Jonathan Stroud

Băiatul din umbră

Pentru Rosie şi Francesca, cu dragoste

Cuprins

I: Cabana Lavender 1
II: Nopţile din Whitechapel 45
III: Urmele însângerate 109
IV: Nelinişte 195
V: Inimi întunecate 273
VI: Un chip în întuneric 361

Glosar 421

I
Cabana Lavender

Cred că abia spre sfârşitul misiunii de la Cabana Lavender, când ne luptam pentru viețile
noastre în acea pensiune groaznică, i-am văzut pentru prima dată pe membrii Lockwood şi
Asociaţii lucrând perfect împreună. A fost fulgerător, dar îmi aduc aminte fiecare detaliu:
acele momente pline de precizie în care am lucrat cu adevărat ca o echipă.
Da, fiecare detaliu. Anthony Lockwood, cu haina în flăcări și fluturându-și brațele nebunește,
în timp ce se împleticea mergând cu spatele spre fereastra deschisă. George Cubbins, agățat
de scară cu o mână, ca o pară supradimensionată, în bătaia vântului. Și eu, Lucy Carlyle,
plină de vânătăi, de sânge și de pânze de păianjeni, alergând, sărind și rostogolindu-mă
disperată pentru a scăpa de spiralele fantomatice.
Bineînțeles, știu că nimic din toate astea nu sună prea grozav. Și, ca să fiu sinceră, cred că
ne-am fi putut descurca şi fără țipetele lui George. Dar așa era echipa Lockwood: reușeam să
transformăm orice situație nefavorabilă în avantajul nostru.
Vreți să știți cum? O să vă arăt.

Cu șase ore mai devreme. Iată-ne acolo, în prag, sunând la ușă. Era o după-amiază mohorâtă
și furtunoasă de noiembrie, iar acoperișurile din Whitechapel se iveau ascuțite și întunecate
printre norii grei. Ploaia ne udase hainele, iar picăturile străluceau pe lamele floretelor.
Ceasurile tocmai bătuseră ora patru.
- Toată lumea e pregătită? întrebă Lockwood. Țineți minte, punem câteva întrebări și suntem
atenți la orice manifestare paranormală. Dacă găsim vreun indiciu legat de locul crimei sau
unde se află cadavrele, nu ne dăm de gol. Ne luăm la revedere politicos și ne ducem să
chemăm poliția.
- Bine, am răspuns.
George, care își aranja cureaua cu unelte, încuviință.
- E un plan inutil! se auzi cineva șoptind răgușit, aproape de urechea mea. Eu propun să-i
înjunghiem mai întâi și să punem întrebări după aceea! E cea mai bună variantă.
Am dat un cot rucsacului pe care îl aveam în spate.
- Taci.
- Credeam că vrei sfatul meu!
- Treaba ta este să ții de șase, nu să ne distragi cu teorii ridicole. Acum, taci.
Am așteptat pe trepte. Cabana Lavender era o clădire înaltă de trei etaje, cu terase. Ca
majoritatea celor din zona East End a Londrei, avea un aer obosit, istovit. Tencuiala
zgrunțuroasă era acoperită de funingine, iar la ferestre atârnau draperii subțiri. La etaje nu se
vedea lumină, dar holul era luminat, iar pe spatele panoului din geamul crăpat se afla un semn
îngălbenit pe care scria: „locuri libere”.
Lockwood miji ochii prin geam, protejându-i cu mâna.
- Cineva e acasă, spuse el. Văd două persoane în capătul holului.
Sună din nou la ușă. Era un sunet oribil care te zgâria pe urechi. Bătu și cu ciocănelul. Nu ieși
nimeni.
- Sper că o să se grăbească, spuse George. Nu vreau să vă îngrijorez, dar ceva alb se strecoară
către noi, pe stradă.
Avea dreptate. În depărtare, către apus, se putea desluși o siluetă translucidă. Plutea ușor
deasupra trotuarului cufundat în umbra casei, îndreptându-se spre noi.
Lockwood ridică din umeri; nici nu se obosi să se uite.
- Probabil că e doar o cămașă care flutură pe sârma cuiva. E devreme. Nu are cum să fie ceva
rău deja.
Eu și George ne-am uitat unul la altul. Era perioada aceea a anului când zilele erau mai scurte
decât nopțile, iar morții începeau să umble în după-amiezile întunecate. De fapt, în drumul
nostru dinspre metrou văzuserăm un Spirit pe Whitechapel High Road, o umbră a
întunericului care apărea și dispărea în canalizare, zdruncinată și zgâlțâită de curentul
ultimelor mașini aflate în drum spre casă. Deci lucrurile rele erau deja afară, iar Lockwood
știa foarte bine asta.
- De când o cămașă care flutură are cap și picioare? întrebă George. Își scoase ochelarii, îi
șterse și îi puse din nou la ochi. Spune-i tu, Lucy. Pe mine nu mă ascultă niciodată.
- Da, haide, Lockwood, am zis. Nu putem sta aici toată noaptea. Dacă nu avem grijă, fantoma
aia o să ne omoare pe toți.
Lockwood zâmbi.
- Ba nu. Prietenii noștri de pe hol trebuie să ne răspundă. Dacă nu fac asta, înseamnă că își
recunosc vinovăția. Din clipă în clipă vor apărea la ușă și ne vor invita înăuntru. Aveți
încredere în mine. Nu există nici un motiv de îngrijorare.
Și ideea era că pe Lockwood îl credeai, chiar și când spunea asemenea lucruri greu de crezut.
În momentul acela aștepta relaxat pe prag, cu o mână pe mânerul sabiei, îmbrăcat la fel ca de
obicei, cu paltonul lung și costumul negru. Părul brunet îi cădea peste sprâncene. Lumina din
hol îi lumina chipul palid și uscățiv, strălucind în ochii lui negri, în timp ce mă privea
zâmbind. Era întruchiparea calmului și a indiferenței. Așa vreau să mi-l amintesc, cum era în
noaptea aceea: eram înconjurați de lucruri îngrozitoare, iar Lockwood stătea în mijlocul lor,
calm și neînfricat.
În comparație cu el, eu și George nu eram la fel de eleganți, dar eram îmbrăcați potrivit.
Haine închise la culoare, încălțări negre; George își băgase chiar și cămașa în pantaloni. Toți
trei căram câte un rucsac și genți grele din piele, vechi, uzate și presărate cu arsuri de
ectoplasmă.
Un spectator care ne-ar fi recunoscut ca fiind agenți de investigații paranormale ar fi presupus
că gențile erau pline cu echipament necesar meseriei noastre: bombe cu sare, lavandă, pilitură
de fier, sigilii și lanțuri din argint. Nu ar fi fost departe de adevăr, dar aveam și un craniu într-
un borcan, deci nu eram complet previzibili.
Am aşteptat. Vântul bătea cu rafale puternice printre case. Simboluri din fier pentru alungarea
spiritelor atârnau deasupra noastră pe frânghii, zăngănind și zornăind ca dinții unor vrăjitoare.
Silueta albă se furișa cu repeziciune spre noi. Mi-am tras în sus fermoarul gecii și m-am
apropiat de perete.
- Da, se apropie o Fantasmă, șopti vocea din rucsacul meu, pe care doar eu o puteam auzi. Te-
a văzut și îi e foame. Eu cred că a pus ochii pe George.
- Lockwood, am spus, e timpul să ne mișcăm.
Dar Lockwood deja se îndepărta de ușă.
- Nu e nevoie, spuse. Ce v-am zis? Sunt aici.
În spatele geamului apărură umbre. Lanțurile zăngăniră și ușa se deschise.
În prag erau un bărbat și o femeie.
Ar fi putut fi criminali, însă, chiar şi aşa, nu voiam să-i speriem. Le-am oferit cele mai
călduroase zâmbete ale noastre.

Cabana Lavender intrase în atenția noastră cu două săptămâni înainte. Poliția locală din
Whitechapel investiga cazurile mai multor persoane, niște vânzători, dar în mare parte
muncitori la docurile londoneze din apropiere, care dispăruseră în zonă. Se descoperise că
unii dintre aceștia fuseseră cazați la o pensiune necunoscută, Cabana Lavender, de pe Cannon
Lane, Whitechapel, cu puțin timp înainte să dispară. Poliția fusese în vizită; vorbise cu
proprietarii, domnul și doamna Evans, și chiar făcuse o percheziție. Oamenii nu găsiseră
nimic.
Dar era adulți, bineînțeles. Nu puteau vedea în trecut. Nu aveau cum să observe urmele
metafizice ale crimelor care ar fi putut avea loc aici. Pentru asta aveau nevoie de ajutorul unei
agenții. Întâmplarea făcea ca echipa Lockwood şi Asociaţii să fi lucrat destul de mult în East
End, iar succesul nostru cu fantoma din Spitalfields ne făcuse populari în district. Am fost de
acord să le facem o vizită domnului și doamnei Evans.
Iar acum, iată-ne aici.
Ținând cont de suspiciunile care existau în legătură cu ei, mă așteptam ca proprietarii
Cabanei Lavender să pară siniștri, dar nu erau deloc așa. Semănau mai degrabă cu două
bufnițe bătrâne care se cuibăreau pe o creangă. Erau scunzi, grăsuți, cărunți și ne priveau din
spatele ochelarilor mari cu nişte feţe blânde, pierdute și adormite. Purtau haine grele și destul
de învechite. Erau lipiți unul de altul, acoperind intrarea. În spatele lor puteam zări lămpile
care atârnau din tavan și tapetul murdar. Restul era ascuns.
- Domnul și doamna Evans? Lockwood făcu o plecăciune scurtă. Bună seara. Anthony
Lockwood, de la Lockwood şi Asociaţii. V-am sunat mai devreme. Aceștia sunt partenerii
mei, Lucy Carlyle și George Cubbins.
Ne-au privit. Pentru o clipă, de parcă ne-am fi dat seama că soarta a cinci oameni ajunsese
într-un punct culminant, nimeni nu vorbi.
- Despre ce e vorba, vă rog?
Nu știu ce vârstă avea – când văd pe cineva trecut de treizeci de ani, nu prea pot să-mi dau
seama –, dar era, cu siguranță, mai aproape de mormânt decât de leagăn. Avea șuvițe de păr
lipite de scalp și riduri adânci în jurul ochilor. Ne-a privit clipind, complet absent și blajin.
- Așa cum v-am spus la telefon, voiam să discutăm despre unul dintre foștii dumneavoastră
oaspeți, domnul Benton, spuse Lockwood. E vorba de o anchetă legată de o dispariţie. Am
putea să intrăm?
- Se va întuneca în curând, spuse femeia.
- Ah, nu va dura mult. Lockwood îi oferi cel mai frumos zâmbet al său; am contribuit și eu,
zâmbind larg. George era prea ocupat să se uite după silueta albă care plutea pe stradă pentru
a face altceva decât să pară stresat.
Domnul Evans încuviință. Făcu ușor un pas în spate și se dădu într-o parte.
- Da, bineînțeles, dar ar trebui să ne grăbim, spuse el. E târziu. Nu va mai dura mult până vor
ieși afară.
Era mult prea bătrân pentru a vedea Fantasma care tocmai traversa strada către noi. Și nici
noi nu am pomenit nimic despre ea. Doar am zâmbit, am dat din cap și (cât de repede și de
politicos am putut fără a-l împinge) l-am urmat pe domnul Evans în casă.
Domnul Evans ne-a lăsat să trecem pe lângă el și a închis ușa ușor, lăsând în urmă noaptea,
fantoma și ploaia.

Ne-au condus pe un hol lung către salon, unde flăcările focului licăreau într-un șemineu din
ceramică. Decorul era absolut normal: tapet zgrunțuros de culoare crem, covor maroniu uzat,
stive de farfurii cu model și fotografii în rame urâte, aurii. Câteva fotolii, rigide și incomode,
erau împrăștiate prin cameră, împreună cu un radio, un dulap pentru băuturi și un televizor
mic. Într-un bufet din lemn de pe peretele din spate se aflau pahare, cești, sosiere și alte
obiecte pentru micul dejun. Două seturi de scaune pliante și mese din plastic confirmau că era
camera în care oaspeții mâncau și socializau.
Acum, eram singuri aici.
Ne-am pus gențile pe jos. George şi-a șters din nou ochelarii; Lockwood şi-a trecut mâna prin
părul umed. Domnul și doamna Evans au rămas în mijlocul camerei, uitându-se la noi. De
aproape, trăsăturile lor, asemănătoare cu ale unor bufnițe, păreau și mai accentuate. Cu gâtul
încovoiat, cocoșați, el îmbrăcat într-un pulover larg, iar ea într-o rochie din lână închisă la
culoare. Stăteau unul lângă altul; bătrâni, dar nu foarte, în ciuda hainelor vechi, parcă
plăpânzi, mi-am zis.
Nu ne-au invitat să ne așezăm, evident sperând că va fi o conversație scurtă.
- Spuneați că numele lui era Benson? a întrebat domnul Evans.
- Benton.
- A stat aici de curând, am zis eu. Acum trei săptămâni. Ne-ați confirmat asta la telefon. Este
una dintre persoanele dispărute care...
- Da, da. Am vorbit cu poliția despre el. Dar vă pot arăta registrul de oaspeți dacă doriți.
Bărbatul s-a îndreptat spre dulap, fredonând încet. Soția lui a rămas nemișcată, uitându-se la
noi. S-a întoarse cu registrul, l-a deschis și i l-a înmânat lui Lockwood.
- Puteți vedea numele lui acolo.
- Mulțumesc. În timp ce Lockwood se prefăcea că studiază registrul, eu am făcut adevărata
treabă. Am ascultat casa. Era liniștită din punct de vedere paranormal. Nu am observat nimic.
Bine, se auzea o voce înfundată care venea din rucsacul meu, dar asta nu conta.
- Acum e șansa ta! a șoptit. Omoară-i pe amândoi și treaba e rezolvată!
Am lovit rucsacul ușor cu călcâiul, iar vocea tăcu.
- Vă aduceți aminte ceva despre domnul Benton? În lumina focului, chipul rotofei și părul
blond-roșcat al lui George licăreau ușor; umflătura burții i se vedea prin pulover. Își ridică
subtil cureaua, verificând termometrul. Sau despre vreun alt oaspete? Ați discutat cu ei?
- Nu prea, spuse bătrânul. Dar tu, Nora?
Doamna Evans avea părul blond-închis, rar la rădăcini și aranjat ca o cască. La fel ca a
soțului său, pielea îi era plină de riduri, deși ale ei erau în colțurile gurii.
- Nu, răspunse ea. Dar nu e surprinzător. Cei mai mulţi dintre oaspeții noștri nu stau foarte
mult.
- Răspundem nevoilor celor din domeniul comerţului, adăugă domnul Evans. Știți cum sunt
vânzătorii, mereu pe drumuri.
Se lăsă tăcerea. Camera era cufundată în mirosul greu de lavandă, menită să țină la distanță
vizitatorii nepoftiți. Mănunchiuri proaspete erau așezate în căni pe raftul de deasupra
șemineului și la ferestre. Mai erau și alte lucruri menite să ofere apărare: ornamente pentru
protecția casei, făcute din fier forjat, în formă de flori, de animale și de păsări.
Era o cameră sigură, aproape mult prea evident.
- E cineva cazat aici, acum? am întrebat eu.
- Nu în acest moment.
- Câte camere aveți?
- Șase. Patru la primul etaj și două la ultimul.
- Și în care dintre ele dormiți?
- Câte întrebări, zise domnul Evans, de la o domnișoară atât de tânără. Eu fac parte din
generația care își aduce aminte de vremurile când copiii erau copii, nu agenți de investigații
paranormale cu săbii și exagerat de iscoditori. Dormim la parter, într-o cameră din spatele
bucătăriei. Nu înțeleg foarte bine de ce sunteți aici.
- Vom pleca în curând, răspunse Lockwood. Dacă ne permiteți să investigăm camera în care a
stat domnul Benton, ne vom vedea de drum.
Într-o clipă rămaseră înțepeniți, ca pietrele funerare dintr-un cimitir. Lângă bufet, George își
trecu degetul peste dopul unei sticle de ketchup, acoperit cu un strat subțire de praf.
- Mă tem că este imposibil, răspunse domnul Evans. Camera a fost pregătită pentru noi
oaspeți. Nu vrem să fie deranjată. Orice urmă a domnului Benton și a altor oaspeți a dispărut
demult. Acum... trebuie să vă rog să plecați.
Porni către Lockwood. În ciuda papucilor şi a puloverului care îi atârna pe umerii gârboviți,
se mișcă hotărât, încercând să pară puternic.
Lockwood avea numeroase buzunare la haină. Unele conțineau arme și sârme pentru a
descuia uși; unul, din câte știam eu, conținea pliculețe de ceai, în caz de urgență. Dintr-un
altul a scos un card din plastic.
- Acesta este un mandat, zise el. Le permite membrilor Lockwood şi Asociaţii, ca agenți de
investigații autorizați de DCCAP, să percheziționeze orice proprietate care ar putea fi
implicată într-o infracțiune gravă sau într-o bântuire. Dacă vreți să verificați, puteți suna la
Scotland Yard. Inspectorul Montagu Barnes va fi încântat să discute cu dumneavoastră.
- Infracțiune? Bătrânul se dădu înapoi, mușcându-și buza. Bântuire?
Lockwood rânji ca un lup.
- După cum am spus, am vrea doar să aruncăm o privire la etaj.
- Nu există nimic supranatural aici, zise doamna Evans, încruntându-se. Uitați-vă în jur.
Vedeți câte protecții avem.
Soțul ei o bătu ușor pe braț.
- E în regulă, Nora. Sunt agenți. Este datoria noastră să îi ajutăm. Din ce îmi amintesc,
domnul Benton a stat în camera doi, la ultimul etaj. Urcați două etaje pe scări și ați ajuns. Nu
aveți cum să o ratați.
- Mulțumim.
Lockwood își ridică geanta.
- De ce nu vă lăsați lucrurile aici? sugeră domnul Evans. Scările sunt înguste și e destul de
mult de urcat.
Nu am făcut altceva decât să îl privim. Eu și George ne-am ridicat bagajele.
- Păi, stați cât vreți acolo sus, spuse domnul Evans.
Nu era aprinsă nicio lumină la etaj. Din penumbra scărilor, m-am uitat înapoi prin ușă la cei
doi. Domnul și doamna Evans stăteau în mijlocul salonului, unul lângă altul, roșii la față și
licărind în lumina focului. Ne priveau urcând, cu feţele înclinate în același unghi, ochelarii lor
formând patru cercuri ce reflectau flăcările.
- Ce credeți? șopti George de deasupra.
Lockwood se oprise și analiza o ieșire de incendiu de la jumătatea scărilor. Era larg deschisă,
ușa fiind lipită de perete.
- Nu știu cum, dar sunt vinovați. Al naibii de vinovați.
George încuviință.
- Ați văzut ketchupul? Nimeni nu a luat micul dejun aici de multă vreme.
- Cred că și-au dat seama că totul s-a terminat pentru ei, am spus în timp ce continum să
urcăm. Dacă li s-a întâmplat ceva rău aici oaspeților lor, o vom simți. Știu ce abilități avem.
Oare ce cred ei că o să facem când o să aflăm?
Răspunsul lui Lockwood fu întrerupt de un pas grăbit pe treapta din spate. Am privit înapoi și
l-am văzut pe domnul Evans, cu părul răvășit şi ochii tulburi, holbându-se la noi. S-a apropiat
de ușă și a dat să o închidă...
Într-o clipă, Lockwood şi-a scos sabia şi a ţâșnit în jos, pe scară, cu haina plutind în urma
lui...
Ușa ieșirii de incendiu se trânti, blocând lumina care venea de la parter. Floreta se lovi de
lemn.
Stând în întuneric, am auzit cum zăvoarele sunt trase. Apoi, l-am auzit pe răpitorul nostru
râzând de cealaltă parte a ușii.
- Domnule Evans, spuse Lockwood, deschideți ușa aceasta chiar acum!
Vocea bătrânului era înăbușită, dar se auzi clar.
- Ar fi trebuit să plecați când ați avut ocazia! Uitați-vă împrejur oricât vreți. Simțiți-vă ca
acasă! Fantoma vă va găsi înainte de miezul nopții. O să strâng ce rămâne mâine-dimineață.
Apoi se mai auzi doar sunetul pașilor lui care se îndepărtau, coborând la parter.
- Extraordinar, rosti vocea din rucsacul meu. Păcăliți de un pensionar. Minunat. Ce echipă!
De data asta nu i-am mai spus să tacă. Avea dreptate.
 2

Stați așa. Cred că ar trebui să mă opresc înainte ca lucrurile să devină complicate și să vă

spun exact cine sunt. Mă numesc Lucy Carlyle. Îmi câștig existența distrugând spiritele celor
care se ridică din morți. Pot să arunc o bombă cu sare de la aproape cincizeci de metri și pot
să țin la distanță trei spirite cu o floretă ruptă (am făcut asta odată, în Berkeley Square). Pot să
mânuiesc o rangă, o torţă cu magneziu și lumânări. Intru singură în camere bântuite. Văd
fantome când vreau să le caut și le și aud. Am aproape un metru șaptezeci înălțime, am părul
castaniu și port cizme mărimea treizeci și nouă, rezistente la ectoplasmă.
Gata. Acum am făcut cunoștință cum trebuie.
Stăteam cu Lockwood și George la primul etaj al pensiunii. Dintr-odată s-a făcut foarte frig,
apoi am început să aud lucruri.
- Presupun că nu are rost să încercăm să spargem ușa, zise George.
- Nu, nu are..., se auzi vocea îndepărtată, absentă, a lui Lockwood, vocea pe care o folosea
când își folosea Vederea. Vederea, Auzul și Atingerea sunt cele trei Talente paranormale
principale. Lockwood vede cel mai bine dintre noi trei, eu mă descurc cel mai bine la
Ascultat și la Atins. George se descurcă bine cu toate: e mediocru la toate trei.
Aveam mâna pe întrerupător, dar nu am aprins lumina. Întunericul ajuta la intensificarea
simțurilor paranormale. Frica ajută talentul să rămână puternic.
Am ascultat. Am privit.
- Nu văd nimic încă, spuse Lockwood într-un final. Lucy?
- Aud voci. Vorbesc în șoaptă. Parcă ar fi o mulțime de oameni, toți vorbind în același timp,
foarte grăbiți, dar atât de încet, încât îmi este imposibil să înțeleg ceva.
- Ce spune prietenul tău din borcan?
- Nu e prietenul meu. Craniu? am întrebat rucsacul.
- Sunt fantome acolo sus. Foarte multe. Deci... acum ești de acord că ar fi trebuit să-l omori
pe boșorog când ai avut ocazia? Dacă m-ai fi ascultat, nu ați fi fost în încurcătura asta, nu-i
așa?
- Nu suntem în nicio încurcătură! am izbucnit. Și, ca să știi, nu putem pur și simplu să
înjunghiem un suspect! Îți spun asta mereu! Atunci nici nu știam că sunt vinovați!
Lockwood își drese glasul, ca să atragă atenția. Uneori uitam că ceilalți nu pot auzi partea din
conversație a fantomei.
- Îmi pare rău, am spus. E enervant, ca de obicei. Spune că sunt foarte multe fantome.
Ecranul termometrului lui George se lumină în întuneric.
- Actualizarea temperaturii, zise el. A scăzut cu cinci grade de la baza scărilor.
- Da. Ușa aceea de incendiu acționează ca o barieră. Lockwood lumină cu lanterna aprinsă
suprafața cenușie a ușii. Uite, are aplicate bare din fier. Asta îi ține în siguranță pe prietenii
noștri de la parter, dar oricine închiriază o cameră la etaj devine victima a ceva ce bântuie în
întuneric...
Folosi flacăra mai largă a lanternei și o mișcă în cerc, pe lângă noi. Stăteam sub un palier
îngust, destul de curat, dar decorat sărăcăcios, cu draperii mov și un covor vechi, gălbui.
Câteva uși din placaj, numerotate, licăreau monoton în întuneric. Câteva reviste erau așezate
într-un teanc pe un birou urât, lângă o altă scară care ducea la etajul al doilea. Era anormal de
frig și se ridica o ceață supranaturală. Spirale subțiri de aburi verzui ni se încolăceau în jurul
gleznelor. Lanterna începu să pâlpâie, de parcă bateriile (proaspăt schimbate) ar fi fost pe
terminate și ar fi urmat să se stingă. Sentimentul de groază deveni din ce în ce mai profund.
M-am cutremurat. Ceva rău era foarte aproape.
Lockwood își aranjă mănușile. Chipul îi licărea în lumina lanternei, iar ochii îi străluceau. Ca
de obicei, pericolul îi prindea bine.
- Bun, spuse el. Ascultați-mă. Rămânem calmi, ne ocupăm de ce e acolo sus, apoi găsim o
modalitate să-l prindem pe Evans. George, fă un cerc de fier aici. Lucy, vezi ce-ți mai poate
spune craniul. Eu mă duc să verific cea mai apropiată cameră.
Își ridică floreta, deschise o ușă și dispăru înăuntru, cu haina lungă plutind în cerc în jurul lui.
Ne apucarăm de treabă. George scoase o lanternă și o porni la intensitatea minimă; la lumina
ei începu să pregătească lanțurile din fier, alcătuind un cerc destul de mare şi de luminos în
mijlocul covorului. Eu mi-am deschis rucsacul și, cu greu, am scos un borcan mare care
răspândea o lumină tremurândă. Avea un capac complex din plastic, iar înăuntru, plutind într-
un lichid verde, era un chip care rânjea. Și nu era un rânjet plăcut. Era genul de rânjet pe care
îl primești din spatele gratiilor, într-o închisoare de maximă securitate. Era chipul unei
fantome, o Fantasmă sau un Spectru, legată de craniul care era în borcan. Era nepământean,
nelegiuit și nu avea un nume.
Îl săgetai cu privirea.
- O să faci pe sensibilul acum?
- Mereu sunt sensibil! Ce vrei să știi? întrebă afișând un zâmbet extrem, care arăta că nu avea
dinți.
- Ce ne așteaptă acolo sus?
- O grămadă de spirite. Sunt agitate, nefericite și... Stai puțin, mai simt și altceva... Chipul i se
contorsionă subit. Vai, asta e rău. Foarte rău. Lucy, dacă aș fi în locul tău, aș căuta o fereastră
și aș sări. Ce dacă îți rupi ambele picioare făcând asta, e mai bine decât să stai aici!
- De ce? Ce ai descoperit?
- O altă entitate. Încă nu pot să-mi dau seama ce e. Dar e puternică, înfometată și... Mă privi
cruciș cu ochii bulbucați. Nu, îmi pare rău, închis în borcanul ăsta oribil sunt limitat în ceea
ce pot simți. Dacă mi-ai da drumul, însă...
Am pufnit.
- Asta nu o să se întâmple, după cum bine știi.
- Dar sunt un membru de neprețuit al echipei!
- Cine zice asta? Îți petreci cea mai mare parte a timpului bucurându-te când suntem pe
punctul de a muri.
Buzele ca de cauciuc formară o expresie furioasă.
- Abia dacă mai fac asta acum! Lucrurile s-au schimbat între noi. Știi că așa e!
Avea, oarecum, dreptate. Lucrurile chiar se schimbaseră între noi și craniu. Când începuse să
vorbească cu mine, cu doar câteva luni înainte, îl priviserăm cu suspiciune, iritare și repulsie.
Însă, odată cu trecerea timpului și pe măsură ce ajunseserăm să-l cunoaștem mai bine,
învăţaserăm să-l și detestăm.
George furase demult borcanul de la o agenție rivală, dar abia când am sucit din greșeală un
mâner al borcanului mi-am dat seama că spiritul prins înăuntru putea să-mi vorbească. La
început fusese pur și simplu neprietenos, însă treptat, probabil din plictiseală sau pentru că
voia companie, începuse să ne ajute cu problemele supranaturale. Uneori era util, dar spiritul
nu era de încredere. Nu avea niciun fel de principiu și avea mai multe vicii decât puteam
crede pentru o tigvă prinsă într-un borcan. Natura sa diabolică mă afecta mai mult pe mine,
pentru că eram singura cu care vorbea și care trebuia să-i suporte vocea care îmi răsuna în
minte.
Am ciocănit borcanul și l-am făcut să tresară surprins.
- Concentrează-te pe spiritul puternic. Vreau să localizezi Sursa şi să afli unde se ascunde.
După ce i-am spus asta, m-am ridicat. George terminase de făcut cercul din jurul meu. După
câteva clipe, își făcu apariția Lockwood, care veni alături de noi, între lanțurile din fier.
Era la fel de calm și de stăpân pe sine ca întotdeauna.
- Păi, asta a fost oribil.
- Ce?
- Decorul dormitorului. Mov-pal, verde și ceva ce pot să descriu doar ca un galben-verzui de
culoarea vomei. Culorile nu se potriveau absolut deloc.
- Deci nu e nicio fantomă acolo?
- Ah, întâmplarea face că este. Am blocat-o într-un loc cu sare și fier, deci suntem în
siguranță pentru moment. Puteți să vă duceți să vedeți, dacă vreți. O să mă ocup eu de
aprovizionare.
Eu și George ne-am luat lanternele, dar nu le-am aprins. Nu era nevoie. Eram într-un
dormitor mic, oribil. Avea un pat de o persoană, un șifonier îngust și o fereastră mică, neagră,
presărată cu picături de ploaie. Camera era luminată de un glob orizontal de plasmă,
nepământean, care atârna deasupra patului și care se unea cu pernele și cu lenjeria. În
mijlocul lui era fantoma unui bărbat îmbrăcat în pijamale vărgate. Stătea întins, de parcă ar fi
dormit, cu picioarele plutind puțin deasupra așternuturilor. Avea o mustață mică și părul
răvășit. Ținea ochii închiși, iar gura fără dinți era lăsată spre bărbia cu păr scurt.
Dinspre apariție se simțea un aer rece. Două cercuri din sare și pilitură de fier, provenite din
cutiile de la cureaua lui Lockwood, înconjurau patul. De fiecare dată când aura care pulsa se
apropia prea mult, particulele de sare se aprindeau, eliberând flăcări verzi.
- Oricât ar cere pentru o cameră aici, zise George, e mult prea mult.
Ne-am întors pe palier.
Lockwood umpluse la loc cutiile și le punea, din nou, la curea.
- L-ați văzut, nu-i așa?
- Da, am răspuns. Crezi că e unul dintre oamenii dispăruți?
- Cu siguranță. Întrebarea e: ce l-a omorât?
- Craniul spune că e un spirit foarte puternic aici. Spune că e malefic.
- Probabil că va ieși la vânătoare la miezul nopții. Nu putem să așteptăm până atunci. Hai să
vedem dacă reușim să-l prindem.
Am cercetat următorul dormitor, apoi baia de lângă acesta. Nu am găsit nimic. Cu toate astea,
când am dechis a patra ușă am găsit înăuntru două fantome. Un bărbat care era întins pe pat,
la fel ca vizitatorul din cealaltă cameră, doar că stătea pe o parte, cu o mână sub cap. Era mai
bătrân, mai solid, cu părul blond, tuns foarte scurt, și îmbrăcat într-o pereche de pijamale
albastre. Avea ochii deschiși și privea în gol. Aproape de el, atât de aproape încât aurele lor
aproape că se atingeau, stătea un alt bărbat. Purta o pereche de pantaloni scurți de pijama și
un tricou alb. Arăta de parcă acum s-ar fi trezit, cu hainele șifonate, puțin nebărbierit și cu
părul lung, brunet, răvășit. Puteam să văd covorul printre picioarele lui. Se uita spre tavan,
parcă îngrozit.
- Sunt două lumini mortale, spuse Lockwood. Una mult mai strălucitoare decât cealaltă. Date
diferite, incidente diferite. Ceva i-a omorât pe amândoi în timp ce dormeau.
- Mă bucur că niciunul din ei nu dormea dezbrăcat, zise George. Mai ales cel păros. Hai să-i
înconjurăm. Nu par agresivi, dar nu se știe niciodată. Ai fierul la tine, Lucy?
Nu i-am răspuns. Frigul spectral mă izbea și odată cu el am simţit valuri de emoții:
singurătate, frică, disperare, așa cum le simțiseră bărbații morți din aceste camere. M-am lăsat
pradă lor. Din trecut am auzit sunetul respirației; respirația ritmică a unei persoane care
dormea profund. Apoi s-a auzit un șerpuit, ca al unui țipar care se apropia încet.
Din colțul ochiului am văzut ceva pe tavan.
Palid, fără oase; îmi făcea semne.
Am întors privirea, dar nu era nimic acolo.
- Ești bine, Lucy?
Lockwood și George erau lângă mine. Pe pat, fantoma bărbatului cu barbă se holba în sus. Se
uita fix în același loc pe care și eu îl fixasem cu privirea mai devreme.
- Am văzut ceva. Acolo sus. Ca o mână care se întindea în jos. Numai că nu era o mână.
- Și atunci, ce crezi că era?
M-am cutremurat, dezgustată.
- Nu știu.
Am înconjurat cele două fantome și am verificat ultima cameră de la primul etaj. Nu am găsit
niciun locatar mort, ceea ce era o schimbare în bine. Apoi, ne-am uitat către scara care ducea
la ultimul etaj. Fire groase de ceață fantomatică se prelingeau în jos, ca o cascadă, iar
luminile lanternelor noastre se răsuceau și pâlpâiau, explorând întunericul.
- Da, acolo are loc toată acțiunea, spuse Lockwood. Haideți.
Am strâns restul lucrurilor care ne mai rămăseseră. Din adâncul borcanului, fața schimonosită
ne privea cu interes.
- Doar nu mă lăsați în urmă, nu-i așa? Sper să prind loc în primul rând când veți pieri în mod
îngrozitor.
Am aruncat grăbită borcanul în ghiozdan și m-am grăbit după ceilalți. Deja urcaseră jumătate
din trepte.
- Nu prea mi-a plăcut când Evans a spus că va veni să strângă ce rămâne din noi, mâine-
dimineață, șopti George în timp ce ne apropiam de ultima treaptă. A cam dat de înțeles că nu
va rămâne mare lucru din noi. Dar presupun că exagera.
Lockwood dădu din cap.
- Nu neapărat. Unele spirite trag atâta energie din victimele lor, încât cadavrele le rămân
subțiri și uscate, ca niște carcase goale. Asta ar explica de ce poliția nu a găsit nicio urmă.
Probabil că Evans le-a ars în focul de la parter. Sau le-a împachetat și le-a pus într-o cutie sub
pat. Sau le-a agățat, ordonat, în șifonier, ca pe niște costume ciudate. Nu inventez asta. Chiar
s-a întâmplat.
- Mulțumesc, Lockwood, spuse George, după câteva clipe de tăcere. Asta mă face să mă simt
muuult mai bine.
- Dar ce obțin ei din toată treaba asta? am întrebat. Domnul și doamna Evans, vreau să spun.
- Presupun că fură bunurile și banii victimelor. Cine știe? Se vede treaba că sunt cam
nebuni...
Lockwood ridică mâna; ne-am oprit pe ultimele trepte. Etajul era similar cu cel de mai jos.
Vedeam trei uși, toate închise. Temperatura scăzuse din nou. Ceața fantomatică plutea în
jurul nostru ca laptele care dădea în clocot. Murmurul spiritelor îmi suna în urechi. Ne
apropiam de epicentrul bântuirii.
Ne mișcam încet, de parcă ne-ar fi încetinit nişte greutăți. Ne-am uitat atent, dar nu am văzut
nicio apariție.
- Craniu, am rostit. Ce vezi?
- Văd un mare pericol, se auzi vocea plictisită din rucsacul meu. Un mare pericol în
apropiere. Vrei să spui că tu nu-l vezi? Serios, ești sub orice critică. N-ai vedea un Spectru
nici dacă ar fi sub nasul tău.
Am zgâlţâit rucsacul.
- Grămadă de oase nenorocită! Unde e pericolul ăsta?
- N-am nici cea mai vagă idee. Sunt prea multe interferențe paranormale. Îmi pare rău.
Le-am spus ce aflasem. Lockwood oftă.
- Nu ne rămâne decât să alegem o ușă, zise el. De fapt, există câte una pentru fiecare dintre
noi.
- Eu o iau pe asta.
George se îndreptă hotărât către ușa din stânga. O deschise cu un gest dramatic.
- Ce păcat, spuse el. Nu e nimic aici.
- E evident că era o debara pentru mături, am zis. Uite, are o altă formă și nu e numerotată.
Serios, ar trebui să alegi din nou.
George scutură din cap.
- Nici gând. E rândul tău.
Am ales ușa din dreapta. Avea un afiș cu numărul unu pe ea. Ținând floreta în fața mea, am
deschis-o. Era un dormitor mic, cu oglindă şi chiuvetă. În fața lor stătea un bărbat slab,
dezbrăcat de la brâu în sus, strălucind ușor. Avea barba acoperită cu spumă de ras; ținea în
mână un brici ascuțit. Când ușa se deschise, se întoarse și se uită la mine cu ochii goi. Dintr-
odată, mă cuprinse frica. Cu stângăcie, am găsit sarea și pilitura de fier de la curea și le-am
golit pe podea. Creau o barieră de care spiritul nu putea trece. A rămas acolo, mișcându-se
dintr-o parte în alta, ca un leu în cușcă, fără să-și ia privirea de la mine.
Mi-am şters sprânceana înghețată.
- Gata, am spus. Am terminat cu a mea.
Lockwood își aranjă gulerul. Se uită la ultima ușă.
- Deci... E rândul meu acum, nu-i așa?
- Da, i-am răspuns. Aia e camera doi, apropo, cea despre care vorbea Evans.
- Corect... Deci probabil că vor fi o fantomă sau două înăuntru...
Lockwood nu părea foarte încântat. Își ridică floreta, își îndreptă umerii și inspiră profund.
Apoi ne zâmbi ca de obicei, cu același zâmbet care făcea ca totul să pară în regulă.
- Până la urmă, spuse el, cât de oribil poate să fie?
Împinse ușa la perete.
Vestea bună e că înăuntru nu erau două fantome. Nu. Vestea proastă e că nu aveam cum să
numărăm câte erau. Era plin de ele; camera era înțesată cu o sumedenie de bărbați în
pijamale. Unii străluceau puternic, alții abia dacă se vedeau. Erau sfrijiți, nebărbieriți, trași la
față și cu ochii goi. Unii arătau de parcă abia s-ar fi trezit. Unii muriseră în timp ce se
îmbrăcau. Treceau unii prin alții în spațiul strâmt și sărăcăcios, înghesuiți între șifonier și
suportul de prosoape, între cadrul patului și chiuvetă. Unii se uitau către tavan, alţii pluteau
șovăielnic către ușa deschisă.
Toți erau victime, dar asta nu însemna că nu erau o ameninţare. Puteam simți cât erau de
resemnați în fața sorții și cât erau de ostili. Aerul rece ne lovi din plin; marginile hainei lui
Lockwood începură să fâlfâie; părul îmi veni în ochi.
- Ai grijă! strigă George. Știu că suntem aici! Trebuie să creăm o barieră înainte...
”...înainte să se apropie”, voia George să spună, dar era prea târziu.
Unele fantome sunt atrase de creaturile vii, probabil pentru că simt căldura noastră și o vor
pentru ele. Acești bărbați muriseră în singurătate și nevoia lor de căldură era puternică. Ca un
val, grupul de siluete luminoase țâșni înainte; într-o clipă, fantomele ieșiră pe ușă, ajungând
pe palier. Lockwood scăpă cutia cu pilitură de fier pe care se pregătea să o verse și își scoase
floreta. Am scos-o și eu pe a mea; am încercat să urmăm un tipar complex și să formăm un
zid de apărare. Unele spirite se dădură înapoi; altele se mișcară cu ușurință spre dreapta și
spre stânga, ferindu-se de florete.
L-am apucat pe Lockwood de braț.
- O să ne înconjoare! Trebuie să coborâm! Repede!
Scutură din cap.
- Nu, nu e nimic acolo! Și, dacă ne urmăresc, o să fim prinși în capcană. Trebuie să aflăm de
ce se întâmplă asta. Trebuie să urcăm.
- Dar suntem la ultimul etaj!
- Oare? Și atunci, ce e acolo? arătă el cu degetul.
M-am uitat și am văzut în tavan o trapă care dădea spre mansardă.
- George, spuse calm Lockwood. Dă-mi scara, te rog.
- Ce scară?
George era ocupat să arunce o bombă cu sare; aceasta ricoșă din perete și particulele de foc
verzui se împrăștiară asupra Spiritelor.
- Dă-mi scara, George.
George își flutură mâinile deasupra capului, panicat.
- De unde? Din pantalonii mei?
- E una în debaraua pe care ai deschis-o, idiotule! Repede!
- Ah, da, îmi aduc aminte, rosti George şi se repezi spre ușă.
Fantomele se apropiau. Murmurul lor deveni un răcnet. Am văzut lângă mine forma unui
bărbat îmbrăcat într-o vestă și pantaloni de trening. Se apropia de mine, licărind. L-am lovit
cu sabia, tăindu-l în două. Cele două jumătăți căzură la pământ, se apropiară și se uniră la loc.
În spate, Lockwood scoase mai multe lanțuri din geantă și le așeza în cerc, în mijlocul
palierului.
George se întoarse într-o clipită; avea scara, una telescopică. Sări în mijlocul cercului, urmat
de Lockwood și de mine. Fără să scoată un cuvânt, întinse scara către tavan, sprijinind-o de
tavan, chiar sub trapă.
În jurul nostru, palierul era acoperit de o lumină sinistră. Siluetele se apropiau de noi, cu
brațele întinse. Ectoplasma fâsâia când atingea bariera din fier.
Ne-am urcat pe scară, întâi Lockwood, apoi George și apoi eu. Lockwood ajunse la trapă. O
împinse cu putere. Se vedea doar întuneric, care se întindea ușor, ca un avion de hârtie. Un
nor de praf căzu peste noi.
Oare mi se părea doar mie, sau fantomele de jos făcuseră liniște? Șoaptele lor încetaseră. Ne
priveau fără nicio expresie.
Lockwood împinse din nou. Dintr-odată, trapa se dădu pe spate. Acum era doar o gaură
neagră, deschisă, ca o gură imensă. Simțeam doar aer rece.
De aici provenea oroarea din casă. Aici aveam să găsim sursa. Nu am ezitat. Am urcat și,
rând pe rând, întunericul ne-a înghițit.
 3

