una, aşa cum
Noi suntem Una”.”116
Biserica este obiect de credinţă şi în acelaşi timp loc de credinţă „locul unde am
crezut”, locul în care se manifestă Sfântul Duh, Slava Sa, şi prin El Tatăl şi Fiul. Aceasta
este dimensiunea Bisericii şi rolul său indispensabil.
’’Biserica, în Sfântul Duh, este Sfânta Înviere, loc al unei mereu înnoite Cincizecimi.
Acolo unde este Biserica, acolo este şi Sfânta Treime, ca model al ei şi acolo unde este
Sfânta Treime, acolo este şi Biserica şi Slava sa.”117

115126
Olivier Clement, Viaţa din inima morţii,… p. 231
116127
Ibidem, p. 232
117128
Idem, Puterea Credinţei …, p. 128

40
 1. Relația dintre iubirea treimică, jertfă și înviere

Dumnezeu Sfânta Treime în Fiinţa Sa rămâne simplu, nemişcat şi mai presus de

fiinţă. Dumnezeu se mişcă în afară de Sine prin aducerea într-o fiinţă a altor existenţe şi prin
împărtăşirea lor de bunătatea Sa.’’Mişcarea Lui Dumnezeu este deci, înaintea Lui, numai
din bunătate, spre făpturile Sale văzute şi nevăzute, făpturi care au primit prin actul
creaţiei lor putere de mişcarea spre El şi de împărtăşire cu El şi care, pentru aceasta
„toate erau bune foarte(Fac. 1, 31).”118
La temelia acestei lumi, a întregii existenţe, stă o Iubire Veşnică, desăvârşită şi
atotputernică: ’’Această iubire este Iubirea Veşnică a Sfintei Treimi. Pentru că iubirea
interpersonală Treimică a precedat creaţia, tot Ea a motivat aducerea la fiinţă, din nimic, a
lumii şi a omului, şi tot ea a îmbrăţişat toată zidirea spre a o face, prin îndumnezeirea după
har a omului, părtaşa nespusei iubiri şi bunătăţi dumnezeieşti.”119
Experienţa fundamentală pentru noi fiinţele omeneşti, şi prin noi, pentru toate
făpturile, este experienţa comuniunii. Această experienţă se înrădăcinează în Dumnezeu
Care este El Însuşi comuniunea prin excelenţă, Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Iubirea dumnezeiască
Intertreimică, stă la originea creării întregii lumi inteligibile şi sensibile, şi revine la ea
considerându-o şi scopul întregii creaţii. Numai iubirea dumnezeiască poate explica sensul
existenţei umane şi cosmice. ’’Datorită acestei iubiri şi bunătăţi dumnezeieşti revărsate în
creaţie din preaplinul lor şi lumea poartă pecetea comuniunii, a relaţiilor dinamice
reciproce dintre părţile sale. Lumea are deci, un model şi un sens comunitar eclezial. În
ansamblul ei unitar văzut şi nevăzut lumea are menirea de a fi Biserică a Lui Dumnezeu, de
a fi umplută tot mai deplin de prezenţa iubitoare şi de sfinţenia Lui Dumnezeu.”120
118129
Ieromonah M. Stanciu, Sensul creaţiei – Actualitatea cosmologiei la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ed.
Aşezământului. Studenţilor “Sfântul Ap. Andrei”, Slobozia, 2000, p. 49
119130
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea…p. 5
120131
Ieromonah M. Stanciu, op.cit., p. 50

41
 Sfânta Treime este din veci un act comun de iubire pe măsura caracterului său
absolut şi a subiectivităţii Sale pure. În iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc numai
reciproc şi nu se acceptă numai, ci se şi afirmă, se pun în existenţă prin dăruire reciprocă.
Iubirea Divină este atoteficientă. Tatăl pune pe Fiul din veci în existenţă, prin dăruirea
integrală a Sa, iar Fiul afirmă pe Tatăl continuu ca Tată, prin faptul că se acceptă pus în
existenţă prin Tatăl, prin faptul că se dăruieşte Tatălui ca Fiu. Iar Dumnezeu nu poate fi
lipsit de o iubire perfectă şi veşnică. ’’Punându-se reciproc în existenţă prin iubirea
perfectă, actele prin care se săvârşeşte aceasta sunt acte din veci şi au un caracter de acte
cu totul personale, deşi sunt acte în care persoanele sunt împreună active. Iubirea trebuie
să preexiste în Dumnezeu , ea trebuie să fie legată de existenţa Lui eternă. Iubirea este
„fiinţa Lui Dumnezeu”, este „actul Lui substanţial”.”121
Iubirea apare ca o manifestare existenţială a vieţii Divine Treimice, Dumnezeu în
Fiinţa Sa fiind Iubire „Dumnezeu este Iubire” spune Sf. Ap. Ioan. Dumnezeu este Personal,
este comuniune în El Însuşi şi este comuniune cu propria sa făptură, omul, şi prin acesta din
urmă cu întreaga creaţie, cu cosmosul. ’’Iubirea Lui Dumnezeu nu se poate menţine în viaţa
Treimică fără să se exteriorizeze deoarece ea presupune în mod ontologic o revărsare a
bunătăţii unei persoane spre o altă persoană.”122
Iubirea ca şi bunătatea, nu trebuie înţeleasă într-un mod care exclude tot oceanul de
însuşiri şi posibilităţi ale Fiinţei Divine, ci ca Iubire în sensul special al cuvântului. Actul de
veşnică Iubire care este în Dumnezeu înseamnă dăruirea reciprocă şi comuniunea perfectă
între eu şi eu cu tot ce înseamnă ele. Această comuniune înseamnă şi adevăr şi existenţă
perfectă şi caracter absolut. În fiecare însuşire sau act Divin se implică toate Celelalte. În
iubire este totul.
’’Dacă iubirea ţine fiinţial de Dumnezeu, atunci şi raportarea reciprocă în care se
manifestă iubirea este Fiinţială.’’123
„Ca să menţinem definiţia iubirii ca act divin fiinţial, dar în acelaşi timp definiţia
acestui act ca relaţie, iar Fiinţa Divină ca Una, e necesar să vedem Fiinţa Divină simultan
ca relaţie-unitate, sau viceversa.”124

121132
Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în S.T., anul XXII, nr. 5-6, Bucureşti, 1970, p.
336
122134
Ieromonah M. Stanciu, op.cit., p. 50
123135
Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri…, p. 337
124136
Ibidem, p.338

42
 Revelaţia ne spune că Dumnezeu este Treime de Persoane. Dumnezeu este Treime,
Dumnezeu este iubire. Sau altfel spus „Dumnezeu este Iubire pentru că e Treime”. Calea
către înţelegerea Lui Dumnezeu, a Lui Dumnezeu în Treime, atât cât este ziditor pentru noi,
ne-o deschide iubirea. Numai ea luminează taina Treimii în Unire şi totodată, numai
Treimea e dragoste absolută, dragostea în Fiinţa ei. ’’Treimea şi dragostea una sunt.”
„Dacă Fiinţa dumnezeiască ar fi într-o unică Persoană, nu ar fi bună sau iubitoare
din eternitate, deci nu ar fi dumnezeiască. Numai existând în Trei Persoane, acestea sunt
dumnezeieşti, pentru că au o valoare şi o relaţie între ele care le face demne şi capabile de
iubirea absolută şi sunt aşa pentru că sunt aşa de prezente una în alta, încât fiecare e văzut
Dumnezeu întreg, nefiind deci trei Dumnezei.”125
Nu infinitatea în Sine dă bucuria iubirii, ci reprezentarea ei de către o altă persoană
decât cea proprie. Unde lipseşte conştiinţa, lipseşte bucuria. Dar bucuria reală o dă altă
conştiinţă atentă la ea. Iubirea între eu-tu, chiar în planul infinit, vrea să se extindă spre altă
persoană, sau bucuria unuia de altul sporeşte când e însoţită de bucuria unui al treilea, sau
când bucuria celor doi trăieşte bucuria comună de un al treilea.
„Iubirea presupune totdeauna două eu-uri care se iubesc sau un eu care iubeşte şi
un altul care primeşte iubirea, sau de la cel ce primeşte ştie că e conştient de iubirea lui.
Aşa cum spune învătătura creştină, iubirea presupune o Fiinţă comună, Dumnezeu în Trei
Persoane, Tatăl, Fiul şi Sf. Duh şi această iubire desăvârşită presupune multe euri care se
iubesc dar care rămân neconfundate într-o unitate maximă.”126
Un Dumnezeu fără iubire, fără o atenţie veşnică faţă de cineva nu este Dumnezeu.
Fiind Iubire în Fiinţa Sa nu putem spune că există doar un Tată şi un Fiu pentru a exprima
misterul etern al comuniunii personale. Un Eu Divin şi un Tu Divin nu sunt de ajuns pentru
că ar implica mereu tendinţa spre un egoism în doi. Ar fi o iubire închisă asupra ei înşişi, o
caricatură a iubirii pure ce se revarsă spre un al treilea. Dumnezeul nostru este un
Dumnezeu Ce se revarsă, Care Se comunică, Care vrea să se împartă.
’’Iubirea dintre două persoane poate fi pe deplin generoasă numai dacă este
întoarsă spre o a treia persoană „Nu pot să mă realizez în iubire dacă nu există în faţa mea

125137
Ieromonah M. Stanciu, op.cit., p. 50
126138
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea…, p. 26

43
un tu care mă face responsabil, care face apel la mine şi căruia trebuie să-i răspund. Dacă
nu ar exista comuniunea în iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit.”127
Noi simţim trebuinţa să fim iubiţi de al treilea ,să iubim pe al treilea, şi cu cât îl
iubim mai mult împreună, cu atât ne iubim şi noi mai mult. Iubirea are drept bază conştiinţa
unei alte persoane.„Ca să reluăm ideea dăruirii, orice iubire între persoană şi persoană se
manifestă în dăruire. A ţine un lucru pentru tine, sau a-l avea pentru tine, înseamnă a nu te
bucura de el cu adevărat. Bucuria ta vine din capacitatea altuia de a renunţa la el pentru
tine, dar şi din capacitatea ta de a-l putea da altuia. Lucrurile au rostul demonstrării
iubirii între Persoane.”128
Din punct de vedere moral, Unul este autosuficienţă, egoism, ceva închis în sine
însuşi, în vreme ce două persoane se deschid într-o anumită măsură către iubire, către
întrepătrunderea unuia cu celălalt, către renaşterea unuia în favoarea celuilalt. Doi este dorul
spre pereche. El este departe de a fi desăvârşit, căci iubindu-l pe celălalt, te iubeşti în fond
pe tine însuţi. Celălalt este oglinda ta. Unul nu se iubeşte, pe când doi da.’’Dar iubirea
dezinteresată, exstatică, sacrificială, luminătoare, deschisă, lipsită de îngrădiri, rodnică
apare adevărată doar odată cu apariţia celui de-al treilea. Iubirea se explică din crearea
noastră după chipul Sfintei Treimi, originea iubirii noastre. Omul este creat din iubire
după chipul Treimii dumnezeieşti.”129
Dumnezeu în Treime este comuniune de Persoane ce are la bază iubirea
intertreimică. Iubirea aceasta dumnezeiască, din prea plinul bunătăţii Divine se revarsă în
lume creând între oameni o atmosferă de iubire pe care oamenii o respiră şi ajung astfel să
iubească “şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.
’’Credinţa mea este că poetul care a scris aceste cuvinte s-a gândit astfel: florile
reprezintă frumuseţea universului şi a creaţiei în general; ochii, Lumina lumii; buzele,
Cuvântul ce aduce toate la existenţă, iar mormintele reprezintă sfinţenia celor trecuţi în
lumea drepţilor şi nădejdea noastră în Înviere.”130
Comuniunea Sfintei Treimi este izvorul suprem şi nesecat al iubirii şi al dăruirii. În
iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc numai reciproc şi nu se acceptă numai, ci se şi
afirmă, se pun în existenţă prin dăruire reciprocă. ’’Treimea este culminaţia smereniei şi
127
128139
Idem, Iubirea creştină, Edit. “Porto-Franco”, Galaţi, 1993, p. 56
129140
Idem, Sfânta Treime structura supremei iubiri…, p. 337
130 141
Idem, Dumnezeu este iubire, în „Ortodoxia’’, anul XXII, nr. 3, Bucureşti, 1971, p. 6

