Sfarsitul lumii; cer nou si pamant nou. Viata de veci.

Dumnezeu a creat lumea imprimindu-i putinta de a ajunge la desavirsire;

de aceea, ea va trebui sa primeasca un alt chip decat cel al lumii cazute
pentru ca, la osteasca inviere si dupa judecata universala, cand fiecare om
va fi rasplatit sau pedepsit in conformitate cu faptel sale, intreaga
creatura, in solidaritate, sa fie ridicata la plenitudinea vietii, potrivit
planului divin, pentru ca "Dumnezeu sa fie totul in toate" (I Cor. 15, 28).

Fiind fiinta spirituala necreata, vesnica si absoluta, Dumnezeu nu este

supus schimbarii si, precum nu are inceput, nu are nici sfarsit, in timp ce
lumea in chipul ei actual, ca si omul, va avea un sfarsit, fiind supusa unei
prefaceri si schimbari totale. Despre eternitatea lui Dumnezeu si
temporalitatea lumii psalmistul zice: "Intru inceput, Tu, Doamne, ai
intemeiat pamantul, si lucrurile mainilor Tale sunt cerurile. Acelea vor
pieri, iar Tu vei ramanea. Toate ca o haina se vor invechi si ca pe un
vesmant le vei infasura si se vor schimba; iar Tu acelasi esti, si anii Tai nu
se vor sfarsi" (Ps. 101, 26-28).

Dar dupa sfarsitul omului nu inseamna nimicirea lui sau distrugerea totala
a fiintei sale, ci inceputul unei noi vieti, asa si lumea nu va fi nimicita, ci
schimbata, transformata intr-o lume noua, pe masura fiintei omenesti
renascute prin inviere, in aceasta noua creatie urmind sa domneasca o
deplina desavirsire fizica si moral-spirituala. Astfel, Sfantul Ioan, in
Apocalipsa 21, 1, spune: "Si am vazut un cer nou si un pamant nou. Caci
cerul dintii si pamantul dintii au trecut, iar marea nu mai este". (I Cor. 7,
31); iar Sfantul Apostol Pavel zice: "Caci chipul acestei lumi va trece" (I
Cor. 7, 31); iar Sfantul Apostol Petru zice: "Atunci cerurile vor pieri cu
vuiet mare, stihiile arzind se vor desface, si pamantul si lucrurile de pe el
vor arde cu totul" (II Petru 3, 10). La fel, Sf. Chiril al Ierusalimului
spune: "Lumea aceasta se sfarseste, si lumea aceasta creata se innoieste.
Pe pamant s-au raspindit tot felul de pacate... Pentru ca sa nu ramana
acest lacas minunat plin de faradelegi, trece lumea aceasta, spre a se arata
alta mai buna". In sensul Sfantului Apostol Pavel, Fericitul Augustin
spune ca lumea aceasta va trece nu in inteles de distrugere totala, ci in
acela de schimbare a fetei lucrurilor.

Schimbarea acestei lumi este strans legata de insusirile pe care le vor avea
trupurile oamenilor dupa inviere. De aceea, cand trupurile se vor preface,
devenind duhovnicesti si chipul acestei lumi se va preface: pamantul se
va spiritualiza, pentru ca dreptii sa aiba o locuinta potrivita pentru slava la
care sunt chemati, precum spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Atunci
nadejdea fapturii, supuse desertaciunii din pricina omului se va implini
"... ca si faptura insasi se va slobozi din robia stricaciunii, spre libertatea
maririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 21).

Deoarece sfarsitul lumii se afla in strinsa legatura cu a doua venire a

Mantuitorului si cu judecata universala, timpul cand se vor intimpla
acestea ne ramine necunoscut. Mantuitorul vorbind ucenicilor Sai despre
acest sfarsit, ca si despre a doua Sa venire, le-a spus acestora: "Iar de ziua
si de ceasul acela nimeni nu stie... fara numai Tatal" (Matei 24, 36). Iar
cand, inainte de Inaltare, ucenicii L-au intrebat daca in acel an va aseza
imparatia lui Israel, adica daca atunci va veni sa intemeieze noua Sa
imparatie, Mantuitorul le-a raspuns: "Nu este al vostru sa stiti anii sau
timpurile pe care Tatal le-a pus intru a Sa stapinire..." (Fapte 1, 7).