Era frig. A fost primul lucru pe care l-am observat.

Și era întuneric beznă. O coloană de lumină difuză, de la fantomele de jos, se ridica prin trapa
mansardei și ne lumina chipurile palide; altfel, nu am fi văzut nimic.
Și mai era ceva cu noi, aproape, de jur împrejur. Îi simțeam prezența apăsătoare care ne dădea
târcoale. Puterea sa ne împiedica să respirăm cum trebuie, să ne mișcăm cu ușurință; ne
simțeam de parcă ne-am fi scufundat în apă, iar greutatea sa ne sufoca...
Lockwood fu primul care începu să lupte. Am auzit un foșnet când a umblat în geantă după
lanternă. A pornit-o, iar lumina ne-a permis să vedem unde ne aflam.
Eram într-un pod, un spațiu cavernos, larg la bază, care se cufunda în întuneric sub streșinile
unui acoperiș ascuțit. În fiecare capăt era câte un fronton din cărămidă. Într-unul era construit
un coș de fum, iar celălalt avea o fereastră înaltă și îngustă. Grinzi groase străbăteau bezna de
deasupra noastră, susținând greutatea acoperișului.
Într-un colț erau câteva cufere vechi de ceai . În rest, camera era goală. Nu era nimic acolo.
Sau aproape nimic. Pânze de păianjen atârnau ca niște hamace între streșini, grele, groase și
gri, precum draperiile dintr-un bazar oriental. Liniile tavanului, care coborau până în podea,
acopereau colțurile, iar camera abandonată părea mai primitoare. Pânzele de păianjen atârnau
de grinzi şi dansau în curenții ușori de aer care apăruseră datorită activității noastre.
Câteva pânze străluceau, înghețate. Respirația noastră forma nori de abur.
Cu greu, ne-am ridicat în picioare. Există un lucru bine știut despre păienjeni. Sunt atrași de
locurile în care există activitate paranormală; spre Surse vechi, unde puteri invizibile și
necunoscute hoinăresc și devin puternice. O multitudine anormală de păienjeni erau un semn
clar de bântuire veche și puternică. Ca să fiu sinceră, nu văzusem niciunul în camerele de
oaspeți din Cabana Lavender, dar probabil că doamna Evans era foarte pricepută la mânuit
cârpa de praf.
Dar aici, în pod, lucrurile stăteau cu totul altfel.
Am adunat echipamentul care ne mai rămăsese. În graba noastră de a urca scările, George își
lăsase bagajele jos și rămăseserăm fără lanțuri și folosiserăm aproape toată sarea și pilitura de
fier. Din fericire, Lockwood încă avea geanta cu Sigiliile din argint și aveam făcliile cu
magneziu bine prinse la curele. Ah, și încă aveam borcanul-fantomă, dacă ne ajuta la ceva. L-
am aruncat lângă trapa deschisă. Chipul devenise translucid, iar plasma, neagră și rece.
- Nu ar trebui să fiți aici..., șopti craniul. Până și eu sunt agitat, iar eu sunt deja mort.
Mi-am folosit floreta ca să tai câteva pânze de păianjen care atârnau aproape de fața mea.
- De parcă am avea de ales. Dacă vezi ceva, să mă anunți.
Lockwood se duse la fereastra aproape la fel de înaltă ca el. Își trecu degetul peste geam și
șterse un strat subțire de gheață.
- Dă spre stradă, rosti. Pot să văd lumini-fantomă dedesubt. Bun. Sursa trebuie să fie pe aici
pe undeva. O simțim cu toții. Căutați cu grijă și haideți să rezolvăm treaba asta.
Căutarea începu. Ne mișcam ca niște alpiniști care lucrau la înălțime: încet, cu greu și cu
atenție. De jur împrejurul nostru, greutatea paranormală îngrozitoare ne copleșea. În
apropierea trapei erau amprente proaspete, probabil ale polițiștilor care veniseră să
investigheze. În afară de asta, era evident că nimeni nu mai urcase în pod de ani de zile. Din
loc în loc, podeaua fusese acoperită cu scândură groasă și Lockwood arătă către stratul gros
de praf care acoperea totul. Am observat câteva spirale și tipare ondulate trasate prin el, de
parcă ar fi fost mutat de curenți de aer, dar nicio urmă de pași.
George împunse cu floreta prin colțuri, adunând pânze în jurul lamei.
Eu am rămas în mijloc, ascultând.
Dincolo de streșinile înghețate și de pânzele de păianjen, vântul șuiera pe lângă acoperiș.
Ploaia se izbea de țigle. O auzeam prelingându-se și răpăind în geam. Structura clădirii se
cutremura.
Înăuntru, însă, era liniște. Nu mai auzeam șoaptele fantomelor din camerele de dedesubt.
Niciun sunet, nicio apariție, nici măcar ceața.
Doar frigul năprasnic.
Într-un final, ne-am adunat în centrul podului. Eram murdară, încordată și tremuram, iar
Lockwood era palid și irascibil. George încerca să curețe pânzele de păianjen de pe floretă,
frecând-o de marginea ghetelor.
- Ce ziceți? întrebă Lockwood. Nu îmi dau seama unde ar putea fi. Aveți vreo idee?
George ridică mâna.
- Da. Mi-e foame. Ar trebui să mâncăm.
M-am uitat la el și am clipit.
- Cum poți să te gândești la mâncare în momentele astea?
- Simplu. Frica de moarte îmi deschide apetitul.
Lockwood rânji.
- Atunci, e păcat că nu mai ai niciun sendviș. Le-ai lăsat în geantă, jos, cu fantomele.
- Știu. Mă gândeam că le putem împărți pe ale lui Lucy.
Mi-am dat ochii peste cap. În timp ce făceam asta, am rămas cu privirea ațintită într-un punct.
- Lucy?
Lockwood era mereu primul care observa când ceva nu era în regulă.
Mi-a luat o clipă să-i răspund.
- Mi se pare mie, am spus încet, sau este ceva întins pe grindă?
Era grinda de deasupra capetelor noastre. Pe ea atârnau pânze de păianjen care se împleteau
cu umbra streșinilor. Deasupra era o umbră întunecată, care ar fi putut fi parte a grinzii sau a
unui obiect care stătea pe ea. Nu se vedea foarte bine de jos, dar ceva ce părea a fi păr atârna
pe o parte.
Ne-am uitat în liniște.
- Scara, George, spuse Lockwood.
- Vrei sfatul meu? se trezi vocea din borcan. Cel mai rău lucru pe care îl puteți face este să
urcați acolo și să vă uitați. Doar aruncați o torţă cu magneziu și fugiți.
Îi spusei asta lui Lockwood. El scutură din cap.
- Dacă este Sursa, zise, trebuie să o sigilăm. Unul dintre noi trebuie să urce. Ce zici, George?
Având în vedere că tocmai ai fost în debara...
De obicei, George era la fel de expresiv ca o piatră, dar acum nu părea foarte încântat.
- Dacă nu cumva vrei să mă duc eu? întrebă Lockwood.
- Nu, nu... E în regulă. Dă-mi o plasă.
La baza oricărei bântuiri se află o sursă, un loc sau un obiect de care este legat acel fenomen
paranormal. Dacă reușești să o distrugi, de exemplu acoperind-o cu un Sigiliu, precum o
plasă din argint, puterea ei supranaturală este blocată.
George luă plasa, deja împachetată în husa din plastic și începu să urce pe scară. Eu și
Lockwood am aşteptat jos.
Scara se zdruncina și tremura în timp ce George urca.
- Să nu spui că nu v-am avertizat, rosti craniul din borcan.
George urcă până ieși din raza luminii lanternei și se apropie de grindă. Mi-am scos sabia.
Lockwood o învârtea pe a lui în mână. Privirile noastre se întâlniră.
- Da, dacă e să se întâmple ceva, murmură Lockwood, cel mai probabil o să se întâmple
chiar...
Tentacule albe care licăreau țâșniră de deasupra grinzii. Erau transparente și fără formă, cu
vârfurile boante. Se descolăceau cu o viteză amețitoare, unele în direcția lui George, altele
încercând să ajungă jos, la mine și la Lockwood.
- Chiar acum, spuse Anthony.
Tentaculele coborâră. Ne-am împrăştiat; Lockwood se duse către fereastră, iar eu către trapă.
Sus, George se feri, scăpă plasa și se dezechilibră. Scara căzu pe spate. Se opri în marginea
acoperișului de pe partea cealaltă, iar George rămase agățat de ultima treaptă, cu picioarele în
aer.
Un tentacul se prăbuși pe podea, lângă mine, și trecu prin ea. Era formată din materie
exoplasmică. Dacă nu voiai să mori, trebuia să ai grijă să nu-ți atingă pielea. Am sărit speriată
într-o parte, m-am împiedicat și am scăpat din mână sabia.
Mai rău decât atât, sabia căzu prin trapa deschisă în mijlocul fantomelor aflate dedesubt.
Nici deasupra lucrurile nu stătea mai bine. George se ținea cu o mână de scară, iar cu cealaltă
scoase o torţă cu magneziu de la curea și o aruncă spre tentacule. Rată, iar făclia se lovi de
tavan și explodă, aruncând particule aprinse, de sare și fier, pe hainele lui Lockwood, iar
acestea luară foc.
Așa pățeam uneori. Intram dintr-o belea în alta.
- Vai, ce bine ați început! Fața din borcan se înveselise considerabil; mă privea rânjind, în
timp ce săream, evitând atacul celui mai apropiat tentacul. Deci, acum vă dați foc unul altuia?
Asta e ceva nou! Oare ce idei o să vă vină în continuare?
Deasupra mea, mai multe tentacule apărură de după grindă și streșinile acoperișului. Capetele
boante păreau niște ferigi mici, orbecăind, albe ca laptele, înainte să se întindă pe toată
suprafața podului. În cealaltă parte a camerei, Lockwood își scăpase floreta. Se clătina înapoi,
către fereastră, cu hainele presărate de flăcări argintii și ţinându-şi capul lăsat pe spate ca să
se ferească de căldură.
- Apă! strigă. Are cineva apă?
- Eu!
M-am ferit de un tentacul strălucitor și am băgat mâna în geantă. În timp ce căutam sticla de
plastic, am ţipat:
- Iar eu am nevoie de o sabie!
În pod se simți un val de aer de o putere supranaturală. În spatele lui Lockwood, fereastra se
deschise odată cu geamul care se sparse. Ploaia începu să bată înăuntru și se auzi vuietul
furtunii. Lockwood se afla la doi, poate trei pași de a cădea pe strada aflată sub noi.
- Apă, Lucy!
- George! Sabia ta!
George mă auzi. Înțelese. Se suci frenetic în aer și evită la mustață un alt atac la nimereală al
unui tentacul. Sabia de la brâu îi strălucea în timp ce se rotea. Duse mâna în jos și o scoase.
Am sărit peste un tentacul din plasmă, m-am întors cu sticla de apă în mână și i-am aruncat-o
lui Lockwood.
George îmi azvârli sabia.
Imaginați-vă asta: sabia și sticla, zburând prin aer, având două traiectorii paralele, plutind
peste grămada de tentacule încolăcite, spre mine și spre Lockwood. Lockwood întinse mâna.
Eu o întinsei pe a mea.
Vă aduceți aminte că v-am spus că există momente de precizie, când lucrăm ca o echipă?
Ei bine, ăsta nu a fost unul din ele.
Floreta a trecut pe lângă mine, la o distanță considerabilă, alunecând până la jumătatea
podelei.
Sticla l-a lovit pe Lockwood direct în mijlocul frunții, căzând pe fereastră.
Urmă un moment de liniște.
- A murit? se auzi vocea craniul. Ura! Ah. Nu, se ține de oblon. Păcat. Oricum, ăsta sigur e
cel mai distractiv lucru pe care l-am văzut vreodată. Voi trei sunteți incompetența
întruchipată.
Ferindu-mă cu disperare de tentaculele din apropiere, am încercat să-l văd pe Lockwood.
Spre ușurarea mea, craniul avea dreptate. Lockwood era atârnat de cealaltă parte, corpul său
plutind în diagonală, agățat de obloanele rupte. Vântul șuiera în jurul său, răvășindu-i părul,
parcă voind să îl arunce în întunericul nopții de noiembrie. Din fericire, ploaia cădea și pe
haina în flăcări. Focul începu să se domolească. Apoi, se stinse.
Ceea ce părea că o să ni se întâmple tuturor. În orice clipă.
Sabia lui George era la câţiva metri distanță, dar ar fi putut fi, la fel de bine, în alt oraș.
Tentacule fantomatice șerpuiau în jurul ei ca o caracatiță în apă.
- Poți să o iei! strigă George. Fă o săritură grozavă peste ele sau ceva!
- Fă tu una! E numai vina ta! De ce nu poți niciodată să arunci lucrurile cum trebuie?
- Tu vorbești? Ai aruncat sticla aia ca o fată!
- Sunt o fată! Și, oricum, i-am stins focul lui Lockwood, nu-i așa?
Mă rog, asta era parțial adevărat. La fereastră, liderul nostru se cățăra înapoi înăuntru. Era
verde la față, iar din haina lui ieșea fum. În mijlocul frunții avea un cerc roșu, în locul în care
îl lovise sticla. Nu părea dispus să-mi mulțumească.
Un tentacul foarte lung, argintiu, se apropiase de mine. Mă împingea spre trapă, printre pânze
de păianjen mari cât niște cearșafuri.
- Mai repede, Lucy! spuse craniul din borcan. E chiar în spatele tău!
- Ce-ai zice să mă ajuți puțin? Am ţipat când tentaculul mi-a atins brațul. Frigul îngrozitor se
simțea prin materialul hainei.
- Eu? ochii goi se făcură mari. O „grămadă de oase nenorocită”, cum mi-ai spus? Ce aș putea
să fac?
- Un sfat! Înțelepciune diabolică! Orice!
- E un Metamorf, aşa că ai nevoie de ceva puternic. Nu de o făclie, nu vei face decât să dai
foc la ceva. Probabil chiar ție însăți. Folosește argint ca să îl îndepărtezi. Apoi, poți să iei
sabia.
- Nu am argint.
Aveam destule Sigilii din argint în geantă, dar aceasta era lângă Lockwood, în cealaltă parte a
camerei.
- Și colierul ăla idiot pe care îl porți tot timpul? Din ce e făcut?
Ah, bineînțeles! Cel pe care Lockwood mi-l dăduse în vara aceea. Era din argint. Argintul
arde materia fantomatică. Toate fantomele îl urăsc, chiar și Metamorfii puternici care se
manifestă ca niște tentacule exoplasme. Nu era cea mai puternică armă pe care o folosisem,
dar era posibil să funcționeze.
M-am ghemuit lângă acoperișul înclinat și mi-am desfăcut colierul. Când l-am ținut în fața
mea, de cleme atârnau pânze groase. L-am ţinut strâns şi l-am învârtit în jurul meu. Capătul
atinse cel mai apropiat tentacul. Plasma se aprinse: tentaculul sări și se îndepărtă. Altele
tresăriră, simțind puterea argintului. M-am ridicat, ținându-mă de grinda din spatele meu.
Când am atins lemnul, m-a cuprins un val de emoții. Nu erau ale mele, ci veneau din jurul
meu. Proveneau din structura podului, din materialul acoperișului și din cuiele care țineau
totul împreună. Veneau chiar de la tentaculele fantomei, care se zbăteau încontinuu. Era un
sentiment dezgustător; un amestec de singurătate și de resentimente, accentuat de o furie
oarbă. Puterea sa îmi pulsa în tâmple în timp ce mă uitam prin cameră.
Un lucru îngrozitor se întâmplase aici, o nedreptate incredibilă. Și din acest act violent venea
energia care hrănea spiritul răzbunător. Mi-am imaginat tentaculele silențioase alunecând prin
podea către bieții oaspeți care dormeau în camerele de dedesubt...
- Lucy!
Mintea mi s-a limpezit. Era Lockwood. Se depărtase de fereastră. Își luase sabia. Cu o mână
crestă aerul și tăie cele mai apropiate tentacule. Acestea explodară ca niște bule și împrăștiară
particule luminoase de plasmă. Chiar și cu haina arsă, cu cercul roșu în mijlocul frunții,
reușise să-și revină. În lumina spectrală, chipul lui era palid când zâmbi la mine.
-Lucy, spuse el, trebuie să terminăm cu asta.
- E furioasă! am strigat, ferindu-mă de un tentacul argintiu. Am o conexiune cu fantoma! E
furioasă în legătură cu ceva!
- Nu mai spune! Deasupra, George își ridică genunchii ca să evite tentaculele care loveau cu
sălbăticie. Simțurile tale sunt extraordinare, Luce. Cât mi-aș dori să am Talentul tău!
- Da, nu e chiar cea mai surprinzătoare perspectivă pe care ne-ai oferit-o până acum.
Lockwood se aplecă spre geantă. O să caut un Sigiliu. Între timp, poate ar trebui să-l salvezi
pe George...
- Oricând puteți, spuse George. Nu e grabă.
Poziția sa era instabilă. Încă se ținea agățat cu o mână, dar degetele îi alunecau rapid.
Învârtind colierul, am sărit printre tentacule, văzând cum se îndepărtează. Am ridicat floreta
în drumul meu, am alunecat sub scară și am zgâlţâit-o cu putere, trântind-o sub George chiar
înainte ca acesta să cadă. George ateriză pe treptele din mijloc ca un sac de cartofi. Scara se
îndoi și auzii cum crapă. Era mai bine decât să-și rupă el gâtul. Ar fi fost o fantomă tare
enervantă.
Câteva momente mai târziu, alunecă pe scară ca un pompier pe o bară de incendiu.
I-am aruncat floreta.
- Ce e acolo sus?
- O persoană moartă. O persoană moartă și furioasă. Asta e tot ce trebuie să știi.
Se opri cât să-și aranjeze ochelarii, apoi sări pe lângă mine, atacând tentaculele.
De cealaltă parte a camerei, Lockwood scosese ceva din geantă.
- Lucy, o s-o arunc! Urcă-te și pregătește-te s-o prinzi!
Își duse mâna la spate și se feri un tentacul care aproape că îl lovi peste față. Cu o mișcare a
floretei, tentaculul dispăru.
- Uite! strigă el. Vine acum!
Bineînțeles, Lockwood se pricepea să arunce. Urcam deja pe scară. Un obiect mic zbură prin
aer, trecu peste grinda din mijloc și ateriză direct în mâna mea. Fără nicio ezitare. Lângă
mine, George își folosea floreta, tăind tentacule la nimereală, protejându-mă. Am ajuns în
capătul scării, care se sprijinea de grindă.
Iar Sursa era acolo.
După atâția ani, stătea în locul ei secret, având un aspect surprinzător de îngrijit. Pânzele care
o făcuseră să se contopească cu grinda scoteau în evidență conturul oaselor și le acopereau cu
un giulgiu gri-deschis. Încă se vedeau urmele hainelor demodate: costumul de stofă din lână,
o pereche de pantofi maronii, răsuciți în mod ciudat, și oasele din jurul orbitelor prăfuite.
Șuvițe de materie întunecată, care puteau fi din păr sau pânze de păianjen împletite, curgeau
pe marginea grinzii. Oare cum se întâmplase? Oare se urcase acolo intenționat sau fusese
ascuns de mâinile dibace ale unui criminal? Nu era însă momentul să mă gândesc la asta.
Furia bărbatului îmi pulsa în minte. Dedesubt, în lumina difuză a lanternei, Lockwood și
George încă se luptau cu tentaculele.
Pe atunci, Compania Răsăritul oferea plase din argint în cutii de plastic pentru a face
manevrarea mai ușoară. Am desfăcut capacul și am scos plasa împachetată. Am ţinut-o de
capăt până când s-a desfăcut precum un aluat de patiserie, ca o plasă de stele.
Argintul ia viața surselor. Am aruncat-o în sus, peste grindă, peste oase și peste pânzele de
păienjeni, calm și dezinvolt, ca o menajeră care făcea patul.
Plasa coborî. Mintea mi se eliberă de furie. Dintr-odată era doar un gol, o liniște completă.
Tentaculele înghețară, iar după câteva momente dispărură, precum ceața de pe vârful unui
munte. Într-o clipă erau acolo, în următoarea pieriseră.
Cât de mare părea podul fără Metamorf! Am rămas țintuiți, exact unde eram. Eu m-am lăsat
în jos, sprijinindu-mă de scară, iar Lockwood și George s-au rezemat de grinzi, obosiți, tăcuți
și cu floretele fumegându-le.
Fumul încă se ridica dintr-o laterală a hainei lui Lockwood. Pe nas avea o urmă de cenușă
argintie. Jacheta mea era arsă în locul în care fusese atinsă de plasmă. Părul meu era plin de
pânze de păienjeni. George reușise să-și rupă turul pantalonilor într-un cui sau ceva de genul
ăsta.
Eram un dezastru. Nu dormiserăm toată noaptea. Miroseam a ectoplasmă, a sare și a frică.
Ne-am uitat unul la altul și am zâmbit.
Apoi, am început să râdem.
Jos, lângă trapă, din închisoarea ei verde, fantoma din borcan ne privea cu dezgust.
- Vai, sunteți mulțumiți de eșecul ăsta, nu-i așa? Normal! Mi-e rușine să fiu pus pe aceeaşi
treaptă cu Lockwood şi Asociaţii. Chiar nu mai există nicio speranță pentru voi trei.
Dar tocmai asta era. Existau speranțe. Eram buni. Eram cei mai buni.
Și nu ne-am dat seama de asta decât atunci când a fost prea târziu.
II
Nopţile din Whitechapel