44
a jertfei iubirii. Păcatul individualismului ne împiedică să înţelegem deplin Sfânta Treime,
ca desăvârşită identificare a eurilor, fără pierderea de fapt a lor.”131
Omul a fost creat de Dumnezeu din iubire şi i-a fost dăruit lui să transfigureze, şi nu
să desfigureze lumea. Dar pentru a transfigura lumea trebuie să urcăm muntele Taborului,
să mergem pe drumul Lui Iisus Hristos ca să devenim asemenea Lui după har. Dar „pentru
a ne uni cu Iisus Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut el, să răbdăm şi să
suferim toate câte a răbdat şi a suferit El… căci într-adevăr, de aceea ne şi botezăm, ca să
ne îngropăm şi să înviem împreună cu El, de aceea ne şi ungem cu Sfântul Mir, ca să
ajungem părtaşi ai Aceluia care a primit ungerea cea dumnezeiască, de aceea mâncăm
hrana cea preasfântă a împărtăşaniei şi ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să
ne cuminecăm cu Însuşi Trupul şi Sângele pe care Iisus Hristos le-a luat asupra Sa încă din
pântecele Fecioarei. Astfel, cu adevărat noi ne facem una cu Cel ce s-a întrupat şi s-a
îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a Înviat pentru noi.”132
Astfel Fiul Lui Dumnezeu făcut om, ni se dăruieşte, rămâne alături de noi şi se
sălăşluieşte în noi prin Sfintele Taine, prin jertfa şi Învierea sa, ca să întărească şi în noi
dragostea spre Înviere şi spre viaţa de veci.În acest scop El se uneşte cu noi cel mai mult
prin Sfânta Împărtăşanie în timpul Sfintei Liturghii. De aceea „Sfânta Liturghie este prin
excelenţă trăirea cu Iisus Hristos cel jertfit şi înviat, ca să întărim în noi duhul iubirii până
la jertfa contrară egoismului şi să înaintăm astfel spre Înviere şi spre împărăţia dragostei
eterne a Sfintei Treimii.”133
Pentru că Dumnezeu este iubire El Se revarsă neîncetat asupra lumii creând între
oameni o atmosferă de iubire pe care trebuie să o absorbim în inimile noastre căci „dacă
iubire nu avem, nimic nu suntem”, spune Sf. Ap. Pavel, şi atunci păşind din epectază în
epectază, spre epectază fără de sfârşit, prin lucrarea virtuţilor,vom ajunge să ne facem
părtaşi de toate darurile Duhului Sfânt: „duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul puterii,
duhul cunoaşterii, duhul bunei credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu, căci frica de
Dumnezeu este începutul înţelepciunii şi temelia faptelor bune. ’’Şi toată fapta bună se
începe din frica de Dumnezeu şi se termină în dragostea de Dumnezeu care este legătura
desăvârşirii şi cea mai înaltă faptă bună.”134
131142
Ibidem, p. 7
132143
Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfânta Treime Strucutura supremei iubiri…, p. 343
133144
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 48
134145
Pr. Prof. D. Stăniloaie, Iubirea creştină..., p. 60

45
 Sfântul Ignatie al Antiohiei ne-a învăţat ca la orice început al unui lucru în viaţa
noastră de toate zilele să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, însoţit de invocarea Prea
Sfintei Treimi, arătând prin aceasta o anumită sălăşluire a Treimii în fiinţa noastră.
Făcându-ne acest semn, ne amintim că prin Cruce şi prin Înviere ne-a eliberat Fiul întrupat
al Tatălui, de robia păcatului şi a duşmanului nostru nevăzut.
Prin pomenirea Sfintei Treimi la însemnarea noastră cu semnul Sfintei Cruci arătăm
că nu putem despărţi Crucea Lui Iisus Hristos de iubirea Şi grija Prea Sfintei Treimi faţă de
noi, care a socotit că prin Crucea purtată de Fiul Lui Dumnezeu, ne poate mântui, întărind
prin Întrupare, Cruce şi Înviere, voinţa noastră de a ne înfrâna de la pornirile noastre egoiste
şi de a ne dărui împreună cu Fiul, Tatălui Ceresc prin Duhul Sfânt.
„Întreaga revelaţie divină este în cele din urmă soteriologică, adică are ca
fundament opera de mântuire obiectivă săvârşită de Mântuitorul nostru prin Întrupare,
Răstignire, moarte şi Înviere, pe care noi o asumăm prin credinţă, fapte bune şi har
dumnezeiesc.La comuniunea noastră eternă cu Sfânta Treime se ajunge prin Înviere.” 135 Nu
am fi cunoscut nimic din Treime dacă Iisus Hristos nu s-ar fi Întrupat şi nu ar fi înviat
pentru a noastră mântuire.
În Învierea Lui Iisus Hristos se arată Treimea Sfântă, e activă şi se descoperă întreaga
Sfânta Treime, rămânând astfel descoperită pentru veşnicie, într-o comuniune deplină cu
noi.
Sfântul Chiril al Alexandriei, spune că Treimea şi Învierea sunt dogme fundamentale,
de netăgăduit, ale învăţăturii creştine: „Ele sunt începutul şi sfârşitul, alfa şi omega
mântuirii noastre deoarece nu firea aceasta a trupului s-a făcut purtătoare a vieţii, ci
lucrul s-a săvârşit prin lucrarea firii dumnezeieşti şi negrăite, care are în ea şi puterea de a
da viaţă în chip natural tuturor, Tatăl prin Fiul a lucrat şi asupra templului aceluia
dumnezeiesc, nu pentru că nu putea Cuvântul să-şi învie propriul trup, ci pentru că tot ce
lucrează Tatăl lucrează şi Fiul, şi ceea ce săvârşeşte Fiul e sigur de la Tatăl, deoarece
cuvântul nădejdii noastre şi puterea credinţei fără pată s-a întors după mărturisirea Sfintei
şi Celei de o Fiinţă Treimi la taina referitoare la trup.”136

135146
Ibidem, p. 61
136147
Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. “Emanuel“, Oradea, 1999, p.
345

46
 „Învierea este darul desăvârşit al Lui Dumnezeu pentru viaţa lumii, ’’fiind în strânsă
legătură cu Întruparea şi Crucea, care le continuă şi redă în acelaşi timp comuniunea
omului cu Sfânta Treime, considerată o nouă creaţie sau a opta zi a creaţiei, adică un dar
total care vine de la Sfânta Treime, care înnoieşte pe om şi desăvârşeşte unirea Lui
Dumnezeu cu toţi oamenii.”137 Trupul înviat al Mântuitorului Iisus Hristos este un izvor de
viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pămîntească, un izvor de putere şi de curăţie. Este un
izvor de putere şi pnevmatizare, pentru a ne menţine şi a spori şi noi în curăţirea şi
pnevmatizarea care duce la înviere. De aceasta ţine progresul într-o transparenţă care,
’’fiind o continuă personalizare şi întărire a persoanei noastre, este în acelaşi timp o
întărire a adevăratei comuniuni între noi şi Dumnezeu şi între noi înşine, comuniune care
stă la baza adevăratei spiritualităţi.”138
Prin Înviere, umanitatea Lui Iisus Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului,
Iisus Hristos îl are acum şi ca om ,în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine, pe care îl avea din
veci, după Dumnezeire.
„Învierea nu se poate explica fără Sfânta Treime. Toată iconomia mântuirii
săvârşită de Sfânta Treime se încheie în Înviere. Pe de altă parte, prin Înviere se comunică
viaţa dumnezeiască eternă comună celor Trei Persoane, şi prin aceasta cei ce au credinţă
sunt primiţi în interiorul comuniunii Treimice. Viaţa dumnezeiască incoruptibilă se
comunică prin Persoanele Sfintei Treimi, prin primirea celor ce cred în comuniunea cu Ele.
Viaţa aceasta nu subzistă în mod real în afara Persoanelor Treimice. Comuniunea între
Persoane nu e o relaţie nesubstanţială, iar fiinţa nu subzistă decât în persoanele aflate în
comunitate. Unirea paradoxală, semnalată de teologul rus Vl. Lossky, între Întrupare şi
Treime apare şi între Înviere şi Treime.”139
Sfinţii Părinţi, trăitori încă într-o perioadă în care ideea de persoană şi de comuniune
interpersonală nu era prea dezvoltată, pun accentul pe Înviere mai mult decât pe
împărtăşirea naturii umane de viaţa dumnezeiască incompatibilă.
Sfântul Chiril din Alexandria, deşi pare să pună accentul în înţelegerea Învierii, pe
viaţa dumnezeiască incoruptibilă comunicată naturii umane, prin faptul că el consideră
Învierea drept operă a tuturor Celor Trei Persoane, vede şi natura umană căreia i se

137148
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I…, p. 87
138149
Ibidem, p. 88
139150
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos…, p. 59

47
comunică viaţa eternă ca fiind subzistentă în Persoana Cuvântului, apoi în persoanele
umane. Sfântul Părinte alexandrin include în înţelegerea învierii atât comunicarea vieţii
Divine incoruptibile către umanitate, cât şi primirea în comuniunea Sfintei Treimi a naturii
umane personificate în Cuvântul. Învierea este o operă comună a Sfintei Treimi, pentru că
prin comuniune se comunică viaţa incoruptibilă şi eternă naturii umane, dar viaţa aceasta se
comunică de către fiecare Persoană Divină în unire cu Celelalte. „Căci corpul cel căzut este
al Celui din sămânţa lui David, după trup, adică al Lui Iisus Hristos, care primul a fost
ridicat la nestricăciune de către Dumnezeu şi Tatăl.” 140 „Aceasta a spus-o şi Sf. Ap. Pavel:
„Dumnezeu L-a înviat, rupând legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de
ea”(Fapte 2, 24). Slava pe care o primeşte Iisus Hristos de la Tatăl pentru mântuirea
omului, o primeşte şi Tatăl de la omul mântuit în Iisus Hristos.”141
Moartea fiecărui om se petrece de unul singur şi pentru fiecare în parte. Dar Hristos-
Dumnezeu, care este Calea, Adevărul şi Viaţa, ca viaţă veşnică şi nestricăcioasă, atunci
când moare şi înviază, o face împreună cu noi, cu firea noastră asumată la Întrupare,
realizând comuniunea perfectă cu oamenii, aşa cum perfectă este comuniunea în interiorul
Treimii, şi dă viaţă celor ce cred în El, primindu-i în această comuniune. ’’Cu cât e mai
adâncă comuniunea, cu cât ne unim mai profund cu Iisus Hristos, cu atât e mai deplină
viaţa spirituală. Această viaţă nu se poate reduce la o comuniune goală, dar nici
comuniunea nu constă într-o relaţie în care nu se comunică o viaţă.”142
Sfântul Chiril din Alexandria atribuie un rol special Sf. Duh în comuniunea vieţii
dumnezeieşti. El comunică mai întâi naturii umane puterea de a primi subzistenţă în
Persoana Cuvântului prin biruirea legilor naturii care se respectă. Dar această forţă
spirituală nu e decât acolo unde există o comuniune deplină. Pe urmă Duhul Sfânt comunică
naturii umane puterea de a învia,prin biruirea din nou a legilor naturii. Duhul comunică
această putere spirituală pentru că e Duhul comuniunii, iar comuniunea deplină nu e decât
acolo unde e depăşită doimea. Dacă o persoană, necomunicând fiinţa, pierde certitudinea
existenţei pierzându-se în natură, două persoane riscă de asemenea să se scufunde în
monotonie sau în natură, în comunicarea exclusivă, închisă, egoistă dintre ele. Numai
existând trei persoane se poate menţine o continuă împrospătare atât pentru fiecare, cât şi

140151
Vl. Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Edit. Enciclopedică, Bucureşti,1993, p.44
141152
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I…, p. 88
142153
Ibidem, p.89

48
pentru două câte două dintre ele. Numai existând trei persoane, ele nu se confundă una cu
alta, sau nu se rup total una de alta. Numai a treia persoană menţine între două persoane,
care se pot schimba ca partenere, unitatea distinctă şi lărgimea iubirii. ’’Numai prin
depăşirea doimii, viaţa e cu adevărat bogată, iar în Dumnezeu, nelimitată.Iisus Hristos
primeşte Duhul ca om, pentru că este primit ca om în comunitatea perfectă a Treimii,
pentru că prin El şi noi să fim primiţi în acea comuniune prin har.”143
Umanitatea Lui Iisus Hristos devine, prin Înviere, deplin transparentă pentru Duhul
Sfânt şi iradiantă a Duhului şi a energiilor Sale în cei ce participă la această umanitate a
Fiului Lui Dumnezeu întrupat. Învierea şi Înălţarea Sa a constituit îndumnezeirea supremă a
omenităţii Lui, care înseamnă suprema sensibilizare şi transparenţă a acesteia pentru Tatăl,
de fapt pentru întreaga Sfântă Treime şi pentru oameni în acelaşi timp. Învierea din morţi a
Mântuitorului Iisus Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti în trup şi anume în
trupul Cuvântului întrupat. Sfinţii Părinţi arată că ’’El nu a fost înviat ca un obiect dintr-o
moarte care L-ar fi redus la totală neputinţă, ci din faptul că şi-a manifestat puterea încă
mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porţilor iadului şi în eliberarea de acolo a
celor ce au nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc,
dar unit cu Dumnezeirea şi de aceea nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el şi, prin
puterea Lui dumnezeiască eliberează din iad şi sufletele celor ce au crezut mai înainte în
făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat în Logosul vestit din Vechiul
Testament intenţia venirii Lui în trup.”144
Prin Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri, Iisus Hristos a comunicat firii noastre harul
integral al dumnezeirii, introducându-o în Sfânta Treime: întru sineşi îndumnezeind
omenirea, a suit-o la ceruri Iisus Hristos Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. Aceasta nu
înseamnă că opera de reintegrare în dumnezeire este operă exclusivă a Lui Iisus Hristos.
’’Îndumnezeirea este opera Sfintei Treimi, prin Duhul Sfânt, prin lucrarea căruia
însuşi Iisus Hristos s-a întrupat şi a înviat: „Prin Duhul Sfânt este îndumnezeirea tuturor,
bunăvoirea, înţelegerea, pacea şi binecuvântarea: că întocmai lucrător este cu Tatăl şi cu
Cuvântul.”145