Vorbim despre sfarsitul lumii, Sfantul Apostol Petru isi exprima nadejdea
ca, potrivit fagaduintelor Sale, Dumnezeu va intocmi "ceruri noi si
pamant nou" (II Petru 3, 13), iar Sfantul Ioan spune ca a vazut "un cer
nou si un pamant nou", dupa ce cerul cel dintii si pamantul cel dintii au
trecut (Apoc. 21, 1). Desigur, aceste expresii arata ca lumea nu va fi
definitiv distrusa, ci numai schimbata, transformata, transfigurata, in ea
stabilindu-se o noua ordine de viata. Desigur, nu e usor sa ne pronuntam
asupra sensului acestei expresii, cu toate ca numerosi Sfinti Parinti s-au
straduit sa le explice intelesul. Totusi, pe temeiul celor afirmate de ei,
putem intelege ca lumea reinnoita va fi o lume desavirsita si incoruptibila,
cuprinzind bunatati si frumuseti nebanuite, despre care Sfantul Apostol
Pavel zice: "Ceea ce ochiul n-a vazut si urechile nu au auzit si la inima
omului nu s-a suit, acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I
Cor. 2, 9). Dintr-o lume exterioara omului, ea va deveni intr-un sens o
lume interioara, aratindu-se in mare masura drept un continut sufletesc al
celor drepti. Frumusetea si maretia ei vor fi neinchipuite, deoarece
impartasindu-se de lumina dumnezeiasca, va radia acesta lumina,
imbracand in ea pe cei ce o vor locui. Lumina ei va face sa straluceasca si
mai mult pe cei drepti, incat aici, precum spune Mantuitorul, "dreptii vor
straluci ca soarele in imparatia Tatalui lor" (Matei 13, 43).

Dupa cuvintele Sfantului Apostol Petru, in noua lume transfigurata va

locui dreptatea (II Petru 3, 13). Aceasta inseamna ca relatiile dintre
oameni si dintre oameni si Dumnezeu vor fi asezate pe temelia dreptatii,
iar virtutea iubirii le va incorona. Intre oameni nu vor mai fi privatiuni,
tensiuni, suspiciuni, invidie si vrajba, ci o pace si armonie desavirsita,
fiecare fiind in pace cu sine insusi, cu semenii si cu Dumnezeu. Aceasta e
pacea lui Dumnezeu "care covirseste toata mintea" (Filip 4, 2), pace
eterna, conditia ordinii si armoniei. In aceasta lume, in care Dumnezeu va
fi "totul in toate" (I Cor. 15, 28), ingerii si oamenii vor lauda neincetat pe
Dumnezeu, izvorul frumusetii, desavirsirii, dreptatii si iubirii, cu care vor
fi in continuare in veci.

Viata de veci. Viata de veci, viata vesnica sau viata veacului ce va sa fie,
cum este numita in articolul XII din Simbolul Credintei, este viata pe care
o vor trai atit dreptii cat si pacatosii, dupa judecata universala. Desi in
anumite privinte ea se va asemana cu viata sufletelor de dupa judecata
particulara, totusi intre aceste vieti va fi deosebire. Deosebirea va consta
in faptul ca dupa judecata universala atit fericirea dreptilor, cat si
nefericirea vor fi traite de suflet impreuna cu trupul, deci de persoana in
unitatea ei psiho-fizica, ele crescand in masura in care si trupul a
participat la savirsirea faptelor bune sau rele. Intensiv vor creste, deoarece
vor fi simtite intr-o masura mai mare decat atunci cand le simtea numai
sufletul.