4
PENSIUNEA CRIMINALĂ!
SECRETE ÎNGROZITOARE DINTR-O PENSIUNE DIN WHITECHAPEL
CADAVRE DESCOPERITE ÎNTR-O GROAPĂ DE SUB MAGAZIA DIN GRĂDINĂ
Autoritățile din East London au izolat ieri Cabana Lavender, o pensiune de pe Cannon Lane,
Whitechapel, după descoperirea unor rămășițe umane în incinta acesteia. Proprietarii,
domul Herbert Evans (72) și soția sa, Nora (70), au fost arestați și acuzați de crimă, tâlhărie
și neîndeplinirea obligației de a divulga o bântuire periculoasă. Un Vizitator puternic, aflat
în podul casei, a fost distrus.
Autoritățile cred că în decursul ultimilor zece ani mulți oameni au fost uciși de atingeri
fantomatice în timpul şederii la pensiune. Domnul și doamna Evans au ascuns cadavrele într-
o pivniță, în grădina din spate. Poliția a recuperat mai multe ceasuri, bijuterii și alte obiecte
personale care fuseseră furate de la victime.
Investigația amănunțită a fost făcută de agenția Lockwood şi Asociaţii, condusă de domnul
Anthony Lockwood. „Dovezile arată că un fost proprietar al Cabanei Lavender a dispărut în
condiții misterioase acum mai bine de treizeci de ani”, spune el. „Credem că spiritul lui
furios era cel care bântuia casa, omorând oaspeții în somn. Domnul și doamna Evans au
profitat de ei pentru beneficiul personal.”
După ce au supus Vizitatorul, agenții au fost nevoiți să spargă o fereastră și să coboare pe
un burlan de scurgere pentru a părăsi Cabana, reușind, într-un final, să-i înfrunte pe cei doi
bătrâni în bucătărie. „Bătrânul Evans s-a dovedit a fi foarte îndemânatic cu cuțitul”, spune
domnul Lockwood, „și soția sa ne-a atacat cu o broșetă. Așa că i-am lovit în cap cu o
mătură. A fost un moment dificil, dar ne bucurăm că am scăpat nevătămați.”
- Și asta e tot, spuse Lockwood dezgustat, aruncând ziarul din mână și lăsându-se pe spate în
fotoliu. Asta e tot ce primim de la The Times pentru efortul nostru. Vorbesc mai mult despre
încăierarea din bucătărie decât despre Metamorf. Nu se concentrează pe ce este cu adevărat
important, nu-i așa?
- Eu am o problemă cu „nevătămați”, zise George. Vaca aia bătrână mi-a aplicat o lovitură
straşnică! Vedeți cucuiul ăsta roșu?
M-am uitat la el.
- Credeam că așa arată nasul tău.
- Nu. Aici, pe frunte. Vânătaia asta.
Lockwood mârâi indiferent.
- Da, e îngrozitor. Ce mă deranjează pe mine e că suntem abia pe pagina șapte. Nimeni nu o
să observe asta. Focarul major din Chelsea e iarăși în toate buletinele de știri. Tot ce scriu
despre noi se pierde.
Era o dimineață târzie, la două zile după misiunea de la Cabana Lavender, și stăteam în
biblioteca din casa noastră de pe Portland Row, încercând să ne relaxăm. Afară, pe geam, se
vedea furtuna. Portland Row părea lichid. Copacii se legănau, iar ploaia bătea în geamuri.
Înăuntru era cald; încălzirea era dată la maxim.
George stătea pe canapea, lângă o grămadă de rufe care trebuiau călcate, cu genunchii
depărtați, citind o revistă de benzi desenate.
- E păcat că nu vorbesc mai mult despre caz în sine, spuse el. Modul în care Metamorful și-a
format propriul grup de fantome era fascinant. Unii spun că așa se extinde Problema:
Vizitatorii puternici provocă morți violente, iar asta duce la bântuiri secundare. Mi-ar fi
plăcut să-l studiez mai amănunțit.
Așa era George mereu, după ce nu mai simțea panica unui caz. Devenea curios; voia să
înțeleagă cum și ce se întâmplase. Mie, în schimb, îmi era greu să scap de impactul emoțional
al fiecărei aventuri.
- Mie îmi pare rău pentru toți bărbații aceia atinși de fantome, am spus.
Stăteam cu picioarele încrucișate pe podea, lângă canapea. Teoretic, sortam corespondența;
practic, ațipeam, pentru că stătusem trează până la trei dimineața în seara dinainte, lucrând la
cazul unui Pândar.
- Le-am simțit tristețea, am continuat. Și chiar și Metamorful... Da, era înfricoșător, dar era și
nefericit. I-am simțit durerea. Și, dacă aș fi avut mai mult timp ca să îl înțeleg...
- Te-ar fi omorât într-o clipită. Din fotoliul său, Lockwood îmi aruncă o privire. Talentul tău
e nemaipomenit, Luce, dar singura fantomă cu care ar trebui să comunici e craniul, pentru că
e închis în borcan... Deși, ca să fiu sincer, nu sunt foarte convins că suntem în siguranţă, chiar
şi aşa.
- Ah, craniul e inofensiv, am spus. M-a ajutat în cazul Pândarului de noaptea trecută. Mi-a
spus unde se află sursa, ca să o pot găsi. Locul în care ne aflam era destul de aproape de
Chelsea. Dar voi doi? Ați auzit sirenele?
Lockwood încuviință.
- Încă trei oameni au fost omorâți. Cei de la DCCAP habar nu au ce se întâmplă, ca de obicei.
Cred că evacuau niște străzi.
- E mai grav decât atât, rosti George. Focarul se întinde pe aproape doi kilometri pătrați în
jurul King’s Road. Apar din ce în ce mai multe fantome în fiecare noapte și nimeni nu știe de
ce. Își aranjă ochelarii. E ciudat. Până de curând, cartierul Chelsea era liniștit, ba chiar pașnic,
apoi, dintr-odată, activitatea paranormală a explodat. E ca o infecție care se răspândește. Dar
uite ce vreau eu să știu: cum activezi fantomele? Cum infectezi morții?
Nu exista niciun răspuns pentru asta și nici nu am încercat să găsesc unul. Lockwood gemu
iritat; urmărise un Spectru prin mlaștinile din Hackney până dimineață și nu avea chef de
întrebările lui George.
- Pe mine mă interesează doar faptul că Chelsea ne ia faţa în toate ziarele, spuse el. Știți că
echipa lui Kipps lucrează la cazul ăsta, nu? Azi e pe prima pagină, dând nu știu ce declarație
stupidă. Pe prima pagină! Acolo ar trebui să fim noi! Trebuie să ne implicăm în ceva măreț,
ca acest caz. Poate că ar trebui să vorbesc cu Barnes, să văd dacă vrea să ne ajute. Problema e
că avem deja atât de mult de muncă...
Da. Aveam... Era noiembrie, după cum am menționat, începutul a ceea ce avea să devină
„Iarna Neagră”, cea mai mortală perioadă din istoria Problemei. Epidemia de bântuiri care se
abătuse asupra țării de mai bine de cincizeci de ani atinsese cote nemaiîntâlnite, iar focarul
din Chelsea era doar vârful aisbergului. Toate agențiile de investigații paranormale erau
suprasolicitate. Lockwood şi Asociaţii nu făcea excepție. „Suprasolicitat” nu descria suficient
de bine situația.
Locuiam toți trei într-o clădire cu patru etaje de pe Portland Row, Londra, care era sediul
agenției noastre. Lockwood era proprietarul casei. Aparținuse părinților lui, iar colecția lor de
protecții și de detectoare de fantome încă erau agățate pe pereții multor camere. Lockwood
transformase beciul într-o zonă de lucru cu birouri albe, spații de depozitare din fier și o sală
de antrenament pentru lupta cu florete. În spate, o ușă dublă din geam dădea spre grădina
unde aveam o mică peluză și meri, la umbra cărora ne relaxam vara. La etajele superioare
erau dormitoare; la parter erau bucătăria, biblioteca și sufrageria unde Lockwood îi intervieva
pe clienții noștri. Aici ne petreceam cea mai mare parte a timpului.
Însă în ultimele luni nu avuseserăm prea mult timp pentru noi. Asta se datora, în mare parte,
succesului nostru. În iunie, investigația noastră de la Cimitirul Kensal Green se terminase cu
așa-numita „Bătălie din cimitir”, o luptă între agenți și un grup violent de lucrători pe piața
neagră. Alături de întâlnirea noastră cu oribila Fantomă cu Şobolani din Hampstead, trezise
interesul presei, iar interesul lor a continuat pe durata procesului șefului mercenarilor, un
bărbat pe nume Julius Winkman. Eu, Lockwood și George am oferit dovezi împotriva lui;
când Winkman a fost condamnat la o perioadă lungă în închisoarea Wandsworth, era deja
septembrie, iar perioada noastră de publicitate gratuită durase aproape două luni. În tot acest
timp, telefonul nostru a sunat aproape încontinuu.
Era adevărat că foarte mulţi dintre clienții bogați preferau să apeleze la agențiile mai mari,
care aveau echipamente mai moderne și reputație mai bună. Multe dintre cazurile noastre
proveneau din districte mai puţin înstărite, precum Whitechapel, unde clienții nu plăteau
foarte bine. Dar munca era muncă, iar lui Lockwood nu-i plăcea să refuze niciun client. Asta
însemna că după-amiezile noastre libere nu prea mai existau.
- Avem ceva de făcut în seara asta, George? întrebă Lockwood dintr-odată; își pusese mâna
pe față și credeam că adormise. Te rog, spune-mi că nu.
George nu rosti nimic, doar ridică trei degete.
- Trei? Lockwood oftă profund. Despre ce e vorba?
- Femeia cu văl de pe strada Nelson, din Whitechapel, un apartament bântuit dintr-un bloc-
turn și un Spectru văzut în spatele unor toalete publice. Aceleași chestii încântătoare ca
întotdeauna.
- Va trebui să ne despărțim din nou, zise Lockwood. Stop, cazul femeii cu văl.
George mârâi.
- Stop, Spiritul.
- Ce? Am rostit, ridicându-mi capul.
Regula „stop” era a doua cea mai importantă, după regula biscuitului. Țineam mereu cont de
ea.
- Deci eu mă aleg cu blocul-turn? Minunat! Pun pariu că lifturile nu vor funcționa.
- Ești destul de în formă încât să te descurci tu cu nişte scări, Luce, murmură Lockwood.
- Și dacă sunt douăzeci și unu de etaje? Dacă dau de vreun Schelet și sunt prea obosită să-i
fac față? Stai puțin: dacă merge liftul, dar fantoma se ascunde înăuntru? Vă aduceți aminte ce
s-a întâmplat cu fata aia de la Agenția Seabright când a rămas blocată într-un lift bântuit în
Canary Wharf? I-au mai găsit doar pantofii!
- Nu mai trăncăni, spuse Lockwood. Ești obosită. Toți suntem obosiţi. Știi că totul va fi în
regulă.
Ne-am calmat cu toții. M-am rezemat de pernele canapelei. Dâre de ploaie curgeau pe
geamurile bibliotecii ca niște șiroaie de sânge.
Bine, nu chiar ca niște șiroaie de sânge. Eram obosită... așa cum spunea Lockwood.
Lockwood... Cu ochii pe jumătate închiși, l-am privit printre gene. M-am uitat la picioarele
lui lungi care atârnau peste fotoliu, la tălpile goale, la silueta subțire ascunsă sub cămașa
șifonată. Își acoperise jumătate din față cu mâna, dar încă se vedeau conturul mandibulei și
buzele expresive, relaxate și ușor depărtate. Părul brunet i se revărsa moale peste mâneca
albă.
Cum reușea să arate așa după doar cinci ore de somn, încolăcit și înghesuit pe fotoliu? Eu nu
aş fi arătat niciodată așa pe jumătate îmbrăcată, iar în cazul lui George ar fi fost nevoie de un
avertisment sanitar. Dar Lockwood arăta foarte bine. Temperatura camerei era plăcută. Ochii
aproape că mi se închiseră. Mi-am prins între degete colierul din argint și l-am răsucit încet...
- Mai avem nevoie de un agent, zise Lockwood.
Am deschis ochii. În spatele meu, l-am auzit pe George punând jos revista.
- Poftim?
- Avem nevoie de încă un agent. Unul activ, care să ne ajute. Nu credeți? Nu ar trebui să fim
nevoiți să ne despărțim tot timpul.
- Am lucrat împreună la Cabana Lavender, am spus.
- A fost doar un caz; Lockwood își mișcă mâna și își îndepărtă părul de pe față. Abia dacă se
mai întâmplă asta. Și, oricum, uitați-vă în jur. Nu prea ne descurcăm, nu-i așa?
George căscă.
- Ce te face să spui asta?
Se întinse ca o pisică și dădu peste grămada de rufe, care îmi căzu în cap. Ca un șarpe care se
unduia în jurul unui copac, o pereche de chiloți de-ai lui îmi căzu pe nas.
- Uite un exemplu elocvent, zise Lockwood în timp ce eu mă eliberam. Unul din voi ar fi
trebuit să calce toate hainele alea, dar nu ați avut timp.
- Sau ai fi putut să le calci tu, bineînțeles, spuse George.
- Eu? Sunt chiar mai ocupat decât voi.
Așa stăteau lucrurile în ultima vreme. Lucram atât de mult noaptea, încât nu mai aveam
energie pentru nimic în timpul zilei. Aşadar, nu mai aveam timp pentru lucrurile mărunte,
precum curățenia și călcatul rufelor. Toată lumea suferea. Bucătăria arăta de parcă o bombă
cu sare ar fi explodat înăuntru. Chiar și craniul din borcan, capabil să recunoască tot ce se
întâmpla în jurul lui, făcuse comentarii ofensatoare la adresa spațiului în care locuiam.
- Dacă am mai avea un agent, spuse Lockwood, am putea face lucrurile cum trebuie, pe rând.
Unul dintre noi ar putea rămâne să se odihnească în fiecare seară și să facă treburile casnice
ziua. M-am tot gândit la asta în ultima vreme. Cred că e singura soluție.
Eu și George am tăcut. Nu mă încânta ideea unui coleg nou. De fapt, îmi provoca o stare de
neliniște. Chiar și așa, suprasolicitați, îmi plăcea cum lucram împreună. Exact cum făcuserăm
la Cabana Lavender, ne protejam unul pe celălalt când era nevoie și rezolvam lucrurile.
- Ești sigur? l-am întrebat. Unde o să doarmă?
- Nu pe podea, răspunse George, probabil că ar lua vreo boală.
- Păi, nu o să împartă podul cu mine.
- Nu va trebui să doarmă aici, idioților, mârâi Lockwood. De când locuitul sub același
acoperiș e o cerință pentru slujba asta? Ar putea veni la muncă dimineața, așa cum fac
nouăzeci și nouă la sută din oameni.
- Poate că nu avem nevoie de un agent, am sugerat. Poate că ne trebuie un asistent. Cineva
care să strângă după noi. Sunt sigură că aşa ne putem ocupa de lucrurile importante.
- Sunt de acord cu Lucy. George reveni la revista lui. Ne descurcăm bine. Nu ar trebui să
stricăm lucrurile.
- În regulă, mă voi gândi la asta, spuse Lockwood.
Adevărul, bineînțeles, era că Lockwood era mult prea ocupat ca să se gândească la asta și, cel
mai probabil, nu avea să se întâmple nimic. Iar mie îmi convenea asta. Lucram la agenție de
optsprezece luni. Da, munceam mult prea mult. Da, trăiam oarecum în mizerie. Da, ne riscam
viețile aproape în fiecare noapte. Dar eram foarte fericită.
De ce? Din trei motive: colegii mei, noile mele cunoștințe și datorită unei uși deschise.
Dintre toate agențiile din Londra, Lockwood şi Asociaţii era unică. Nu pentru că era cea mai
mică (numărul total al agenților: trei), ci pentru că era deținută și condusă de cineva tânăr.
Celelalte agenții angajau sute de copii, bineînțeles, trebuiau să facă asta deoarece doar copiii
puteau vedea fantome, dar acestea erau conduse de adulți care nici măcar nu se apropiaseră
de o casă bântuită. În schimb, Lockwood era un lider care lupta el însuși cu fantomele,
mânuia floreta mai bine decât oricine altcineva și eram norocoasă să lucrez alături de el.
Norocoasă din mai multe puncte de vedere. Nu era numai independent, ci și un coleg care te
inspira, fiind imperturbabil și nechibzuit de curajos în același timp. Iar aerul misterios nu
făcea decât să îi accentueze farmecul.
Lockwood vorbea foarte rar despre sentimentele, dorințele sau influențele care îl motivau, iar
în primul an în care am locuit în casa de pe Portland Row n-am aflat mai nimic despre
trecutul lui. Absența părinților săi era o enigmă, deși bunurile lor erau atârnate pe fiecare
perete. Nu știam nici de unde avusese bani să-și creeze propria agenție sau cum moștenise
casa. Dar asta nu conta. Secretele îl defineau, precum haina care i se învolbura în luptă, iar
mie îmi plăcea să fiu suficient de aproape încât să mă aflu în umbra lui.
Așadar, apropierea de Lockwood mă făcea fericită. Dar, trebuie s-o spun, cu George a trebuit
să mă obișnuiesc, fiind o persoană neglijentă, dură și renumită în Londra pentru reticența față
de săpun. Dar era foarte sincer, de o curiozitate nemărginită și un cercetător incredibil, ale
cărui perspective ne țineau în viață. În plus, și asta este cel mai important, era extrem de loial
prietenilor lui, adică mie și lui Lockwood.
Și tocmai pentru că eram prieteni, pentru că aveam încredere unii în ceilalți, puteam să
explorăm lucrurile pe care ni le doream. George putea să studieze cauzele Problemei.
Lockwood putea să clădească reputația firmei. Eu? Înainte să ajung pe Portland Row
ignorasem, ba chiar mă temusem, de abilitatea mea de a auzi vocile morților și, uneori, de a
intra în legătură cu ei. Dar Lockwood şi Asociaţii mi-a oferit ocazia de a-mi analiza Talentul
în ritmul meu, pentru a descoperi ce pot face. După bucuria pe care mi-o ofereau colegii mei,
această autocunoaștere era al doilea motiv pentru care eram atât de fericită în acea dimineață
sumbră de noiembrie, în timp ce ploaia nu se mai oprea.
Iar al treilea? În ultimele luni devenisem frustrată din cauza distanțării lui Lockwood. Toți
trei aveam de câștigat din experiențele comune și încrederea pe care o aveam unul în celălalt,
dar cu trecerea timpului misterul care îl înconjura începuse să mă afecteze. Se întâmplase
când refuzase să ne vorbească despre o anumită cameră de la primul etaj al casei, o cameră în
care nu aveam voie să intrăm. Aveam multe teorii legate de ușa aceea închisă, dar pentru
mine era evident că avea legătură cu trecutul lui și, probabil, cu părinții lui dispăruți. Secretul
camerei devenise încet, încet o barieră invizibilă, care ne ținea la distanță, și îmi pierdusem
speranța că îl voi afla vreodată sau că îl voi înțelege pe Lockwood.
Până într-o zi de vară când, în mod neașteptat, Lockwood a cedat. Fără să ne pregătească, ne-
a luat pe mine și pe George la etaj, a deschis ușa interzisă și ne-a arătat o parte din adevăr.
Și știți ce? S-a dovedit că mă înșelasem.
Nu era camera părinților lui.
Era camera surorii lui.
Sora lui, Jessica Lockwood, care murise cu șase ani în urmă.
 5

Pentru a proteja sănătatea mintală a clienților noștri și pentru liniștea mea, țineam craniul în
borcan într-un colț al biroului din pivniță, sub un prosop. Câteodată îl aduceam în sufragerie
și deschideam mânerul capacului ca să-mi poată comunica secretele sinistre ale morților sau
ca să mă insulte ca un copil, orice avea chef să facă. Întâmplarea face că în după-amiaza
aceea era pe bufet când am venit să-mi iau echipamentul pentru cazul de care urma să mă
ocup.
Așa cum stabiliserăm, urma să ne despărțim. George plecase deja spre toaletele publice din
Whitechapel, în căutarea Spectrului. Lockwood se pregătea de expediția pentru căutarea
femeii cu văl. Vizita mea fusese anulată; mă pregăteam să plec către blocul-turn când am
primit un telefon de la client prin care anula vizita, deoarece se îmbolnăvise. Asta însemna că
aveam două opțiuni: să stau acasă și să calc sau să merg cu Lockwood. Puteți ghici ce am
ales.
Mi-am luat floreta de unde o pusesem cu o noapte înainte și câteva bombe cu sare care
fuseseră aruncate lângă canapea. În timp ce mergeam spre ușă, se auzi o voce răgușită.
- Lucy! Lucy...
- Acum ce mai vrei?
Odată cu lăsarea întunericului, particule palide începuseră să se învârtă în borcan. Chipul
chinuit al craniului dispăru. Particulele se uniră, formând o față răutăcioasă, care strălucea în
întuneric.
- Pleci? spuse amabilă. Vin și eu.
- Nu, nu vii. O să stai aici.
- Haide, fă-mi favoarea asta. O să mă plictisesc.
- Atunci, dematerializează-te. Învârte-te. Întoarce-te pe dos. Rămâi aici și bucură-te de
priveliște. Fă orice fac fantomele. Sunt sigură că găsești o modalitate să te distrezi.
M-am întors să plec.
- Să mă bucur de priveliște? În văgăuna asta? Fața începu să se învârtă în borcan, cu nasul
lipit de sticlă. Am fost în case mortuare mai curate decât asta. Aș vrea să nu mai văd mizeria
de care sunt înconjurat.
M-am oprit, cu mâna pe ușă.
- Te-aș putea ajuta cu asta. Te-aș putea îngropa undeva și să-ți rezolv problema.
Nu că aș fi făcut asta. Dintre toți Vizitatorii pe care oricine îi întâlnise în ultima vreme,
craniul era singurul capabil să comunice cu adevărat. Alte fantome puteau să geamă, să
lovească sau să scoată sunete inteligibile; iar alți agenți ca mine, care erau pricepuți la
Ascultat, puteau să le găsească. Dar toate astea erau departe de capacitatea craniului de a
purta o conversație. Era un Vizitator de Gradul Trei, unul foarte rar, motiv pentru care nu-l
aruncaserăm la gunoi, deși am fi avut motive.
Fantoma pufni.
- Să îngropi înseamnă să sapi, iar să sapi înseamnă să muncești. Este pur și simplu ceva de
care voi nu sunteți capabili. Lasă-mă să ghicesc... Fac pariu că mergi în Whitechapel în seara
asta. Toată străzile acelea întunecate... Aleile întortocheate... Ia-mă cu tine! Ai nevoie de un
însoțitor.
- Da, am spus, şi mă duc cu Lockwood.
De fapt, trebuia să mă grăbesc. Îl auzeam pe hol, îmbrăcându-şi haina.
- Aha... Chiar așa? Înțeleg. Te las în pace, atunci.
- Bun. Bine. M-am oprit. Ce vrei să spui?
- Nimic, nimic. Chipul diabolic îmi făcu cu ochiul. Nu vreau să fiu a cincea roată la căruță.
- Nu înțeleg despre ce vorbești. Mergem să rezolvăm un caz.
- Bineînțeles că asta faceți. E planul perfect. Repede, grăbește-te și schimbă-te.
- Lucy, trebuie să plecăm! se auzi Lockwood din hol.
- Vin imediat! am strigat. Nu trebuie să mă schimb, am mârâit către craniu. Astea sunt
hainele mele de muncă.
- Nu neapărat. Fața mă privi critic. Hai să vedem. Colanți, tricou, o fustă veche, de proastă
calitate, un pulover ros de molii... Ca nuca în perete. Cum ar putea hainele astea să te facă să
arăți bine? Cine o să te observe dacă ieși îmbrăcată așa?
- Cine spune că vreau să arăt bine pentru cineva? am exclamat. Sunt o agentă! Am o treabă de
făcut! Și dacă nu poți să vorbești normal... M-am dus spre bufet și am luat prosopul de
bucătărie.
- Hopa, am atins o coardă sensibilă? A rânjit Fantoma. Chiar am făcut-o! Cât de interes... Din
păcate, restul nu se mai auzi. Am închis mânerul, am aruncat prosopul peste borcan și am
ieșit din cameră.
Lockwood mă aștepta în hol, impecabil, iscoditor.
- E totul în regulă, Luce? Craniul ți-a făcut probleme?
- Nimic neobişnuit, mă descurc. Mi-am aranjat părul și i-am zâmbit relaxat. Mergem?
După ora Restricţiei, taxiurile normale nu mai funcționau, dar existau câteva taxiuri de noapte
care plecau din stații protejate, special pentru agenții DCCAP care trebuiau să iasă după apus.
Aceste mașini, care arătau la fel ca taxiurile negre obişnuite, doar că erau vopsite alb, erau
deseori conduse de bărbați de vârsta a doua, chei, taciturni, serioși și eficienți. După spusele
lui Lockwood, cei mai mulţi erau foști condamnați, cărora li se permisese să iasă din
închisoare mai devreme dacă acceptau această slujbă periculoasă. Purtau multe bijuterii din
fier și conduceau foarte repede. Cea mai apropiată stație era pe strada Baker, nu departe de
metrou. Șoferul nostru, Jake, era unul cu care mai călătoriserăm. Cerceii din argint i se
legănau în timp ce ieșea din garajul subteran și accelera spre est, pe Marylebone Road.
Lockwood se întinse pe banchetă și îmi zâmbi. Părea mai relaxat acum că ne îndreptam spre
un caz; oboseala de dimineață părea să fi dispărut.
În schimb, eu mă simțeam confuză după conversația pe care o avusesem cu craniul.
- Deci, am întrebat cu seriozitate, cu ce fel de Vizitator avem de-a face? Un caz domestic?
Lockwood încuviință.
- Da, o Apariție într-o cameră de la etaj. Clienta noastră este doamna Peters. Cei doi băieți ai
ei au văzut o femeie sinistră care purta un văl, era îmbrăcată în negru și părea prinsă în
geamul ferestrei de la dormitor.
- Vai! Copiii sunt bine?
- Cât de cât. Aproape că au luat-o razna. Unul este încă sedat... Dar presupun că o vom vedea
pe femeia asta cu ochii noștri, în curând. Lockwood își aruncă privirea la trotuarele goale și la
străzile pustii care păreau interminabile.
Șoferul se uită peste umăr.
- Pare să fie liniște în seara asta, domnule Lockwood. Dar nu e. Aveți noroc că m-ați găsit.
Eram singura mașină rămasă în stație.
- De ce, Jake?
- Din cauza focarului din Chelsea. Se face un efort foarte mare pentru a-l opri. DCCAP
cheamă toți agenții pe care-i poate găsi. Au cerut ca multe taxiuri să fie pregătite.
Lockwood se încruntă.
- Și ce agenții folosesc?
- Știți dumneavoastră. Doar pe cele mari. Fittes și Rotwell.
- Bineînțeles.
- Plus Tendy, Atkins și Armstrong, Tamworth, Grimble, Staines, Mellingcamp și Bunchurch.
Și mai sunt câteva, dar am uitat cum se numesc.
Lockwood pufăi ca o mașină cu toba spartă.
- Bunchurch? Nu sunt o agenție mare. Au doar zece oameni și opt dintre ei sunt inutili.
- Nu e treaba mea să comentez despre asta, domnule Lockwood. Vreți niște lavandă prin
aerisire? E o mașină nou, am primit-o drept bonus.
- Nu, mulțumesc. Lockwood inspiră adânc pe nas. Eu și Lucy avem câteva mecanisme de
apărare proprii, deși nu suntem o „agenție mare”. Ne simțim în siguranță.
După răspunsul lui, în mașină se lăsă liniștea, dar furia lui încă se simțea în aer. Rămăsese cu
privirea pe geam și bătea cu vârfurile degetelor pe genunchi. Din umbra banchetei din spate
mă uitam cum lumina intermitentă a lămpilor stradale îi scoteau în evidență conturul
obrajilor, linia buzelor și ochii negri, plini de nerăbdare. Știam de ce e nervos: voia ca lumea
să vorbească la fel și despre agenția lui. Era extrem de ambițios, hotărât să schimbe ceva în
legătură cu Problema.
Și am înțeles de ce.
Bineînțeles că am înțeles. Am știut din ziua aceea de vară în care a deschis ușa camerei și ne-
a condus înăuntru pe mine și pe George.
- Sora mea, spusese Lockwood. Asta e camera ei. După cum vedeți, aici a murit. Cred că voi
închide ușa acum, dacă nu vă supărați.
Și o închisese. Lumina soarelui care venea dinspre palier dispăruse și rămăseserăm în
întuneric, parcă prinși într-o capcană. Încuietorile din fier ale ușii se închiseseră, despărțindu-
ne de normalitate.
Nici eu, nici George nu am spus nimic. Era tot ce puteam face ca să rămânem în picioare. Ne-
am ținut unul de altul. Valurile de energie paranormală ne loveau ca o furtună. În urechi
auzeam un răcnet. Mi-am scuturat capul și am deschis ochii.
Fereastra opusă era acoperită de o draperie groasă. Pe margini se vedea licărirea soarelui de
după-amiază; în rest, nu exista nicio lumină.
Nicio lumină naturală.
Totuşi, camera era scăldată de o licărire, translucidă ca apa, argintie ca luna.
Chiar și eu o puteam simți, iar când venea vorba de Lumina-morţii eram complet inutilă. De
obicei trebuia să-l cred pe Lockwood pe cuvânt când spunea că era acolo, dar nu și de data
asta. În mijlocul camerei era un pat, așezat cu capătul pe peretele din dreapta. Picioarele și
marginile fuseseră vopsite în alb sau crem, iar salteaua era acoperită cu o cuvertură deschisă
la culoare, totul părând un nor în mijlocul unui cer întunecat. Deasupra patului era altceva: o
strălucire ovală, de forma unui ou, la fel de înaltă ca o persoană, goală, luminoasă, ale cărei
margini licăreau. Era o lumină fără sursă, nu era nimic în mijlocul ei și nu o puteam vedea cu
adevărat. Doar când mă uitam în altă direcție îmi apărea în colțul ochiului, ca un punct din
acela pe care îl vezi după ce te-ai uitat direct în soare.
De la această formă ovală venea energia supranaturală, puternică, neîntreruptă. Nu era de
mirare că încuietorile din fier blocau ușa, nici că pereții camerei străluceau cu licăriri argintii.
Nu era de mirare că tavanul era acoperit de particule argintii care dansau în briza provocată
de închiderea ușii. Clinchetul lor era melodios, precum râsul îndepărtat al unui bebeluș.
- O chema Jessica, zisese Lockwood.
Trecuse pe lângă noi și observaserăm că își scosese din buzunar ochelarii întunecați, cei pe
care îi folosea pentru a se proteja de cele mai strălucitoare lumini spectrale. Și-i pusese la
ochi.
- Era cu șase ani mai mare decât mine. Și avea cincisprezece ani când i s-a întâmplat, chiar
aici.
Vorbise de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume să stea împreună cu noi în întuneric
și să ne povestească despre sora lui care murise, cu Lumina-morţii ei plutind în fața ochilor
noștri și cu replica paranormală a evenimentului înăbușindu-ne toate simțurile. Apoi se
apropiase de pat, cu grijă să nu atingă lumina ovală, şi trăsese cuvertura, scoțând la iveală
salteaua aflată dedesubt. La jumătate era o gaură largă și neagră, parcă de acid, în locul în
care fata fusese arsă.
M-am holbat la ea. Nu, nu era acid. Știam cum arată o arsură din ectoplasmă.
Mi-am dat seama că îl strângeam pe George de braț mai tare ca de obicei.
- Nu te doare, nu-i așa, George? l-am întrebat.
- Nu mai rău ca înainte.
- Bine, am rostit; nu i-am dat drumul.
- Aveam doar nouă ani, ne spusese Lockwood. A trecut mult timp. E o poveste veche, să spun
așa. Dar mă simțeam dator să vă arăt. În fond, locuiți aici.
Mă străduisem să vorbesc.
- Deci, am spus. Jessica.
- Da.
- Sora ta?
- Da?
- Ce a pățit?
A așezat cuvertura la loc și a aranjat-o, cu grijă, la capătul patului.
- A fost atinsă de o fantomă.
- O fantomă? De unde?
- Dintr-un vas.
Vocea lui fusese inexpresivă. Ochelarii negri îl ajutau să-și ascundă privirea. Era imposibil
să-ți dai seama ce simte.
- Știți lucrurile părinților mei..., continuase el. Toate elementele tribale pentru capturarea
fantomelor de pe pereții de jos... Erau cercetători. Studiau folclorul lumii supranaturale din
alte culturi. Multe dintre lucrurile pe care le-au colecționat sunt nefolositoare: podoabe pentru
ceremonii, chestii de genul ăsta. Dar se pare că anumite obiecte chiar făceau ceea ce se
spunea. Era un vas. Cred că provenea de undeva din Indonezia. Se spune că sora mea umbla
într-un cufăr; a scos vasul și... și l-a scăpat. Când s-a spart, o fantomă a ieșit din el. A omorât-
o.
- Lockwood... Îmi pare foarte rău...
- Da, după cum spuneam, e o poveste veche. A trecut mult timp.
Îmi era greu să fiu atentă la altceva decât la cuvintele lui Lockwood; la vorbele lui și la
puterea Luminii-morţii. Dar observasem că în cameră erau un șifonier și două scrinuri cu
sertare și că pe lângă pereți erau mai multe cutii și cufere, puse unele peste altele. Deasupra
lor erau borcane cu buchete de lavandă uscată. Camera mirosea a parfumul lor dulce și
înțepător. Era un miros atât de diferit de celelalte din casă (mai ales pe palier, pe partea opusă
aflându-se camera lui George), încât totul părea și mai ireal.
Îmi scuturasem capul din nou. O soră. Lockwood avusese o soră. Și murise chiar acolo.
- Ce s-a întâmplat cu fantoma? a întrebat George; vocea lui abia dacă se auzi.
- Am scăpat de ea.
Lockwood se dusese la fereastră și trăsese draperia. Lumina zilei mă orbise, iar ochii mi se
închiseseră. Când am reuşit să văd din nou, camera era luminată. Nu mai vedeam strălucirea
de deasupra patului, iar senzația paranormală dispăruse, dar încă îi simțeam prezența și
auzeam clinchetul slab.
Camera fusese cândva vopsită într-un albastru plăcut, iar tapetul avea un model specific
pentru copii, cu baloane așezate pe diagonală. Pe un placaj erau înșirate postere cu lei, girafe
și cai, iar pe tăblia patului erau mai multe abțibilduri cu animale. Tavanul era decorat cu stele
strălucitoare. Dar nu asta atrăgea atenția. Pe peretele din dreapta se vedeau două scobituri
verticale, care trecuseră de tapet, până la tencuiala de dedesubt. Erau urme de floretă. Într-un
loc, urma ajungea până la cărămidă.
Lockwood stătea în tăcere, la fereastră, uitându-se la peretele casei de vizavi. Pe pervaz erau
câteva semințe de lavandă din vazele puse acolo. Le strânsese în palmă cu un deget.
Începusem să simt cum mă cuprinde isteria. Voiam să plâng, să râd, să țip la Lockwood.
- Cum era? am întrebat însă, încet.
- Ah... e greu de spus. Era sora mea. Evident, o plăceam. Pot să vă arăt o poză cândva.
Trebuie să fie una printr-un sertar, pe undeva. Acolo am pus toate lucrurile ei. Probabil că ar
trebui să umblu prin ele, dar avem mereu atâtea lucruri de făcut...
Se sprijinise de cadrul ferestrei, în lumină, și învârtise semințele în palmă.
- Era înaltă, brunetă... încăpățânată, cred. Te-am văzut de câteva ori cu coada ochiului, Luce,
și am crezut... Dar nu semeni deloc cu ea. Ea era blândă. Foarte bună.
- Bine, acum chiar mă rănești, Lucy, spusese George.
- Îmi pare rău, am zis şi mi-am desprins mâna.
- Greșeala mea, spusese Lockwood. Nu m-am exprimat cum trebuie. Ce voiam să spun...
- E în regulă, i-am răspuns. Nu ar fi trebuit să te întreb despre ea... Cred că îți e greu să
vorbești despre toate astea. Înțelegem. Nu o să te mai întrebăm nimic.
- Deci, vasul ăsta..., rostise George. Spune-mi mai multe despre el. Cum ținea fantoma
înăuntru? Ceramica nu poate face asta. Trebuie să fi avut o dublură din fier sau din argint.
Sau aveau o altă tehnică prin care... Au! Îl lovisem. Pentru ce a fost asta?
- Pentru că nu taci.
Clipise pe sub ochelari.
- De ce? E interesant.
- Vorbim despre sora lui! Nu despre nenorocitul ăla de vas!
George își îndreptase degetul arătător spre Lockwood.
- El spune că e o poveste veche.
- Dar, dar e clar că minte. Uită-te la locul ăsta. Uită-te la camera asta și la ce e în ea! Nu e
nimic vechi la povestea asta.
- Da, dar ne-a lăsat înăuntru, Luce. Vrea să vorbească despre asta. Eu cred că putem vorbi și
despre vas.
- Haide, George! Ăsta nu e unul din experimentele tale stupide. E vorba despre familia lui.
Chiar nu ai niciun pic de empatie?
- Am mai multă empatie decât tine. În primul rând, pot să văd ceea ce e evident, și anume că
Lockwood vrea să vorbim despre asta. După ani de zile în care s-a închis în el, este în sfârșit
dispus să ne împărtășească...
- Poate că da, dar este încă fragil și sensibil, așa că...
- Hei, încă sunt aici, spusese Lockwood. Nu am plecat.
Se lăsase tăcerea; eu și George ne-am oprit și ne-am uitat la el.
- Și adevărul e, continuase el, că amândoi aveți dreptate. Chiar vreau să vorbesc despre asta,
așa cum spune George. Dar nu îmi este deloc ușor, deci și Lucy are dreptate. Apoi oftase. Da,
George, cred că vasul avea o dublură din fier pe interior. Dar s-a crăpat, bine? Și poate că e
de ajuns deocamdată.
- Lockwood, am spus, apoi m-am uitat spre pat. Încă un lucru. S-a mai...
- Nu.
- Niciodată n-a...
- Nu.
- Dar strălucirea...
- Nu s-a mai întors niciodată. Lockwood a vărsat semințele în vaza de pe pervaz și și-a șters
mâinile lungi. Știi, în primele zile, am sperat că o va face. Când eram în casă, veneam aici și
mă așteptam să o găsesc la fereastră. Așteptam ore întregi, uitându-mă la lumină, sperând să-i
văd trupul sau să-i aud vocea..., îmi zâmbise cu tristețe. Dar n-a apărut niciodată.
Se uitase către pat, cu ochii încă ascunși în spatele ochelarilor.
- Oricum, asta a fost la început. Nu era foarte sănătos să stau numai aici. După un timp, când
am căpătat mai multă experiență cu Luminile-morţii și ce se întâmplă cu ele, am început să
mă tem la fel de mult pe cât așteptam întoarcerea ei. Nu-mi puteam imagina cum o să apară.
Am încetat să mai vin la fel de des și am pus vazele cu lavandă pentru... pentru a evita
surprizele.
- Fierul ar fi mai puternic, spusese George. Așa era el; direct, direct în miezul problemei,
înaintea oricui altcuiva. Nu văd deloc fier aici, în afară de ușă.
M-am uitat la Lockwood. Umerii i se încordaseră și, pentru o clipă, m-am întrebat dacă nu
cumva o să se enerveze.
- Ai dreptate, îi răspunsese el. Dar asta ar seamăna prea mult cu modul în care ne ocupăm de
un Vizitator obișnuit, iar ea, George, ea nu e deloc obișnuită. E sora mea. Chiar dacă ar veni
înapoi, nu aș folosi fierul.
Niciunul dintre noi nu mai spusese nimic.
- Ce e amuzant e că iubea mirosul de lavandă, spusese Lockwood, parcă mai vesel. Știți
tufișul acela mic de pe laterala casei, de lângă coșurile de gunoi? Când eram mic, obișnuia să
stea cu mine și să ne facă ghirlande din lavandă pentru păr.
M-am uitat la vazele cu flori purpurii. Deci erau o metodă de apărare, dar și un semn de bun
venit.
- Oricum, levănțica e foarte bună, spusese George. Flo Bones e sigură de asta.
- Flo e sigură de orice, i-am răspuns.
Am început să râdem cu toții, dar nu era o cameră în care să râzi. Nici în care să plângi sau să
te enervezi, nici în care să simți orice altceva decât solemnitate. Era un loc al absenței; eram
în prezența a ceva ce nu mai era. Era ca și cum am fi mers într-o vale în care cineva țipase
tare și vesel, iar ecoul încă răsuna pe dealuri. Dar acum dispăruse și noi stăteam în același loc,
dar nu era la fel.
Nu ne-am mai întors în cameră. Era un loc privat, iar eu și George l-am lăsat în pace. După
acea dezvăluire incredibilă, Lockwood nu a mai deschis subiectul și nici nu a căutat
fotografia pe care ne-o promisese. Nu prea vorbea nici despre părinții lui, deși ne spusese,
fără să vrea, că îi lăsaseră casa prin testament. Deci undeva, cumva, și ei muriseră. Totuşi,
amintirea lor și a Jessicăi rămânea în umbră, iar întrebările despre dormitor încă ne măcinau.
Am încercat să nu-mi fac griji pentru asta și să mă mulțumesc cu ce aflasem. Acum mă
simțeam mult mai apropiată de Lockwood. Era un privilegiu să aflu ceva despre trecutul lui.
Mă simțeam specială, mai ales în momente ca acestea, când traversam întunericul Londrei,
alături de el, pe bancheta din spate a unui taxi. Cine știe, poate că într-o seară, lucrând
împreună, avea să decidă să-și deschidă sufletul și să-mi spună mai multe...
Taxiul frână brusc; și eu, și Lockwood ne smucirăm în față. În fața noastră, strada era plină de
siluete care se mișcau.
Șoferul înjură.
- Îmi pare rău, domnule Lockwood. Drumul e blocat. Sunt agenți peste tot.
- Nu e nicio problemă, Lockwood era deja cu mâna pe portieră. Exact asta şi vreau.
Înainte să apuc să reacționez, aproape înainte ca mașina să se fi oprit, era deja la jumătatea
străzii.
 6