143154
Ibidem, p.91
144155
Idem, Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei, în M.O., nr. 5-9, 1970, p. 738
145156
Pr. Prof. N. C. Buzescu, op.cit, p. 351

49
 De aceea Duhul Sfânt umple de viaţă dumnezeiască umanitatea Lui Iisus Hristos şi
după nasterea Lui. Sf. Chiril din Alexandria spune: „Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu S-a
făcut om, primeste Duhul de la Tatăl ca unul din noi, neprimind ceva pentru Sine. Căci El
era dătătorul Duhului…îl primeşte ca om să-l menţină pentru firea noastră, şi să
înrădăcineze iarăşi în noi harul care ne părăsise. Cel ce nu a ştiut de păcat.”146
Iisus Hristos a înviat ca să ne arate că şi noi suntem capabili de Înviere. El putea să
moară şi apoi să se înalţe la Tatăl direct fără să mai treacă prin Înviere, dar trebuia ca noi să
cunoaştem drumul spre Înviere, drumul Crucii, drum pe care suntem chemaţi şi noi să-l
parcurgem. Sfânta Treime a hotărât Întruparea şi Învierea ca om a Fiului, o persoană din
Treime, ca Acesta să-i recapituleze pe toţi în Sine şi să-i aducă în comuniune cu Treimea
eternă.Învierea face parte dintr-o mişcare ce se închide în cerc pornind din Treime spre
oameni şi ridicându-i pe aceştia în Treime. Iisus Hristos pleacă din Treime spre noi şi revine
în Treime împreună cu noi. Iisus Hristos aduce umanitatea în Treime pentru veşnicie, pentru
o comuniune infinită cu Persoanele Treimice. La această lucrare participă toate cele trei
Persoane ale Treimii, Tatăl, Fiul şi Sf. Duh,în egală măsură la fel cum în toate lucrările
divine sunt nedespărţite: „Tatăl în timp ce gândeşte crează şi gândul Lui se face lucru,
realizându-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duh”.”147
Prin Înviere Iisus Hristos Dumnezeul şi Omul şi în El umanitatea întreagă se
deschide deplin darul Lui Dumnezeu.În Învierea Lui Iisus Hristos şi în Înălţarea Lui la cer
avem darul suprem al dumnezeirii împărtăşit nouă. De abia prin starea de Înviere şi prin
iradierea neîmpiedicată a Duhului Sfânt din El, comunicarea Sa ca dar suprem al vieţii
veşnice şi iluminarea cuvintelor Sale se înfăptuiesc efectiv pentru toţi cei ce voiesc. Numai
venind în noi deplin prin Duhul Sfânt după ce trupul Său s-a spiritualizat deplin prin Înviere
şi Înalţare, cuvintele Lui devin înţelese prin experienţa interioară a vieţii în Dumnezeu. De
abia acum Iisus Hristos cel înviat ni se revelează ca Darul suprem al Lui Dumnezeu, pentru
că e darul vieţii veşnice, dar şi ca Cuvântul suprem, pentru că lămureşte deplin rostul nostru
ca destinat vieţii veşnice. ’’În starea Lui de înviere Iisus Hristos ni se arată ca arvună a
Învierii noastre spre viaţa de veci şi ni se dăruieşte ca atare în Darul Duhului Sfânt. În

146157
Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, p. 137.
147158
Sfântul Ioan Damaschin, op.cit, p. 53

50
Duhul Sfânt îl avem pe Iisus Hristos şi învierea noastră în El ca arvună a dăruirii Sale
depline în viaţa viitoare.”148
Învierea, pătrunde în iad, pentru ca toate să fie scăldate în lumină. Din coasta
străpunsă a Lui Iisus Hristos curg sânge şi apă, spune Evanglelia după Ioan.’’Apa şi
Sângele sunt în Duh – apa botezului şi sângele euharistiei”149
„În Înviere, universul creat prin Cuvânt şi înviat prin Duh, suferă ultima sa
metamorfoză. Depinde de aici încolo de alegerea noastră să ne unim sau nu cu slava
Divină „focul ascuns, mocnind sub cenuşa acestei lumi(…) arde veşmântul morţii.”150

2. Răscumpărarea creației în general și a omului în special prin jertfa

Logosului conform Noului Testament
Credinţa în istoricitatea păcatului strămoşesc şi universalitatea urmărilor lui
constituie, după Sfântul Apostol Pavel, premisele întregului edificiu dogmatic al
soteriologiei creştine151. De aceea textele biblice care descriu căderea primului om din
harul dumnezeiesc şi care atestă realitatea păcatului în lume au o importanţă
covârşitoare pentru înţelegerea predicii apostolice, că toţi credincioşii fără deosebire,
au nevoie de mântuire şi că eliberarea lor de povara păcatului poate fi dobândită numai
prin însuşirea roadelor întrupării, jertfei şi învierii lui Hristos152.
Pentru înţelegerea raportului dintre păcatul strămoşesc şi universalitatae urmărilor
lui, pe de o parte şi roadele jertfei lui Hristos pentru mântuirea tuturor oamenilor, pe
de altă parte, Sfântul Apostol Pavel face o paralelă antitetică între neascultarea lui
Adam şi ascultarea lui Hristos, între osânda şi moartea venite în lume prin greşeală
unuia şi harul îndreptării spre viaţa veşnică “prin cel unul Hristos”.
Apostolul afirma că “aşa cum printr-un om a intrat păcatul şi prin păcat moartea,
aşa moartea a trecut la toţi oamenii”, căci prin neascultarea unui singur om, Iisus
Hristos, se fac drepţi cei mulţi”, iar cei care primesc prisosinţa harului şi a darului
îndreptării împărtăşesc în viaţa prin unul Iisus Hristos”.
148159
Pr. Prof. D. Stăniloae, Chipul Lui Hristos în Biserica Răsăriteană: Iisus Hristos, Darul şi Cuvântul Suprem al
Lui Dumnezeu, în „Ortodoxia”, anul XXV, nr. 1, Bucureşti, 1973, p.15
149160
Olivier Clement, Puterea Cuvântului…, p. 59
150161
Ibidem, p. 65
151
Rom. III,22-23
152
Fapte II, 36-39; Rom.I,16-17;III 24-26

51
 În planul lui Dumnezeu, situaţia creată de neascultarea primului om nu era
destinată să se eternizeze. Adam, ieşit nevinovat din mâna Creatorului, s-a făcut rob
păcatului şi morţii, iar moştenirea stării create prin greşeala lui şi înmulţirea păcatului
au făcut din fiecare urmaş al lui Adam cel căzut un “rob al păcatului” 153 şi “al
stricăciunii”154.
Iisus Hristos – întrucât s-a făcut fără păcatul strămoşesc, a respins orice ispită, a
biruit moartea în trupul său şi s-a înălţat întru slava – este cu adevărat “Adam cel
nou”, adică pârga sau începutul unei vieţi noi, libere de păcat, împăcate cu Dumnezeu
şi angajate pe calea ce duce la desăvârşirea şi slava veşnică155.
Eliberarea de care cel ce crede are trebuinţă şi care i-a fost făgăduita de
Dumnezeu constă deci din restaurarea armoniei iniţiale dintre trupul şi sufletul său, din
desfiinţarea puterii păcatului – instrument al diavolului şi “bold al minţii” 156 – din
abolirea tutelei exercitate în Legea veche 157 şi din readucerea omului din sfera harului
divin, adică la libertatea vestită de Proorocii Vechiului Testament şi adusă
credincioşilor de Iisus Hristos.
Păcatul face din victimele sale prizonieri 158. Odată căzut în stăpânirea lui,
credinciosul nu mai dispune prin el însuşi de nici un mijloc de eliberare. Dar
Dumnezeu nu îngăduie biruinţa finală a răului şi nu voieşte moartea păcătoşilor 159.
Pentru nemărginită sa iubire şi credincios făgăduinţei sale de demult, El “a trimis în
lume, la plinirea vremii, pe însuşi Fiul Său cel născut din femeie, ca să elibereze pe cei
robiţi şi să răscumpere pe cei de sub Lege 160, ca ”să ispăşească păcatele lumii” 161 şi s-o
scoată “din acest veac rău de acum” 162, ca “să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii
adică diavolul şi ca “să izbăvească pe aceia care, de frica morţii, erau supuşi robiei
pentru toată viaţa163.

153
Rom.VI, 3, 16-17
154
II Petru II, 19
155
Rom.V,15-18; VIII,14-17,29; I Cor XV,20-26; Gal.1-15
156
I Ioan III,8;I Cor XV, 55-56
157
Gal III,22-25; IV 21-31
158
Rom VII,23; II Tim III;Fapte VIII, 23
159
II Petru III,9;I Tim. II, 4
160
Gal.IV ,3-5
161
Ioan I, 29; I Ioan 3, 5
162
Gal.I ,4
163
Evrei II,14-15

52
 Eficienta jertfei pe Gogota pentru izbăvirea noastră din stăpânirea păcatului este
subliniată pe larg în Epistola către Evrei, unde Sfântul Apostol Pavel, în cadrul unei
strânse argumentări teologice, afirma ”Iisus Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor
celor viitoare …a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor…cu însuşi sângele Său şi a
dobândit o veşnică răscumpărare…Pentru aceasta El este mijlocitorul unui nou
testament, că pentru moartea petrecută spre răscumpărarea celor de sub testamentul
dintâi, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice164. Iar în Epistola către Ţiţ,
acelaşi Apostol scrie: ”Mântuitorul nostrum Iisus Hristos s-a dat pe sine pentru noi, ca
să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-şi curateasca lui poporul ales, râvnitor de
fapte bune”165.
Jerfa de pe Golgota este înfăţişată ca mijloc de răscumpărare şi de Sfântul
Apostol Petru care scrie: ”Nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau aur aţi fost
răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, pe care o aveţi de la părinţi, ci cu scumpul
sânge al lui Hristos, ca al unui mile nevinovat şi neprihănit”166.
De fapt însuşi Domnul Hristos a proclamat cel dintâi acest adevăr, declarând în
repetate rânduri, că”El, Fiul Omului, a venit ca să-şi dea viaţa răscumpărare pentru
Mulţi167.
Mântuirea prin Hristos înseamnă în primul rând o ruptură totală de trecut, o
eliberare deplină din starea creată de păcat, o emancipare definitivă faţă de orice tutelă
şi sclavie, “o dezbrăcare” sau “părăsire” irevocabilă a “omului vechi”, cu toate
prejudecăţile şi deprinderile lui168. Drept aceea şi eliberarea credincioşilor din robia
păcatului, diavolului şi morţii veşnice şi readucerea lor sub ascultarea lui Dumnezeu
nu este o simplă strămutare dintr-o stăpânire în alta, o transferare juridical dintr-un
regim în altul. Ea este mai mult decât atât. Este o înnoire totală a fiinţei credinciosului
şi o înfiere a lui de către Dumnezeu.
Suprimând cauza deteriorării raporturilor dintre om şi Dumnezeu se restabilesc
relaţiile care ar fi trebuit să existe mereu între Părintele ceresc şi creaturile Sale.

164
Evrei IX,12-15
165
II,13-14
166
I Petru I,18-19
167
Marcu X,45; Matei XX,28
168
Efes Iv,22; Col.III,9

53
 Împăcarea este astfel nu numai manifestare iubitoare a lui Dumnezeu faţă de
omul culpabil, ci şi acceptare conştientă a ofertei pe care i-o face Cerul; cu alte cuvinte
convertire a lui.
Aşa cum arată Mântuitorul în convorbirea cu Nicodim169 şi cum mărturiseşte
Sfântul Apostol Pavel în aproape toate Epistolele sale, creştinul este “un om nou” zidit
pe ruinele “omului vechi”, este o “făptură nouă”, în care harul divin a reperat toate
170
stricăciunile pricinuite de păcatul lui Adam şi în care locuieşte Hristos ”Deci, dacă
este cineva în Hristos, este făptura nouă, cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.
Şi toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu sine prin Hristos”171.

Profilul neotestamentar al teologiei împăcării.