Desi posedam unele date din Revelatie, noi nu suntem in masura sa

cunoastem si sa intelegem pe deplin viata pe care o vor duce cei a caror
soarta a fost stabilita definitiv la judecata universala. In aceasta privinta,
Sfantul Grigorie de Nyssa zice: "Nici bunatatile promise celor ce au
vietuit drept nu sunt de acelea care sa poata fi descrise prin cuvinte... nici
viata de durere a celor pacatosi nu este egala cu vreo suferinta care
intristeaza aici", iar Sfantul Ioan Damaschin spune: "Dupa inviere, timpul
nu se va mai numara cu zile si nopti. Va fi mai degraba o singura zi
continua, cand Soarele dreptatii va straluci lumina peste cei drepti. Pentru
cei pacatosi va fi o noapte adinca, fara de sfarsit".

Si aici trebuie sa mentionam ca nici fericirea dreptilor, nici nefericirea

pacatosilor nu vor avea aceeasi masura, ci vor avea grade diferite, dupa
vrednicia sau nevrednicia pe care fiecarea dovedit-o in viata pamanteasca.
Insusi Mantuitorul spune: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" (Ioan
14, 2); iar Sfantul Apostol Pavel zice: "Fiecare va primi plata dupa lucrul
sau" (II Cor. 5, 10).

Referindu-se la viata de veci a celor drepti, Sfantul Grigore de Nyssa

spunea ca tendinta continua a acestora este realizarea unei uniri cat mai
depline cu Dumnezeu, lucrare care n-are limita, caci ea continua la infinit.
Este vorba aici de un urcus duhovnicesc neincetat al dreptilor (epectaza),
care pentru ei este un motiv de continua fericire. Aceasta inseamna ca
iubirea fata de Dumnezeu care le copleseste fiinta sporeste fara sfarsit si
in lumea vesniciei.

Cat priveste pe cei pacatosi, ei vor avea o vesnica existenta nefericita,

lipsita de comuniune cu oamenii si cu Dumnezeu, petrecand impreuna cu
diavolii si cu cei ce-i slujesc. Acolo ei sunt rosi de "viermele cel
neadormit" si indura "plangerea si scrasnirea".

Viata dreptilor si a pacatosilor a fost descrisa paralel cu multa

ingeniozitate de Sfantul Chiril al Alexandriei: "Dreptii dantuiesc,
pacatosii sunt legati. Dreptii canta, pacatosii se tinguiesc... Dreptii au
cantarea, pacatosii prapastia. Dreptii in sanurile lui Avraam, pacatosii in
torentele de foc ale lui Veliar. Dreptii, in lumini, pacatosii in intunecimea
furtunii. Dreptii, cu ingerii, pacatosii, cu demonii... Dreptii, in mijlocul
luminii, pacatosii, in mijlocul intunericului. Dreptii, mangaiati de
Mangaietorul, pacatosii, chinuiti de demoni. Dreptii, in fata tronului
Stapinului, pacatosii, in fata intunericului chinuitor. Dreptii, vad pururea
fata lui Hristos, pacatosii, stau pururea in fata diavolului... Dreptii sunt
initiati de ingeri, pacatosii de demoni... Dreptii in cer, pacatosii in abis"
(Omil. 14, Despre iesirea sufletului si despre a doua venire a Domnului,
la D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, pag. 459)

Chinurile vesnice ale pacatosilor. Invatatura Bisericii noastre bazata pe

Revelatie este ca desi calitatea si cantitatea pedepselor iadului nu sunt
aceleasi pentru toti pacatosii, ele fiind in functie de gradul de rautate a
faptelor si intentiilor celor ce le-au facut, pedepsele iadului sunt vesnice
(Matei 25, 46; Marcu 9, 44; Apoc. 14, 11; 20, 10; Mart. Ort. I, 60).
Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca pacatosii la inviere primesc
trupuri vesnice, spre a putea suferi astfel osanda pacatelor lor, ca sa nu se
mistuie niciodata, arzind in focul cel vesnic, iar Sfantul Ioan Gura de Aur
zice ca orice pedeapsa din viata pamanteasca se sfirseste odata cu viata,
pe cand ale vietii de dincolo sunt vesnice.