Drumul către Whitechapel ne-a adus în centrul orașului. Eram în Piața Trafalgar. Am coborât
din taxi și am văzut o mulțime care se adunase sub Coloana lui Nelson, luminată de lămpi
contra fantomelor. Erau oameni normali, o priveliște rară după lăsarea întunericului. Unii
țineau pancarte; alții țineau, pe rând, discursuri pe o scenă improvizată. Nu auzeam ce spun.
Erau înconjurați de un lanț de polițiști și ofițeri DCCAP, care stăteau la distanță; şi mai
departe, într-un număr impresionant, era un grup de agenți de investigații paranormale,
probabil aflați acolo pentru a proteja mulțimea. Purtau gecile colorate pe care le foloseau
foarte multe agenții. Cele argintii ale Agenției Fittes, cele vișinii ale Agenției Rotwell, cele
galben-aprins ale Agenției Tamworth și cele verzi ale celor de la Grimble; toți aceștia și mulți
alții erau prezenți la raport. O rulotă DCCAP, care oferea ceai, era parcată pe o parte și multe
altele, alături de taxiuri, așteptau în apropiere.
Lockwood o luă direct spre piață. M-am grăbit după el. Agenții erau organizați pe culori,
analizându-și rivalii, vorbind tare și râzând zgomotos. Cei mai tineri agenți, copii de șapte sau
opt ani, stăteau într-o parte, bând ceai și strâmbându-se unii la alții. Cei mai mari se plimbau
țanțoși, făcând gesturi obscene unii către ceilalți, gesturi pe care șefii lor le observau.
Piepturile li se încordau, săbiile le luceau în lumina lămpilor. În aer se simțea superioritatea și
ostilitatea.
Eu și Lockwood am trecut prin mulțimea în care am văzut o persoană cunoscută, care privea
scena cu tristețe. Ca de obicei, inspectorul Montagu Barnes purta un pardesiu șifonat, un
costum simplu și o pălărie maro-închis, din piele întoarsă. De obicei, ținea în mână un pahar
cu supă portocalie, fierbinte. Avea un chip îmbătrânit, ars de soare, și o mustață de mărimea
unui hamster mort. Barnes lucra pentru DCCAP, Departamentul de Cercetări şi Control al
Activităţilor Parapsihologice, departament care monitoriza activitățile agențiilor și care, uneori,
ca acum, le rechiziționa pentru binele public. Nu ar fi câștigat vreun premiu pentru grație sau
cordialitate, dar era inteligent și eficient și nu atât de corupt încât să bată la ochi. Asta nu
însemna că era încântat să ne vadă.
Lângă el era un bărbat mai scund, îmbrăcat elegant, în culorile specifice Agenției Fittes.
Bocancii îi străluceau, iar pantalonii strâmți licăreau. La brâu îi atârna o floretă scumpă, iar
geaca argintie era la fel de moale ca blana unui tigru și se potrivea de minune cu mănușile din
piele de ied. Era foarte elegant, chiar impresionant. Din păcate, persoana din spatele hainelor
era Quill Kipps. Da, era elegant, dar nu asta îţi atrăgea atenţia.
Kipps era roșcat, slab și foarte arogant. Din mai multe motive, probabil legate de faptul că îi
spuneam asta în față, nu ne-a plăcut niciodată, pe noi, cei de la Lockwood şi Asociaţii. Ca
lider al diviziei Agenției Fittes din Londra și unul din cei mai tineri coordonatori ai agenției,
lucra deseori alături de Barnes pentru DCCAP; de fapt, tocmai îi citea dintr-un dosar când ne-
am apropiat.
– ...au fost văzute patruzeci și una de fantome de Tip I seara trecută, în zona izolată din
Chelsea, spuse el. Și dacă ar fi să credem rapoartele, posibil și șaptesprezece de Tipul II. E o
concentrație impresionantă.
- Câți au murit până acum? întrebă Barnes.
- Opt, inclusiv cei trei vagabonzi. Ca și înainte, Înzestraţii au raportat radiații periculoase, dar
încă nu li se cunoaşte originea.
- Bine, imediat ce se termină demonstrația asta ne ducem în Chelsea. Vreau ca agenții să se
împartă pe raza a patru sectoare, iar Înzestraţii să fie organizați în grupuri de sprijin... Vai,
Doamne! Barnes observase prezența noastră. Stai puțin, Kipps.
- Bună seara, inspectore, îi zâmbi Lockwood larg. Kipps.
- Nu sunt pe listă, nu-i așa? întrebă Kipps. Vreți să-i scot de aici?
Barnes scutură din cap; luă o gură de supă.
- Lockwood, domnișoară Carlyle... Cărui fapt datorez plăcerea?
Vorbi cu aceeași bucurie ca a unui bărbat care ținea un elogiu la înmormântarea mamei sale,
era evident că „plăcere” era un termen relativ pentru Barnes. Nu ne ura, îl ajutasem de prea
multe ori pentru a face asta, dar îl deranjam.
- Suntem doar în trecere, răspunse Lockwood. Ne-am gândit să ne oprim să vă salutăm. Se
pare că aveți o adunare impresionantă aici. Majoritatea agențiilor din Londra se află aici.
Zâmbetul lui deveni și mai larg. Ne întrebam dacă nu cumva ați uitat să ne invitați.
Barnes se uită la noi. Aburii din pahar i se încolăceau în jurul mustății, precum ceața într-o
pădure. Mai luă o gură.
- Nu?
- E bună supa, nu-i așa? întrebă Lockwood. De care e?
- De roșii, rosti Barnes, uitându-se în pahar. De ce? Ce e în neregulă cu ea? Nu e suficient de
bună pentru tine?
- Nu, arată foarte bine... Mai ales pe mustața dumneavoastră. Pot să întreb de ce DCCAP nu a
inclus Agenția Lockwood şi Asociaţii în această operațiune din Chelsea? Dacă acest focar e
chiar atât de îngrozitor, sunt sigur că ați avea nevoie de ajutorul nostru.
- Nu cred. Barnes se uită la mulțimea adunată sub Coloană. E o criză națională, dar nu suntem
chiar atât de disperați. Uitați-vă în jur. Avem destui oameni talentaţi aici. Agenți de calitate.
M-am uitat în jur. Pe unii dintre agenții din apropiere îi cunoșteam, copii care aveau deja o
reputație. Pe alții, mai puțin. La baza scărilor, un grup de fetițe îmbrăcate în geci de culoarea
muștarului fuseseră grupate de un bărbat extrem de gras. Datorită fălcilor umflate, burții
rotunde și aroganței cu care mergea, l-am recunoscut pe domnul Adam Bunchruch,
proprietarul agenției cu același nume. Lockwood se încruntă.
- Văd cantitatea. Dar nu și calitatea. Se aplecă și vorbi în șoaptă: Bunchurch? Zău așa!
Barnes amestecă supa cu o lingură din plastic.
- Nu neg că aveți talent, domnule Barnes. Unul dintre ele este că dinții aceia albi ne-ar ajuta
să ne găsim drumul pe o alee întunecată. Dar câți oameni aveți la agenția dumneavoastră? Tot
trei? Exact. Și unul dintre ei este George Cubbins. Oricât de talentați ați fi dumneavoastră și
domnișoara Carlyle, încă trei agenți nu vor schimba lucrurile. Își scutură lingura pe marginea
paharului și i-o dădu lui Kipps. Cazul Chelsea este uriaș, spuse. Se întinde pe o suprafață
imensă. Fantome, Spirite, Spectre, Pândari și multe alte Apariții, fără nici cea mai mică
explicaţie. Sute de clădiri se află sub supraveghere, străzi întregi sunt evacuate... Oamenii nu
sunt fericiți, de aceea protestează aici, în seara asta. Avem nevoie de ajutor, de oameni care să
facă doar ce li se spune. Îmi pare rău, dar sunt două motive foarte bune pentru a vă exclude.
Mai luă o gură de supă și înjură. Ah! E fierbinte!
- Ai face bine să sufli în ea, Kipps. Expresia de pe chipul lui Lockwood se întunecase pe
măsură ce Barnes vorbea. Păi, să aveți o seară bună, inspectore. Să ne sunați când lucrurile se
complică.
Ne-am îndreptat spre taxi.
- Lockwood! Așteaptă!
Era Kipps, alergând după noi, cu dosarul sub braț.
- Pot să te ajut cu ceva? întrebă Lockwood cu răceală, ținându-și mâinile în buzunare.
- Nu vin să mă laud, spuse Kipps, deși aș putea face asta. Vin cu un sfat, mai ales pentru
Lucy, din moment ce tu nu m-ai asculta.
- N-am nevoie de niciun sfat de la tine, i-am răspuns.
Kipps rânji.
- Vai, dar ai. Uite ce e, pierzi multe. Se întâmplă lucruri ciudate în Chelsea. Mai mulți
Vizitatori decât am văzut vreodată. De mai multe feluri, toți la un loc și periculoși, ca și cum
ar fi fost provocați de ceva. În ultimele trei nopți, echipa mea s-a ocupat de aceeași alee din
spatele King’s Road. În primele două nopți, nimic. În a treia noapte, un Schelet a ieșit de
nicăieri şi aproape că i-a prins pe Kate Godwin și pe Ned Shaw. Un Schelet! De nicăieri!
Barnes habar nu are de ce. Nimeni nu știe.
Lockwood ridică din umeri.
- M-am oferit să ajut. Oferta mea a fost respinsă.
Kipps își trecu degetele prin păr.
- Bineînțeles că a fost. Sunteți niște neica-nimeni. Ce faceți în seara asta? Un caz mic,
neînsemnat, bănuiesc.
- E o fantomă care terorizează oameni obișnuiți, răspunse Lockwood. Ți se pare a fi ceva
neînsemnat? Eu nu cred asta.
Kipps scutură din cap.
- Bine, sigur, dar dacă vreți să lucrați la cazuri importante, trebuie să faceți parte dintr-o
agenție adevărată. Fiecare dintre voi și-ar găsi o slujbă bună la Fittes. De fapt, Lucy este
invitată să se alăture echipei mele. Am mai spus asta.
L-am fixat cu privirea.
- Da, și știi care este răspunsul meu.
- Este alegerea ta, răspunse Kipps. Dar eu zic să te pregătești, să-ți calci pe orgoliu și să ni te
alături. Altfel, îți pierzi timpul. Își înclină capul și plecă.
- Ce nesimțit, zise Lockwood. Iar vorbește tâmpenii, ca de obicei.
În ciuda acestui lucru, a vorbit foarte puțin în taxi, iar eu a trebuit să ofer indicaţii către strada
Nelson, numărul 6, din Whitechapel, unde aveam întâlnire cu fantoma cu văl.
Era o casă cu etaj, aflată pe o stradă îngustă. Clienta noastră, doamna Peters, ne aștepta; ușa
se deschise înainte să apuc să bat. Era o femeie tânără, speriată, al cărei păr încărunțise prea
devreme din cauza neliniștii și a grijilor. Purta un șal gros pe cap și pe umeri și ținea în
mâinile acoperite de mănuși un crucifix din lemn.
- E acolo? susură. E acolo, sus?
- Cum să ne dăm seama? am întrebat. Încă nu am urcat.
- Din stradă! spuse printre dinți. Se spune că se vede din stradă!
Nici eu, nici Lockwood nu ne uitaserăm spre fereastră. Ne-am dat înapoi în stradă și am
ridicat privirile spre cele două ferestre de la primul etaj. Prin cea de deasupra ușii se vedea
lumină: faianța ne spunea că era o baie. Cealaltă fereastră nu era luminată și, spre deosebire
de altele, nu reflecta lumina stradală. Era un spațiu negru. În cadrul lui, greu de văzut, stătea
silueta unei femei, de parcă s-ar fi sprijinit de geam, cu spatele la stradă. Se vedea o rochie
neagră și șuvițe lungi de păr brunet.
Eu și Lockwood ne-am întors la ușă. Mi-am dres glasul.
- Da, e acolo.
- NU trebuie să vă faceți griji, spuse Lockwood, trecând pe lângă doamna Peters și intrând în
hol. Îi zâmbi liniștitor. Ne ducem să vedem ce şi cum.
Clienta noastră suspină.
- Înțelegeți de ce nu prea pot să dorm, domnule Lockwood? întrebă ea. Înțelegeți acum, nu-i
așa?
Era înspăimântată; rămase în urma lui, ținând crucifixul ridicat în dreptul feței. Aproape că îi
atinse nasul lui Lockwood când acesta se întoarse.
- Doamnă Peters, spuse el, împingând deoparte crucifixul cu grijă, există ceva ce puteți face
pentru noi. Ceva foarte important.
- Da?
- Puteți merge în bucătărie și să puneți ceainicul pe foc? Credeți că puteți face asta?
- Bineînțeles. Da, da, cred că o pot face.
- Minunat. Două ceaiuri ne-ar prinde bine dacă aveţi câteva minute. Nu le aduceți sus. Vom
veni după ele când terminăm și sunt sigur că vor fi încă fierbinți.
Îi zâmbi din nou și o strânse de braț. Apoi, veni după mine pe scările înguste, gențile noastre
lovindu-se de perete.
Nu exista un palier propriu-zis, era mai mult o extensie a ultimei trepte. Trei uși: una către
baie, una către dormitorul din spate și una către dormitorul din față. Vreo cincizeci de cuie
din fier groase fuseseră bătute în ușă, iar de ele erau agățate lanțuri și mănunchiuri de
lavandă. Lemnul abia dacă se mai vedea.
- Hm, mă întreb care e, am murmurat.
- E clar că nu-și asumă niciun risc, fu de acord Lockwood. Ah, minunat, e și cântăreață. Ar fi
trebuit să ne dăm seama.
La parter, am auzit cum se închide ușa, apoi pașii ei în bucătărie, urmați de fredonarea unui
cântec.
- Nu cred că asta ajută la ceva, am spus. Mi-am verificat cureaua, slăbind floreta. Și
crucifixul, e inutil dacă nu e din fier sau din argint.
Lockwood își scosese din geantă un lanț subțire și îl înfășura în jurul brațului. Stătea atât de
aproape, încât m-a atins.
- Îi oferă alinare, nu-i așa? Jumătate din lucrurile pe care le-au cumpărat părinții mei erau la
fel. Știi tamburina cu oase și pene de păun din bibliotecă? Este un simbol de protecție balinez.
Nu are nici pic de fier sau argint... În fine, suntem gata?
I-am zâmbit. În spatele ușii ne aştepta ceva oribil. Urma să îl văd în câteva secunde. Totuşi,
inima îmi bătea cu putere pentru că eram alături de Lockwood în casa aceea. De parcă așa ar
fi trebuit să fie.
- Sigur, am răspuns. Abia aștept ceaiul ăla fierbinte.
Am închis ochii și am numărat până la șase, ca să-mi pregătesc ochii pentru trecerea de la
lumină la întuneric. Apoi, am deschis ușa și am intrat în cameră.
Dincolo de bariera din cuie, aerul era rece, înghețat, de parcă ar fi lăsat cineva deschisă ușa de
la congelator. Când Lockwood a închis ușa în urma noastră, întunericul ne-a învăluit de parcă
ne-am fi scufundat în cerneală. Nu era vorba că nu exista lumină; era un întuneric mai
profund. Nici de afară nu venea pic de lumină.
Iar asta în pofida faptului că la fereastră nu existau draperii; era doar geamul. Ceva împiedica
lumina să intre.
Afară, în frig, în întuneric, o persoană plângea, cu un sunet îngrozitor, disperat, dar lingușitor,
al cuiva fără spirit. Sunetul făcea ecou, de parcă am fi fost într-un spațiu mare și gol.
- Lockwood, am șoptit, mai ești acolo?
Am simțit o atingere familiară.
- Chiar lângă tine. E frig! Ar fi trebuit să-mi iau mănușile.
- Aud pe cineva plângând.
- E la fereastră. În geam. O vezi?
- Nu.
- Nu-i vezi ghearele?
- Nu! Și nu mi le descrie...
- E bine că nu am pic de imaginație, altfel aș avea coșmaruri în noaptea asta. Poartă o rochie
din dantelă și un fel de văl zdrențuit peste față. Într-una din mâini ține o scrisoare, pătată de
ceva negru. Nu știu despre ce e vorba, ar putea fi sânge sau lacrimi. O strânge la piept cu
degetele lungi și zbârcite... Ascultă, o să scot lanțurile. Cel mai bun lucru pe care îl putem
face e să spargem fereastra și să îi dăm foc...
Vocea lui era calmă. Apoi, am auzit clinchetul grăbit al fierului.
- Lockwood, stai.
Am rămas pe loc, cu aerul rece bătându-mi în față, și m-am adunat; mi-am deschis mintea și
urechile pentru lucruri mai profunde. Plânsetul se liniști puțin; printre suspine, am auzit o
șoaptă...
- În siguranță...
- Ce e? întrebai. Ce e în siguranță?
- Lucy, spuse Lockwood, tu nu vezi ce văd și eu. Nu ar trebui să vorbești cu chestia asta. E de
rău.
Am auzit mai multe zornăieli în jurul meu mine. Am simțit cum se duce înainte. Șoaptele se
opriră, apoi începură din nou și iar se opriră.
- Termină cu lanțurile alea, am izbucnit, nu aud nimic!
- În siguranță, în sigur...anță...
- Lucy...
- Taci.
- Îl țin în siguranță.
- Unde faci asta? am întrebat. Unde?
- Acolo.
Când m-am întors să mă uit, Vederea mi s-a limpezit şi am zărit fereastra în colţul ochiului,
iar în mijlocul ei, întunecată, suprapusă întunericului, am văzut o formă cocoșată, cu părul
lung, cu brațele îndoite, ridicate deasupra capului, de parcă ar fi fost prinsă într-un dans.
Degetele erau oribil de lungi; păreau să vină spre mine din celălalt colţ al camerei. Am ţipat.
Lângă mine am simțit cum Lockwood sare înainte și își ridică sabia. Degetele căzură, ca niște
raze de lumină neagră, parcă împrăștiate de o prismă. Țipete îmi umplură urechile. Apoi,
zgomotul se opri. Se făcu liniște.
Auzul mi se relaxă: tensiunea din cameră dispăru. Lumina începu să-și facă loc. Era doar
felinarul din stradă, dar lumina totul cu nuanțe gri. Camera era foarte mică; nu era deloc un
dormitor mare, ci doar o cameră obișnuită cu două paturi suprapuse pentru copii și un șifonier
în spatele meu. Aerul cald care venea pe sub ușă îmi încălzea gleznele. Lockwood era în fața
mea, cu floreta în mână, iar lanțul din fier era agățat de fereastra spartă. În casa de vizavi se
vedea lumină.
S-a întors și s-a uitat la mine, respirând cu greu. Părul răvășit îi căzuse peste un ochi.
- Ești bine?
- Bineînțeles. Mă uitam la șifonier. De ce nu aș fi?
- Te ataca, Lucy, nu i-ai văzut chipul când i-a zburat vălul.
- Nu, nu, am spus, e în regulă. Îmi arăta unde e.
- Unde e ce?
- Nu știu. Nu pot să gândesc. Taci.
L-am dat la o parte și m-am dus către șifonier. Era mare, vechi, iar lemnul era atât de
întunecat, încât părea aproape negru. Ușa era înțepenită, dar am reuşit să o deschid. Înăuntru
erau haine pentru copii, mâncate de molii. M-am uitat la ele și le-am îndepărtat nervoasă.
Baza din interior era făcută dintr-o singură bucată de lemn. Părea să fie cu treizeci de
centimetri mai înaltă decât în exterior. Mi-am scos briceagul de la curea.
Lockwood se uita nedumerit peste umărul meu.
- Luce...
- Îmi arăta unde a ascuns ceva, am murmurat, și cred... Da!
Am băgat cuțitul printr-o crăpătură din spate și am reușit. Când l-am rotit, scândura s-a
ridicat. M-am chinuit puțin și am dat câteva haine pe jos, dar am reușit să o scot. Am băgat la
loc la curea briceagul și am scos lanterna.
- Aici e, am spus. Vezi?
În gaură, îndoită, era o foaie de hârtie, fixată cu un sigiliu. Era plină de pete negre. Lacrimi
sau sânge.
- Îmi arăta, am spus iarăși. Nu aveai de ce să îți faci griji.
Lockwood scutură din cap, încă nesigur. Mă analiza cu atenție.
- Poate... Dintr-odată, începu să zâmbească. Și mai bine, ceaiul încă e cald. Mă întreb dacă
are și biscuiți.
Am simțit cum mă cuprinde fericirea. Instinctele mele funcționaseră. Avusesem nevoie doar
de câteva secunde pentru a lua legătura cu fantoma și pentru a înțelege ce vrea. Da,
Lockwood le vedea, dar eu vedeam mai mult de atât. Puteam să scot la iveală lucruri ascunse.
Îmi deschise ușa, iar eu i-am zâmbit și l-am strâns de braț. Când ne-am îndreptat spre scară,
am auzit vocea doamnei Peters, care încă fredona în bucătărie.
 7