Teologia textelor Pauline privitoare la împăcare permite, sugerează chiar o
gradare a lor după criteriul volumului de elemente soteriologice pe care le cuprind.
Gradarea nu este una de conţinut, nici de profunzime a gândirii teologice, ci pur
expozitiva.Caracterul Epistolelor Pauline explica fără echivoc necesitatea dozării
gradului de insistenta scripturistică de la un caz la altul.
Noul Testament indica clar “lumea” ca obiect al împăcării cu Dumnezeu în Iisus
Hristos, care “a împăcat lumea cu Sine însuşi 172” şi “a făcut din cele două lumi una” 173,
acţiune care are un caracter universal, cosmic, incluzând în sfera ei “toate” 174. Creaţia,
lumea întreagă, fiind împăcată şi unită virtual şi obiectiv cu Dumnezeu, a devenit prin
aceasta obiect al voinţei mântuitoare a lui Dumnezeu.
Chiar dacă nu toţi au conştiinţă aceasta, “prin eforturile de eliberare, pentru
dreptate, pentru adevăr, pentru pace, zice Hermann Riderboss – lumea depune mărturie
inconştient despre împăcarea tuturor. Şi lupta aceasta pentru o lume mai bună, pentru
pace şi dreptate ar putea chiar să ajute să pregătească calea spre Hristos şi să deshida
accesul spre El”175.

169
Ioan III,3-7
170
I Cor XV,22-45; Rom.V,19
171
II Cor v,17-18
172
IICor. 5,19
173
Efes. 2,14
174
Col. 1, 19-20
175
H.Ridderboss,La reconciliation d’apres le Nouveau Testament, in “Perspectives reformées”, IX(1979)1, p.
43-44

54
 De altfel pacea lui Hristos, deşi distinctă de pacea lumii nu se poate realize plenar
decât în relaţiile dintre oameni. Credincioşii sunt chemaţi să fie “făcători de pace” nu
numai între ei, ci şi între toţi oamenii 176. ”Dumnezeu – zice H.G.Pöhlman-Care este în
acelaşi timp în Hristos, Cel ce împaca şi Cel împăcat, vrea ca şi noi oamenii să fim în
acelaşi timp împăcători împăcaţi ai lumii177”. Şi anume nu numai prin vestirea
“cuvântului împăcării”, ci şi prin împlinirea “slujirii împăcării” 178pentru rodirea darului
împăcării între toţi.
În esenţa ei, împăcarea este luată în considerare cu deosebire în R. 5, 10. Privit în
sine actul împăcării implica neapărat doi termeni. El este deci un act bilateral.
Unilateral poate fi doar în ceea ce priveşte iniţiative împăcării – şi aşa el este conceput
de către Sfântul apostol Pavel179.
În gândirea lui teologică împăcarea restabileşte raporturile normale care ar fi
trebuit să existe neîntrerupt între Părintele Ceresc şi făpturile Sale suprimând cauza
deteriorării acelor raporturi iniţial armonice – iar cauza este păcatul.
În definiţia apostolică “păcatul este călcarea legii” lui Dumnezeu 180 - aşadar
atitudine şi act de ostilitate faţă de Părintele Ceresc. Acţiunea lui de eroziune
persistentă a ascultării cu care omul este îndatorat faţă de creatorul Său declanşează
mânia lui Dumnezeu. Aceasta se revărsa asupra păcătoşilor înainte de pliroma, după
aceea şi în concretizări de sancţiuni definitive – la Parusie, care din această pricină este
denumită şi “ziua mâniei”181. ”Mânia” lui Dumnezeu nu este aşadar o realitate exclusiv
eshatologica. Ea se asociază cu păcatul în raport de efect – cauza, în sensul că acesta
primeşte de fiecare dată indispoziţia Părintelui Ceresc.
Dar în fiinţa divină, mânia nu exclude iubirea, cum nu suspendă la omul virtuos
protestul împotriva păcatului iubirea cu care se simte îndatorat faţă de aproapele.
Covârşitoarea iubire a celui ce “se mânie” împotriva păcatului – a luat iniţiative
împăcării în însuşi planul de mântuire mai-nainte de veci făurit.

176
E. 12, 14
177
Horst Georg Pöhlman, Abriss der Dogmatik, Gütersloh, 1973, p.189
178
II.Cor. 5., 18-19
179
Sf.Ioan Hrisostom(Com. La Cor. 5, 17urm)face aceasta precizare care vizeaza pozitiv uniunea
ipostatica:”Cand zic ca Hristos este pricina impacarii noastre cu Dumnezeu, numai in acelasi timp sip e Tatal,
precum sic and zic ca Tatal a dat, numesc sip e Fiul.”Caci toate print-insul s-au facut”(Ioan 1, 3)
180
I Ioan 3, 4
181
R. 2, 5

55
 Întruparea, moartea şi învierea Fiului Său o aduce la îndeplinire. O îndeplineşte
obiectiv, creând şi oferind putinţă de împăcare.
Dumnezeu renunţa la “mânia” Să pe bază de reciprocitate, păcătosul luând altă
atitudine, dăcât cea de potrivnicie, faţă de El. Împăcarea este astfel nu numai
manifestare a lui Dumnezeu faţă de omul culpabil, ci şi acceptare conştientă a ofertei
pe care i-o face Cerul; cu alte cuvinte, convertire a lui. Dumnezeu nu da uitării păcatul
în mod arbitrar, nu ignoră dispoziţia credinciosului faţă de Sine, ci aşteaptă ca aceasta
să-i fie constant favorabilă în manifestările ei ulterioare.
Nu este vorba în concepţia paulina de o transformare graduală a păcătosului
confruntat cu un Dumnezeu pururea bine dispus faţă de om, în ciuda păcatului, cum
înclină să creadă unii teologi.182
În procesul de împăcare se întâlnesc trei factori esenţiali:
Ø Cel ce o concepe şi ofera- aceasta este poziţia lui Dumnezeu;
Ø Cel ce o aduce la îndeplinire potenţial – aceasta este poziţia Fiului întrupat,
mort şi înviat;
Ø Cel ce beneficiază im mod liber consimţit de împăcare – poziţia celui
credincios.
Autor – săvârşitor – recipient, acestea sunt ligamentele sine qua non care oferă
totul şi pretinde totul pentru că împăcarea să fie efectivă şi deci, că mântuirea să fie
garantată. Împăcarea coboară deci de la Dumnezeu spre credincios. Numai Dumnezeu
ne poate împăca şi de aceea, Lui ise cuvine “cinstea şi închinăciunea” pentru această
iniţiativă.
Credinciosul poate să se mândrească, dar nu în sine, ci în Dumnezeu. Dumnezeu
lucrează cu omul lucruri mari, dar nu le aduce la îndeplinire fără om. Acesta este
înţelesul textului din R, 5, 10.
ÎI Cor. 5, 17 înfăţişează lucrarea de împăcare sub aspecte mai variate. Şi aici,
Dumnezeu porneşte împăcarea. Nu noi ne împăcăm cu Dumnezeu, ci Dumnezeu ne
împaca cu El însuşi, prin sau în Iisus Hristos.
Lucrarea de împăcare are etape de desfăşurare, trepte de manifestare şi termene:
unele dintre acestea sunt fixe, altele elastice.
182
F.Prat (La Théologie de Saint Paul. Partea I-a, ed.22 Paris, 1934, p.261) se gandeste aici la A.Ritschl si
“scoala” lui.

56
 Întâia etapă: Pentru Fiul Său – întrupat, mort şi înviat – Dumnezeu nu mai ţine
socoteală de căderile noastre. Aceasta este etapa potenţială a lucrării de împăcare.
A doua etapă: introduce pe credincios în angrenajul soteriologic al împăcării;
Dumnezeu l-a chemat la îndreptare şi-I da impuls să meargă spre ea. ”Nu noi am
alergat la El, ci El ne-a chemat pe noi” precizează Sfântul Ioan Hrisostom.
Textul din Col. 1, 19-20 evidenţiază faptul că lucrarea de împăcare nu se opreşte
la om. Relaţia “Dumnezeu – om” este depăşită considerabil cosmosul fiind absorbit în
sfera ei de înrâurire care se lărgeşte până la limitele existenţei. Efectele împăcării
săvârşite obiectiv prin jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului sunt tot atât de necesare
şi de prielnice făpturii neînsufleţite ca şi omului, pentru că păcatul de la început a
“încuiat-o sub blestem”.
Pătimind sub povara legii descompunerii şi a morţii 183care sunt survenite în
natura de la căderea în păcat încoace, natura neînsufleţită aşteaptă să fie eliberată din
“robia stricăciunii” şi să participle la înnoirea lumii, că beneficiara.
Hristos umple toate cele ce sunt cu belşugul potenţial al jertfei Sale
răscumpărătoare, dar dacă El este coautor cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt al existenţei, al
creaţiei, din nimic apare numai în relaţie cu Biserica drept Cap al trupului acesteia.
Ceea ce înseamnă că la realizarea comuniunii cu El Biserica este factor de esenţă, nu
accidenta, nu accesoriu.
Lucrarea ei în lume este spre realizarea armoniei universale dacă se săvârşeşte că
lucrare a lui Dumnezeu pentru lume, în colaboare cu omul, care este beneficiar de
căpetenie al ei.
Darul împăcării şi păcii lui Hristos este şi un imperativ, porunca şi misiune de
îndeplinit, în Noul Testament. “Fericiţi făcătorii de pace” 184; ”Să urmărim cele ale
păcii”185; “Căutaţi pacea cu toată lumea”186: “Trăiţi între voi în bună pace”187;
“Împăcaţi-vă cu Dumnezeu”188. Pacea lui Dumnezeu trebuie deci căutată, simţită,
urmată şi actualizata în viaţa noastră şi a lumii.

183
R. 8, 21
184
Mt. 5, 9
185
Rom. 14, 19
186
Ev. 12, 14
187
I Tes. 5, 13
188
II Cor. 5, 20

57
 Prilej de discuţii între Arnoldshaim ÎI şi Arnoldshaim III, referatul ortodox asupra
textului din Evanghelia după Ioan “Curăţirea prin cuvânt” a lămurit că acest verset nu
trebuie înţeles în afară contextului, că afirmaţie dogmatică asupra raportului între
Cuvânt şi Taină, ci trebuie privit în legătură cu afirmaţiile făcute înainte de el şi după
el de către Mântuitorul Hristos despre Biserică, în capitolul XV al Evangheliei după
Ioan.
În timpul spălării picioarelor Apostolilor, Domnul a zis Apostolului Petru: Cel
spălat are nevoie să spele numai picioarele pentru că este curat, întreg: şi voi sunteţi
curaţi, însă nu toţi”189. Comentând aceasta se poate spune: ”cel spălat (în duh şi în
conştiinţă,datorită învăţăturii Mele şi Duhului, şi sângele tău ce se va vărsa pe cruce) –
a răspuns Dumnezeu-Omul, spălând picioarele Apostolului Petru – nu mai are nevoie
decât să spele picioarele (printr-o nouă revărsare a Sfântului Duh, căreia spălarea de
acum îi serveşte preîntâmpinare şi simbol, pentru curăţarea integrală de prejudecăţi şi
de slăbiciuni, dintre care în Apostolul Petru erau: excesivă încredere în bărbăţia să şi în
dragostea sa faţă de Învăţătorul 190.
”Şi voi sunteţi curăţaţi în acelaşi sens în care eu am vorbit despre cel spălat: voi
v-aţi dobândit, în comuniune cu Mine, curăţirea morală în general şi acum voi aveţi
nevoie doar de curăţirea particulară curăţirea de petele păcatelor particulare care sunt
de neînlăturat în viaţă”191.
În acest loc Mântuitorul vorbeşte despre curăţirea morală a Apostolilor, în afară
de Iuda, atrăgându-le atenţia asupra a doua împrejurări:
Ø aceasta curăţie morală a lor este nu numai rezultatul bunăvoinţei lor, ci este şi
dar de la Dumnezeu.Ei sunt spălaţi prin mijlocirea învăţăturii lui Hristos şi
datorită comuniunii cu Hrsitos;
Ø curăţia morală nu este deplină şi definitivă. Aceştia au nevoie de ajutor de sus,
ajutor care la va fi dat în adevăr prin revărsarea Duhului Sfânt.
Acum Hristos a săvârşit o spălare simbolică, ca şi când ar fi pregătit pe Apostoli
pentru a întâmpina cu vrednicie cele din urme evenimente din viaţa lui pământească.
189
Ioan XII,10
190
Inochentie, arhiepiscopul Chersonului si al Tauridei , Opere ,editie M.wolf, tomVI,1874:Ultimele zile ale
vietii pamantesti ale Domnului nostru Iisus Hristos, cap.”Spalarea picioarelor si Cina cea de Taina, p.242
191
Arhim Mihail, Convorbirea din urma a Domnului Iisus Hristos cu ucenicii, in Col.”Lecturi in Societatea
amatorilor de culturarizare duhovniceasca”,1873,partea II,septembrie, p.189