Vesnicia pedepselor iadului a fost uneori negata si in antichitate crestina

si chiar si astazi, de unii teologi protestanti si de unele secte. Dar nu toti
cei ce o contesta explica sfarsitul chinurilor vesnice in acelasi fel si nici
nu invoca aceleasi motive atunci cand o contesta. Astfel, unii spun ca
numai dreptii vor trai vesnic in fericire, in timp ce pacatosii vor fi nimiciti
la judecata universala, iar fiind nimiciti, vor scapa astfel de pedepsele lor.

Altii cred insa ca pacatosii din iad vor suferi numai un timp oarecare -
mai scurt sau mai lung - dupa gravitatea pacatelor lor. Prin suferintele pe
care le indura in iad ei se curatesc, dupa care vor fi stabiliti in starea de
fericire pe care o vor avea dreptii. La aceasta restabilire vor ajunge chiar
si demonii, incat in cele din urma va fi o restabilire a tuturor (
). Aceasta invatatura, numita apocastaza a fost profesata de Origen, iar in
timpurile mai noi, chiar de unii teologi rusi, ca: N. Bardiaev, S. Bulgakov,
Vl. Soloviev si altii.

In general, cei ce neaga vesnicia pedepselor iadului invoca urmatoarele

motive:

1. Dumnezeu fiind bun, zic acestia, bunatatea Lui este incompatibila cu

vesnicia pedepselor, incat El mai curind sau mai tirziu, trebuie sa ierte pe
toti pacatosii si sa-i scoata din iad.

Teologii rusi S. Bulgakov si Vl. Soloviev, plecand de la cuvintele

Sfantului Apostol Pavel: "Dumnezeu a inchis pe toti oamenii in
razvratire, ca pe toti sa-i miluiasca" (Rom. 11, 32), afirma ca mila si
bunatatea lui Dumnezeu depaseste orice razvratire a omului, fapt pentru
care oricat de aspru si de drept ar fi, nu-l poate tine pe om vesnic in iad.
N. Berdiev justifica si el respingea chinurile vesnice pe baza bunatatii lui
Dumnezeu si a iubirii crestine. El aduce insa si un argument personal:
cum ar putea accepta raiul pentru el, cand stie ca parintii, fratii si prietenii
lui sau persoane oricat de necunoscute trebuie sa fie in iad? Pe de alta
parte, daca sunt crestini care in viata pamanteasca nu se simt bine stiind
pe unii frati de ai lor in suferinta, cu atit mai mult ei nu vor fi lipsiti de
astfel de sentimente nici in viata viitoare. Aceasta inseamna ca stiind pe
fratii lor in iad, chiar daca ei ar fi in rai ar suferi din pricina starii acelora,
iar atunci iadul n-ar mai fi un loc si o stare de fericire. De aceea, spre a
inlatura aceasta, Dumnezeu trebuie sa duca un sfarsit pedepselor iadului,
sfarsit despre care trebuie sa stie si dreptii, spre a nu mai suferi pentru
fratii lor din iad. Ei se vor linisti numai cand vor avea siguranta ca fratii
lor din iad vor ajunge totusi in rai.

2. Deoarece Dumnezeu e drept, El nu poate pedepsi pentru vecie pe

pacatosi, deoarece acestia au facut pacate in timp, si inca intr-un timp
relativ scurt si in felul acesta ar fi o disproportie intre fapta si rasplata...
Cu alte cuvinte, oricat de pacatos ar fi omul, ar fi nedrept ca pentru pacate
savirsite intr-o viata de cateva zeci de ani, deci intr-un interval de timp
atit de scurt, sa indure pedepse pentru vesnicie.

3. Intelepciunea lui Dumnezeu nu ingaduie ca El Insusi sa-si

zadarniceasca planul dupa care a creat lumea si omul. El l-a creat pe om
pentru ca acesta sa fie fericit, iar pedepsindu-l pentru vesnicie, inseamna
ca aceasta ar fi impotriva scopului creatiei.