S-a dovedit că hârtia pe care o găsiserăm era confesiunea fantomei sau, cel puțin, confesiunea
unei femei pe nume Arabella Crowley, scrisă în 1837, dată care se potrivea cu hainele pe care
le purta apariția. Se pare că își omorâse soțul în somn și reușise să scape nepedepsită.
Conștiința încărcată o împiedicase să-și găsească liniștea; acum că documentul fusese găsit și
crima descoperită, existau șanse mici să se mai întoarcă.
Adică așa vedeam eu lucrurile. Lockwood nu-și asuma niciun risc. În dimineața următoare a
incinerat cioburile geamului la Crematoriul Clerkenwell și a încurajat-o pe doamna Peters să
distrugă și șifonierul. Ca să mă enerveze, mi-a repetat ordinul de a nu vorbi cu Vizitatorii cât
timp aceştia erau în libertate. Înțelegeam, bineînțeles, de ce era atât de precaut. Soarta surorii
lui încă îl influența, dar, în opinia mea, exagera. Eram din ce în ce mai convinsă că Talentul
meu putea să mă ajute să evit astfel de probleme.
În următoarele zile, au apărut încontinuu cazuri noi pentru Lockwood şi Asociaţii. Eu,
Lockwood și George ne-am ocupat de ele separat.
Asta a dus la alte probleme. În primul rând, din cauza programului haotic, nu mai aveam timp
să ne pregătim pentru cazuri, ceea ce era întotdeauna periculos. Într-o noapte, Lockwood
aproape că fusese atins de o fantomă într-o biserică, în apropiere de Old Street. Încolțise o
Fantasmă la altar și aproape nu văzuse că o a doua se apropia din spate. Dacă ar fi citit despre
istoria bisericii, ar fi aflat că era bântuită de nişte gemeni care fuseseră asasinați acolo.
Și oboseala era o problemă. George fusese luat prin surprindere de un Pândar pe care nu-l
văzuse, lângă Whitechapel Lock, și reușise să scape sărind într-o gură de canalizare. Eu am
adormit în timpul unei misiuni de supraveghere la o brutărie și aproape că am ratat o fantomă
prăjită care ieșea din cuptor. Mirosul de carne arsă m-a trezit exact când aceasta se apropia de
mine cu degetele negre, spre amuzamentul craniului din borcan, care privise totul fără să
spună nimic.
Reușitele noastre pe muchie de cuţit îl deranjau pe Lockwood, care considera că erau încă o
dovadă că mai aveam nevoie de oameni și că munceam prea mult. Sigur că avea dreptate, dar
eu eram mai interesată de libertatea pe care o aveam în timpul acestor expediții. Abia
așteptam să am o conexiune paranormală adevărată cu o fantomă și nu a durat mult până când
s-a întâmplat exact asta.
Programarea mea era cu o familie din apartamentul cu numărul 21 din South Block, Bermuda
Court, în Whitechapel. Era cazul blocului-turn, cel cu care mă alesesem din cauza regulii
„Stop”. Fusese amânat de două ori din cauza bolii clientului și aproape că nu puteam să mă
ocup de el cu a treia ocazie, fiindcă îmi cumpărasem bilete de tren ca să-mi vizitez familia.
Nu le mai văzusem pe mama și pe surorile mele de optsprezece luni, de când venisem la
Londra. Deși aveam îndoieli legate de călătorie, Lockwood îmi dăduse o săptămână de
vacanță și nu aveam de gând să amân călătoria pentru un caz care însemna să urc o grămadă
de scări.
Am fost de acord să mă duc în noaptea dinainte de a pleca. Lockwood și George erau ocupați
cu alte cazuri, așa că am luat craniul cu mine. Îmi oferea companie, deși nu era una plăcută.
În lipsă de altceva, sporovăiala lui ținea liniștea la distanță.
Bermuda Court se dovedi a fi una din proprietățile acelea din beton, construite după război.
Era formată din patru blocuri poziţionate în jurul unei grădini, fiecare dintre ele având un
rând de scări exterioare și alei care le înconjurau. Aleile erau menite să ofere protecție
împotriva intemperiilor, dar acopereau ușile și ferestrele cu o umbră constantă. Suprafața
betonului era nefinisată și urâtă, înnegrită de ploaie.
Așa cum bănuisem, lifturile nu funcționau. Apartamentul 21 era doar la etajul al cincilea, dar
abia dacă mai puteam să respir când am ajuns. Rucsacul, greu din cauza borcanului, mă
omora.
Lumina dispăruse aproape complet. Am tras adânc aer în piept și am sunat la ușă.
- Frate, nu ești deloc în formă, îmi șopti craniul în ureche.
- Taci. Sunt într-o formă foarte bună.
- Respiri de parcă ai fi un boșorog cu astm. Ți-ar prinde bine să mai slăbești câteva
kilograme. Cum ar fi cele de pe șoldurile despre care vorbește Lockwood mereu.
- Poftim? Nu...
Dar, în acel moment, clienții deschiseră ușa.
Erau mama, sfrijită și căruntă, tatăl, cu umerii lăsați, și trei copii mici, toți sub șase ani, care
trăiau într-un apartament de cinci camere cu un hol îngust. Până de curând mai fusese și o a
șasea persoană: bunicul copiilor, dar murise.
Spre surprinderea mea, familia nu mă invită în salon, unde au loc de obicei conversațiile
ciudate. În schimb, mă conduseră într-o bucătărie mică, aflată la capătul holului. Toată lumea
se înghesui înăuntru; eram atât de aproape de aragaz, încât l-am pornit de două ori cu fundul,
în timp ce le ascultam povestea.
Mama își ceru scuze pentru locul lipsit de confort. Aveau o sufragerie, spuse ea, dar nimeni
nu intra acolo după lăsarea întunericului. De ce? Pentru că fantoma bunicului era acolo.
Copiii îl văzuseră în fiecare seară de când murise, aşezat pe scaunul lui preferat. Ce făcea?
Nimic, pur și simplu stătea acolo. Și înainte, când trăia? Își petrecea majoritatea timpului în
același scaun, prăpădindu-se încet din cauza bolii pe care refuza să o trateze. La sfârșit
ajunsese piele și os. Era atât de slab și de ușor, încât un val l-ar fi luat pe sus.
Știau de ce se întorsese? Nu. Aveau vreo idee despre ce voia? Nu. Și cum era când trăia? La
întrebarea aceea deveniră evazivi. Tăcerea lor îmi spunea multe. Era un om dificil, îmi spuse
tatăl, deloc generos. Era zgârcit și lacom, adăugă mama. Ne-ar fi vândut diavolului, dacă
acesta i-ar fi oferit bani. Trist, dar adevărat: se bucurau că murise.
Îmi făcură un ceai pe care l-am băut stând sub singura sursă de lumină din bucătărie și sub
privirile curioase ale copiilor. Mi-am pus cana în chiuvetă și toată lumea a oftat: venise
momentul. Am pășit pe covor și am închis ușa în urma mea.
Era o cameră dreptunghiulară, nu foarte mare, în mijlocul căreia se afla un șemineu. În jurul
lui se afla o bară din metal, pentru a-i împiedica pe copii să se apropie. Nu am aprins lumina.
O fereastră mare dădea spre terenul acoperit de iarbă din spatele proprietății. În celelalte
blocuri se vedeau lumini aprinse și un bec stradal pe aleea din față, rămas de pe vremea când
oamenii obișnuiți puteau să iasă noaptea. Lumina acestuia îmi permitea să văd ce se afla în
jurul meu.
Mobila era una care fusese la modă cu zeci de ani în urmă. Fotolii grele cu spătare mari, brațe
înalte și picioare lungi din lemn, un colțar jos și rigid, măsuțe și un bufet așezat într-un colț.
Un covor gros fusese întins în fața șemineului. Nimic nu se potrivea. Am văzut câteva jocuri
pentru copii adunate într-un colț și am bănuit că încercaseră să facă un pic de curățenie în
vederea venirii mele.
Era răcoare în cameră, dar nu era frigul paranormal. Nu încă. Am verificat termometrul de la
curea. Douăsprezece grade. Am ascultat, dar nu am auzit decât zgomot de fond, în depărtare.
Mi-am dus geanta spre canapeaua de sub fereastră și am pus-o jos.
Când am scos borcanul, strălucea într-o nuanţă palidă, verzuie. Chipul se roti ușor, ochii
lucindu-i în ceaţa plasmei.
- Ce loc mic, șopti vocea. Nu încap prea multe fantome aici.
Mi-am pus degetul pe mânerul care ar fi întrerupt comunicarea noastră.
- Dacă nu ai nimic util de spus...
- Vai, dar nu e o critică. Cu siguranță e mai curat decât unde locuieşti tu.
- Spun că aici se întâmplă.
- Și au dreptate. Cineva a murit aici. Se simte în aer.
- Dacă mai simți și altceva, să mă anunți.
Am pus borcanul pe una dintre măsuțe, apoi m-am întors către fotoliul din partea opusă.
Știam deja că despre el era vorba. Se vedea după poziția lui, aflat aproape de televizorul din
colț şi de șemineu; celelalte locuri nu erau la fel de bine poziționate. Apoi mai era bastonul
sprijinit de peretele din spate şi măsuța pe care erau suporturi pentru căni. Fotoliul era decorat
cu un motiv floral oribil. Materialul se decolorase pe brațe și fusese reparat cu petice din
piele. Pe spătar era o urmă de murdărie. Buretele șezutului era uzat şi părea că încă mai stătea
cineva acolo.
Știam ce ar fi trebui să fac. Regulile agenției erau clare. Ar fi trebui să scot lanțurile sau, în
lipsa lor, o cantitate de pilitură de fier şi să fac cu ea un cerc în jurul fotoliului. Ar fi trebui să
așez cruci din lavandă pentru un al doilea strat de protecție și să stau la o distanță sigură de
locul manifestării. George ar fi făcut asta. Lockwood, imperturbabil, ar fi făcut cercul de două
ori mai repede.
Eu nu am făcut nimic din toate astea. Mi-am slăbit chinga floretei și mi-am deschis geanta,
pentru a avea resursele la îndemână. Apoi, m-am așezat pe canapeaua roz-portocalie, mi-am
încrucișat gleznele și am așteptat.
Voiam să-mi testez Talentul.
- Neastâmpărato, am auzit craniul în minte. Lockwood știe că faci asta?
Nu i-am răspuns; după alte câteva insulte, fantoma tăcu. Din spatele ușii se auzeau zgomote
înăbușite: copiilor li se spunea să tacă, zăngănitul vaselor, sunetul cinei care se pregătea. În
aer se simțea miros de pâine prăjită. Familia era foarte aproape. Teoretic, îi puneam în pericol
pentru că nu pregăteam protecțiile. Manualul Fittes era foarte clar în legătură cu asta.
Regulile DCCAP interziceau contactul fără metode de apărare corespunzătoare. În opinia lor,
comiteam o crimă.
Afară, cerul se întunecase. Clienții își mâncară cina, iar copiii fură trimiși într-unul din
dormitoare. Se auzi apa la toaletă. La chiuvetă, cineva spăla vasele. Am stat în liniște, pe
întuneric, așteptând Apariția.
Și nu peste multă vreme, spectacolul începu.
Încet, imperceptibil, o atmosferă diabolică începu să se simtă în cameră. Am perceput
schimbarea în aerul pe care îl respiram. Părul mi s-a ridicat pe mâini. Am început să am
îndoieli, să simt neliniște și dispreț față de mine însămi. Am scos o gumă și am mestecat-o
încet, făcând schimbările necesare ca să contracarez Maladia și teama. Temperatura scăzu;
termometrul arătă zece grade, apoi nouă. Calitatea luminii scăzu şi ea; lumina becului deveni
încețoșată.
- Vine ceva, spuse craniul.
Am mestecat și am așteptat. Am privit fotoliul gol. La ora nouă și patruzeci și șase de minute
(m-am uitat la ceas), nu mai era gol. O formă neclară se zărea în centrul său. Era slabă, parcă
ștearsă la mijloc, ca desenul unui creion corectat cu guma de șters. Însă se vedea ce e: silueta
mică a unui bătrân. Apariția rămase transparentă și am văzut fiecare detaliu al motivului
floral al tapițeriei din spatele lui, dar încet, încet trăsăturile lui deveneau din ce în ce mai
clare. Era un bărbat mic, uscățiv, aproape chel, cu excepția câtorva șuvițe de păr în spatele
urechilor. Mi-am dat seama că fusese cândva gras, cu fața rotundă, însă acum pielea de pe
obraji i se lăsase. Și membrele i se subțiaseră, materialul mânecilor și al pantalonilor
atârnându-i până în pământ.
Ținea una din mâinile subțiri îndoită în poală, iar cu cealaltă apucase brațul fotoliului, ca un
păianjen.
Fusese un om îngrozitor, fără îndoială. Totul în jurul lui exprima răutate. Ochii îi străluceau
ca două bile din marmură neagră; mă țintuia cu privirea și pe buze i se citea un zâmbet slab.
Fiecare instinct îmi spunea să mă apăr: să scot floreta, să pregătesc o bombă cu sare sau o
cutie cu fier, să fac orice ca să îndepărtez prezența. Dar nu se mișcă și nu m-am mișcat nici
eu. Am stat la locurile noastre, privindu-ne peste covorul gros.
Îmi țineam mâinile în poală şi mi-am dres glasul.
- Deci, am spus într-un final, ce vrei?
Niciun sunet, niciun răspuns. Forma rămase acolo, strălucind în întuneric.
Pe măsuță, craniul rămase tăcut și ascuns; doar o brumă în spatele sticlei îmi arăta că e acolo
și că privește.
Fără protecția oferită de lanțurile din fier, frigul provocat de Apariție mă chinuia.
Temperatura scăzuse la șapte grade şi era și mai frig lângă fotoliu. Dar nu temperatura în sine
era problema, ci tipul de frig, proveniența lui. Răcoarea fantomatică e feroce, uscată, simți
cum îți macină viața și energia. Am rezistat. Nu m-am mișcat, doar m-am uitat la bătrân.
- Dacă ai un scop, am zis, ar fi bine să mi-l spui.
A urmat doar tăcere și licărirea ochilor lui, ca stelele pe cerul întunecat.
Nu era o surpriză. Nu era o Apariţie de Tipul III, abia dacă era de Tipul II; nu putea vorbi, nu
putea să comunice normal.
Chiar și așa...
- Nimeni nu o să ne asculte, am spus. Ar fi bine să profiți de ocazia asta.
Am încercat sa-mi eliberez mintea, să văd dacă pot simți ceva nou; chiar și un amestec de
sentimente, aşa cum simțisem la Metamorful din Cabana Lavender, ar fi fost suficient...
Din fotoliu se auziră foșnetul hainelor și un sunet care semăna cu unghia cuiva care zgâria
materialul. Am auzit o respirație firavă, o persoană vorbind printre dinți. Mi s-a făcut pielea
de găină. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la Apariția zâmbitoare de pe fotoliu. Sunetul se auzi
din nou, înfundat, dar foarte aproape.
- Asta e? am întrebat. Asta încerci să-mi spui?
Se auzi o bufnitură în colț. Am sărit speriată, apucând floreta. Fantoma dispăru. Fotoliul era
gol, totul arăta ca înainte. Mai puțin bastonul care căzuse, lovindu-se de șemineu.
M-am uitat la ceas, apoi m-am mai uitat o dată, speriată. Zece și douăzeci? Ciudat: ceasul îmi
arăta că fantoma fusese prezentă mai mult de jumătate de oră, dar mie mi se păruse că trecuse
doar un minut...
- Ai înțeles? Vocea din borcan mă făcu să-mi revin. Chipul reapăruse, afişând o expresie
îngâmfată. Fac pariu că nu. Dar eu am înțeles și nu-ți spun.
- Ce naiba e cu tine? am întrebat. Zici că ești un copil. Da, normal că am înțeles.
M-am ridicat, m-am dus spre ușă și am aprins lumina, ignorând văicărelile din borcan.
Atmosfera diabolică dispăruse. În lumina becului, mobila veche fu dezvăluită în culorile ei
maronii și portocalii. M-am uitat la grămada de jocuri pentru copii: Scrabble, Monopoly și
jocul Vânător de Fantome al Agenției Rotwell, cel în care trebuie să îndepărtezi oasele de
plastic și bucățile de ectoplasmă fără să activezi alarma. Cutii uzate, jocuri la mâna a doua.
Casa unei familii obișnuite, fără prea mulți bani.
„Era un om dificil. Nu era deloc generos...”
M-am îndreptat către fotoliu.
- N-ai nici cea mai vagă idee, nu-i așa? exclamă fantoma. Uite cum facem: dacă mă lași să ies
din borcan, îți spun tot ce trebuie să știi. Haide, Lucy! Nu poți să spui că nu e o înțelegere
bună.
- Nu încerca să dai din gene la mine. Nu poți face asta fără piele.
M-am aplecat lângă fotoliu și am analizat cel mai apropiat braț. Peticul din capăt era făcut
dintr-un fel de imitație de piele, părând a fi mai degrabă plastic. Fusese cusut fără pricepere și
în anumite locuri cusătura de desfăcuse, iar un colț era ridicat. Am tras de margine, mi-am
băgat două degete dedesubt și l-am ridicat. Am găsit un strat de spumă pentru umplutură care
ieși ușor. Se vedea teancul de bancnote ascuns dedesubt.
Fața se strâmbă și dispăru cu o licărire a plasmei.
- Ăsta, se auzi ecoul vocii sale, a fost noroc chior!

Mi-am luat concediul și am plecat în nord, spre orașul în care m-am născut. Mi-am vizitat
mama, surorile și am stat cu ele câteva zile. Nu a fost cea mai ușoară revenire acasă. Niciuna
dintre ele nu călătorise la o distanță mai mare de cincizeci de kilometri de oraş, darămite să
plece să locuiască la Londra. Se uitau pieziș la hainele mele și la floreta strălucitoare și se
strâmbau la accentul meu schimbat. Mirosul și aura metropolei mă înconjurau. Le-am vorbit
cu o siguranță pe care nu o cunoșteau despre oameni și locuri care nu însemnau nimic pentru
ele. Pentru mine, păreau speriate și încuiate la minte din cauza fricii. Chiar și când vremea era
frumoasă, abia dacă ieșeau din casă, iar serile și le petreceau ascunse, la lumina focului. Am
devenit nerăbdătoare când am văzut că nu sunt dispuse nici măcar să se certe. Erau ca niște oi
speriate și asta mă făcea să vreau să țip. Ce fel de viață era asta, să stai în întuneric și să te
temi de moarte? Era mai bine să înfrunți pericolele.
Am plecat cu o zi mai devreme decât plănuisem. Abia așteptam să mă întorc la Londra.
Am plecat cu trenul de dimineață. Mi-am găsit un loc la geam și am privit peisajul: pajiștile,
pădurile, acoperișurile satelor ascunse, coșurile caselor și lămpile din orașele miniere și
portuare. Oriunde te uitai, Problema plana asupra Angliei. Apăruseră cimitire noi la răscruci
de drumuri și în sălbăticie, locuri abandonate, crematorii la marginea orașelor, iar în pieţe,
clopote pentru a anunța Restricţia. Suprapus peste toate astea, chipul meu apărea și dispărea
în geam. M-am gândit la copilul care eram când ajunsesem la Londra și la agentul care
devenisem, o fată care vorbea cu fantomele. Nu doar atât: care le înțelegea dorințele.
Întâlnire cu fantoma zgârcită schimbase totul pentru mine. Avusesem o senzație ciudată când
plecasem după aceea, mergând prin Whitechapel cu tot echipamentul la locul lui, toate
făcliile nefolosite și cutiile la curea. Nu avusesem nevoie de nimic. Mă ocupasem de un
Vizitator fără să folosesc arme sau mecanisme de apărare. Fără sare, fără lavandă, fără pic de
fier. Oare de câte ori, în cariera unui agent, o investigație fusese dusă la bun sfârșit într-un
mod atât de curat?
Bătrânul din fotoliu fusese dezagreabil, iar fantoma lui încă emana întunericul din sufletul
său. Dar se întorsese cu un scop, să returneze ceva. Să le arate banii ascunși moștenitorilor
lui. Interogatoriul meu calm îi permisese să facă asta. Dacă l-aș fi capturat, ca de obicei, nu aș
fi avut același rezultat. Dar reușisem asta folosindu-mi Talentul.
Era clar că existau pericole legate de noua mea abordare, dar avea și multe avantaje și, în
timp ce mă uitam pe geam, am început să întrezăresc o altă modalitate de lucru.
Craniul din borcan era un caz aparte, o fantomă de Tipul III care putea să comunice normal,
dar începeam să cred că existau şi alte metode de a înlesni comunicarea între Vizitatori și
oamenii obișnuiți.
Bănuiala mea se baza pe două lucruri: în primul rând, faptul că foarte multe dintre fantome
aveau un motiv pentru a se întoarce, și, în al doilea rând, faptul că, dacă încercai, cu mult
calm, să afli care era acela, te lăsau să trăiești suficient de mult încât să afli. Prima afirmație
era unanim acceptată încă din zilele primei generații de vânători de fantome, Marissa Fittes și
Tom Rotwell, cu cincizeci de ani în urmă. Dar a doua nu era împărtășită de opinia publică.
Fiecare agenție modernă trebuia să imobilizeze fantoma din principiu; după ce se întâmpla
asta, Sursa putea fi găsită și distrusă, alungând și fantoma. Era o presupunere generală că
fantoma nu era de acord cu acest lucru și că avea să facă tot ce-i stătea în putință pentru a-l
împiedica. Cum o fantomă furioasă te putea omorî într-o clipă, agenții nu își permiteau să
piardă timpul.
În anumite cazuri, armele erau absolut necesare. Oare am fi putut să discutăm cu fantoma din
podul Cabanei Lavender? Probabil că nu. Dar altele, cum ar fi Umbrele de la pensiune sau
Spectrul cu văl de la fereastră, erau disperate să comunice.
Și le puteam oferi asta, deși nu într-un mod ideal.
Aveam nevoie ca Lockwood să mă lase să mai experimentez. În mod normal, din cauza a
ceea ce se întâmplase cu sora lui, avea să se opună, dar simțeam că îl pot face să se
răzgândească. Cu acest gând, starea mea de spirit se îmbunătăți. Tristețea pe care o simțeam
de când îmi vizitasem mama începu să dispară. Când ajungeam acasă, aveam să vorbesc cu
Lockwood și cu George despre ideile mele.
Înapoi în Londra, i-am cerut taximetristului să oprească la magazinul lui Arif din Portland
Row, pentru a cumpăra niște chifle glazurate. Era trecut de ora unsprezece. Lockwood și
George se pregăteau să mănânce la ora asta. Venisem cu o zi mai devreme. Pentru că nu mă
așteptau, puteam să le fac o surpriză.
Dar când am ajuns acasă, pe mine mă aștepta o surpriză. Una care mă făcu să mă opresc,
uimită, cu cheile în mână. Holul fusese aspirat; cuierul ordonat, floretele, umbrele și
bastoanele erau aranjate după mărime la locul lor. Chiar și veioza în formă de craniu, de pe
masă, fusese ștearsă de praf și strălucea.
Nu-mi venea să cred. Chiar făcuseră asta. Făcuseră curat! Făcuseră curat pentru mine.
Mi-am pus geanta jos și am mers tiptil spre bucătărie. Din ce puteam auzi, erau în pivniță și
erau foarte binedispuși. Îi auzeam râzând din bucătărie. Mă făcură să zâmbesc. Perfect.
Chiflele se potriveau de minune.
Nu m-am grăbit. Am făcut niște ceai, am pus chiflele pe a doua cea mai frumoasă farfurie (nu
o găsisem pe cea mai frumoasă), le-am aranjat astfel încât preferatele lui Lockwood, cele cu
glazură de alune, să fie deasupra și am pus totul pe tavă.
Am deschis ușa cu piciorul, apoi cu șoldul, și am început să cobor scările din fier.
Fericirea mă cuprinsese cu totul. Despre asta era vorba. Portland Row era casa mea. Familia
mea era aici. M-am aplecat și am trecut pe sub arcadă, intrând în birou, apoi m-am oprit, încă
zâmbind. Lockwood și George erau acolo, aplecați de o parte și de alta a biroului meu.
Râdeau cu gura până la urechi.
Între ei, stând pe scaunul meu, era o fată cu pielea măslinie, bine făcută.
Avea părul lung, până la umeri, chipul frumos, rotund, și purta o salopetă albastru-închis pe
sub care avea un tricou alb. Avea un aer proaspăt și strălucitor, ca o păpușă recent scoasă din
cutie. Stătea dreaptă, elegantă, și nu părea deranjată de apropierea lui Lockwood sau a lui
George. Ba din contră, și ea zâmbea și râdea câte puțin. Dar, cel mai mult, îi asculta pe ei
râzând.
Pe masă erau trei cești de ceai și cea mai frumoasă farfurie pe care mai rămăseseră câteva
chifle cu glazură de alune.
Am rămas locului, uitându-mă la ei, cu tava în mână.
Fata m-a văzut prima.
- Bună, spuse ea curioasă.
George ridică privirea; zâmbetul de pe chipul lui dispăru și fața îi deveni inexpresivă. Și
zâmbetul lui Lockwood se micșoră; făcu un pas ciudat înapoi și se grăbi spre mine.
- Lucy, bună! Ce surpriză plăcută! Ai venit mai devreme! Cum a fost călătoria? Sper că ai
avut parte de vreme bună.
M-am holbat la el.
- Deci..., spuse el. Călătoria a fost în regulă? Ah, ai adus şi tu chifle? Minunat.
- E o fată, am spus, o fată care stă pe scaunul meu.
- Ah, nu-ți face griji! Situaţia va dura doar până va veni noul birou. Râse ușor. Ar trebui să
ajungă mâine, miercuri cel mai târziu. Nu ai de ce să-ți faci griji... Doar că nu te așteptam așa
devreme.
- Un nou birou?
- Da, pentru Holly. Își drese glasul și își dădu părul pe spate. Unde-mi sunt manierele? E
momentul pentru prezentări! Holly, ea e Lucy Carlyle, agentul perfect despre care ai auzit
atât de multe. Și Lucy, Lockwood îmi oferi cel mai frumos zâmbet al său, permite-mi să ți-o
prezint pe Holly Munro, noua noastră secretară.
 III
Urmele însângerate

Nu a ajutat faptul că Lockwood nu avea niciun regret când l-am încolțit în birou, ceva mai
târziu. Domnișoara Munro plecase pentru a prinde autobuzul spre casă. George, mai dornic ca
oricând să-și întindă picioarele, se oferise să o conducă, în caz că se rătăcea în drum spre
stație, care era la șase case distanță.
- Ce naiba s-a întâmplat? l-am întrebat. Am fost plecată doar trei zile!
Lockwood își aranja hârtiile de pe birou. Am observat că toate fuseseră prinse cu agrafe și
sortate pe culori. Nu se uită la mine.
- Credeam că o să fii fericită. Tu ai fost cea care a sugerat să angajăm o secretară și nu un
agent.
M-am uitat la el, uimită.
- Deci a fost ideea mea să o angajăm pe fata asta? Te rog!
- Ți-am zis că avem nevoie de ajutor. Și-am zis că o să găsim pe cineva.
- Sigur că da! Și ai așteptat până am plecat din oraș ca să faci asta.
- Ba nu! A fost doar o coincidență. Bineînțeles că nu am plănuit să angajez pe cineva când tu
erai plecată. Plănuiam să programez câteva interviuri și singurul motiv pentru care am avut
timp să mă gândesc la asta a fost pentru că lucrurile au fost liniștite zilele astea. Își ridică
ochii pentru o clipă și încercă să-mi zâmbească liniștitor. Bineînțeles, asta ți se datorează ție,
Luce; nu puteam investiga cazuri noi fără tine. Contribuția ta e esențială.
- Haide, scutește-mă. Și ea a apărut de nicăieri, nu-i așa?
- Păi, e o poveste amuzantă la mijloc. Nici nu a trebui să dau un anunț. Am dat peste niște
agenți de la Rotwell, iar ei mi-au dat numele lui Holly. Agenția lor o dăduse afară cu o
săptămână înainte. Am chemat-o aici și a părut potrivită pentru slujbă, așa că...
- Deci e „Holly” deja, am spus, întrerupându-l. Îmi aduc aminte că eu am fost „domnișoara
Carlyle” luni de zile după ce m-am angajat.
Lockwood vorbise fără să se uite la mine. Acum, își ridică în sfârșit privirea.
- Asta ți se datorează ție. Am devenit din ce în ce mai puțin formal în ultimul an. Doar încerc
să o ajut să se acomodeze.
Am încuviințat.
- Am văzut asta. Dacă tu și George ați fi încercat să fiți mai primitori de atât, v-ați fi prins
nasurile în cerceii ei. Mi-a venit o idee. Ai testat-o cu craniul?
- Poftim?
- I-ai arătat craniul? Știi tu, cum ai făcut cu mine la primul interviu? Și toate celelalte obiecte
pe care m-ai pus să le analizez. Chiar ai fost dur cu mine.
Lockwood inspiră atent. Bătu cu degetele în biroul din lemn.
- De fapt, nu am făcut asta. Dar ideea e că ea nu o să fie în prima linie, nu-i așa? E doar o
secretară. Treaba ei e să aibă grijă de locul ăsta. I-am pus câteva întrebări, bineînțeles, dar mi-
a arătat CV-ul și asta a fost de ajuns.
- Serios? Cred că era foarte bun.
- Destul de impresionant.
- Deci, ce poate să facă?
- Păi, a lucrat la Rotwell câțiva ani, a avut o poziție destul de bună, cred că a lucrat pentru
unul din adjuncții lui Steven Rotwell, deci are experiență ca secretară. Are și puțin Talent
paranormal. Evident, nu ca noi, dar în caz de urgență, ne poate ajuta. Pare să cunoască și
multă lume influentă, lucru care s-ar putea dovedi util cândva. Își drese glasul și se așeză
înapoi pe scaunul din piele; norul de praf care se ridica de obicei nu mai apăru. În concluzie,
Luce, cred că suntem norocoși că ni s-a alăturat.
- Ți-a curățat scaunul, am observat.
- O zici de parcă ar fi ceva rău. Da, una din atribuțiile lui Holly va fi să aibă grijă ca locul
acesta să fie curat și organizat. De fapt, primul lucru pe care l-a făcut luni a fost să se apuce
de curăţenie. Mie și lui George nu ne venea să credem.
Mi-a întâlnit privirea și şi-a ridicat mâinile.
- Nu crezi că e minunat? Încă un lucru pe care nu trebuie să-l facem. Și ne-a cumpărat și un
aspirator! Mereu te plângeai că trebuie să-l cari pe cel vechi în pod.
- Poftim? A fost și în dormitorul meu?
- În fine... Lockwood deveni dintr-odată interesat de biroul lui; se întinse după un teanc de
dosare. Mă tem că trebuie să citesc astea. Au venit niște reglementări noi de la DCCAP.
Chestii importante. Trebuie să răspund cât mai repede, iar Holly vrea să ajung la poștă până
la ora cinci... Mă privi serios și tăcut. Știu că e cam din pripă, Luce, dar trebuie să-i dai o
șansă. Holly e aici ca să ne ajute. Tu ești agentul, ea e secretara. Va face tot ce-i spunem și ne
va ușura viața. Totul va fi bine.
Am inspirat adânc.
- Presupun că va trebui să fie aşa.
În definitiv, chiar aveam nevoie de ajutor. Lucrurile puteau deveni mai ușoare. Dar...
- Mulțumesc, Lucy! Lockwood zâmbi sincer. Căldura lui îmi dădu impresia că îndoielile
mele păreau malițioase, chiar ostile. Ai încredere în mine, spuse el. Va fi în regulă. În curând,
tu și Holly vă veți înțelege de minune.

Secretarei noastre nu i-a luat mult să facă impresie. După cum spunea Lockwood, care părea
să știe totul despre ea, avea optsprezece ani, dar competențele și eficiența o făceau să pară
mai în vârstă. Ajungea la Portland Row în fiecare zi la ora nouă și jumătate fix și intra
folosind cheia pe care o primise. Când ne așezam la masă pentru a lua micul dejun, orice
resturi rămase din noaptea anterioară erau deja curățate. Curelele noastre erau agățate în
cuierul de lângă scările din fier; lanțurile noastre erau unse cu ulei, gențile ne erau umplute cu
sarea și pilitura de fier necesare. Bucătăria era imaculată, masa era aranjată, iar pâinea prăjită
era gata. Holly Munro nu era niciodată acolo când apăream; înainte să ajungem, se retrăgea
cu tact în biroul aflat dedesubt. Ne lăsa să ne trezim și să ne revenim și, în mod evident, evita
posibilitatea de a-l vedea pe George fără pantaloni.
Rutina se instalase încă din prima zi. Avuseserăm mai multe cazuri grele în noaptea dinainte
și nu eram într-o formă prea bună. Tușind, scărpinându-ne, ne-am dus în birou, unde am
găsit-o pe domnișoara Munro ștergând praful de pe biroul lui Lockwood. Era veselă și
aranjată, ca un iepuraș în mijlocul naturii.
- Bună dimineața, ne salutase ea. Poate ați vrea niște ceai.
Pe tavă era trei căni și fiecare din ele era plină cu un alt tip de ceai. Unul era maroniu-deschis,
exact așa cum îmi plăcea. Unul era tare și închis la culoare, aşa cum îl bea Lockwood, iar
ultimul (al lui George) avea tăria și consistența pământului umed. Cu alte cuvinte, erau
perfecte. Ne luaserăm fiecare cana.
Holly Munro ținea în mână o hârtie pe care era scrisă o listă.
- A fost o dimineață plină. Au venit deja cinci cazuri noi.
Cinci! George mârâi. Eu am oftat. Lockwood își trecu mâinile prin părul răvășit.
- Continuă, spuse el. Zi-ne ce e mai rău.
Secretara noastră zâmbi și își aranjă o șuviță de păr după ureche.
- Nu e chiar atât de grav. Există un Vizitator interesant în Bethnal Green, ceva care pare pe
jumătate îngropat în trotuar, dar care se deplasează cu viteză pe Roman Road, proiectând o
umbră ciudată.
- Judecând după cât de veche e strada, mormăi George, probabil că e vorba de un soldat
roman. Apar din ce în ce mai mulți.
Domnișoara Munro încuviință.
- Apoi, mai avem un bocănit ciudat în pivnița unui măcelar, patru sfere de lumină gălbuie
care se învârt într-o casă din Digwell, două femei acoperite cu pânze de păienjeni văzute în
Parcul Victoria și care dispar de fiecare dată când se apropie cineva.
- Ciocănitori, am spus, Fecioare de Gheaţă, iar luminile sunt probabil Licăriri.
Se lăsă o tăcere sumbră.
- S-a dus și sfârșitul ăsta de săptămână, zise George.
Lockwood își bea ceaiul fără chef.
- Cazul soldatului roman e interesant, dar celelalte sunt plictisitoare, mai degrabă enervante
decât periculoase. Sunt toate de Tipul I, nici atât, dar va fi nevoie de mult timp și efort pentru
a le înăbuși.
- Într-adevăr, spuse domnișoara Munro cu veselie. Tocmai de aceea le-am refuzat. Cu
excepția soldatului roman de la Bethnal Green, pe care l-am programat pentru marți.
Ne-am uitat la ea.
- Le-ai refuzat? o întrebă Lockwood.
- Bineînțeles. Aveți prea multe pe cap; trebuie să vă păstrați energia pentru cazurile cu
adevărat importante. Ciocănitorul poate fi prins agățând rozmarin în pivniță, în timp ce
Licăririle și Fecioarele de Gheaţă sunt afară și pot fi ignorate. Nu vă faceți griji pentru clienți.
Le voi trimite, în scris, instrucțiuni detaliate despre cum să se descurce cu problemele lor.
Acum, de ce nu-mi povestiți despre cazurile de noaptea trecută în timp ce vă beți ceaiurile?
I-am povestit, iar ea a stat acolo, luând notițe pentru dosarele noastre. Apoi, ne-a tipărit
facturile și le-a dus la poștă, în timp ce noi o urmăream derutaţi. Apoi, mai preluă câteva
apeluri, interogă niște posibili clienți, programă interviuri și câteva vizite. Făcu totul bine și
eficient.
De fapt, atât de bine, încât, după câteva zile, programul noastru deveni rezonabil. Așa cum
promisese, cazurile mici, cele pe care oamenii obișnuiți le puteau rezolva singuri folosind
sare, amulete și protecții, erau separate. În scurt timp, eu, Lockwood și George am început să
avem seri libere și am reușit să lucrăm împreună la majoritatea cazurilor.
Era impresionant și am făcut tot posibilul să o apreciez pe Holly Munro, vorbesc serios. Erau
multe lucruri care meritau să fie apreciate. Atât de multe, încât erau greu să-i găsești vreun
defect.
Atitudinea și înfățișarea ei erau exemplare. Stătea mereu dreaptă, cu umerii trași în spate, și
avea tot timpul o expresie veselă pe chip. Părul ei brunet era perfect şi nu avea niciodată
mizerie sub unghiile îngrijite. Se îmbrăca frumos. Pielea ei era fină și fermecătoare ca
marmura de culoarea cafelei; era atât de impecabilă, încât te făcea să devii conștient de micile
tale defecte. Dacă stau să mă gândesc, totul la ea avea acest efect. Era atât de netedă, de
curată şi de strălucitoare, încât părea o oglindă; și, asemeni unei oglinzi, îți arăta propriile
imperfecțiuni.
Eram mereu politicoasă cu ea, așa cum și ea era politicoasă cu mine. Se pricepea să fie
politicoasă, la fel cum se pricepea să păstreze podeaua curată și să șteargă de praf obiectele
din hol. Fără îndoială că se spăla pe dinți și în spatele urechilor în fiecare seară. Cu toții avem
talente, iar acestea erau ale ei.
Relația noastră era formată din conversații politicoase, în care eficiența lui Holly se lovea de
felul meu de a face lucrurile. Uite un exemplu:
H. Munro (drăguță, fluturând din gene): Lucy, bună. Scuză-mă că te deranjez. Știu că
muncești din greu.
Eu (ridicând ochii din revista True Hauntings; stătusem trează până la ora patru în noaptea
anterioară): Bună, Holly.
H. Munro: Mă întrebam dacă vrei să-ți mut lucrurile de pe uscător în magazie... Fac curat
acolo.
Eu (zâmbind): Nu, nu. E în regulă. O să le mut eu cândva.
H. Munro (radioasă): Bine. Am comandat încă un rând de rafturi pentru peretele acela. O să
ajungă astăzi și nu aș vrea ca livratorii să-ți strice lucrurile. Aș putea să împachetez totul
pentru tine. Nu e nicio problemă.
Eu: Nu-ți face griji. (Sunt mare. Pot să-mi împachetez singură pantalonii.) O voi face eu mai
târziu.
H. Munro: Minunat. Cei de la livrări vor veni cam în douăzeci de minute. Ca să știi.
Eu (râzând): Ah, bine... O să le împachetez acum, în acest caz.
H. Munro: Mulțumesc mult.
Eu: Nu, nu. Eu îți mulțumesc.
În tot acest timp, Lockwood și George erau undeva în apropiere, râzând ca doi tați care își
vedeau fetițele jucându-se fericite în grădină. Aproape că îi vedeam felicitându-se între ei
pentru cât de bine se descurca noua angajată.
Și sunt sigură că avea să o facă, la un moment dat. Trebuia doar să am răbdare cu ea.
Singurul care nu era de acord cu asta era craniul din borcan. Holly știa de existența lui, fusese
deseori nevoită să șteargă praful pe lângă el, dar nu știa că este de Tipul III și că poate să
comunice cu mine. Craniul nu o plăcea. Ziua în care ajunsese fusese ziua în care începuse să-
și dea ochii peste cap și să pufăie mai mult ca de obicei. Am surprins de multe ori fantoma
strâmbându-se în spatele ei și făcându-mi cu ochiul atunci când se întorcea către ea.
- Ce e cu tine? am mormăit. Era o dimineață târzie și îmi mâncam la birou castronul de
cereale. Ar trebui să fii un secret, ai uitat? Știi regulile: apari doar dacă e nevoie, nu te
strâmbi și sub nicio formă nu vorbești.
Fantoma păru jignită.
- Dar nu vorbeam, nu-i așa? Tu numești asta vorbit? Sau asta? întrebă el şi începu să se
strâmbe din ce în ce mai înspăimântător.
Mi-am protejat ochii cu mâna în care țineam lingura.
- Vrei să termini? Mi se acrește laptele. Trebuie să încetezi cu prosteala când e ea prin
preajmă. O să te încui în magazie. Am început să mănânc hotărâtă. Înțelege, craniule. Holly
Munro face parte din echipă și trebuie să o respecți.
- Așa cum faci tu, vrei să spui? Fața rânji la mine. Astăzi, cele două rânduri de colți i se
plimbau de sus în jos, ca zimții unui fermoar.
Am luat o gură de mâncare.
- Nu am nicio problemă cu Holly.
- Ascultă aici, stimată Regină a Minciunilor. Am spus multe minciuni la vremea mea, dar asta
mă surprinde. Nu o suporți!
Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. Am încercat să îmi revin.
- Hm, asta e o exagerare. Poate că e cam autoritară, dar...
- Nu aşa se pune problema. Am văzut cum te uiți la ea când nu te vede, de parcă ai încerca să
o priponești de un perete doar din priviri.
- Ba nu fac asta! Vorbești prostii, ca de obicei. Am revenit la castronul meu de cereale, dar
deja nu mai aveau gust. Dar tu? am întrebat. Tu ce problemă ai cu ea?
Fantoma păru dezgustată.
- Nu are timp pentru mine. Vrea să dispar.
- Nu vrem cu toții asta?
- Fantomele nu sunt suficient de curate pentru ea. Ai văzut cum a curățat colecția de artefacte
de la parter? Toate trofeele acelea bântuite pe care le-ați colecționat? A aruncat jumătate din
ele, iar pe restul le-a protejat cu încuietori noi, din fier... Îi place să aibă totul la degetul mic.
Cine știe, poate că asta îl include și pe domnul A. Lockwood. Ceea ce, probabil, e un alt
motiv pentru care nu ești fericită, aşa-i? Îmi zâmbi malițios, în colțul gurii.
- Asta e o aberație.
Bineînțeles că era. Tot ce spunea craniul, prin definiție, era fals. Încercase de multe ori să
creeze probleme în casă. Nu aveam nicio problemă cu Holly. Chiar nu aveam. Era bine
proporționată. Părul ei era mătăsos. Arăta de parcă nu ar fi făcut nimic greșit vreodată în viața
ei. Cu ce mă afecta asta pe mine? Nu-mi păsa deloc. Nu era perfectă. De exemplu, dacă mi-ar
fi păsat, aș fi putut să-i găsesc un defect. Dar nu era nevoie. Nu era important. Eram un agent.
Aveam alte lucruri de făcut.
Am plecat din cameră la scurt timp după aceea. Oricum, nu-mi era chiar atât de foame
M-am dus în camera de antrenament și am exersat câteva mișcări cu Esmeralda, ca să mă
descarc. Nu eram de mult timp acolo când noua noastră asistentă apăru sub arcadă.
- Bună, Lucy.
- Bună, Holly.
Am continuat să mă mișc pe lângă manechin, lovind cu floreta şi ridicând praful cu adidașii
pe care îi purtam. Tricoul îmi era ud de transpirație. Mă cronometram, încercând să exersez
timp de zece minute fără să mă opresc. Era un antrenament la fel de bun ca oricare altul.
- Doamne, pare să îți fie cald, zise Holly Munro. Purta același tricou alb și aceeași salopetă ca
de obicei, perfect călcate și fără urme de transpirație, ca atunci când venise la muncă, cu
câteva ore înainte. Am dat niște telefoane, vorbind cu niște cunoscuți de la Rotwell. M-au
ajutat să iau legătura cu un nou client, care nu este din Whitechapel.
M-am tras înapoi și mi-am dat părul transpirat de pe față.
- Și?
- Nu vreau să te întrerup. Va veni aici mâine-dimineață. E urgent.
- A spus despre ce e o vorba?
- „O chestiune de viață și de moarte”, se pare. Ceva îngrozitor aflat în casa ei. Va ajunge la
ora zece fix.
- Bine.
Am fixat manechinul cu lanțul și am continuat să mă învârt în jurul lui, încercând să-mi țin
echilibrul stând pe vârfuri.
- Vei fi acolo?
Am împuns boneta Esmeraldei de câteva ori, pe fiecare parte.
- Unde altundeva să fiu? Locuiesc aici.
- Sigur că da. M-am gândit doar că ar putea fi prea devreme pentru tine.
- Deloc. Sunt mereu trează, nu-i așa?
- Da, știu, dar nu ești mereu îmbrăcată. S-ar putea să o sperii pe biata femeie dacă apari în
pantalonii aceia de pijama largi ai tăi.
- Nu-ți face griji, Holly, am spus. Nu e nicio problemă. Absolut nicio problemă.
Am lovit-o pe Esmeralda și i-am străpuns gâtul. Manechinul s-a rotit cu totul și mi-a smuls
floreta din mână. Am rămas pe loc, cu mâinile pe lângă corp, uitându-mă cum se învârte.
- Vai, mă bucur că nu sunt o fantomă, rosti domnișoara Munro; o chicoteală, un miros de
parfum, apoi dispăru.
 9