58
Aceasta spălare nu le garantează odată pentru totdeauna slobozirea de cădere, după
cum spălarea picioarelor făcută odată nu garantează curăţia permenenta.
După cuvântarea din capitolele XII şi XIV, Hristos a ieşit cu ucenicii Săi din
casă, în care avusese loc ultima cină, şi a continuat convorbirea Sa pe drumul către
grădina Ghetsimani. O indicare limpede la această situaţie a continuării convorbirii
Domnului se întâlneşte în cuvintele ei iniţiale, în care Iisus Hristos compara raporturile
Sale cu credincioşii, cu butucul de vită şi cu mlădiţele lui192.
Drumul din Ierusalim în Grădina Ghetsimani, după cum se ştie, merge prin locuri
în care se aflau nenumărate vii. Dacă se ţine cont de faptul că în vremea aceea, în
Ierusalim avea loc curăţirea viilor, în trupul căreia mlădiţele uscate erau tăiate din
butuc şi erau arse; dacă se presupune mai departe că focurile din mlădiţe uscate de vie,
care arseseră în timpul zilei, continuau să încălzească şi în timpul nopţii – atunci în
fata închipuirii noastre se conturează în cel mai concret adevărata situaţie istorică, ce a
slujit ca motiv pentru Hristos să spună că adevăraţii urmaşi ai Săi sunt datori să se afle
într-o strânsă unire organică cu El, cum se afla mlădiţele de vie cu butucul lor şi că pe
cât de repede se întrerupe această unitate, viaţa devine atât cu neputinţă pentru
credincioşi, precum este cu neputinţă creşterea pentru mlădiţa lipsită de comuniunea
cu sucul vital al vitei sale – şi asemenea acestei mlădiţe credinciosul se rupe de Hristos
şi este sortit pieirii”193.
Versetul care aminteşte de curăţirea prin Cuvânt194 nu are însemnătate
independentă în contextul capitolului al XV-lea. El este introdus în cuvântarea despre
Biserică, preinchipuita sub chipul vitei şi al mlădiţelor ei 195. Apostolii curăţaţi prin
învăţătura şi datorită comuniunii cu Hristos în viaţa lui pământească sunt datori să
rămână în continuare aceiaşi membri ai Bisericii, care, aflându-se în dragostea lui
Hristos “vor aduce rod mult”196 ca ucenici şi prieteni ai lui Hristos.
Pentru aceasta ei trebuie să aibă o curăţenie morală fără prihană, care se va putea
întreţine:

192
Ioan XV,1…
193
M.Muretov, Adevarul convorbirilor si cuvantarilor…,p.276
194
IoanXV,3.
195
Ioan XV,1-8
196
XV,8.

59
 Ø prin purtarea de grijă a Vierului, adică a Tatălui Cersc “Care curate fiecare
mlădiţă care adduce rod, ca să aducă şi mai mult rod”197
Ø prin trăirea în Hristos – în trupul Bisericii Lui, ”pe butucul de vită”198
Ø prin permanenta comuniune tainic – harica cu El în Sfântul Duh.
“Curăţirea”199 se înfăptuieşte prin pueterea şi cu acţiunea Sfântului Duh în
credincioşi …prin ispitiri, prin suferinţe şi altele cu scopul de a desăvârşi din ce în ce
mai mult viaţa lor morală200. Dar dacă acest lucru este corect în legătură cu toţi
credincioşii în general, cu atât mai mult în legătură cu Apostolii, către care adresează
Mântuitorul cele din urmă cuvântări ale Sale.
Astfel, ca şi însuşi conţinutul convorbirii celei din urmă în întregime, şi aşezarea
locului Ioan XV, 3 în cuvântarea despre Biserica – butuc de vită, se afirmă că acest loc
nu poate fi privit ca exprimare învăţăturii precise dogmatice despre caracterul curăţirii
omului (prin cuvântul lui Dumnezeu).
În Biserica pot fi şi în realitate există şi alte mijloace de curăţire legată de
comniunea foarte strânsă cu Hristos şi cu lucrările harice ale Duhului Sfânt. Părinţii şi
dascălii Bisericii nu încearcă să nege sau să minimalizeze însemnătatea purificatoare a
cuvântului lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură De Aur spune: ”Mărturisirea dogmelor adevărate despre
Dumnezeu într-adevăr curăţeşte sufletul. Să nu te minunezi nici de faptul că El atribuie
cuvântului curăţirea… Aşa vorbeşte şi Apostolul Pavel despre Biserică, că Hristos a
sfinţit-o pe ea în cuvânt201. Adică şi cuvântul lui Dumnezeu poate curăţi”202.
Acelaşi lucru afirmă şi alţii, dar nimeni nu afirmă că cuvântul lui Dumnezeu ar fi
unicul mijloc pentru curăţirea morală a omului. Exegeţii ortodocşi susţin că într-adevăr
cuvântul lui Dumnezeu nu constituie unicul conducător al harului purificator şi
sfinţitor al lui Dumnezeu. În legătură cu aceasta s-a recunoscut Tainelor un rol cu
nimic mai mic. Sfântul Grigorie Teologul numeşte Botezul Duhul “adevărat şi
curăţitor al adâncului sufletului”. După cuvintele Sfântului Grigorie de Nişa ”păcatele

197
XV,2.
198
XV,6-7.
199
Ioan XV,2.
200
Arhim.Mihai, Cea din urma convorbire..,p.271
201
Efes.V,26.
202
Sfantul Ioan Gura de Aur,Omilia XXXII…,p.549-550

60
le iartă Tatăl, păcatul lumii îl ia asupra sa Fiul, iar uraciunea păcătoasă o curate Duhul
Sfânt, în cel în care El sălăşluieşte”.
Sfinţii Părinţi vorbeau despre acţiunea precuratitoare a cuvântului lui Dumnezeu
prin trezirea în suflet a costiintei păcătoşeniei, prin trezirea gândurilor bune şi altele
asemenea.
Macarie Egipteanul vorbind despre acţiunea dumnezeiască despre chemare,
despre renaşterea sufletului prin Botez, despre desăvârşirea creştinului prin mâncarea
Dumnezeieştii Cine, în general despre legătura dintre harul salvator de om şi despre
puterile omului însuşi, care merge în întâmpinarea harului, generalizează toate spuse în
acest fel: Dumnezeu curăţă sufletul de urâciune şi spălându-l îl face luminos, îl face
viu din starea în care îl ducea la moarte…, îl împaca încetând vrăjmăşia lui… îl
primeşte, schimbându-l puţin câte puţin prin propria lui putere… câtă vreme el nu a
primit măsură desăvârşită a dragostei Lui”203.
Aici curăţirea este percepută ca un proces permanent de schimbare a sufletului în
efortul întregii vieţi a omului, iar în acest proces participa şi harul dumnezeiesc – prin
cuvântul lui Dumnezeu şi prin Taine – şi voia cea bună a Însuşi celui ce curăţeşte.
Locul Ioan XV, 3 trebuie înţeles nu că afirmaţie cu caracter strict dogmatic (că
adică purificarea s-ar face exclusiv prin cuvântul lui Dumnezeu), ci că una din
învăţăturile cu caracter convingător, inclusă în testamentul Domnului de către
Apostoli.
Versetul IoanXV, 2 şi întregul context Ioan XV, 1-8 care se referă la învăţătura
despre Biserica – butuc de vită, demonstrează că purificarea, curăţirea prin cuvânt
constituie doar unul dintre mijloacele posibile de curăţire care există în Biserică. Ioan
XV, 3 ”nu reprezintă înţelesul că Apostolii deja nu mai au nevoie de curăţire în
viitor”204. Cea mai evidentă demonstrarea acestei înţelegeri o constituie tăgăduirea
Apostolului Petru şi rămânerea în Hristos în ultimele ceasuri ale vieţii Sale.

CAPITOLUL III
203
Convorbirea XLVII-a , cap.17
204
C.Silcencov, Cea din urma convorbire…, p.237

61
 IUBIREA, FUNDAMENTUL EXISTENȚEI

Iubirea este o energie treimică, ce se revărsa asemenea unei raze binefăcătoare a

soarelui, înscriindu-se ca o lege în inimă (Rom 2, 14) ca o trăsătură Dumnezeiască ce
lasă urme adânci în ea. Iubirea creştină este o frumuseţe mai presus de cuvânt şi minte
(Fil. 4, 7) o frumuseţe mai frumoasă decât cea a artei ce întemeiază şi îi face pe cei
care o experiază şi o pătrund să exclame: Doamne, bine este să fim aici! 205

a) Valențele iubirii

Iubirii creştine greu i se poate da o definiţie care să o poată cuprinde pe deplin.

Iubirea nu se poate defini, ea este tot aşa de misterioasă precum viaţă 206. Sfântul
Maxim Mărturisitorul încearcă totuşi să o caracterizeze astfel: „iubirea e o dispoziţie
bună şi afectuoasă sufletului, datorita căruia el nu cinsteşte niciunul dintre lucruri mai
mult decât cunoştinţa Lui Dumnezeu”207.
Şi chiar dacă conceptul de iubire are mai multe definiţii, însă mie îmi place să
aleg doar una, şi aceea că: iubirea este acel sentiment care uneşte două suflete şi face
să dispară ideea de “eu” sau “tu” apărând ideea de “noi”.
În “infinitatea “ subiectului “iubirea” voi încerca în cele ce urmează să tratez pe
scurt câteva aspecte cu privire la modul de “exprimare“ al iubirii în raţiunea umană.
Aşadar, exista patru tipuri de iubire:
Iubirea ca afecţiune dintre sexe. Nu se poate spune că până la venirea
creştinismului, sau după aceea, lumea nu ar fi cunoscut nimic despre iubire. Desigur că
o cunoştea şi chiar în mai multe înţelesuri. Dacă Schopenhauer şi Nitzche au socotit că
iubirea dintre bărbat şi femeie n-ar avea alt rost decât acela al unui mijloc, de care
specia umană s-ar folosi pentru a-şi subordona mai uşor persoana omenească, în
vederea realizării restrânsă a perpetuării generaţiilor208, alţii, dimpotrivă o separă cu
totul de acest act. Soloviev scrie: Actul procreaţiei la om nu reclamă deloc iubirea.

205
Pr. Drd. Ioan Mihaltan “Temeiurile teologice ale iubirii creştine”, în Studii Teologice, Nr. 7-8, Septembrie-
octombrie 1975, p 555.
206
Ibidem., p 555
207
Filocalia, vol. II, trad. Din greceşte de Prot. Stavr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, p . 37.
208
Pr. Drd. Ioan Mihaltan, Op. cit. p . 555.

62
Părerea aceasta nu este numai a lui Soloviev ci o împărtăşesc şi alţii printre care şi
Berdiaeff. 209 În general, în orice formă de iubire, omul, nu e angajat numai cu o parte a
fiinţei sale ci cu întreaga lui personalitate: cu trup şi simţiri, cu suflet şi spirit. Astfel,
iubirea dintre sexe nu vizează numai înmulţirea speciei ci mai ales promovarea ei
(speciei) calitativă.
Acest fel de iubire are 4 laturi în care se exteriorizează şi anume:
Iubirea – pasiune, cea a “călugăriţei portugheze, a Heloisei pentru Abelard,
iubirea căpitanului de Vesel”. 210
Iubirea-înclinaţie, cea care domnea în Paris pe la 1760 şi pe care o putem întâlni
în romanele din acea perioadă la Marmontel, Duclos, Lauzun, etc.
Această iubire este un tablou în care totul are culoare şi nimic nu trebuie să fie
neplăcut, cu niciun motiv, chiar şi cu riscul de a părea lipsit de cultură şi de maniere.
Un om cu o înclinaţie înnăscută spre frumos cunoaşte dinainte toate manierele de care
trebuie să dea dovadă şi pe care le poate întâlni în toate etapele acestui tip de iubire,
aceasta având mai multă delicateţe decât iubirea adevărată pentru că dă întotdeauna
dovadă de multă inteligenţă. E ca o miniatură rece şi delicată ce poate fi uşor
comparată cu un tablou semnat de unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii
bologneze de pictură. Însă, în timp ce în iubirea pasiune suntem mânaţi de propriile
noastre interese, iubirea-gust ştie întotdeauna să li se conformeze
Iubirea senzuală-porneşte din dorinţa de a iubi o tânără şi frumoasă domnişoară
care apare spontan în anumite planuri ale bărbaţilor. Toată lumea cunoaşte acest gen
de iubire care începe în general la vârsta de şaisprezece ani.
Iubirea din vanitate - se referă la faptul că cea mai mare parte a bărbaţilor
iubesc şi au o femeie la modă, aşa cum ai o maşină frumoasă sau un lucru necesar
luxului celor tineri.
Vanitatea, mai mult sau mai puţin satisfăcută, naşte entuziasm. Situaţia ideală
pentru acest tip de iubire plata este atunci când plăcerea senzuală este dublată de
obişnuinţă. Amintirile o fac atunci să semene puţină iubire. Când eşti părăsit faci o
criză de amor propriu şi de tristeţe şi te cuprind amintirile pentru că vanitatea vrea să

209
Ibidem., p 555
210
Stendhal, “Despre dragoste”, în “Despre dragoste şi alte întâmplări”, Trad. de Simona Flueraru, în
Colecţiile cotidianul, Ed. Univers, Bucureşti, 2008, p . 15.