Raspunsul la aceste obiectii se poate rezuma in urmatoarele:

1. Datorita bunatatii Sale, "Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se

mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga" (I Tim. 2, 4). Chiar din
acest motiv, prin harul Sau, El ofera tuturor oamenilor posibilitatea sa se
mantuiasca, iar aceasta unii o pot face chiar in ceasul al unsprezecelea,
deci pana la sfarsitul vietii lor pamantesti. Dar sunt unii oameni care
dispretuiesc ajutorul divin si nu vor sa cunoasca si sa se apropie de
Dumnezeu, ci trec in mod voit propria cauza a nefericirii lor.

Este inacceptabila afirmatia ca suferintele celor din iad ar produce

suferinte celor din rai, de vreme ce acestia stiu bine ca cei din iad au
refuzat pana in ultima clipa a vietii lor ajutorul divin si ca numai prin
indirjirea lor au ajuns in iad. Daca in lumea viitoare "locuieste dreptatea"
(II Petru 3, 13), pacatosii din iad nu pot inspira nici mila, nici
compatimire celor din rai, caci numai ei singuri sunt vinovati de soarta
lor, fiindca au respins cu incapatinare, din propria lor vointa, orice ajutor
sper a se mantui, si continua in aceasta stare.

2. In privinta raportului dintre dreptatea dumnezeiasca si vesnicia

pedepselor, trebuie precizat ca rasplata nu se masoara dupa durata sau
timpul in care s-au savirsit faptele, ci dupa bunatatea sau rautatea
acestora... Astfel, cu cat un pacat este mai grav atit prin felul lui, cat si
prin repetarea lui, ori prin suferintele provocate unei multimi mai mari de
oameni, cu atit si pedeapsa pentru el trebuie sa fie mai mare. Iar
gravitatea este in functie de starea sufleteasca a celui inrait, tot astfel
trebuie sa fie si pedeapsa. Omul fiind insa o fiinta marginita, nu e in stare
sa suporte o pedeapsa nelimitata dupa intensitate, dar traind in vesnicie,
poate suporta o pedeapsa nelimitata in extensiune sau in timp. Deci nu se
poate spune ca pentru o mare nelegiuire sau pentru un numar nesfarsit de
nelegiuiri, ale caror victime au fost mii si milioane de oameni, desi
savirsite intr-un timp scurt, cel vinovat sa nu primeasca o pedeapsa
vesnica.

3. E adevarat ca Dumnezeu a creat pe om spre a-l impartasi de fericire,

dar nu l-a creat sa-l faca fericit cu de-a sila, ci l-a inzestrat cu vointa
libera, in virtutea careia el poate urma sau poate refuza sa mearga pe
calea care duce la fericire. In cazul ca refuza, o face aceasta din propria
lui vointa, vina fiind numai a lui. Adresindu-se fariseilor si carturarilor,
Mantuitorul Hristos a spus: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe
prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine; de cate ori am vrut sa
adun pe fiii tai, precum aduna closca puii sai sub aripi, si n-ati vrut!"
(Matei 23, 37).

Refuzand pana la sfarsitul vietii chemarea la mantuire omul se face

vrednic de pedepsele vesnice nu numai pentru nelegiuirile pe care le-a
facut, ci si pentru incapatanarea si refuzul continuu de a asculta chemarea
si de a urma calea intoarsa a fiului ratacit. In schimb, cei ce merg pe
drumul care duce la fericire isi realizeaza scopul pentru care au fost
creati. Acestia sunt oamenii cei drepti, indiferent de numarul lor, si astfel
in ei scopul pentru care a fost creat omul nu este zadarnicit, iar
intelepciunea dumnezeiasca ramine neatinsa.

Condamnand invatatura origenista ca pedepsele iadului vor avea sfarsit,

Sinodul ecumenic V a hotarit urmatoarele: "Cel ce zice sau crede ca
pedepsirea diavolilor si a oamenilor pacatosi este numai temporala si va
avea oarecand un sfarsit, sa fie anatema!".

Pe linga aceasta, trebuie sa subliniem ca iadul nu este compus din suflete

pe care le refuza Dumnezeu, ci, dimpotriva, din cei care refuza iubirea lui
Dumnezeu.

Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean,

"Teologia Dogmatica", manual pentru seminariile teologice, Bucuresti,

1991, pag. 392-399.