Clienta noastră sosi a doua zi, la ora zece fix. Era domnișoara Fiona Wintergarden, o femeie
înaltă, anostă și (mi-am dat eu cu părerea) în vârstă de aproximativ cincizeci de ani. Părul ei
tuns scurt începuse să încărunțească. Purta un compleu crem, o fustă lungă, neagră și o
pereche de ochelari aurii pe vârful nasului ascuțit. Stătea pe marginea canapelei, cu genunchii
lipiți și cu mâinile împreunate în poală. Își ținea spatele drept și umerii trași înapoi, forțat, ca
niște aripi de dragon. Dacă ar fi avut piept, acesta ar fi ieșit în evidență, dar așa nu făcea decât
să pară agresivă.
Membrii companiei Lockwood şi Asociaţii se așezară în jurul ei. Lockwood se rezemă pe
scaunul lui, ca de obicei. George se așeză în dreapta măsuței de cafea, iar eu pe locul opus.
Cel mai nou membru al echipei noastre, domnișoara Munro, stătea puțin mai în spate, cu
picioarele încrucișate, ținând în poală un carnețel și un pix. Avea să ia notițe despre întâlnire.
Cu optsprezece luni în urmă, când mă alăturasem agenției, aveam un rol similar. Dar nu îmi
trecuse niciodată prin cap să mă așez atât de aproape de Lockwood încât să îi pot vorbi la
ureche dacă mă aplec sau că, fiind cea mai apropiată de lider, devenisem a doua cea mai
importantă persoană din cameră.
Pe masă, lângă ceaiul specific, erau câteva felii de tort de morcovi. Asta, mi-am zis, era o
greșeală a lui George. Eticheta spunea că nu putem mânca tort dacă clientul nostru nu mânca
şi el, iar doamna Wintergarden nu părea genul care să mănânce tort de morcovi. Într-adevăr,
ignoră farfuria când îi fu oferită și sorbi doar din ceai, înainte să pună ceașca deoparte.
Focul din șemineu trosnea și se ridica, învăluind o parte a feței clientei noastre în umbre
roșiatice.
- Mă bucur că m-ați primit atât de repede, domnule Lockwood, spuse ea. Sunt disperată și nu
știu ce să mai fac.
Lockwood îi zâmbi relaxat.
- Doamnă, pentru că ne-ați ales, ați rezolvat problema pe jumătate. Vă mulțumim că ați apelat
la Lockwood & Asociaţii. Ştim că există multe alte alternative.
- Într-adevăr. Am încercat la alte câteva, dar nu acceptă clienți noi momentan, zise doamna
Wintergarden. Din păcate, se pare că există o zarvă în Chelsea, iar majoritatea agențiilor o
consideră mai importantă, așa că am fost nevoită să caut o alternativă puțin mai slabă decât aș
fi vrut. Înțeleg, totuși, că sunteți destul de competenți și de ieftini. Se uită la el peste rama
ochelarilor.
Zâmbetul lui Lockwood deveni rigid.
- Ăă, încercăm să satisfacem nevoile clienților pe cât posibil... Pot să vă întreb despre ce e
vorba?
- Am fost lovită de un eveniment supranatural.
- Bineînțeles. Care este natura lui?
Vocea ei deveni o șoaptă; pielea care îi atârna sub bărbie tremură ușor în timp ce vorbea.
- Urme de picioare. Niște urme de picioare însângerate.
George se uită în sus, spre ea.
- Îmi pare rău că sunteți supărată.
Doamna Wintergarden clipi.
- Nu. Chiar vreau să spun că sunt însângerate. Urme de picioare din sânge.
- Fascinant. Lockwood se ridică de pe scaun. Asta se întâmplă în casa dumneavoastră?
- Mă tem că da.
- Ați văzut chiar dumneavoastră urmele?
- Evident că nu! rosti femeia, părând aproape jignită. Prima dată au fost văzute de cel mai
tânăr angajat al meu, băiatul care curăță încălțările, apoi de băiatul de la bucătărie și de alții.
Niciunul dintre adulți nu le-a văzut, dar asta nu a făcut ca panica să dispară. Au avut loc
scene, domnule Lockwood. Scene și demisii! Am fost foarte deranjată de asta. Adică, sunt
servitori. Servitori și, pe deasupra, copii. Nu-i plătesc ca să fie isterici.
Se uită împrejur, de parcă ne-ar fi provocat să o contrazicem. Când i-am întâlnit privirea, mi
s-a părut că este o persoană lipsită de umor și nu foarte inteligentă, pentru care aspectul
exterior și snobismul țineau la distanță toate relele lumii. Cel puțin asta am văzut în ochii ei.
Fără îndoială că ei i se părea că sunt grozavă.
Pe chipul lui Lockwood se citea aceeași expresie calmă și blândă pe care o oferea de obicei
casnicelor din Whitechapel.
- Înțeleg întru totul, îi răspunse. Poate că ar trebui să ne povestiți întreaga întâmplare de la
început.
Ridică mâna de parcă ar fi vrut să o mângâie pentru a o liniști, dar se răzgândi.
- Foarte bine, fu de acord doamna Wintergarden. Locuiesc în Piața Hanover, la numărul
cincizeci și patru, în centrul Londrei. Tatăl meu, domnul Rhodes Wintergarden, a cumpărat
proprietatea acum șase ani. Era expert financiar; bănuiesc că ați auzit de el. Fiind singura lui
fiică, am moștenit casa după moartea lui și locuiesc acolo încă de atunci. Domnule
Lockwood, în douăzeci și șapte de ani nu am fost niciodată deranjată de o fantomă. Nu am
timp pentru ele! Mă ocup de foarte multe organizații de caritate și organizez numeroase
ceremonii la care participă oameni importanți. Directorul Companiei Răsăritul îmi este un
foarte bun prieten! Nu-mi permit ca proprietatea mea să capete o reputație îndoielnică, de
aceea am venit astăzi aici.
Niciunul dintre noi nu spuse nimic, dar interesul plutea în aer. Piața Hanover era o adresă
scumpă; dacă doamna Wintergarden era într-adevăr bogată și cunoștea oameni importanți,
succesul în acest caz ar fi oferit agenției Lockwood şi Asociaţii succesul de care avea nevoie.
Lockwood părea deosebit de atent.
- Ne puteți descrie casa? întrebă el.
- Este o casă construită în stil Regență, spuse clienta noastră, şi se află într-un colț al pieței.
Are cinci etaje: un subsol, unde se află pivnițele și bucătăriile, parterul, unde se află camerele
de primire, primul etaj, unde se află camera mea, o bibliotecă, o cameră de muzică și așa mai
departe. La etajul al doilea se află dormitoare, iar la ultimul etaj, podul, unde dorm angajații
care au decis să rămână. Etajele sunt conectate printr-o scară în spirală, o construcție
impresionantă, proiectată de arhitecții Hobbes și Crutwell pentru primul proprietar al casei.
M-am foit pe scaun; zâmbetul lui Lockwood dispăru, iar George se uita cu poftă la tort.
Știam semnele: doamnei Wintergarden, ca multor altor clienții, îi plăcea să se audă vorbind.
Aveam să mai stăm ceva timp acolo.
- Da, scara este cea mai frumoasă din zonă, continuă ea, cu trepte adânci și elegante. Când
eram mică, tata a legat o batistă de șoricelul pe care îl creșteam și l-a aruncat din capătul
scărilor. A zburat până jos...
- Scuzați-mă, domnișoară Wintergarden. Holly Munro își ridică privirea din carnețel. Trebuie
să vă rog să vă grăbiți. Domnul Lockwood este extrem de ocupat și avem la dispoziție doar o
oră pentru această întâlnire. Trebuie să discutăm doar despre evenimentele relevante. Haideți
să ne concentrăm pe lucrurile esențiale, vă rog. Îi zâmbi puțin, apoi reveni la carnețelul ei.
Urmă o pauză, în care Lockwood se roti cu scaunul și se uită la asistenta lui. Cu toții ne
uitarăm la ea. George rămăsese cu gura căscată și m-am bucurat că încă nu mâncase tort.
- Ăă, da, zise Lockwood. Cred că ar fi cazul să lămurim acest mister. Aceste urme,
domnișoară Wintergarden. Povestiți-mi despre ele.
Femeia se uita gânditoare la Holly Munro. Își țuguie buzele.
- Acolo voiam să ajung și povestea scării era relevantă pentru că acolo au fost văzute urmele.
- Aha! Descrieți-le.
- Sunt urmele unor picioare desculțe care urcă pe scări. Sunt împroșcate cu sânge. Apar la
puțin timp după miezul nopții, rămân preț de câteva ore și dispar înainte de răsărit.
- Pe ce parte a scării se află?
- Încep din subsol și ajung până la etajul al doilea. Femeia se încruntă. Poate chiar mai sus.
- Ce vreți să spuneți?
- Aparent, urmele devin din ce în ce mai neclare pe măsură ce urcă. La subsol se vede
aproape toată talpa; apoi, devin din ce în ce mai mici, până se văd doar degetele.
- Interesant, am spus. Cineva care merge pe vârfuri?
- Sau care aleargă, sugeră George.
Doamna Wintergarden ridică din umeri.
- Eu doar vă spun ce mi-au zis copiii, iar poveștile lor nu sunt foarte coerente. Ar fi mai bine
să vedeți cu ochii dumneavoastră.
- Asta o să facem, o asigură Lockwood. S-au mai găsit urme în altă parte a casei?
- Nu.
- Din ce sunt făcute treptele?
- Din lemn.
- Nu există covoare?
- Nu.
Își împreună degetele.
- Bănuiți care ar putea fi cauza bântuirii? Vreo tragedie sau crimă pasională care a avut loc în
casă?
Domnișoara se enervă. Nu ar fi fost mai surprinsă nici dacă Lockwood ar fi sărit peste masă
și i-ar fi dat un pumn în nas.
- Bineînțeles că nu! Din câte știu eu, casa mea nu a fost niciodată scena vreunui incident
violent sau pasional. Își umflă pieptul.
- Pot crede asta... Lockwood tăcu preț de câteva clipe, cu ochii ațintiți spre șemineu.
Domnișoară Wintergarden, când ne-ați sunat ieri, aţi spus că este o chestiune de viață și de
moarte. Urmele despre care vorbiți sunt, într-adevăr, deranjante, dar nu cred că asta este toată
povestea. Mai există ceva ce nu ne spuneți?
Expresia rigidă de pe chipul ei se schimbă; aroganța ei se diminuă; părea obosită și
neîncrezătoare.
- Da, a existat un... accident. Trebuie să înțelegeți că nu a fost vina mea. Urmele nu au fost
niciodată o problemă, indiferent ce ar spune servitorii. Dădu din cap. Am procedat corect, nu
a fost vina mea.
- Stați puțin. Deci urmele apar de mai mult timp, atunci? am întrebat.
- Ah, da, de ani de zile. Mă privi pieziș. Tonul ei era defensiv. Să nu credeți că mi-am neglijat
îndatoririle, domnișoară! Urmele au existat dintotdeauna și toate evenimentele care au loc
odată cu apariția lor au fost mereu discrete și neînsemnate. Și apăreau foarte rar. Nimeni nu a
fost rănit. În afară de câțiva servitori, nimeni nu a observat că erau acolo. În ultimele
săptămâni au început să vorbească din ce în ce mai des despre ele. Într-un final, se uită în altă
parte, s-a întâmplat într-o noapte. Așa că am angajat trei copii care să stea de pază.
Ne-am uitat unul la altul. Copiii care stau de pază au Talente, dar nu la fel de puternice ca ale
agenților. Și nu sunt nici la fel de bine înarmați.
- Nu v-ați gândit să raportați asta la DCCAP? întrebă Holly Munro.
- Aproape că nu exista un fenomen! scânci doamna Wintergarden. Nu mi s-a părut necesar să
implic agenții până în acest moment. Trase de pulover ca și cum acesta i s-ar fi lipit de umeri.
Există bântuiri importante în toată Londra! Nu putem deranja autoritățile pentru fiecare
Licărire sau Nelumină. Trebuie să-mi protejez reputația. Cu siguranță nu aveam nevoie de
agenți DCCAP care să-mi dea buzna în casă.
Lockwood se uită la ea.
- Și ce s-a întâmplat?
Își mișcă ușor degetele în poală; încă era agitată, dar se stăpânea mai bine.
- Păi, vedeți, am angajat copii pentru a mă asigura că lucrurile nu scapă de sub control. I-am
instruit să observe scările și să vadă ce fel de apariție este. Dormeam în casă. Mulți dintre
servitori plecaseră, dar mai erau câțiva la etaj. Era important să fim în siguranță..., vocea ei se
pierdu.
- Da, spuse Lockwood sec. Siguranța dumneavoastră era primordială. Continuați.
- După prima noapte, adică acum trei zile, domnule Lockwood, copiii mi-au prezentat
descoperirea lor în timp ce luam micul dejun. Așteptaseră în subsol, uitându-se la scări. La
puțin timp după miezul nopții au văzut urmele, exact așa cum vi le-am descris. Urmele
apăreau una câte una, urcând pe scări. Pe măsură ce avansau, pașii deveneau din ce în ce mai
grăbiți. Copiii le-au urmărit, dar foarte puțin, şi spre mirarea mea s-au oprit la primul etaj. Vă
întreb, cu ce mă ajută asta?
- V-au spus de ce s-au oprit? întrebă Lockwood.
- Au spus că apariția se mișca mult prea repede. Și că erau speriați. Domnișoara se uită pieziș
la noi. Speriați! Asta era treaba lor!
- Ce vârstă aveau acești copii, vă rog? am întrebat.
Doamna Wintergarden se strâmbă.
- Cred că nouă sau zece ani. Nu am experiență cu ei, așa că le-am spus ca în următoarea
noapte să o urmărească mai îndeaproape și au făcut-o. A doua zi au venit la mine, albi la față
și tremurând, și mi-au spus că au ajuns la jumătatea scărilor dintre primul și al doilea etaj
înainte de a se opri. I-a cuprins un sentiment de teamă care s-a accentuat pe măsură ce urcau;
simțeau că îi așteaptă ceva după curbura scării. Erau trei copii, nu uitați, și aveau bețele
acelea din fier pe care le poartă după ei. Mi s-a părut că era doar o scuză. Le-am cerut să o
urmărească din nou în a treia noapte. O fetiță pur și simplu a refuzat, am plătit-o și am trimis-
o acasă, dar ceilalți doi au fost de acord să încerce. Trebuie să înțelegeți că urmele nu mai
provocaseră niciodată probleme. Nu am crezut niciodată că...
Se opri și își îndreptă mâna către masă. Șovăi deasupra farfuriei cu tort, dar apoi își ridică
ceașca de ceai.
- Nu a fost vina mea, spuse ea.
Lockwood o privea cu atenție.
- Ce nu a fost vina dumneavoastră, domnișoară Wintergarden?
Femeia închise ochii.
- Eu dorm într-o cameră de la etajul al doilea. Ieri-dimineață m-am trezit devreme, înaintea
tuturor servitorilor. Am ieșit din dormitor și am văzut o lumină de veghe aruncată pe palier.
Era prinsă în balustradă, cu capătul atârnând pe scări. Am strigat, dar nu am auzit nimic. Apoi
m-am dus spre balustradă și am văzut... Luă o gură de ceai. Am văzut...
George vorbi cu el însuși.
- Simt că asta mă va face să-mi doresc niște tort.
- L-am văzut pe unul dintre copii deasupra mea, ghemuit pe scară, între etajul al doilea și pod.
Stătea cu spatele la perete, cu genunchii la piept și se legăna înainte și înapoi. Când i-am
vorbit, nu mi-a răspuns. Nu l-am văzut pe celălalt, era un băiat, nu-i știu numele, dar am
văzut că lumina de veghe a fetiței era lângă ea, pe scări, iar asta m-a făcut să mă uit în jos.
Respiră scurt, ca și cum ar fi retrăit momentul șocant. V-am povestit cum scara urcă de la
subsol până în pod. Iar el era jos, întins pe podeaua subsolului. Căzuse și era mort.
În cameră se lăsă tăcerea. Aerul de superioritate pe care doamna Wintergarden încercase să-l
păstreze pe durata interviului își pierduse intensitatea.
Totuşi, ea încerca să se agațe de el cu orice preț.
- Era treaba lor, spuse ea. I-am plătit pentru riscul pe care și-l asumau.
Lockwood rămase nemișcat. Ochii îi licăreau.
- Sper că i-ați plătit bine. Băiatul a fost atins de fantomă?
- Nu.
- De ce a căzut?
- Nu știu.
- De unde a căzut.
Ridică iar din umeri.
- Nici asta nu știu.
- Domnișoară Wintergarden, sunt sigur că fetița ar putea...
- Nu putea să spună nimic, domnule Lockwood. Absolut nimic.
- De ce?
- Pentru că și-a pierdut mințile!
Cuvintele ei se auziră ca un țipăt. Am tresărit cu toții. Femeia se aplecă în față, cu brațele
înțepenite și mâinile palide încă în poală.
- Și-a pierdut mințile. Nu vorbește. Abia dacă doarme. Se uită în gol, parcă așteptând să fie
atacată din nou. Momentan se află într-un spital de psihiatrie din nordul Londrei, unde este
tratată de medici ai DCCAP. Este într-o stare catatonică posttraumatică. Prognosticul ei nu
pare favorabil.
- Doamnă Wintergarden, spuse Holly Munro pe un ton nervos, copiii aceia nu ar fi trebuit
folosiți. Ați procedat greșit. Ar fi trebuit să sunați la o agenție.
Obrajii femeii se înroșiră. Credeam că va izbucni, furioasă, dar nu spuse decât:
- Asta fac acum.
- De la început.
- Domnișoară, nu intenționez...
George se ridică hotărât.
- Am avut dreptate, să știți. După toată povestea asta, cu toții trebuie să ne revenim. Avem
nevoie de energie, de hrană. E momentul pentru tortul de morcovi. Nu, vă rog, domnișoară
Wintergarden, insist.
Ridică tortul și, precum un crupier care împarte cărți, îi puse o felie pe farfurie.
- Poftiți. Asta ne va face pe toți să ne simțim mai bine.
Alte patru farfurii fură pregătite într-o clipită. Eu și Lockwood le luarăm pe ale noastre. I-am
oferit o farfurie lui Holly.
Ridică mâna cu manichiura perfectă.
- Nu, mulțumesc, Lucy. Ia și mănâncă. Eu sunt bine.
Bineînțeles că era. M-am așezat la loc, cu farfuria în mână.
Povestea copiilor provocase o atmosferă lugubră. Am mâncat cu toții, fiecare în ritmul lui.
Clienta noastră, albă la față, ciugulea dintr-un colț al feliei, ca un șoricel. Eu l-am mâncat pe-
al meu de parcă aș fi fost hămesită. Lockwood stătea în tăcere, încruntându-se la foc. Morțile
provocate de fantome îl afectau mereu.
În mod ciudat, George nu începuse să-și mănânce tortul. Ceva îi atrăsese atenția la oaspetele
nostru. Se uită la obiectul argintiu prins de bluza ei. Abia se vedea de puloverul pe care îl
purta.
- Aveți o broșă foarte frumoasă, domnișoară Wintergarden, spuse el.
Aceasta se uită în jos.
- Mulțumesc, abia se auzi.
- Este o harpă, nu-i așa?
- O liră, o veche harpă grecească, da.
- Are vreo semnificație? Sunt sigur că am mai văzut-o undeva.
- Este simbolul Societății Orfeu, un club din Londra. Fac muncă de caritate pentru ei..., își
scutură firimiturile de pe degete. Acum, domnule Lockwood, cum vreți să procedăm?
- Cu foarte mare atenție, rosti Lockwood şi se ridică; era serios, nu zâmbea. Vom accepta
cazul, bineînțeles, domnișoară Wintergarden, dar miza este mare și nu o să-mi asum niciun
risc. Presupun că nu va fi nimeni în casă în seara acesta? Dumneavoastră și servitorii veți fi în
altă parte?
- Cei mai mulţi au demisionat! Da, veți avea mână liberă.
- Foarte bine. Acum, o ultimă întrebare. Mai devreme ați menționat niște evenimente care au
loc odată cu apariția urmelor. Despre ce e vorba?
Doamna Wintergarden se încruntă. Nu îi plăcea să intre în detalii.
- Nu prea îmi aduc aminte. Elementul principal erau urmele de pași.
- Nu doar ce se vede contează, am spus eu. Copiii au auzit ceva? Poate că au simțit ceva?
- Au simțit o senzație de panică, după cum v-am spus; cred că era și foarte frig. Cred că una
din fetițe a menționat o mișcare în aer, avea impresia că ceva a trecut pe lângă ea.
Nu era nimic din ce nu am fi bănuit deja. Nu ne spunea prea multe. Lockwood încuviință.
- Înțeleg.
- Ah, și unul dintre copii a menționat două forme care se grăbeau.
Ne-am uitat la ea.
- Poftim? am întrebat. Când aveați de gând să ne spuneți asta?
- Uitasem. Unul din copii a spus-o; băiatul, cred. Povestea lor era destul de confuză. Nu am
ştiut ce să cred.
- Din experiența mea, domnișoară Wintergarden, spuse Lockwood, oamenii ar trebui să ia
foarte în serios ceea ce povestesc copiii care stau de veghe. Ce a văzut băiatul?
Își țuguie buzele.
- Două siluete neclare: una mai mare și una mai mică. După spusele lui, alergau unul după
altul pe scări. Urmărind urmele pașilor. Silueta mai mare avea mâna întinsă, de parcă ar fi
căutat-o pe cea mică. Forma mai mică...
- Alerga, am terminat eu. Alerga să se salveze.
- Nu cred că a reușit, oricine ar fi fost, spuse George. Numește-o intuiție, își ridică ochelarii
pe nas, dar îndrăznesc să ghicesc că nu au supraviețuit.
 10

- E o femeie îngrozitoare, fu de acord Lockwood. Crudă, ignorantă și isterică în același timp.

Dar ne-a oferit un caz bun și periculos, Luce, aşa că nu trebuie să o dăm în bară.
I-am zâmbit veselă.
- Mi se pare corect.
Stăteam sub ulmii din Piața Hanover, uitându-ne la casa doamnei Wintergarden. Numărul 54
era o clădire întunecată, înaltă, care ieșea în evidență precum un dinte cariat între celelalte
case cu etaj de pe partea umbrită a pieței. Cât de elegante trebuie să fi fost, cu fațadele vopsite
și terasele cu coloane care încadrau ușile negre. Furtunile recente lăsaseră însă urme negre pe
fațadele cu stucaturi, iar pavajul și terasele erau pline de crengi rupte.
Nicio lumină nu era aprinsă. Clădirea părea cenușie și dărăpănată.
Nu mai plouase de azi-dimineață, dar prin iarbă se vedeau bălți de apă care reflectau cerul
întunecat. Vântul sufla cu putere, iar ramurile goale ale copacilor făceau ceea ce fac în fiecare
iarnă când apune soarele: se frecau și foșneau ca niște mâini de hârtie care se agitau. Lumea
era acaparată de frică.
Casa ne aștepta de cealaltă parte a drumului.
- Îmi aduce aminte de Piața Berkeley, am rostit. Și acolo a fost periculos. Probabil mai
periculos decât aici. Mi-am rupt floreta, iar George aproape că ți-a tăiat capul, dar tot am
scăpat cu bine.
Eu scăpasem cel mai bine; fusese unul dintre cazurile mele preferate. Poate că acesta avea să
fie și mai bun. Simțeam optimism, chiar veselie. George era pe drum, dar avusese de lucru în
bibliotecă și încă nu ajunsese. Holly Munro se întorsese pe Portland Row, făcând lucruri
interesante cu agrafele de hârtie. Pentru moment eram doar eu și Lockwood.
Își ridică gulerul ca să se protejeze de vânt. Cazul din Piața Berkely se întâmplase vara. O
noapte scurtă. În cazul ăsta, putea să dureze mai mult. Era abia ora trei și deja îmi era foame.
Își lovi geanta cu vârful bocancului.
- Dar sendvișurile lui Holly arată bine, nu-i așa?
- Aha, spuse el. Delicios.
- A fost drăguț din partea ei să le pregătească.
- Aha, am zis, zâmbind mai larg. Foarte drăguț.
Da, minunata noastră secretară ne pregătise sendvișuri. Ne pregătise și gențile și, deși m-am
mai uitat încă o dată în ele ca să fiu sigură (când vine vorba despre supraviețuire, nu am
încredere în nimeni altcineva), trebuie să recunosc că făcuse o treabă extraordinară. Dar cel
mai bun lucru pe care îl făcuse era că rămăsese acasă. În seara asta urma să fim doar noi trei.
Ca de obicei.
Câțiva oameni se plimbau prin piață, cel mai probabil rezidenți, judecând după hainele
scumpe pe care le purtau. Se uitară la noi când trecură și, văzând săbiile, hainele închise la
culoare și cât eram de atenți, se grăbiră mai departe, cu privirea în pământ. Era ciudat să fii
agent, un lucru pe care îl spusese Lockwood cândva: pe cât ești de admirat, pe atât ești de
testat. După ce se întuneca, erai un simbol al ordinii și al lucrurilor bune. Le plăcea să te vadă
atunci. Pe timpul zilei, erai o prezență nedorită în viața lor, un simbol al haosului pe care îl
țineai la distanță.
- E un mare plus pentru echipă, nu-i așa? întrebă Lockwood.
- Holly? Îhî. E ok.
- E încăpățânată, cred. Nu i-a fost frică să o înfrunte pe zgripțuroaica aia, Wintergarden. A
spus tot ce avea pe suflet.
Își dăduse la o parte haina și verifica cutiile prinse peste piept; la curea, făcliile cu magneziu
străluceau.
- Știu că ai fost îngrijorată la început, Lucy... Au trecut câteva săptămâni. Cum te înțelegi cu
Holly acum?
Am expirat și m-am uitat la capul lui aplecat. Ce puteam să spun?
- E bine..., am început. Nu e mereu ușor. Uneori mi se pare că...
Lockwood își îndreptă brusc spatele.
- Minunat, zise el. Și uite, a venit George.
George ajunsese; silueta lui se apropia în grabă. Avea cămașa scoasă din pantaloni, ochelarii
aburiți și pantalonii stropiți de apă. Avea un rucsac uzat agățat pe umăr, iar floreta i se
balansa pe o parte. Se opri brusc, respirând cu greu.
M-am uitat la el.
- Ai pânze de păianjen în păr.
- Riscul meseriei. Am găsit ceva.
George întotdeauna găsea ceva. Era una dintre cele mai importante calități ale sale.
- O crimă?
Avea o licărire în privire, o lumină puternică, precum un diamant, care dovedea că
descoperise ceva important.
- Da, deci hoașca aia habar nu avea despre ce vorbește când a spus că în casa lui tati nu a avut
niciodată loc un incident violent. E pur și simplu o crimă.
Lockwood rânji.
- Minunat. Cheia e la mine. Lucy are echipamentul tău. Hai să plecăm din frigul ăsta și să
aflăm detaliile sordide.
Domnișoara Fiona Wintergarden era multe lucruri, dar nu era o mincinoasă. Casa ei era
superbă, fiecare cameră fiind o dovadă a bogăției și a statutului ei. Era o clădire înaltă, nu
foarte lată, dar destul de lungă. Camerele dreptunghiulare aveau tavane înalte și erau ornate
cu tencuială decorativă, iar tapetul avea un model cu flori orientale și păsări. Ferestrele erau
acoperite de draperii groase. Una din camerele de la parter era tapetată de tablouri mici și
întunecate. Am găsit o bibliotecă uimitoare; în altă parte a clădirii erau dormitoare, băi și
holuri care îi dădeau un aer de opulență. Abia în pod, unde pereții erau albi și unde, sub
streșini, se înghesuiau șase camere pentru servitori, se pierdea aspectul bogat și se vedea
esența casei.
Dintre toate aceste caracteristici, scara era cea care ne interesa cel mai mult. Era o construcție
impresionantă, fiind inima neagră a clădirii. Dinspre ușa de la intrare o vedeai imediat: o
cavitate ovală exact în mijlocul casei. Scările înconjurau acest mare oval, lipite de perete și
urcând în sens invers acelor de ceasornic către etajele superioare. Pe partea stângă,
balustradele se arcuiau, separând scările de hol; în spate, un rând de trepte cobora spre subsol.
Stând pe hol, sau pe fiecare palier, te puteai uita în sus pentru a vedea bucla care se repeta iar
și iar, până la tavanul podului; sau în jos, pentru a vedea podeaua în alb şi negru a bucătăriei
de la subsol.
Niciunuia dintre noi nu ne plăceau acele plăci ceramice, care păreau foarte curate. Acolo
fusese găsit corpul băiatului.
În afară de lumina care trecea prin acoperișul podului, palierele și scara nu aveau acces la
lumină naturală. Se crea un efect de spațiu greu și silențios care privea spre trecut și care nu
avea nicio legătură cu lumea exterioară. Deși era după-amiază, lămpile electrice așezate în
candelabre înflorate pe pereți erau deja aprinse. Lumina era rece și murdară.
Primul lucru pe care l-am făcut, cât încă mai era lumină, a fost să studiem întreaga casă. Am
verificat-o sistematic, în liniște, ascultându-ne pașii care răsunau pe podeaua lăcuită. Am
analizat-o, am făcut însemnări despre temperatură și ne-am folosit, pe rând, Talentele
paranormale. Era prea devreme ca să aflăm ceva important, dar merita să încercăm.
Apoi, ne-am concentrat asupra scărilor.
Am început de la subsol, la intrarea în bucătărie, și am urcat încet. De la baza treptelor a fost
limpede că scările și palierele, în apropiere de balustrade, erau mai reci decât restul casei; nu
cu mult, dar temperatura era cu un grad sau două mai joasă. Asta a fost tot ce am găsit.
Lockwood nu văzu nimic. Eu am ascultat, dar nu am auzit absolut nimic sinistru, dacă nu luai
în considerare chiorăitul mațelor lui George. În dreptul ultimei curbe a scării, dintre etajul al
doilea și pod, sub lumina palidă a cerului, Lockwood se aplecă spre margine. Puse degetul pe
ea, apoi îl duse la buze.
- Sare, spuse el. Au făcut curat, dar aici a fost vărsată sare.
- Fetița? George lua notițe cu creionul lui gros; avea unul de rezervă după ureche. O ultimă
măsură de apărare?
- Deci probabil că a fost găsită aici, am zis. Da, ghemuită lângă perete, mută și absentă... M-
am uitat la tencuiala anostă, la spațiul gol, încercând să-mi dau seama ce se petrecuse aici. În
afară de sare, nu mai exista nicio urmă. Poate că acesta era cel mai rău lucru dintre toate.
Trecu o oră; cerul se întunecă. Pe palierul podului, ultima rază de lumină dispăru în întuneric.
Scara fu înconjurată de o umbră cenușie. Am coborât.
Era momentul să mâncăm și să ascultăm povestea lui George. Niciunul dintre noi nu acceptă
să mergem în bucătăria de la subsol, unde murise băiatul, aşa că ne-am instalat la parter, în
camera de pictură, am tras o masă și niște scaune, iar apoi ne-am scos sticlele cu apă,
biscuiții, sendvișurile și chipsurile de cartofi. Am aprins felinarele cu gaz și le-am așezat în
fiecare capăt al mesei. Am găsit o priză, am umplut ceainicul electric și l-am pornit. George
scoase niște hârtii despre cercetările lui de la bibliotecă. Am făcut ceaiul și ne-am așezat.
- Într-o zi ar trebui să facem asta într-un loc drăguț, zise George. Știți voi, să facem un picnic
într-un loc în care nimic să nu încerce să ne omoare. Ar putea fi distractiv.
- Dar despre ce am vorbi? întrebă Lockwood, apoi luă o gură de ceai. Dacă stau să mă
gândesc, ce făceau copiii înainte să apară Problema? Nu trebuiau să muncească, nu-i așa? Ce
făceau, mergeau la școală sau ceva de felul ăsta? Cred că viața era foarte plictisitoare.
- Și sigură, am spus eu. Nu uita de asta.
- Nu era atât de sigură dacă locuiai în casa asta, spuse George sumbru. Mai ales dacă erai un
servitor cunoscut ca „Micuțul Tom”! Își studie notițele pentru o clipă, apoi mușcă dintr-un
biscuit. Crima a avut loc în vara anului 1883. Conform Gazetei Pall Mall, proprietarul casei
era un tip pe nume Henry Cooke, un fost soldat și comerciant, detașat în India. Fiul său, un
anume Robert Cooke, a fost cel arestat, într-o noapte călduroasă de iulie, pentru asasinarea
unui servitor, Thomas Webber, cunoscut ca „Micuțul Tom”. A fost judecat imediat și declarat
vinovat.
- Cum l-a omorât? am întrebat. Și de ce?
- De ce, nu știu. Nu am prea multe detalii. Cum, știu. L-a înjunghiat cu unul din cuțitele de
vânătoare ale tatălui său. Articolul spunea că cearta a început jos, în bucătărie, într-o seară.
Micuțul Tom a fost atacat întâi acolo și a fost grav rănit. Apoi, a avut loc o urmărire oribilă,
sub privirile îngrozite ale martorilor: oaspeți, servitori și alți membri ai familiei, înainte să
primească lovitura fatală. Era sânge peste tot. Gazeta o numește „casa ororii”. Încă una! În
Londra sunt foarte multe. Ar trebui să fac o listă cândva.
M-am uitat spre tavanul camerei. Era decorat cu vârtejuri și spirale din ipsos, la fel de
elaborate ca măduva spinării.
- Povestea se potrivește cu urmele însângerate, am spus.
Lockwood încuviință.
- Și cu ce i-a spus băiețelul domnişoarei Wintergarden. Urmărirea a început în bucătărie și a
continuat în sus, pe scări. Poate că Tom a fost încolțit și omorât în pod.
- Ce s-a întâmplat cu criminalul? am întrebat A fost spânzurat?
- Nu. A fost trimis la spitalul de psihiatrie Bethlem. Se pare că și-au dat seama că era nebun.
Oricum, a murit la scurt timp după aceea. Se plimba pe terenul proprietății, însă a reușit să
scape de supraveghetori, a fugit în drum și s-a aruncat în fața unei trăsuri.
Lockwood se strâmbă.
- Ce poveste fericită.
- Nu așa sunt toate?
Afară, deasupra pieței, soarele apunea rapid. Nori negri îl înconjurau, încercând să acopere
lumina difuză. Un stol de păsări zbura pe deasupra ulmilor, rotindu-se precum un rotocol de
fum care prinsese viață. Ne terminarăm ceaiul.
- Bună treabă, George...
Lockwood își scosese floreta și o sprijinise de scaun. Avea gulerul ridicat, iar chipul lui era
aproape ascuns în întuneric. Bătu cu degetele în masă, în ritmul gândurilor sale.
- Acum, spuse el după o pauză, trebuie să trecem la treabă, dar nu vom proceda ca de obicei.
Vreau să mă ascultați cu atenție. Bântuirea, așa cum ni s-a spus, este una complicată. Avem
urmele însângerate care urcă pe scări. Avem cele două siluete misterioase, prinse în urmărirea
lor. Știm că un sentiment de teroare i-a cuprins pe copiii care au stat de pază. Și mai știm că
cineva, ori toate părțile implicate, ori doar unele, le-a făcut ceva oribil acelor copii. Un martor
a murit, iar celălalt a înnebunit. Luă o pungă de chipsuri și o băgă în buzunar. Situația e
neclară și nu putem lăsa nimic la voia întâmplării.
- Într-adevăr, e neobișnuit să avem două apariții la aceeași bântuire, spuse George. Asta dă
naștere altor întrebări. Sunt două spirite active sau unul este doar ecoul evenimentului inițial,
provocat de celălalt? Am mai văzut asta. A fost un caz urât în Deptford cu marinarul și
pitonul...
Lockwood ridică mâna.
- Știm cu toții povestea, George. Concentrează-te pe ce se întâmplă în seara asta.
Mă tot foiam pe scaun.
- Nu cred că situația e chiar atât de neclară pe cât o faci să pară. Spiritul lui Cooke provoacă
toate astea. Trebuie să găsim Sursa și să o distrugem.
- Sigur, zise Lockwood, dar nu în seara asta. Astăzi doar observăm. Nu acționăm. Fantomele
au o traiectorie specifică. Apar la subsol, urcă pe scări și dispar undeva în capăt. Totul se
întâmplă foarte repede. Uite ce o să facem: punem trei cercuri de fier. George stă la subsol,
Lucy la primul etaj, iar eu sus. Așteptăm şi vedem ce se întâmplă. Apoi, comparăm ce am
observat. Nu, nu obiecta; deschisesem gura să spun ceva. Este o misiune de două nopți. Holly
mi-a spus că așa fac la Agenţia Rotwell.
- Ah, atunci înseamnă că asta trebuie să facem, am spus.
Se lăsă liniștea.
- Și ce facem cu urmele?
- Urmele nu dispar imediat, aşa că le putem analiza după aceea. Trebuie să fim atenți la
spiritele astea care aleargă. Cred că vor trece pe lângă noi, dar dacă, din întâmplare, se
apropie, folosiți armele fără să stați pe gânduri. Ați înțeles?
George încuviință.
- Lucy?
- Da, da, sigur. Bine.
- Încă un lucru: niciunul dintre noi nu iese din cercul de fier orice s-ar întâmpla. Și, Lucy, nu
vreau să încerci să vorbeşti cu ele. M-am tot gândit la cum ai comunicat cu fantoma femeii,
săptămâna trecută. Da, a dat rezultate, dar nu mi-a plăcut. Nu știm cu ce ne confruntăm. Ştim
însă că a omorât un copil.
- Înțeleg, am spus, nu e nicio problemă.
- Bun. Ai adus craniul cu tine? Bine. Vezi dacă îți poate spune ceva. Lasă-l pe el să-și asume
riscuri, nu tu. Iar acum, ar trebui să ne mișcăm. Dacă voi nu simțiți ceva venind, eu simt.
Se ridică brusc și își luă floreta. Picnicul nostru se terminase.