63
creadă o mare pasiune. Ceea ce e sigur, însă, e că uneori, indiferent de tipul de iubire
care ar face să se nască plăcerile, acestea sunt la fel de vii ca şi amintirea lor
seducătoare; dar, cu precădere în cazul iubirii din vanitate, amintirea a ceea ce ai
pierdut pare a fi întotdeauna mai presus de orice ai putea aştepta de la viitor.
Uneori, în iubirea născută din vanitate, obişnuinţa sau renunţarea la a găsi ceva
mai bun dă naştere la un soi de prietenie, cel mai puţin amoroasă dintre toate tipurile
de relaţii, care se laudă de siguranţa ei, dar este monotonă.
Plăcerea senzuală, fiind un lucru firesc, este cunoscută de toată lumea, dar în
ochii sufletelor tandre şi pasionale, ea nu ocupă decât un loc inferior. „Şi chiar dacă
asemenea suflete stârnesc râsul în saloane şi dacă prin intrigile lor, oamenii din înalta
societate le fac adesea să sufere, cunosc în schimb plăceri inaccesibile inimilor care nu
palpită decât pentru vanitate şi bani”. 211
Iubirea ca eros în sens platonic. Această iubire este tema de bază a filosofiei
platonice. Ea se caracterizează printr-o continuă dorinţă, ce nu poate fi împlinită de
ceva din lumea aceasta, e o tensiune către o lume a ideilor, o nostalgie după o lume
pierdută. Caracteristicile acestui tip de iubire sunt după Platon: Conştiinţa unei lipse
actuale, fără de care iubirea n-ar fi trezită. Acţiunea de înlăturare a acelei lipse, printr-o
ridicare către realităţile valoroase212.
Iubirea numită de cei vechi filia. Pe lângă iubirea ca afecţiune dintre bărbat şi
femeie şi pe lângă eros ca dorinţă spre lumea de sus a adevărului se cunoaşte şi un alt
fel de iubire - filia, caracterizată ca o afecţiune firească, binevoitoare dintre oameni.
Acest fel de iubire, ca să dureze trebuie să fie bazată pe virtute. Însă, despre iubirea
dintre un om virtuos şi un om nevirtuos, Aristotel nu ştie nimic. Nu trebuie să iubeşti
un om rău, scrie el, deoarece trebuie să te păzeşti de a încerca o înclinaţie la fel de
pervertită.213 Prin predică şi exemplul Său, Hristos a arătat ce înseamnă această iubire:
Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac“ – acestea sunt cuvintele care au consacrat iubirea
faţă de vrăşmaşi.
Iubirea creştină. Această iubire este o “altfel” de iubire. Ceea ce constituie
caracteristica acestei noi comuniuni religioase realizate pe creştinism este pe deoparte

211
Ibidem, p . 17
212
Pr. Drd. Ioan Mihaltan, Op. cit, p . 556.
213
Ibidem, p . 556

64
arătarea unei iubiri covârşitoare din partea Lui Dumnezeu către om, către orice om,
iudeu sau elin, bărbat sau femeie, drept sau nedrept, bun sau păcătos.
Iubirea cea bună, agape este greu de definit. Iubirea faţă de trup şi faţă de lume,
dacă se poate numi iubire, este prezentă la tot pasul în societatea post modernă. De fapt
ea nici nu este iubire, ci erotism. Dicţionarul explicativ al limbii române spune că
dragostea este „sentimentul de afecţiune pentru cineva sau ceva; sentiment de
afecţiune faţă de o persoană de sex opus; iubire, amor.” Această definiţie este foarte
săracă şi irelevantă.
Literatura duhovnicească face o deosebire netă între dragostea creştină (agape) şi
iubirea senzuală păcătoasă (eros). Între iubirea adevărată şi senzualitate este distanţă
cât de la cer la pământ. Aceste afirmaţii suntem convinşi că nu-i prea pun pe gânduri
pe contemporanii noştri secularizaţi. Avem toate motivele să ne îndoim că civilizaţia
noastră, atât de afrodisiacă şi de pornografică cum este, se va simţi vreo clipă lezată de
aceste expresii. Totuşi conştiinţa noastră creştină ne obligă să facem acest lucru.
După pilda Lui Dumnezeu, care caută cu bunătate spre cel credincios şi spre cel
păcătos, spre toate făpturile sale, iar cel credincios e dator să caute spre semenii săi şi
spre făpturi cu aceeaşi iubire curată şi dezinteresată. Creştinismul duce la desăvârşire
iubirea şi această desăvârşire curată constă deci în descoperirea că Dumnezeu este
Iubire.
Încercând o comparaţie între eros şi agape (iubirea creştină), se poate constatata
că dacă erosul îşi are obârşia în lipsurile şi dorinţele omului, agape îşi are izvorul în
Dumnezeu Însuşi, în însăşi fiinţa şi hotărârea lui liberă de a se apleca ocrotitor şi
darnic asupra creaturii Lui. Erosul este tensiunea omului către Dumnezeu iar agape
este coborârea lui Dumnezeu către om.
Iubirea despre care se vorbeşte şi în celelalte religii e şi ea, mai mult erosul
natural. ”Când înţeleptul chinez se retrage în singurătatea munţilor, când ascetul budist
se singularizează în efortul lui de pătrundere în Nirvana, când Platon şi adepţii lui
uimiţi de strălucirea lumii ideilor se lasă absorbiţi de contemplarea lor, ei mărturisesc
că nimic din ceea ce viaţa şi lumea aceasta le pune la îndemâna nu-I satisface deplin şi
în acelaşi timp îşi dau pe faţă neostoita lor sete de infinit. 214

214
Ibidem

65
 Agape se deosebeşte prin aceea că nu părăseşte pe cel mai puţin desăvârşit, ci
dimpotrivă revărsându-se darnic asupra celor mai puţin nevrednici, se revarsă şi mai
îmbelşugat asupra celor cufundaţi în singurătatea şi tristeţea morală a păcătoşeniei lor.
De aici, binenţeles că nu trebuie să înţelegem că, creştinismul încurajează nepăsarea şi
păcătoşenia, pentru că, nu lipsurile, slăbiciunile şi urâţenia păcatului constituie obiectul
iubirii Dumnezeieşti. Dacă Dumnezeu îşi revarsă mai din plin iubirea sa asupra celui
păcătos, o face nu de dragul păcatului şi o face numai atunci când păcătosul se căieşte
de păcatele sale.
Cu toate aceste deosebiri între eros şi agape, nu se anulează orice posibilitate de
împreună–vieţurie. Iubirea creştină a încreştinat sensul erosului platonic. În sânul
creştinismului, eros şi agape sunt două forţe ce se condiţionează reciproc. Prin creaţie,
agape însăşi sădeşte în inima făpturii raţionale tendinţa către Creatorul, erosul ca
tânjire permanentă după izvorul bunătăţilor.215 Acest lucru îl sesizează şi Sf. Grigorie
de Nyssa care spune că: Erosul înfloreşte în agape şi în dragostea aproapelui, iar Sf.
Maxim zice: Dumnezeu este generatorul agapei şi al erosului.
Deci sub aspect moral religios, iubirea sau dragostea creştină (agape) este virtutea
ce se formează în creştin datorită harului divin, în puterea căreia acesta îl consideră pe
Dumnezeu ca pe cel mai înalt bun al vieţii sale şi năzuieşte spre El, silindu-se din toate
216
puterile să ajungă în cea mai deplină comuniune cu El. Sfânta Scriptură ne spune
lămurit că dragostea către Dumnezeu este o virtute insuflată: „Dragostea Lui
Dumnezeu s-a vărsat întru inimile voastre prin Duhul Sfânt, care s-a dat vouă” (Rom.
5, 5; 8, 15; Gal. 4, 6). Dragostea vărsată în inimă la îndreptarea omului îl dispune a
vieţui în unire cu Dumnezeu, căci caracterul dragostei e tocmai a uni pe cel ce iubeşte
cu cel iubit, aşa încât amândoi sunt o inimă şi un cuget. Apoi stă în natura unei vieţi
curate şi plăcute Lui Dumnezeu, arătând-o prin fapte bune 217, căci „iubirea faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele constituie fiinţa faptelor bune”218.

215
Pr. Prof. Isidor Todoran, “Eros şi Agape”, în Studii Teologice, VIII, Nr. 3-4, 1957, p 148.
216
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan
Zagrean “Teologia Ortodoxă Morală”Vol. 1, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p . 370.
217
I. P. S. Dr. Athanasie Mironescu Craioveanul, “Manual de Teologie Morală”, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1895, p 383.
218
Pr. Dr. Vasile Citirigă, Probleme Fundamentale ale Teologiei Dogmatice şi Simbolice Vol. II, Ed. Ex Ponto,
Constanta, 2001, p 95.

66
 Cea mai deplină dintre toate virtuţile este iubirea, deoarece ea analizează din
punct de vedere psihologic şi moral, cea mai puternică şi mai intimă legătură cu
Dumnezeu. Din punct de vedere ontologic şi mistic, iubirea este virtutea cea mai
apropiată şi mai intim legată de har, fiind însoţitoarea nedespărţită a acestuia. Din
punct de vedere teologic, iubirea este ţinta şi finalul străduinţelor creştinului precum şi
ultimul scop al vieţii morale. Morala creştină consideră iubirea cea mai înaltă dintre
toate virtuţile potrivit esenţei sale. Spre a se arăta importanţa iubirii pentru viaţa
creştină, ea a fost asemuită cu o fecioară îmbrăcată într-un veşmânt alb şi având în
inimi o inimă, iar Francois de Sales asemăna iubirea cu chivotul legii Vechiului
Testament care i-a condus pe evrei nu numai în pustie ci şi în ţara făgăduinţei. 219
Iată şi câteva definiţii date iubirii de Sfinţii Părinţi: După Sfântul Diadoh, iubirea
nu este numai o mişcare a sufletului ci şi un dar necreat, o energie divină care
înflăcărează sufletul fără încetare şi îl uneşte cu Dumnezeu prin puterea Sfântului Duh.
Iubirea nu este din lumea aceasta, fiind numele Lui Dumnezeu Însuşi. Din această
cauză ea este negrăită, după Sfântul Ioan Scărarul: Cuvintele despre iubire sunt
cunoscute de îngeri, şi ei le cunosc pe măsura luminării lor. Sfântul Simeon Noul
Teolog exclamă: „O, sfântă iubire, cel ce nu te cunoaşte n-a putut gusta dulceaţa
facerilor tale de bine pe care numai experienţa trăită ne-o descoperă. Dar cel ce te-a
cunoscut sau care a fost cunoscut de tine n-ar mai putea gândi la vreo îndoială, căci tu
eşti plinirea legii, tu eşti dascălul Profeţilor, urmaşul Apostolilor, puterea Mucenicilor,
inspiraţia Părinţilor şi a Dascălilor, desăvârşirea tuturor Sfinţilor. Şi tu mă pregăteşti pe
mine însumi Iubire spre adevărata slujire a Lui Dumnezeu. Tu mă umpli, mă
încălzeşti, mă înflăcărezi şi aprinzi inima mea de o nemăsurată milă.”220

b) Iubirea Sfintei Treimi, sursă fundamentală a iubirii din lume

Dacă am văzut ce este iubirea şi cum se împarte ea din punct de vedere laic şi
religios, haideţi să mergem mai departe şi să vedem cum se naşte iubirea. Voi aborda
mai întâi partea laică şi apoi cea religioasă.
219
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan
Zagrean, Op. cit., p 374.
220
Vladimir Lossky, “Teologia Mistica a Bisericii de Răsărit”, Trad. de Pr. Vasile Raduca, Ed. Bonifaciu 1998,
p 191.

67
 Astfel, Stendhal ne explică exact cum se naşte iubirea: Prima dată se naşte
Admiraţia, iar mai apoi îţi spui “ce plăcere poate fi mai mare decât să poţi săruta sau
să te laşi sărutat!” Apoi apare speranţa: studierea perfecţiunii şi în sfârşit se naşte
IUBIREA: să iubeşti înseamnă să simţi plăcerea de a vedea, atinge, simţi prin toate
simţurile şi cât mai aproape posibil obiectul care stârneşte iubirea şi în care se trezeşte
iubirea.
După toţi aceşti paşi începe prima cristalizare, care izvorăşte din natura noastră şi
care porunceşte să căutăm plăcerea şi care face să ni se urce sângele la cap din
sentimentul că plăcerile pornesc odată cu perfecţiunea obiectului iubit şi la gândul “îmi
aparţine”. 221
Următor primei cristalizări este apariţia îndoielii, când nu eşti sigur dacă într-
adevăr ceea ce se întâmplă este real sau nu. După câteva schimburi de priviri care pot
dura câteva clipe sau mai mult, îndrăgostitul care şi-a revenit din beţia primelor zile se
trezeşte la realitate, conştientizează starea lui de fericire pretinzând tot felul de
asigurări, vrând să-şi forţeze fericirea. Răspunsul la aceste pretenţii este: indiferenţa,
răceala şi chiar furia. În Franţa, o vorbă ironică spune: “Te crezi mai departe decât
222
eşti“. În urma acestui fapt, îndrăgostitul ajunge a se îndoi de fericirea care-i părea
promisă, devine aspru din cauza speranţei pe care crezuse că a întrevăzut-o. Încearcă
să găsească alte plăceri ale vieţii pe care le descoperă goale, este cuprins de teama unei
nefericiri de neîmpăcat, apărând odată cu asta şi atenţia profundă.
Şi, în sfârşit urmează a doua cristalizare, când încetul cu încetul, îndrăgostitul
primeşte argumentările persoanei iubite: Da, mă iubeşte! Iar cristalizarea se consacră
căutării de noi farmece.
Şi acum, să vedem efectele cristalizării: de ce te bucuri de fiecare nouă
frumuseţe pe care o descoperi? “Pentru că fiecare frumuseţe îţi poate satisface pe
223
deplin, concret, fiecare dorinţă. Iată deci, explicaţia morală pentru care iubirea este
cea mai puternică dintre pasiuni: dacă vrei să fie tandră e tandră şi dacă vrei să fie
mândră e mândră. Prin urmare, dorinţa născută din pasiunea iubirii naşte plăceri mai

221
Stendhal, Op. cit., p . 19.
222
Ibidem, p 20.
223
Ibidem, p . 34

68
mari. Există o serie de condiţii generale de fericire care-şi întind imperiul asupra
tuturor dorinţelor particulare:
1. Ea pare proprietatea ta, pentru că eşti singurul care o poţi face fericită.
2. Ea este judecătorul virtuţilor tale. Această condiţie era foarte importantă la
toate curţile galante şi cavalereşti ale lui Francois I, Henri al II-lea, şi la
eleganta curte a lui Ludovic al XV-lea. Sub o guvernare constituţională şi
chibzuită, femeile îşi pierd toată zona de influenţă. 224
Am insistat puţin mai mult şi am explicat din punct de vedere raţional cum se
naşte iubirea tocmai pentru a evidenţia mult mai bine naşterea virtuţii iubirii din punct
de vedere teologic. Dacă raţiunea trece prin anumite stadii pentru naşterea iubirii,
virtutea în sine se dobândeşte prin rugăciune şi fapte bune, adică prin conlucrarea cu
harul divin. Este ceva sublim, dobândirea iubirii. Este un ideal, la care foarte puţini
ajung deoarece presupune o drastică lepădare de sine, de patimi, de vicii, de plăceri
personale în scopul de a face fericit pe aproapele tău. De aceea este aproape imposibil
raţiunii să înţeleagă iubirea Divină. Omul înţelege atât cât poate şi cât I s-a descoperit.
L-a văzut pe Hristos întrupat, a văzut bunătatea şi puterea lui iar în cele din urmă a
văzut dăruirea şi iubirea Lui dar nu a înţeles-o pentru că nu avea harul şi ochii inimii
erau întunecaţi.
Aşadar, virtutea iubirii se aprinde în suflet ca o flacără puternică ce mistuie orice
obstacol, şi spre deosebire de iubirea raţională care macerează orice intrigă, iubirea Lui
Dumnezeu nu mai naşte îndoială, deoarece Dumnezeu iubeşte necondiţionat. Noi nu
ne mai putem pune întrebarea: „mă iubeşte oare Dumnezeu?“ deoarece simpla dovadă
a faptului că existăm este o roadă a iubirii Divine. Simplul fapt că ne bucurăm de viaţă
este roadă tot a iubirii divine. Simplul fapt că îl cunoaştem pe Dumnezeu şi avem harul
mântuiri redobândit este o dovadă a iubirii Lui Dumnezeu.
Astfel noi nu trebuie să câştigăm iubirea divină pentru că o avem deja prin
caracterul obiectiv al răscumpărării, noi doar trebuie să dobândim trăirea ei şi să
conştientizăm prezenţa lucrărilor Lui Dumnezeu în noi.
Sfântul Isaac Sirul distinge trei stadii în calea unirii noastre cu trăirea iubirii -
pocăinţa, curăţirea şi desăvârşirea, adică schimbarea voinţei, eliberarea de patimi şi

224
Ibidem, p . 34.

69
dobândirea iubirii desăvârşite care este deplinătatea harului. Dacă pocăinţa este
începutul acestei căi, uşa harului, aceasta nu înseamnă că ea ar fi o clipă trecătoare, un
stadiu ce trebuie depăşit. La drept vorbind, ea nu este un stadiu, ci o stare care trebuie
să ţină mereu, o atitudine statornică a celor ce năzuiesc cu adevărat după unirea cu
Dumnezeu. 225
Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică şi El cum se naşte iubirea: Dragostea este
rodul virtuţii. Dar şi iubirea, la rândul ei, dă naştere virtuţii. Şi iată cum se întâmplă
asta: cel virtuos nu alege banii în locul iubirii aproapelui său. Nu ţine minte răul. Nu
este nedrept. Nu vorbeşte de rău. Pe toate le rabdă cu vitejie sufletească. Din acestea
provine iubirea. Faptul că din virtute se naşte dragostea este arătat de cuvintele
Domnului: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci" (Matei 24,
12). Şi iarăşi, faptul că din iubire se naşte virtutea, îl arată cuvintele apostolului Pavel:
"Cel ce iubeşte pe altul a plinit legea" (Romani 13, 8). Aşadar una din două se cere,
dragostea sau virtutea. Cel ce o are pe una, o deţine negreşit şi pe cealaltă. şi invers:
cel care nu iubeşte şi răul îl va săvârşi; şi cel ce face răul nu iubeşte. Să ne străduim
deci să dobândim iubirea, pentru că ea este o fortăreaţă care ne apără de tot răul.
Apostolul nu a spus simplu "iubiţi", ci "urmăriţi iubirea" (I Corinteni 14, 1), de
vreme ce e nevoie de multă luptă pentru a o dobândi. Dragostea trece degrabă şi
dispare, căci multe lucruri ale lumii acesteia o distrug. S-o urmărim, să alergăm
încontinuu în spatele ei, ca s-o prindem, înainte de a reuşi. 226
Dacă am arătat ce înseamnă noţiunea de iubire şi cum se naşte ea din cele două
puncte de vedere laic şi teologic, vom purcede în continuare în a trata mai profund
virtutea iubirii, modalitatea mai explicită de a o dobândi precum şi cum să o întreţinem
în sufletul nostru, nu înainte de a trece în revistă câteva maxime şi păreri ale unor
Sfinţi Părinţi şi distinşi oameni de ştiinţă cu privire la dragoste.

c) Temeiurile Scripturistice, patristice și dogmatice ale iubirii

 Unde este iubire acolo este Dumnezeu ( Fer. Augustin).

225
Vladimir Lossky, Op. cit., 183.
226
Sfântul Ioan Gura de Aur, “Problemele Vieţii”, Trad. de Cristian Spatarelu şi Daniela Filioreanu, Ed.
Egumenita, Galaţi, P . 133.

70
 A-i iubi pe vrăjmaşi înseamnă a-L imita pe Dumnezeu (Sf. Ioan
Hrisostom).
 Dragostea este bucuria de a face altora bucurie (Sf. Ioan Hrisostom).
 Sărăcia şi bogăţia nu pot învinge dragostea, dar dragostea poate învinge
sărăcia şi bogăţia (Sf. Ioan Hrisostom).
 Iubirea duce la cunoaştere. După cum amintirea focului nu-ţi încălzeşte
trupul, tot astfel credinţa fără dragoste nu-ţi va încălzi sufletul (Sf. Maxim
Mărturisitorul).
 Dragostea îl Preface pe cel ce iubeşte în chipul celui iubit. Dacă-L iubeşti
pe Dumnezeu, Dumnezeu vei fi; dacă-l iubeşti pe diavol, diavol vei fi;
dacă-ţi iubeşti trupul, trup vei fi. Aceasta este cea dintâi lucrare a iubirii:
de a uni pe cel ce iubeşte cu cel iubit. (Fer. Augustin).
 Iubirea de Dumnezeu este extatică, făcându-ne să ieşim din noi înşine.
Iubirea lui Dumnezeu este forţa motrice, modalitate de manifestare şi de
cunoaştere a lui, cerc etern, care îşi are originea în bine şi se întoarce în
bine. (Sf. Dionisie Areopagitul).
 Nu există cunoaştere mistică fără iubire (Sf. Ioan al Crucii).
 Când am ajuns la iubire am ajuns la Dumnezeu. ( Sf. Isaac Sirul).
 Întrucât este iubire, Dumnezeu se mişcă, iar întrucât este iubit, mişcă spre
sine toate lucrurile care sunt capabile de dragoste. (Sf. Maxim
Mărturisitorul).
 Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care au fost făcute. Nu e
nimic mult când oamenii iubesc puţin, aşa cum nu e nimic puţin când
oamenii iubesc mult. (Sf. Vasile Cel Mare).
 Iubirea este aripa dăruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca până la El.
(Michelangelo Buonarotti).
 Iubirea este arhitectul universului (Hesiod).
 Iubirea este scopul final al istoriei universale, un AMIN al Universului
(Novalis).

71
  Iubirea e singurul mijloc prin care, întro clipă, întreaga fiinţă a omului se
deşteaptă. (Rabindranath Tagore).
 Iubirea este însăşi viaţa. Nu o viaţă destrăbălată, dureroasă, pieritoare, ci o
viaţă fericită şi eternă. (Lev Tolstoi).
 Dragostea şi moartea sunt singurele două elemente prin care omul atinge
infinitul. (Alexandre Dumas–Fiul)
 Motivul dragostei nu are motiv (W. Shakespeare).
 Dacă dragoste nu e, nimic nu e (Marin Preda). 227
 A iubi înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, a face ca toate sentimentele
omeneşti, teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât
de o singură fiinţă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nicio limită
simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu
gândeşti decât pentru a o face fericită; a turna măreţie în înjosire, a găsi
alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferinţă şi suferinţă în plăcere;
adică a întruni în sine toate contradicţiile. " (Balzac)228

227
Leon Magdan, Andreea Magdan, “ Dumnezeu şi Omul-antologie de cugetari, Ed. Sf. Alexandru, Bucureşti
2001, p . 64-74.
228
www. util21. ro

72
 Concluzie

Tipic ortodox, când vorbim de Sfânta Treime, nu punem accentul doar pe Fiinţa Ei ci
şi pe caracterul de Persoane a Sfintei Treimi. Biserica Ortodoxă, după cum am arătat vede
Sfânta Treime ca Dumnezeul iubirii lucrătoare prin Duhul Sfânt în sufletele credincioşilor
pentru a-i ridica în relaţiile iubitoare dintre Persoanele Ei. Trebuie ştitu că nu dogma ca atare
ne poate mântui ci relaţia personală cu fiecare dintre Persoanele Prea Sfintei Treimi, relaţia
aceasta fiind una comunitară, adică în comuniune.
Astfel, Persoanele Prea Sfintei Treimi sunt singurele existenţe personale în care iubirii
i se asigură caracterul veşnic. Asadar, temeiul principal al Bisericii nu trebuie cautat prin
speculatii sofiologice prapastioase intr-o realitate divina externa şi deosebita de Persoanele
Treimice, ci în insasi taina vietii comune a persoanelor divine. Şi acest temei il intelegem
numai în sensul ca relatiile trinitare divine sunt un model al relatiilor dintre oameni în
Biserica, ci şi în sensul ca ele sunt o putere care produce şi adanceste aceste relatii. în viata
Bisericii e impletita viata Sfintei Treimi. Numai pentru ca se iubesc persoanele Sfintei Treimi,
ele produc şi intre oameni atmosfera de iubire.
Metoda pentru “înţelegerea” acestor paradoxuri în Sfânta Treime ne este oferitã de
arhimandritul Sofronie zicând: “Cunoaşterea este conceputã înainte de toate ca o comuniune
existenţialã, o comunitate de viaţã. E cu neputinţã sã cunoaştem ceea ce transcende în mod
absolut subiectul cunoscãtor. A cunoaşte înseamnã a integra în viaţa proprie, a face lucrul
cunoscut <<immanent>>. Orice cunoaştere, e adevãrat, implicã deja un element de
<<imanenţã>>, dar potrivit acestei perspective, cunoaşterea desãvârşitã nu poate fi
înţeleasã decât ca unitate în existenţã. Dacã e adevãrat cã iubirii îi este propriu faptul de a
uni, atunci trebuie sã spunem, de asemenea cã mãsura cunoaşterii corespunde mãsurii
iubirii. Astfel, în Sfânta Treime, Iubirea absolutã şi Cunoaşterea absolutã sunt identice, fãrã
ca aceastã sã aboleascã distincţia lor”229.
Părintele Stăniloae, în urma cercetărilor sale, pune foarte bine accentul pe nevoia
aceasta a Persoanelor Sfintei Treimi de a trăi Una pentru Cealaltă, spunând: “Dacã iubirea
între Tatãl suprem şi numai Tatã al unui Fiu unic ni se descoperã în cea mai înaltã iubire,
fãrã început şi fãrã sfârşit, iubirea aceasta se aratã desãvârşitã, existând din eternitate o altã
Persoanã cãtre Care se îndreaptã iubirea dintre Tatãl şi Fiul şi Care, la rândul ei se bucurã
cu fiecare dintre ei de celãlalt. Simplul fapt cã e o persoanã decât cele douã aflate în relaţie,