O oră mai târziu, când lumina soarelui dispăru complet, ne instalarăm. Stăteam pe palierul de
la primul etaj, înconjurată de lanțurile mele, cu fața spre scări. Geanta mea era în interiorul
cercului și aveam deja la îndemână câteva bombe cu sare. Eram cam la un metru şi jumătate
de balustrada pe lângă care urmau să urce fantomele.
Făcusem un cerc dublu, din două lanțuri care se împleteau ca niște șerpi. Ar fi fost greu
pentru orice spirit să treacă de ele. Totuşi, având în vedere că fetița care stătuse de veghe o
luase razna, nu puteam să nu mă întreb dacă aveau să-mi ofere suficientă protecție. Până la
urmă, aveam să vedem ce văzuse și ea. Citind expresiile de pe chipul lor când ne-am
despărțit, era clar că și ceilalţi se gândeau la același lucru, dar niciunul dintre noi nu pomeni
despre asta. Nu ajungi departe dacă ești un agent care gândește prea mult. George gândește
tot timpul, iar asta demonstrează ce vreau să spun.
Am pus borcanul cu fantoma pe podea, în afara lanțurilor. Lumina verzuie strălucea, dar nu-i
vedeam fața. Ştiam însă că era acolo.
Am fluierat recunoscătoare.
- Frumoasă protecție, șopti craniul. M-aș putea obișnui cu asta. Deci, Lockwood... Am auzit
cum te-a certat mai devreme.
- Nu m-a certat.
M-am uitat spre balustradă. Stinsesem luminile de pe pereți, dar aprinsesem lumânări pe
scară. La fiecare a treia treaptă era câte una. Unele erau lungi, altele scurte, dar toate erau
aprinse și neprotejate, vulnerabile în fața oricărei influențe care urma să treacă pe lângă ele.
- Ai de gând să-l asculți? întrebă fantoma. Eu nu l-as băga în seamă. Dacă vrei să vorbeşti cu
o fantomă criminală, de ce nu? Eu zic să o faci!
- Ești prea bătător la ochi. Nu aș face ceva atât de prostesc.
Sub mine, la subsol, vedeam lumina roșiatică a lanternei lui George. Ca și mine, o setase de
așa natură încât lumina era aproape imperceptibilă; la apăsarea unui buton, obturatorul se
deschidea și lumina devenea puternică. Lockwood, aflat cu două etaje mai sus, făcuse
aceleași aranjamente. Mi-l imaginam acolo sus, vigilent și atent în întuneric. Am simțit o
greutate în piept, plăcută și dureroasă în același timp; probabil că era o indigestie de la
sendvișurile alea idioate.
- Uite ce e, am spus uitându-mă la borcan, te-am adus aici cu un motiv. Ce simți? E ceva?
- Nu cred că te mai ascultă, insistă vocea. Holly îl distrage... Nici să nu încerci să negi! Doar
pentru că sunt rău nu înseamnă că nu văd ce e sub nasul meu.
- Nu ai nas. Am făcut un pas înapoi, peste lanțuri. Vorbește-mi despre scări.
- Păi... lucruri oribile s-au întâmplat aici.
- Mulțumesc. Și eu aș fi putut să-ți spun asta.
- Oare? Poți să vezi sângele? Auzi țipetele?
- Nu.
- Ești mai fraieră decât am crezut. Nu ești atât de receptivă pe cât crezi. De exemplu, te
gândești atât de mult la Lockwood, încât nu vezi că se furișează cineva prin spatele tău...
chiar acum!
Se auzi un scârțâit al podelei. Am ţipat și m-am întors. Înainte să apuc să reacționez, se
aprinse o lanternă și o figură familiară se ivi din întuneric.
- George!
- E în regulă, Luce.
- Ce faci aici, afară din cerc? Du-te înapoi.
Ridică din umeri.
- Nu vine nimic acum, nu-i așa? Ar putea să mai dureze ore întregi. Ai niște gumă?
- Nu! Du-te înapoi la locul tău. Dacă Lockwood a spus...
- Calmează-te. Suntem în siguranță pentru moment. Ai zis că ai gumă?
- Nu. Da... Pe undeva. Uite, ia. Am scos un pachet din buzunar și i l-am dat. Ești bine?
- Rezist. Se chinui cu pachetul. Mâinile îi tremurau. Simt frigul pe podea. Unde a murit
băiatul. Și simt un miros ciudat în gură... Apare Miasma. Îmi puse pachetul în mână și se
cutremură. Uite, ar trebui să-l păstrezi. Mă duc înapoi, jos.
- Lucy! George! se auzi vocea lui Lockwood. E totul în regulă acolo jos?
- Da!
- Bine. Fiți atenți! Aerul începe să se schimbe.
George se strâmbă și îmi făcu cu mâna. După o clipă deveni o umbră care alerga pe scări, iar
flăcările lumânărilor licăriră din cauza curentului. Am rămas în cerc, cu picioarele
încrucișate, privind în întuneric și așteptând să se întâmple ceva.
Mi-am ridicat capul brusc. Am simțit niște furnicături reci, degustătoare, de parcă o grămadă
de insecte mici mi s-ar fi urcat pe corp. Gâtul mă durea. Mi-am dat seama că trecuse mult
timp. Mintea mea ajunsese la limită, luciditatea mea era undeva, pierdută; acum, reveneam în
prezent. Cât era ceasul? M-am uitat la încheietură. Limbile fosforescente indicau ora
douăsprezece și cincisprezece minute. Era trecut de miezul nopții!
Mi-am dres glasul, m-am întins şi m-am uitat împrejur. Casa era tăcută. Lumina lumânărilor
strălucea aproape la fel ca înainte, deși flăcările păreau mai mici, ca și cum s-ar fi aflat sub o
presiune invizibilă. M-am uitat la borcan. Nu mai strălucea, ci era negru și liniștit. Și ce era
sclipirea aceea de pe suprafața lui?
Gheață. Am întins mâna în afara lanțurilor și am tras-o imediat înapoi. Era ca și cum mi-aș fi
băgat degetele în apă înghețată.
Înțepenită, m-am ridicat cu greu în picioare. Simțeam un gust amar în gură, de parcă aș fi
mâncat ceva stricat. Am găsit guma și am început să mestec. Eram furioasă. Fiecare lucru pe
care îl făceam mă enerva. Simțeam cum mi se întinde fiecare nerv.
Încă nu se întâmplase nimic, dar așteptarea te afecta, din cauza faptului că urma să fii parte a
unui eveniment diabolic, ceva care schimbase personalitatea casei. Totul mergea înapoi, iar
trecutul era mai puternic decât viitorul. George îl numea „rău temporal”. Credea că de asta
părea atât de anormal, atât de greșit.
- Uită-te la lumânări. Era vocea craniului care îmi răsuna în ureche. Uită-te la lumină.
Într-adevăr, lumânările licăreau din cauza unui curent de aer. Am simțit cum mi se ridică
părul pe mâini şi cum rămân fără respirație. Urechile mă dureau, de parcă aș fi coborât foarte,
foarte repede cu liftul. Am închis ochii și am ascultat. De undeva se auzi un țipăt de durere.
Am deschis ochii.
- George?
Se auzi o bufnitură teribilă. Am tresărit. Sunetul se auzi cu ecou pe scări și pieri în întuneric.
Știam că se auzise de jos, din subsol. Flăcările lumânărilor se liniștiră.
- George?
Niciun răspuns. Am înjurat, mi-am scos floreta și am ieșit din cerc în întunericul înghețat. M-
am dus spre balustradă și m-am uitat în jos. Două etaje sub mine, ceva urca pe scări. Am
văzut formele întunecate pe trepte. Nu se vedea din ce erau formate, dar se mișcau ușor,
stingând fiecare lumânare când treceau pe lângă ea.
În subsol era întuneric; nu se vedea nicio strălucire roșiatică de la lanterna lui George. M-am
ținut de balustradă și mi-am întins gâtul, ca să văd dacă pot...
Ultima lumânare de la subsol se stinse. Pete ude apărură pe podeaua din hol. Era cumva o
mână întunecată care se ținea de balustradă...?
Nu, erau două mâini, una în spatele celeilalte. Acum prima, apoi a doua, avansară, cu o viteză
din ce în ce mai mare, îndreptându-se spre treptele care aveau să le aducă la mine.
- Lucy... Era vocea din borcan. Aș păși înapoi fuguţa dacă aș fi în locul tău.
Dar m-am ținut în continuare de balustradă. Era atât de rece, încât simțeam frigul prin
mănuși. Nu mă puteam concentra să mă mișc. Membrele îmi erau mult prea grele, iar corpul
îmi părea a fi undeva departe.
Pe scări, două forme neclare aduceau după ele întunericul, ca o pelerină. Lumânările se
stinseră într-o clipită.
- Pun pariu că Holly ar fi fost suficient de isteață încât să se întoarcă în cerc, observă craniul.
Ceva mă împunse pe interior, iar indignarea mă făcu să-mi revin din Înlemnire. M-am aruncat
înapoi, spre palier. M-am împiedicat de lanțuri și am căzut în mijlocul cercului, peste bagaje,
și am rămas întinsă acolo când cele două forme trecută pe lângă mine.
Se mișcau în liniște, iar lumina difuză le înconjura ca niște panglici. Prima, foarte mică și
fragilă, era silueta unui copil. Avea un corp foarte mic şi umerii foarte firavi. Nu vedeam
niciun detaliu. Era ca lumina unei lumânări, iar partea de jos a corpului se pierdea în gol.
Avea capul aplecat și alerga cu disperare, cu mâinile pe balustradă.
Iar acum, în umbra întunericului din urma ei... apăru o a doua formă, la fel de luminoasă,
parcă formată din aceeași substanță, dar mai mare, mult mai mare, silueta unui adult solid, iar
lumina difuză din jurul ei era mai întunecată. Nici de data aceasta nu am putut să văd vreun
chip, doar brațul întins în față.
Silueta copilului trecu pe lângă mine, spre următoarele trepte, cu urmăritorul lui foarte
aproape, și urcă spre etajul al doilea. Lumânările de deasupra mea se stinseră cât ai clipi. În
urma lor rămase doar frigul. Dispăruseră. Am așteptat, strângându-mi la piept genunchii,
scrâșnind din dinți, cu buzele depărtate. Frigul se întețea, iar acum, de undeva de sus, se auzi
un țipăt îngrozitor. Ceva căzu pe lângă mine. I-am simțit greutatea, am auzit adierea din aer și
m-am încordat, așteptând... Dar impactul nu se auzi.
Abia atunci am văzut urmele negre, umede, de dincolo de lanțuri. Petele lăsate de picioarele
însângerate.
Încă mă uitam la ele când, după câteva minute, temperatura începu să crească, iar mirosul de
fum și de ceară se risipi în aer. Am auzit vocea calmă a lui Lockwood care mă anunța că
manifestarea dispăruse.
 11

Urmele rămaseră vizibile timp de o oră și șaptesprezece minute. George cronometrase. Erau
formate din substanță exoplasmică neagră care emana doar frig. Când Lockwood atinse una
cu vârful floretei, clocoti și sfârâi violent, iar lama argintie fu acoperită de aburi negri. Era un
fenomen interesant. George notă totul; eu am făcut schițe ale unor urme mai clare, cele care
nu erau estompate sau pline de sânge.
- Sunt niște picioare mici, spuse Lockwood. Nu mărunte, ca ale unui copil, dar destul de mici
și de subțiri. Probabil că sunt Micuțului Tom, nu ale lui Robert Cooke.
- Ar trebui să le măsurăm, am zis, dar nu vreau să mă apropii prea mult.
- Bine gândit, Luce. Purta mânuși și scoase din geantă o eșarfă albastră, singura apărare în
fața frigului de pe scări. Cred că am putea face o comparație. Cine are cele mai mici picioare
dintre noi?
- Holly, spuse George fără să ridice privirea. Fără îndoială.
- Nici măcar nu e aici, am spus printre dinți.
Lockwood încuviință.
- Ai dreptate, George. Chiar sunt mici, nu-i așa? Cred că sunt cam de aceeași dimensiune. Ar
trebui să-i măsurăm picioarele lui Holly mâine.
- Așa facem.
- Dar, și mai important, am spus scurt, este unde căutăm Sursa. Unde credem că a murit
Micuțul Tom?
În mod normal, cel mai bun loc în care trebuie căutată Sursa este în apropierea locului în care
a murit persoana respectivă, dar în cazul acestei manifestări, aveam o problemă. Nici
supravegherea noastră nu ajutase prea mult. Servitorul fusese înjunghiat prima dată în
bucătărie, iar bântuirea începuse de acolo, cu un val atât de mare de energie, încât George
zburase în interiorul cercului, iar lanterna lui se izbise de perete. Nu văzuse două siluete, ca
mine. Lockwood, care așteptase în capătul scărilor, le văzuse doar puțin. Când au ajuns în
pod, cele două siluete, care se mișcau foarte repede, au părut să se unească. Apoi, a urmat
țipătul acela îngrozitor și, în final, liniște. Totuşi, eu auzisem ceva căzând prin aer.
- Dacă Cooke l-a împins pe Tom, zise George, așa cum crede Lucy, ar fi murit pe podeaua
din subsol.
- Asta dacă nu era deja mort din cauza rănii, am zis. Săracul.
- Deci Sursa ar putea fi sus sau jos, spuse Lockwood. Și hai să terminăm cu „săracul”, Lucy.
Oricum ar fi fost când era în viață, fantoma lui Tom face parte din bântuirea asta periculoasă.
Gândește-te la ce li s-a întâmplat copiilor care au stat de pază.
- Mă gândesc la ei, am răspuns. Și știi la ce mă mai gândesc, Lockwood? La monstrul ăla
oribil care îl urmărea. Fantoma lui Cooke. El este răul care provoacă toate astea. De asta
trebuie să ne ocupăm.
Lockwood dădu din cap.
- De fapt, nu știm care dintre ei este cauza. Trebuie să fim precauți cu toți Vizitatorii. Nu-mi
pasă dacă o fantomă e prietenoasă, tânjește după afecțiune sau are nevoie de o îmbrățișare.
Trebuie s-o ținem la distanță. Holly spune că toate agențiile mari au aceeași politică.
Nu aveam de gând să mă enervez. Știam că Lockwood are dreptate, dar emoțiile mele erau
încercate la maximum; fusese o noapte lungă și, pe Portland Row, câteva zile la fel de lungi.
- Fantoma asta e un servitor, un băiat care este urmărit ca să fie omorât! am izbucnit. L-am
văzut când a trecut; alerga ca să-și salveze viața. Nu mă ignora așa! Era disperat! Trebuie să
avem o doză de compasiune față de el.
Făcusem o greșeală; mi-am dat seama de asta imediat.
Lumina din ochii lui Lockwood se stinse. Vocea lui deveni rece.
- Lucy, nu am nicio compasiune față de niciunul dintre ei.
Ceea ce, trebuie să recunosc, a însemnat sfârșitul conversației. Precum ușa închisă a
palierului, circumstanțele trecutului liderului nostru erau imposibil de ignorat sau de rezolvat.
Sora lui murise din cauza atingerii unei fantome. Sora lui. Când ajungeam la acest subiect, nu
prea mai era nimic de spus. Așa că mi-am ţinut gura și am rămas alături de ei până când, la
ora unu și treizeci și patru de minute (George cronometră), urmele începură să dispară, să
devină din ce în ce mai puțin luminoase, până când se evaporară. Urmele acelea erau pe
drumul cel bun. Ca și noi.

Poate că făcea niște sendvișuri foarte bune, poate că avea picioare mici, dar mă puteam
consola cu gândul că Holly Munro trebuia să facă muncă de birou. Nu făcea ce făceam eu, să
iasă în fiecare noapte și să-și riște viața ca să salveze Londra. Asta m-a ajutat să mă controlez
când am ajuns acasă și am realizat că intrase în dormitorul meu și, într-un exces de zel, îmi
aranjase toate hainele.
Plănuiam să vorbesc cu ea despre asta (calm și politicos, aşa cum comunicam de obicei) a
doua zi dimineață, dar am uitat. Când m-am trezit, se întâmplau multe alte lucruri.
Când am intrat în bucătărie, Lockwood și George erau adunați în jurul mesei de parcă ar fi
întâmpinat o nouă secretară drăguță și citeau ziarul The Times. Holly Munro, la fel de veselă
ca întotdeauna, îmbrăcată la patru ace, cu o fustă roșie și o bluză albă, făcea ceva cu
recipientul de sare în spatele ușii. Îl pusese acolo pentru a înlocui grămada de bagaje și de
cutii pe care le țineam acolo de obicei. Când am intrat, m-am uitat la fusta ei; ea se uită la
pijamalele mele largi și uzate. George și Lockwood nu ridicară privirea, nici nu părură să-și
dea seama că eram acolo.
- E totul în regulă? am întrebat.
- Au apărut probleme în Chelsea noaptea trecută, spuse domnișoara Munro. Un agent a fost
omorât. Unul pe care îl cunoașteți.
Inima îmi tresări.
- Poftim? Cine?
Lockwood se uită la mine.
- Un membru al echipei lui Kipps. Ned Shaw.
- Ah.
- Îl cunoșteați bine? întrebă Holly Munro.
Lockwood se uită înapoi la ziar. Îl cunoscusem suficient de bine pe Ned Shaw încât să știm
că nu-l simpatizăm, cu ochii aceia pe jumătate închiși și părul neîngrijit. Avusese un caracter
intimidant și agresiv. Ostilitățile dintre noi ne aduseseră la cuțite, deși Lockwood luptase
alături de el în timpul Bătăliei din Cimitirul Kensal Green.
- Nu chiar, răspunse el. Dar...
- E îngrozitor ce se petrece, spuse Holly Munro. Mi s-a întâmplat și mie la Rotwell, de mai
multe ori, cu oameni pe care îi vedeam la birou în fiecare zi.
- Da, am spus eu în timp ce mă strecuram spre ceainic; bucătăria era prea mică acum că era și
Holly înăuntru. Era greu să-ți faci loc. Cum a murit?
Lockwood dădu ziarul deoparte.
- Nu știu. E menționat doar la sfârșitul articolului. Cred că abia au aflat. Nici restul veștilor nu
sunt prea bune. Focarul din Chelsea se agravează pe zi ce trece și au apărut conflicte.
Oamenii protestează pentru că sunt obligați să plece din propriile case. Mai nou, poliția
trebuie să se ocupe de cei vii, nu doar de cei morți. Toată situația asta e un dezastru.
- Măcar cazul nostru a mers fără probleme, zise Holly Munro. Am auzit că te-ai descurcat de
minune noaptea trecută, Lucy. Pare să fie o fantomă oribilă care trebuie distrusă cât mai
repede. Vrei o gofră din grâu integral?
- Îmi ajunge pâinea prăjită, mulțumesc.
Cazul nostru. Am tras un scaun, făcând linoleumul să scârțâie.
- Ar trebui să încerci una, spuse Lockwood. Sunt delicioase. Bun. Planul pentru astăzi: scopul
nostru este să ne întoarcem în Piața Hanover după prânz și să vânăm Sursa înainte să se
întunece. Clienta noastră este nerăbdătoare. Nu știu dacă îți vine să crezi, Luce, dar doamna
Wintergarden a sunat deja și a „cerut”, în stilul ei caracteristic, să o informez personal despre
ce am descoperit până acum. Trebuie să dau o fugă până la hotelul la care stă și să-i spun ce
am aflat. Între timp, tu și George vă duceți la Arhivele de Presă ca să aflați mai multe detalii
despre crimă. Crezi că mai sunt și alte informații acolo?
George făcea o listă cu nume: Mayfair Bugle, revista Queens, revista Cornhill,
Contemporary Review...
- Da, spuse el, existau o grămadă de reviste în perioada victoriană și multe dintre ele
conțineau detalii senzaționale despre crime. Fac pariu că undeva există o poveste despre
asasinarea Micuțului Tom, deși s-ar putea să nu reușim să o găsim la timp. Ne-ar putea
explica tot ce s-a întâmplat și ne-ar putea ajuta să găsim Sursa. Puse creionul jos. Voi pleca în
curând.
- Urmează să primim niște livrări de sare și de fier în această dimineață, spuse Holly Munro.
O să mă ocup de asta și o să vă pregătesc gențile până după-amiază. Veți avea nevoie de mai
multe lumânări.
- Minunat, spuse Lockwood. Lucy, poți să o ajuți pe Holly dacă vrei.
- Vai, dar sunt sigură că Lucy nu vrea asta, zise Holly. Cred că are lucruri mai importante de
făcut.
Lockwood mestecă o bucată de gofră.
- Nu cred că are.
Ceainicul fluieră.
- De fapt, am spus veselă, chiar am. Cred că ar fi mult mai util dacă m-aș duce la Arhive, ca
să-l ajut pe George.

Eu și George nu prea ieșeam împreună în timpul zilei (de fapt, aproape că uitasem cum arată
când nu e înconjurat de umbre, de fantome și de lumină artificială) și nu puteai număra pe
niciun deget de câte ori mă oferisem să merg cu el la Arhive. Dacă George fusese surprins de
decizia mea, n-o arătase. Câteva minute mai târziu se plimba calm alături de mine pe străzile
Londrei.
Am mers spre sud, pe străzile din Marylebone, spre Regent Street. Deși zona izolată din
Chelsea se întindea pe doi sau trei kilometri, efectele focarului se simțeau de aici. În aer
plutea un miros de ars, iar orașul era mai tăcut decât de obicei. Cafenelele și restaurantele de
pe Marylebone High Street, care se închideau la patru și jumătate, erau pline doar în jurul
prânzului; astăzi mai toate erau însă goale și gri, iar chelnerii stăteau degeaba la mese. Sacii
de gunoi nu fuseseră adunați de pe trotuare; resturile zburau pe stradă.
Am văzut mai multe ferestre și uși blocate de banda galbenă și neagră a DCCAP, semn că
acolo avea loc o bântuire de care agențiile încă nu se ocupaseră.
În fața unei biserici Spiritualiste de pe Wimpole Street avea loc o ceartă. Adepții cultului
fantomelor care se rugau înăuntru se certau acum cu membrii Ligilor de Protecție a
Cartierului, care încercaseră să pună lavandă pe treptele bisericii. Bărbați şi femei de vârsta a
doua, cu părul alb, care părea respectabili, țipau și urlau unii la alții, se trăgeau de haine și se
loveau. Când eu și George ne-am apropiat, s-au despărțit și au așteptat să trecem, respirând cu
greu. După ce am trecut de ei, au început să se certe din nou.
Erau adulți. Habar nu aveau ce se întâmplă. După lăsarea întunericului toți fugeau acasă și își
încuiau ușile.
- Orașul ăsta, spuse George, o să ajungă în iad. Nu crezi?
Până atunci nu vorbiserăm, nu avuseserăm chef, dar aerul și mișcarea mă făcuseră să mă simt
mai bine. Am pășit hotărâtă pe trotuar.
- Nu înțeleg ce vrei să spui.
- Vreau să spun că toată lumea e disperată, dar nimeni nu pune întrebările potrivite.
Am trecut în zigzag pe Oxford Street, unde magazinele de fier și de argint, cititorii în palme
și cutiile care îți citeau norocul se întindeau cât vedeai cu ochii, am traversat pe la Oxford
Circus și am coborât spre Regent Street. Arhivele nu erau departe.
- Știu de ce ai venit, zise George. Să nu crezi că nu mi-am dat seama.
Avusesem gânduri negre despre gofre și afirmația lui îmi dădu stomacul peste cap.
- Chiar trebuie să existe un motiv?
- Bănuiesc că nu te-a făcut să vii compania mea încântătoare. M-a privit din colțul ochiului.
Nu-i așa?
- Îmi place să-mi petrec timpul cu tine, George. Abia dacă pot sta la distanță.
- Exact. Nu, e evident ce-ți trece prin cap, dar trebuie să ai grijă. Lockwood nu e încântat.
Am pășit în același timp peste unul dintre pârâiașele care protejau magazinele de haine de pe
Regent Street. Era una dintre cele mai sigure zone din oraș și era destul de aglomerată.
- Îmi pare rău pentru asta, am zis, dar nu cred că are dreptul să spună ceva. E vina lui. Nu eu
am cerut asta.
- Nici Lockwood.
- Ba da. El a angajat-o, nu-i așa?
George se uită la mine, cu ochii ascunși în spatele ochelarilor.
- Eu vorbesc despre fascinația ta legată de fantoma asta, Micuțul Tom. Tu despre ce vorbești?
- Ah, da, da. Despre același lucru. De asta sunt aici cu tine. Vreau să aflu povestea.
- Sigur...
Am mai mers câțiva metri în tăcere. În fața noastră se afla clădirea Rotwell, o construcție
uriaşă din plastic și sticlă. Deasupra intrării, pe un stâlp, steagul cu simbolul agenției, leul
roșu, flutura nestăpânit.
- Ce părere ai despre Holly? întrebă George.
- Mă... obișnuiesc, am spus. Treptat. Dar tu ești încântat.
- Păi, ne ajută să fim mai eficienți, ceea ce e un lucru bun. Nu că aș fi de acord cu tot ce face.
Zilele trecute am prins-o încercând să arunce faţa noastră de masă pentru planuri. A zis că
mâzgălelile de pe ea făceau bucătăria să arate ca interiorul minții cuiva. Adică, aşa este, dar
așa e bine.
- Da, am spus. Cred că îmi e greu să mă obișnuiesc cu asta. Cu toate regulile ei. Și felul în
care arată... Există un cuvânt pentru asta.
- Da, spuse George pătimaș. „Strălucitoare”. Sau te gândeai la „splendidă”?
- Ăă, nu... nu chiar. Adică, mai mult la... „extra-îngrijită”.
Își ridică ochelarii pe nas și se uită la mine.
- Presupun că știe să folosească un pieptăn.
- Te uiți la părul meu? Ce vrei să spui?
- Nimic! Nu vreau să spun nimic. Absolut nimic. Oh...
Stângăcia lui George se transformă brusc în ceva mai profund, într-o stare de disconfort.
- Capul în pământ, Luce... Nu te uita.
Chiar înaintea noastră, în fața clădirii Rotwell, se afla Quill Kipps. Lângă el erau cei mai
apropiați asociați ai săi, Kate Godwin și Bobby Vernon.
La lumina zilei, Kipps părea mai slab ca de obicei. Era îmbrăcat la fel de elegant ca
întotdeauna, dar chipul îi era întunecat și avea o mică barbă. Purta pe mână o banderolă
neagră și avea un teanc de documente în brațe. Ne văzuse deja. Dacă am fi avut timp, am fi
traversat strada.
Am ajuns în dreptul lor. Vernon era uimitor de mic și de uscățiv şi arăta de parcă cineva l-ar
fi construit din resturile altor agenți. Godwin, o Ascultătoare, ca mine, emana indiferență. Ne
salutară dând din cap. Le-am răspuns la fel. A urmat o tăcere, ca și cum am fi avut schimbul
tipic de replici ieftine, doar că în linişte.
- Ne pare rău pentru Ned Shaw, spuse într-un final.
Kipps se holbă la mine.
- Chiar așa? Nu l-ați plăcut niciodată.
- Nu, dar asta nu înseamnă că voiam să-l vedem mort.
Ridică din umerii înguști.
- Nu? Poate că aşa e. Nu am de unde să știu.
Deseori, când vorbea cu noi, Kipps părea cuprins de amărăciune, dar astăzi antipatia lui părea
să fie automată, mai puțin personală, dar mai profundă.
Nu i-am răspuns. George deschise gura ca să spună ceva, dar se răzgândi. Kate Godwin se
uită la ceas, iar apoi în josul străzii, ca și cum ar fi așteptat pe cineva.
- Cum s-a întâmplat? am întrebat într-un final.
- O greșeală tipică DCCAP, spuse Bobby Vernon.
Kipps își masă ceafa cu o mână palidă. Oftă.
- Eram într-o clădire de pe strada Walpole. Un birou deschis. Încercam să avansăm, analizând
percepțiile extrasenzoriale. Câțiva din oamenii lui Trendy erau la etajul superior. Idioții au
deranjat un Spectru, l-au gonit spre scări, la etajul nostru. A trecut printr-un perete, exact
unde stătea Shaw, și l-a lovit în cap înainte ca vreunul dintre noi să aibă timp să reacționeze.
Kate Godwin dădu din cap.
- Nu a avut nicio șansă.
- Îmi pare foarte rău, am spus.
- Mda. O să se întâmple din nou, rosti Kipps. Poate că nu nouă, dar cuiva, da.
Avea mereu ochii roșii; mi se părură mai roșii decât de obicei.
- În seara asta avem alte trei cazuri. Barnes ne pune la muncă de parcă am fi niște marionete.
Focarul din Chelsea e o nebunie. Nu există niciun tipar sau, dacă există, eu nu-l văd.
- Trebuie să existe unul, zise George. Ceva provoacă fantomele din zona aceea. Dacă știi
unde să te uiți, sigur există un tipar.
Kate Godwin se strâmbă.
- Crezi? Nici cele mai luminate minți de la DCCAP nu au reușit să-l găsească până acum,
Cubbins.
- Tocmai am fost la o ședință cu ei, spuse Kipps, și nimeni nu are nici cea mai vagă idee de
unde ar putea veni. Cel mai bun lucru la care s-au putut gândi a fost să organizeze o paradă a
agențiilor, pentru a asigura publicul că totul e în regulă. Vă vine să credeți? Am evacuat mii
de oameni, fantomele sunt de nestăpânit, oamenii protestează în Londra, iar ei plănuiesc un
carnaval. Lumea a luat-o razna. Ne aruncă o privire piezișă, de parcă ar fi fost ideea noastră și
flutură dosarele. Ah, și vedeți astea? Copii ale tuturor cazurilor de care agențiile s-au ocupat
în ultimele săptămâni. Apariții, Licăriri, tot ce vreți. Vor ca toți liderii să le studieze și să vină
cu sugestii. De parcă eu am timp pentru asta! Trebuie să mă duc la o înmormântare.
Dezgustat, lovi ziarele de pumn. Mai bine le arunc la gunoi.
Am rămas pe loc, stânjeniți. Nu știam ce să spun.
- Poți să mi le dai mie dacă vrei, zise George. Mă interesează.
- Să ți le dau ție? Kipps pufni într-un râs lipsit de amuzament. De ce aș face asta? Mă urăști.
George râse și el.
- Și ce, ai vrea să-ți trimit un sărut? Cui îi pasă dacă te plac sau nu? Oamenii mor. S-ar putea
să reușesc să fac ceva cu ele, să ne fac tuturor o favoare. Dacă vrei să le citești singur, nu e
nicio problemă. Dacă nu, dă-mi-le mie. Dar nu le arunca la gunoi. Bătu din picior, roșu la față
și privindu-l chiorâș.
Kipps și colegii săi îl priviră uimiți. Kipps se uită la mine; apoi, ridicând din umeri, îi aruncă
dosarele lui George.
- După cum am spus, nu le vreau. Am alte lucruri de făcut. Poate ne întâlnim la carnaval,
dacă Lockwood şi Asociaţii sunt invitați, lucru de care mă îndoiesc. Ne făcu grăbit cu mâna și
dispăru alături de colegii lui în mulțime.