229
Arhimandritul Sofronie, Rugãciunea –experienţa vieţii veşnice, ediţia a III-a, traducere şi prezentare de Diac.
Ioan I. Icã Jr., Ed. „Deisis”, Sibiu-2007, p. 202

73
poate aduce o notã nouã, sporitã, între iubirea dintre cele douã, primind într-o nouã evidenţã
importanţa ei. Nu infinitatea în sine dã bucuria iubirii, ci reprezentarea ei de cãtre o altã
persoanã decât cea proprie. Unde lipseşte conştiinţa, lipseşte bucuria”230.
Taina Treimii celei de o fiinţă şi mai presus de fire constitue temeiul credinţei şi trăirii
noastre creştineşti, fiind totodata sufletul viu al Bisericii, pe care o face să trăiască din viaţa
treimică, împărtăşită haric tuturor membrilor ei, într-o nesfârşită chenoza a iubirii, care înalţă,
desăvârşeşte şi îndumnezeşte. Astfel, Biserica, Trup al lui Hristos extins în umanitate, prin
Duhul Sfânt, în timp şi spaţiu, este mediul în care se află prezentă şi acţioneaza direct Sfânta
Treime, iar comuniunea de iubire dintre membrii Bisericii îşi are izvorul în taina iubirii şi vieţii
de comuniune mai presus de fire, ce există în sânul Sfintei Treimi.
“Aşadar, temeiul principal al Bisericii nu trebuie căutat prin speculaţii sofiologice
prăpăstioase într-o relaţie divină externă şi deosebită de Persoanele Treimice, ci în însăşi taina
vieţii commune a Persoanelor divine”231. Şi acest temei îl înţelegem numai în sensul cã relaţiile
trinitare divine sunt un model al relaţiilor dintre oameni în Biserică, ci, şi în sensul că ele sunt o
putere care produc şi adâncec aceste relaţii.
În viaţa Bisericii este împletită viaţa Sfintei Treimi. Numai că se iubesc Persoanele
Sfintei Treimi, Ele produc şi între oameni atmosfera de iubire. Este arhicunoscut că întreaga
creştinătate îşi fundamentează învăţăturile religioase pe Biblie, pe care o şi consideră inspiratã
de Dumnezeu. Deosebirea dintre Biblie şi celelalte cărţi sacre este însă remarcabilă. Mai mult
decât oricare altă carte a lumii, Biblia ne vorbeşte despre Dumnezeu, şi o face într-o manieră
aparte. N-o face într-un mod descriptiv, aşa cum încearcă anumite discipline din diverse
domenii ale ştiinţei umane. Cu toate că Dumnezeul biblic s-a relevat ca un Dumnezeu personal,
totuşi Biblia nu conţine vreun tratat despre Dumnezeu, fiind Dumnezeul biblic scapă oricărei
posibilitaţi de investigaţie umană. Treimea este un mister de credinţă în sensul strict, unul dintre
tainele ascunse în Dumnezeu, care nu pot fi cunoscute dacã nu sunt relevate de sus. Desigur,
Dumnezeu a lăsat urme ale Persoanei trinitare în lucrarea creaţiei şi în Revelaţia Sa de-a lungul
Vechiului Testament şi al Noului Testament. Dar, intimitatea Fiinţei Sale ca Treime Sfântă
constitue un mister inaccesibil raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Isreal înainte de
întruparea Fiului lui Dumnezeu şi trimiterea Duhului Sfânt.
Dogma Sfintei Treimi este, de altfel, pentru Biserica Ortodoxã fundamental imuabil al
întregii gândiri religioase, al întregii pietãţi, al întregii vieţi spirituale, al întregii experienţe.

230
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea…, p. 73
231
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxã, vol. II... p. 771.

74
 „Aşadar, în primul loc, să fie pusă ca temelie în sufletul vostru, dogma despre
Dumnezeu232”, îndeamnă Sfântul Chiril al Ierusalimului, pe cei care se pregateau să devină
creştini prin Taina Botezului. Într-adevăr, credinţa în Dumnezeu-Sfânta Treime constituie
învăţătura fundamentală şi specifică a Bisericii Creştine. Crezul ortodox niceo-
constantinopolitan, în care se rezumă tradiţia Bisericii apostolice şă patristice, are în centrul
lui mărturisirea că Dumnezeu este Unul în fiinţa Sa dumnezeiască şi întreit în Persoanele
Sale: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul... Cred în Unul Domn Iisus Hristos... Cred
în Duhul Sfânt”. Orice rugăciune creştină, laudă, taină sau slujbă bisericească începe şi
sfârşeşte cu invocarea Sfintei Treimi: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”...
„Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”.

BIBLIOGRAFIE

1. Anthony M. Coniaris, Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe, Ed.

“Sophia”, Bucureşti-2001
232
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze…, p.106

75
2. Arhid. Prof. Dr. C. Voicu, Probelma HOMOUSIOS la Sfântul Atanasie cel Mare, în
“Mitropolia Olteniei”, nr.1-2, 1963
3. Arhim. Gherasie Gheorghescu, Sfânta Treime şi actualizarea iconomiei Divine în
viaţa oamenilor prin Biserică, în S.T., anul XXXII, nr. 3-6, Bucureşti, 1980
4. Arhimandritul Sofronie, Rugãciunea – experienţa vieţii veşnice, ediţia a III-a,
traducere şi prezentare de Diac. Ioan I. Icã Jr., Ed. „Deisis”, Sibiu-2007
5. Boethius şi Salvanius, Mângâierile Filosofiei, în P.S.B., nr. 72, E.I.B. al B.O.R.,
Bucureşti-1992
6. C. Noica, Scrieri despre logica de Hermes, Ed. “Cartea Românească”, Bucureşti-
1986,
7. Christos Yannaras, Abecedar al credintei. Introducere în Teologia Ortodoxă,
traducere de Pr. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti-1996
8. Diac. Magistr. Ioan Clăjar, Structura şi cunoaşterea Adevărului Revelat, în S.T., anul
X, 1958, nr. 9-10
9. Dr. Dan Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedespărţită sau Apelul tainic şi irezistibil
al iubirii treimice, în „Ortodoxia”, XXXIV, nr. 4, Bucureşti, 1982
10. Drd. Gheorghe Sima, Îndumnezeirea omului după învătăţura Sfântului. Atanasie ce
Mare, în S.T., seria a II-a, anul XLII, nr. 4, Bucureşti, 1991
11. Drd. Nicolae Fer, Sfînta Treime şi Sobornicitatea Bisericii, în S.T., anul XXIII, nr. 7-
8, Bucureşti, 1971
12. Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed.
“Emanuel “, Oradea, 1999
13. Idem, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. “Deisis”, Sibiu, 1991, p. 281.
14. Ieromonah M. Stanciu, Sensul creaţiei – Actualitatea cosmologiei la Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Ed. Aşezământului. Studenţilor “Sfântul Ap. Andrei”, Slobozia, 2000
15. Ion Mircea, Îndumnezeirea credinciosului-mărturii biblice, patristice şi cultice
Ortodoxe, în „Ortodoxia”, anul XXVII, nr. 2, Bucureşti, 1975
16. Jurgen Moltmann, Treimea şi impărăţia lui Dumnezeu, Ed. “Reîntregirea”, Alba-Iulia,
2007
17. Lars Thunberg, Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul,
traducere de Prof. Dr. Remus Rus, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti-1999
18. Magistr. Vasile I. Bria, Contribuţia Sfântului Atanasie la fixarea Dogmei Hristologice
în “Ortodoxia”, anul XIII (1961) nr. 2, Bucureşti, 1982,

76
19. Magistrand Dumitru Gh. Radu, Învăţătura Ortodoxă şi Catolică despre Biserică, în
„Ortodoxia”, anul VII, nr. 4, Bucureşti, 1954
20. Magistrand Vasile I. Bria, Contribuţia Sfântului Atanasie la fixarea dogmei
Hristologice, în „Ortodoxia”, anul XXI, nr. 2, 1961
21. Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, trad. de Claudiu Soare, Ed.” Pandora”,
Târgovişte, 2001
22. P. Evdochimov, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, E.I.B. al
B.O.R., Bucureşti, 1996
23. Panayotis Nellas, Omul, animal Îndumnezeit, trad. de Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed.
“Deisis”, Sibiu, 1999
24. Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi Unitate, Restaurarea Cosmosului în Iisus
Hristos, Ed. “Libra”, Bucureşti, 1997
25. Pr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol II, Ed. “Cristal”, Bucureşti-
1995
26. Pr. Dr. Mircea-Florin Cricovean, Idei dogmatice în Epistolele Sfântului Vasile cel
Mare, Ed. “Emia”, Deva-2004,
27. Pr. Dr. Petru Al Rezuş, Despre Sfântul Duh, o sinteză pnevmatologică”, Ed. “Deisis”,
Sibiu, 1941
28. Pr. Dr. Petru Rezuş, Curs de Teologie Fundamentală, Caransebeş, 1942
29. Pr. Lect. Dr. Iosif Aurel Ferent, Învăţătura despre Sfântul Har privită
interconfesional. Implicaţiile doctrinare şi spirituale ale acestuia, Ed. “Buna-Vestire”,
Beiuş, 2001
30. Pr. Nicolaie Chifãr, Istoria Creştinismului, vol. II, Ed. Mitropolia Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 2000
31. Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. de Măriuca şi Adrian
Alexandrescu, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti, 1999
32. Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Prea Sfintei Treimi, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti-
2005
139 Pr. Prof. D. Stăniloae, Chipul Lui Hristos în Biserica Răsăriteană: Iisus Hristos,
Darul şi Cuvântul Suprem al Lui Dumnezeu, în „Ortodoxia”, anul XXV, nr. 1,
Bucureşti, 1973
33. Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în S.T., anul XXII, nr.
5-6, Bucureşti, 1970
140 Pr. Prof. Dr. D. Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti, 2005

77
34. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. “Cristal”, Bucureşti,
1993
35. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Fiinţa şi Ipostasurile în Sfânta Treime după Sfântul Vasile
cel Mare, în revista “Ortodoxia’, an XXXI, nr. 1, Bucureşti, 1979,
36. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Relaţiile treimice în viaţa Bisericii, în „Ortodoxia”, an
XVII, nr. 4, Bucureşti, 1964
37. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfânta Treime Creatoarea, mântuitoare şi ţinta veşnică a
tuturor, în “Ortodoxia”, 1986, nr. 2, Bucureşti, 1986
38. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, E.I.B. al B.O.R.,
Bucureşti, 2003
39. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în
„Ortodoxia”, XL, nr. 2, Bucureşti, 1988
40. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndrumãri Misionare, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti-1998
41. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea a doua creaţie a lumii, în „Ortodoxia”, anul
XXXVIII, nr.2-3, Bucureşti, 1986
42. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Învăţătura Sfântului Atanasie cel Mare despre
mântuire, în S.T., anul XXV, nr. 7-8, Bucureşti, 1973
43. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol. I, ediţia a II-a,
E.I.B. al B.O.R., Bucureşti-1991
44. Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, E.I.B. al
B.O.R., Bucureşti, 1996
45. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Transparenţa Bisericii în viaţa sacramentală, în
„Ortodoxia”, anul XXII, nr. 4, Bucureşti, 1970
46. Pr. Prof. Ioan G.Coman, Şi Cuvântul Trup S-a fãcut, Ed. “Biserica Ortodoxã”,
Timişoara, 1993
47. Pr. Prof. Isidor Todoran, Aspecte ecleziologice, în „Mitropolia Ardealului” nr. 7-8,
1961
48. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol III,
E.I.B. al B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 29.
49. Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, trad. de Pr. Prof.
David Popescu, în col. „P.S.B.” vol.15, E. I.B. al B.O.R., Bucureşti, 1990
50. Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, în col.
„P.S.B.”, vol 39, E.I.B. al B.O.R., Bucureşti, 1992,

78
51. Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice, trad. de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, în
vol. „Opere Dogmatice”, Ed. “Herald”, Bucureşti, 2002
52. Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri dogmatice-polemice, trad. de Pr. Prof. Teodor
Bodogae, în col. „P.S.B.”, vol 30, E.I.B.al B.O.R., Bucureşti, 1998
53. Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă,
Edit. “Librăria Teologică”, Bucureşti, 1939

79