Dacă Arhivele ajungeau vreodată să fie bântuite, avea să fie un caz imposibil. Era o clădire cu
șase etaje, fiecare dintre ele având rafturi pline de cărți care ajungeau la doi metri și jumătate
înălțime; era o clădire mai mare decât oricare fabrică și mai complexă și mai întortocheată
decât o casă construită în stilul dinastiei Tudorilor. În plus, te-ai fi împiedicat tot timpul de
elevi care studiau documente vechi, încercând să înțeleagă istoria Problemei. Arhivele erau
istorie pură: se simțea în aer, puteai să-i simți gustul. Și după o jumătate de oră de răsfoit
articole vechi de secole o simțeai și pe piele.
Lui George îi plăcea. Ştia unde să meargă. Mă duse la etajul al patrulea, în secțiunea
publicațiilor periodice și îmi arătă Catalogul: un registru îmbrăcat în piele care conținea toate
publicațiile de la etaj. Pentru evenimentele recente exista și un Index care compara poveștile
din toate publicațiile. Pentru lucrurile mai vechi trebuia să identifici perioada pe care o căutai,
data potrivită și să cauți povestea care te interesa printr-o grămadă de pagini îngălbenite.
George îmi puse în brațe un teanc de reviste, printre care copii ale Revistei Cornhill și
Mayfair News din vara anului 1883. M-am dus cu ele către mesele de citit din mijlocul
atriumului. Am început să le răsfoiesc, căutând orice informaţie despre Piața Hanover.
În scurt timp, mirosul de cerneală veche mă înțepa pe nas. Ochii mă dureau din cauza
scrisului mic. Ba mai mult, mă durea și capul din cauza tuturor detaliilor irelevante.
Controverse victoriene. Domnișoare din înalta societate demult uitate. Articole despre
credință și imperiu scrise de bărbați siguri pe ei. Toate astea fuseseră plictisitoare la data la
care au fost publicate, darămite un secol mai târziu. Erau povești vechi. Cum putea să-i placă
așa ceva lui George?
Poveste veche... Exact asta spusese Lockwood despre sora lui care murise cu șase ani în
urmă. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât îmi dădeam seama cât de prezentă era și
cât de mult ne influența. Mi-am amintit cât de rece fusese în noaptea dinainte; cât de ușor mă
criticase pentru compasiunea pe care o simțeam față de micuța fantomă. Și bineînțeles că
Holly Munro îl susținuse de dimineață; voia ca fantoma să fie distrusă, fără niciun fel de
discuție. O văzusem doar cinci minute în dimineața aceea, dar reușise să mă enerveze la
culme.
Am continuat să citesc, plimbându-mă printre rafturi, urmărind lista pe care mi-o dăduse
George. Mintea mea se pierdu puțin. De fiecare dată când treceam pe lângă Catalog și pe
lângă Index, nu puteam să nu mă gândesc la evenimentele care avuseseră loc cu șase ani în
urmă pe Portland Row.
La un moment dat, când m-am întors la mese, l-am găsit pe George înconjurat de reviste și
notându-şi ceva în carnețelul lui.
- Ai găsit informaţii despre fantoma noastră? l-am întrebat.
- Nu. Absolut nimic. Am luat o pauză și verific altceva. Căscă și se întinse. Îţi aduci aminte
că, atunci când a venit să ne vadă, doamna Wintergarden purta o broșă din argint?
- Ah, da, am spus. Chiar voiam să te întreb despre asta. Era un fel de...
- Da. O veche liră sau o harpă grecească. Exact același simbol pe care l-am văzut pe ochelarii
lui Fairfax și pe cutia lui Penelope Fittes, știi tu, când i-am urmărit la ea în bibliotecă.
Am încuviințat. Combe Carey Hall. Biblioteca Neagră din casa familiei Fittes... Trecuseră
luni de zile de la ambele incidente, dar cum aproape că murisem în ambele nopți, nu îmi era
greu să-mi aduc aminte. Simbolul ciudat ne dăduse bătăi de cap de atunci, ori de câte ori ne
aduceam aminte de el. Reprezenta... ce spusese Wintergarden?
- Grupul Orfeu? am întrebat.
- Clubul Orfeu. Tocmai asta căutam. George își aranjă ochelarii în timp ce încerca să-și
descifreze propriul scris. Este înscris în Almanahul lui Debrett despre grupuri, cluburi și alte
organizații înregistrate în Anglia, drept „o societate teoretică dedicată cetățenilor de seamă
care studiază Problema și natura Celeilalte Lumi”. Sună pompos, dar știm că e mai mult decât
atât. Are adresa în zona St James. Nu știu ce e, dar ar trebui să investigăm asta cândva. Se
uită la ultima mea grămadă de volume. Cum te descurci?
- Nimic până acum. Cât de recent e Indexul, ai idee? Ultimii ani?
- E cât se poate de actualizat, da. De ce întrebi?
- Fără vreun motiv anume.
După ceva timp, cum George era în altă parte, m-am dus către Index. Am găsit volumul care
mă interesa. Conținea o listă cu subiectele din acel an: evenimente, bântuiri, nume.
Din instinct, am ales litera „L”.
Știam că nu o să găsesc nimic, dar nu făceam nimic rău.
Totuşi, urmărind coloana cu degetul, am găsit ce căutam:
Lockwood, J.

Îmi era atât de frig, de parcă aș fi intrat în camera surorii lui. Se pare că numele fusese
menționat în Marylebone Herald, ziarul lunar din zona noastră. Avea data și numărul
ziarului.
Îmi luă doar câteva momente să găsesc dosarul relevant. M-am dus sub o firidă izolată și m-
am așezat, cu dosarul pe genunchi.
Decesul domnișoarei Jessica Lockwood, fiica investigatorilor paranormali Celia și Donald
Lockwood, a fost raportat de către medicii legiști de la St. Pancras. Într-un accident tragic ce
a avut loc în casa acesteia din Marylebone în noaptea de marți a săptămânii trecute, aceasta
a fost atinsă de o fantomă. Fratele ei mai mic nu a reușit să împiedice atacul, iar fetița a fost
declarată decedată când a ajuns la spital. Informațiile despre înmormântare vor fi anunțate.
Familia nu dorește flori.
Atât, o mențiune scurtă, dar care mă făcu să rămân acolo, nemișcată. Erau multe lucruri care
îmi dădeau de gândit, dar unul ieșea în evidență. Când vorbisem despre sora lui, Lockwood
ne spusese că nu fusese în preajmă când avusese loc accidentul.
Articolul dădea de înțeles că fusese acolo.
 12

Ziua se înrăutăți. Bineînțeles că se înrăutăți. Era trecut de prânz, iar eu și George încă nu
găsiserăm nimic (cel puțin, nimic despre cazul nostru, cel despre care trebuia să căutăm
informații). Era timpul să ne întoarcem acasă, la birou, dar George voia să mai verifice nişte
ziare mai puțin cunoscute care se aflau într-o altă clădire, una aflată la câteva străzi distanță.
Mi-a spus că va veni mai târziu, așa că am plecat spre Portland Row. Primul lucru pe care l-
am văzut când am intrat pe hol fu Holly Munro, echipată cu o curea de lucru și cu o floretă.
Purta o haină din piele, mănuși din piele fără degete și un pulover din lână pe care nu îl mai
văzusem.
Mă văzu că mă holbez.
- Puloverul? Știu. Nu e tocmai elegant. E unul dintre puloverele mai vechi ale lui Lockwood.
Spune că a intrat la apă. Dar încă mai are mirosul lui.
Lockwood ieși din sufragerie, cărând două genți.
- Holly va veni cu noi diseară, spuse el. Unde e George?
- Încă mai caută. Dar...
- Nu avem timp să-l așteptăm. Mai avem doar o oră sau două până se întunecă. Poate să vină
după noi acolo. Am geanta ta aici, Lucy. Trebuie să plecăm, deci ar trebui să te duci la toaletă
sau să faci orice ai nevoie, rosti el, apoi dispăru.
Eu și Holly rămaserăm pe hol, uitându-ne una la alta. Chipul ei era luminat de zâmbetul său
specific, acela care putea să însemne totul sau nimic. Îl auzeam pe Lockwood cotrobăind în
camera de lângă, fluierând.
- Nu am nevoie la toaletă, am spus.
- Nu.
Am rămas pe loc. De unde luase mănușile? Semănau foarte mult cu mănușile mele de
rezervă, pe care le țineam în dulapul cu arme. Am recunoscut floreta. Era una veche pe care o
foloseam pentru antrenamente.
Am inspirat adânc.
- Deci, de ce...
- Lockwood a...
Am vorbit amândouă în același timp. Acum, ne opriserăm, eu mai hotărâtă; după o scurtă
pauză, Holly vorbi din nou.
- Lockwood a avut o întâlnire dificilă cu doamna Wintergarden, spuse ea. A cerut rezultate
imediate. E o femeie foarte exigentă. Spune că avem nevoie de cât mai mulți oameni ca să
găsim Sursa înainte de lăsarea nopții. M-am oferit să vin cu voi și m-a ajutat să găsesc câteva
lucruri care să îmi țină de cald și să mă pot proteja. Sper că nu te deranjează, Lucy.
- Nu, absolut deloc.
De ce m-ar fi deranjat? Era ceva tipic ei, să presupună că eu aveam o problemă cu ea. Am
făcut un semn către hainele ei.
- E însă o decizie înțeleaptă? Ai vreun fel de experiență de teren?
- Am fost la destule cazuri când eram a Rotwell, răspunse ea. De fapt, când am început, mi-
am luat Certificatele de Gradul Întâi și de Gradul al Doilea, iar apoi am făcut antrenamente cu
floreta, așa că...
- Da, am spus. Totuşi, ar trebui să știi că nu e un Vizitator de Tipul I. E mult mai serios de
atât.
Holly Munro își dădu părul după ureche.
- Păi, am văzut câteva lucruri. Am fost acolo, la cazul Pivniței din Holland Park, când grupul
nostru a fost atacat de un grup de câini spectrali. Chiar eram la ananghie. Și, după aceea...
- Am auzit despre Holland Park, Holly, și pot să-ți spun că lucrul care provoacă urmele
însângerate e de zece ori mai rău. Nu vreau să te sperii, dar nu vreau să fii rănită.
Zâmbetul ei aproape că dispăru.
- O să fac tot ce pot.
- Sper doar să fie de ajuns, am spus.
Lockwood ieși din sufragerie, trecu printre noi și își luă haina din cuier.
- E totul în regulă? întrebă el. Minunat. I-am lăsat un bilet lui George. Jake ar trebui să ajungă
aici cu taxiul în curând, deci haideți să ducem echipamentul afară. Bagajele acelea sunt ale
tale, Holly? Te rog, lasă-mă pe mine.

Casa era la fel de neprimitoare ca în ziua anterioară. Coloanele monotone coborau din tavan,
iar lumina se reflecta asupra scării, a lemnului, a treptelor învechite și pe pereți. Am ascultat,
așa cum o fac de fiecare dată când intru într-o casă, dar îmi era greu să aud ceva din cauza
sporovăielii dintre Holly și Lockwood. Am încercat să-i ignor și să controlez furia pe care o
simțeam în piept. Agenților care nu-și puteau stăpâni emoțiile li se întâmplau lucruri rele.
M-am consolat cu gândul că, în curând, aveam să fim foarte ocupați să supraviețuim și nu
vom mai aveam timp de discuții. În plus, George urma să apară, iar dinamica situației avea să
se schimbe.
Dar George nu apăru.
Am continuat fără el, căutând posibile Surse, întâi în subsol, apoi în pod. Subsolul îmi
displăcea în mod deosebit: din ce știam, doi oameni muriseră acolo. Bucătăria, separată de
scări printr-un fel de arcadă, era modernă și inofensivă, dar plăcile ceramice făceau ca
temperatura să scadă, iar părul să mi se ridice pe mâini. Am împuns plăcile cu briceagul și am
verificat contratreptele, dar nu am găsit niciun loc ascuns în care s-ar fi putut întâmpla
tragedia inițială. Am căutat goluri în pereți; Lockwood se puse în patru labe și se băgă în
dulapurile construite sub scară, explorându-le la lumina lanternei. Nu găsirăm nimic. Holly
Munro descoperi o cameră de depozitare în care era multă mobilă veche, dar după o analiză
atentă am ajuns la concluzia că nu era din perioada victoriană, ci mai modernă.
- Poate că înseși plăcile podelei sunt Sursa, am spus, dacă acolo a avut loc tragedia. Am
puteam pune un lanț chiar acolo, să vedem dacă mai are loc bântuirea.
Lockwood își șterse pantalonii de praf.
- Bună idee. Dar, mai întâi, vom căuta în pod.
Într-un fel, capătul de sus al scării era la fel cu cel de jos: zona care ne interesa era destul de
mică. Camerele servitorilor erau de cealaltă parte a holului și nu erau aproape de palierul
înghesuit, care era acoperit de o dușumea lustruită, cam de trei metri pătrați, limitată pe o
parte de balustrada din lemn de ulm. Ca și în ziua precedentă, m-am uitat peste balustradă și
am văzut spirala treptelor care coborau prin interiorul cenușiu al casei, din ce în ce mai adânc,
până jos, unde se cufundau în beznă.
Era o distanță enormă. Săracul Tom, să cadă atât de mult!
În pod am descoperit și mai puține lucruri decât în subsol. Am găsit un loc rece și o scândură
desfăcută care, deși îl încântase pe Lockwood, se dovedi a ascunde doar praf. Ieșiră câțiva
păienjeni, lucru care ar fi putut însemna ceva. Nu se zărea nicio urmă de sânge uscat, de
cuțite sau de petice de haine; iar restul palierului era hol.
- E doar o idee, spuse domnișoara Munro, dar poate că scara este Sursa. Dacă băiețelul a
sângerat pe ea, dacă teroarea pe care a simțit-o s-a împletit cu lemnul...
- ...toată construcția ar putea fi canalul către Lumea Cealaltă, spuse Lockwood. Fluieră. E
posibil. Nu știu ce părere va avea clienta noastră dacă îi spunem că trebuie să-i distrugem
prețioasa scară.
- Nu am mai auzit de o Sursă atât de mare, am spus.
Lockwood se uită la cer, prin cupola din tavan; arăta ca o bucată de carne, gri, roz și cu
striații deschise la culoare.
- Au mai fost cazuri. George ar trebui să știe... Aș vrea să se grăbească. Ai spus că mai avea
doar câteva ziare de verificat. Se uită la ceas și luă o decizie rapidă. Haide, trebuie să ne
apucăm de treabă. O să pune lanțuri în subsol, așa cum ai sugerat, și aici, pe palier. Dacă asta
oprește bântuirea, totul e în regulă; dacă nu, ne vom gândi la altceva. Vreau să observăm, așa
cum am făcut și ieri, fără să ne implicăm. Eu o să merg la subsol de data asta, poate văd ceva
diferit. Lucy, tu poți să rămâi aici, sus. În rest, facem totul ca înainte, instalăm lumânările şi
protecțiile.
- Eu ce pot să fac? întrebă Holly Munro.
I-am zâmbit și m-am sprijinit de cutii.
- Uite cum facem, am spus. Mi-e cam sete. Crezi că ai putea pregăti ceainicul, Holly? Și, dacă
ai timp, aș vrea și câțiva biscuiți. Mulțumesc mult.
După câteva clipe de ezitare, secretara noastră încuviință.
- Bineînțeles, Lucy.
Îmi zâmbi docilă și coborî pe scări.
- E chiar utilă, am spus. Mă bucur că ai adus-o cu noi.
Lockwood se uita la mine.
- Ar trebui să fii puțin mai generoasă. Nu trebuie să fie aici în seara asta.
- Doar îmi fac griji pentru ea, am zis. Ai simțit și tu noaptea trecută energia apariției. Holly e
începătoare. Uite, nici măcar nu știe cum să-și prindă floreta la brâu. Aproape că s-a
împiedicat de ea.
Mi-am permis să zâmbesc puțin, însă l-am văzut pe Lockwood cu privirea ațintită asupra mea
și m-am uitat în altă parte.
- Nu ar trebui să-ți faci atâtea griji, spuse încet, pentru că o să am eu grijă de ea. Poate să stea
cu mine, în cercul meu. Asta o va ține în siguranță. Tu te vei descurca, sunt sigur de asta. Du-
te și pregătește-ți lanțurile. Ne vedem jos în câteva minute.
Spuse asta şi plecă, coborând pe treptele spiralate, cu haina plutind în urma lui, în timp ce eu
îl urmăream nervoasă.
În următoarele două ore nimic nu mă făcu să mă simt mai bine. Casa se întunecă , iar
lumânările noastre pâlpâiau palid, marcând drumul fantomelor. Am mâncat, ne-am odihnit,
ne-am verificat resursele. George nu apăru. Era ciudat; ne făceam griji că evenimentele din
zona restricționată îl afectaseră în vreun fel. Eu chiar îi simțeam lipsa, mai ales că Lockwood
rămase la fel de distant față de mine și când ne băurăm ceaiul și ne mâncarăm biscuiții.
Prezența lui Holly mă neliniștea. Era supusă și încrezătoare în același timp. Ambele trăsături,
deși în diferite moduri, îi atrăgeau atenția lui Lockwood. Mă simțeam lăsată pe dinafară,
stânjenită și expusă.
Lockwood întinsese o plasă din argint pe podeaua subsolului și, în jurul ei, un cerc din
lanțurile din fier. Când se lăsă noaptea, el și Holly intrară în el, încă vorbind încet, în timp ce
eu m-am văzut nevoită să urc sper celălalt capăt al scărilor. Parte din mine știa că sunt
absurdă. Nimic din ce făcea Lockwood nu era cu adevărat greșit, dar ordinea normală a
lucrurilor, în care noi doi lucram împreună, fusese schimbată, iar dezaprobarea pe care o
simțeam îmi ardea stomacul de parcă aș fi înghițit pietre încinse.
Pe palierul podului, m-am aşezat în mijlocul cercului din lanţuri, între două lanterne, cu
floreta în fața mea, precum o farfurie pentru desert. În apropiere, pregătisem o plasă din
argint. Am scos o carte. Știam că urmează o așteptare lungă așa că, de data asta, venisem
pregătită. Era o carte veche din biblioteca familiei Lockwood. Poate că fusese a Jessicăi sau a
părinților lui, Celia și Donald, distinșii investigatori paranormali care muriseră într-un
accident tragic acum mult timp...
Mă cuprinse furia. Am închis cartea zgomotos. În treizeci de secunde, acel simplu paragraf de
la Arhive reușise să-mi spună mai multe despre Lockwood decât o făcuse el în toate lunile în
care locuisem alături de el! Numele părinților lui! Cum murise sora lui! Ar fi fost amuzant
dacă nu ar fi fost ridicol! De ce era atât de speriat? Părea că nu poate să fie sincer, că nu poate
să aibă încredere în mine așa cum meritam. Vai, dar bineînțeles că putea să fie fermecător
atunci când voia, dar asta nu însemna nimic. Era evident în comportamentul lui şi în ușurința
cu care își cocoloșea noua secretară, în timp ce mie îmi întorcea spatele.
Probabil că încă stăteau de vorbă, unul lângă celălalt, în întuneric. Eu nu aveam pe nimeni.
Nu-l aveam pe George. La naiba, nu aveam nici măcar craniul (pentru că Holly nu știa despre
legătura mea cu el, nu îl adusesem de data asta). Nu aveam cu cine să vorbesc. Eram complet
singură...
Am scuturat din cap, încercând să încetez cu autocompătimirea. Nu, mă purtam ridicol.
Comportamentul lui Lockwood nu însemna nimic. Am crescut intensitatea luminii lanternei
și am revenit la cartea mea.
Nu-mi păsa.
Chiar și așa, gândurile negre nu-mi dădeau pace când am început să citesc.

Noaptea continuă la fel, urmând același tipar familiar. Cu trecerea timpului, atmosfera se
degradă, de parcă o familie de nobili ar fi fost distrusă, adusă într-o stare de nebunie și de
declin. Aerul deveni rece, umed şi cu un miros dezgustător.
Totul se întâmpla la fel ca înainte.
Mi-am ţinut capul aplecat, mestecând gumă și citind.
Sosi miezul nopții. Portalul dintre lumi se deschise. Prezențele sosiră.
Am așteptat. Doar când am auzit bufnitura de la subsol, care îmi spunea că lanterna lui
Lockwood fusese aruncată de perete, am hotărât să-mi iau sabia și să mă ridic.
Liniștea acaparase casa, revărsându-se peste scări, blocând totul. Așteptam ce știam că
trebuie să sosească, alergând spre mine, pe scări.
Așteptam...
Lumânările de pe treptele de jos se stinseră. Una câte una, una câte una... cât ai clipi. Iar
formele urcară, la fel ca înainte; băiețelul se împleticea, iar monstrul din urma lui încerca să-l
apuce de păr. De data asta i-am auzit venind, disperarea urmăritorului, teroarea băiețelului.
Apoi, ajunseră în capătul scărilor. În fața mea apăru un băiețel cam de aceeași vârstă cu
Lockwood, cu un chip frumos și cu o expresie de groază întipărită pe faţă. Am simțit trăirile
lui când se uită la mine, de parcă ar fi uitat de oribila urmărire și m-ar fi văzut. Apoi, fugi.
Forma brutală care îl urmărea se apropie de el când ajunse la balustradă; lumina difuză îi
învălui când avu loc lupta finală. O îmbrânceală, un țipăt care îmi rupse sufletul și întunericul
care urmă. De jos se auziră bufnituri, trosnetul lemnului de la etajele inferioare și izbitura
îngrozitoare care urmă.
Mi-am scos batista din buzunar și m-am șters de transpirație. Îmi era frig și tremuram,
cuprinsă de milă. Am crescut intensitatea lanternei la maxim și m-am oprit, uitându-mă la
podea. Urmele însângerate se zăreau de jur împrejurul cercului. Nu lângă plasă, dar aproape
de lanțuri. Groase, însângerate și suprapuse, de parcă s-ar fi plimbat cineva în jurul lui.
Disperat să intre. Disperat să găsească o legătură...
Când am închis ochii, încă îi vedeam chipul palid.
- Cred că e la subsol, spuse Lockwood; părea la fel de calm și de liniștit ca întotdeauna. Am
văzut când silueta s-a izbit de pământ, nu unde era plasa, în mijlocul podelei, ci lângă perete,
unde e arcada care dă spre bucătărie. Nu cred că am căutat acolo. Acolo trebuie să fie Sursa.
O să investighez.
Ne întâlniserăm în camera de pictură, unde Lockwood ne făcuse o ceașcă de ceai ca să ne
revenim. Holly Munro părea să aibă nevoie de asta. Zâmbetul ei dispăruse; era încordată.
- A fost oribil, spuse ea. De la început până la sfârșit. Absolut oribil.
M-am aplecat peste masă cu ceașca în mână.
- Ai văzut ceva?
- Nu e vorba despre ce am văzut, ci despre ce am simțit. Prezența chestiei ăleia.
Se cutremură.
- Da, te afectează, am spus, cel puțin primele dăți. Ce vrei să fac, Lockwood? Am întrebat
fără să mă uit la el.
- Chiar dacă nu găsesc nimic jos, o să pun soluție salină și pilitură de fier peste tot. Asta ar
trebui să fie suficient, dar aș vrea să faci același lucru și în pod, te rog, Luce, doar ca să fim
siguri. Vom face la fel și cu scara. Poți să rămâi aici, Holly. Pari extenuată.
- O să fac ce am de făcut, spuse ea.
Vocea ei tremura și abia dacă se auzi. O spusese de parcă ar fi avut un singur picior, iar noi o
puneam să danseze pe scări.
Mi-am dat ochii peste cap, mi-am terminat ceaiul și m-am dus să-mi fac treaba.
Pe palierul podului am dat la o parte cercul din lanțuri, am scos apa și o cutie de sare și am
început să le amestec într-un castron din plastic pe care îl aveam în geantă. Probabil că
amestecam mult mai nervos decât era nevoie. Câteva picături curseră pe marginea castronului
peste urmele însângerate, care scoaseră bulbuci și stropiră de parcă ar fi dat în clocot. Am
găsit o cârpă și m-am dus spre capătul scărilor. M-am așezat în genunchi și am început să frec
peste tot cu soluție.
Problema era că asta era soluția lui Lockwood pentru toate bântuielile. Distrugerea fantomei.
Fără nicio implicare. Trebuia eliminată. Da, fantoma lui Cooke era periculoasă. Trebuia să
scăpăm de ea. Dar asta însemna că și Micuțul Tom trebuia să dispară, fără ezitare. Aș fi putut
să vorbesc cu craniul din borcan până la epuizare, pentru că era captiv, dar Lockwood nu m-
ar fi lăsat niciodată să încerc același lucru pe teren. Ce păcat!
Înțelegeam de ce era atât de drastic în privința asta. Sau nu? „Fratele ei mai mic nu a reușit să
împiedice atacul...” Oare durerea îl afecta încă? Sau era vorba de vină?
M-am sprijinit pe călcâie și mi-am dat la o parte părul din ochi. Abia atunci am observat că
urmele dispăruseră. Nu se mai vedeau nici pe palier, nici pe scări, nicăieri. Cu o seară în urmă
dispăruseră după mai bine de cincizeci de minute. Era o schimbare a caracteristicilor
bântuirii. Am ascultat, vigilentă. Apoi, stând acolo, am simțit o furnicătură în vârful
degetelor, o adiere a aerului rece pe față. Și am auzit un zgomot. Respirația cuiva...
Sau cineva care se prefăcea că respiră. De parcă şi-ar fi adus aminte cum e să fii viu.
M-am aplecat și am stins lanterna. Am închis ochii și am numărat încet până la șapte,
ascultând răsuflarea ușoară, superficială, speriată. Suna ca un câine care gâfâie.
M-am ridicat și am deschis ochii. Am încercat să mă obișnuiesc cu întunericul. Mi-a luat
câteva clipe să observ silueta unei persoane care se afla în fața mea pe scări.
Lumina difuză care îl înconjura mai devreme aproape că dispăruse. Nu-i vedeam fața, dar
umerii subțiri erau clari, la fel ca scheletul încovoiat și înclinația capului în timp ce mă
privea.
- Tom? am întrebat.
Am ştiut, fără să mă uit, că îmi stricasem cercul când îl lovisem cu piciorul; că acum era doar
o grămadă de lanțuri. Nu-mi făceam griji. Știam că pot ajunge la el dacă era nevoie. Totuşi,
acum nu voiam să fac asta, pentru că fierul mi-ar fi înăbușit simțurile și nu aș fi putut auzi la
fel de clar.
- Ce vrei, Tom? am întrebat iar. Cum te putem ajuta?
Mi se părea mie sau silueta se mutase? Așa credeam.
- Unde e Sursa? am întrebat. Ce te leagă de locul acesta?
Sunetele mă gâdilau în ureche. Erau foarte slabe și delicate, dar eram pe punctul de a le auzi,
eram sigură de asta. Am făcut un pas mic către trepte.
Silueta îmi răspunse venind mai aproape.
- Cum te putem ajuta?
Nu se auzi niciun cuvânt, doar un scâncet ușor, trist și disperat. Părea un animal sălbatic care
se ferea de contactul uman. Totuşi, animalele puteau fi domesticite. Trebuia doar să le arăți că
pot avea încredere în tine. M-am apropiat, ținând mâna întinsă.
- Spune-mi ce să fac.
Am auzit ceva, probabil cuvinte, dar au fost atât de rapide, încât mi-am mușcat buzele de
frustrare. Îmi veni o idee. Floreta mea era din fier, ca și lanțurile. Puterea sa nu mă ajuta
acum, blocând sunetele și respingând fantoma. Am aruncat-o deoparte și, în clipa în care am
făcut asta, mi-am primit recompensa. Chipul băiatului apăru dintr-odată. Era la fel de amărât
precum mi-l aminteam, cu ochii plini de tristețe și cu lacrimi curgându-i pe obraji.
- Spune-mi, am zis.
- O să-ți spun...
Mă trecură fiori. Îmi răspunsese! Chiar făceam asta! Exact cum făcusem cu bătrânul de pe
fotoliu. Teoria mea era corectă. Chiar puteai lua legătura cu ele dacă erai dispus să te
deschizi, să-ți asumi riscul.
Am auzit cum cineva mă strigă de departe. Era Holly Munro, aflată la un etaj sau două mai
jos. Fantoma pâlpâi, devenind din ce în ce mai palidă. Am înjurat. Chiar și acum, fără să vrea,
secretara noastră reușea să dea lucrurile peste cap...
- Nu pleca, am spus şi am mai făcut câțiva pași în față.
Băiatul se dădu înapoi; încet, chipul lui se lumină din nou. Zâmbi.
- O să-ți spun.
O ușă se trânti în depărtare; ecoul se auzi în toată casa. Fantoma se estompă din nou. M-am
strâmbat de frustrare. Și mai multe voci; în concentrarea mea, am recunoscut vocea lui
George. Trebuia să o ignor! Fantoma îmi zâmbea. Dacă o puteam convinge să vorbească din
nou...
- Numele meu e Lucy, i-am zis. Spune-mi ce îţi trebuie.
Fantoma zâmbitoare se apropie, iar șuvițele blonde îi fluturau ca o coroană în flăcări. Corpul
nu putea fi distins, iar brațele îi atârnau.
- Am nevoie...
- Unde e Lucy? se auzi George. Urmă răspunsul lui Holly, apoi vocea lui George care urca pe
scări.
- Luce!
- Ignoră-l....
Zâmbeam, încercând să păstrez conexiunea. Frigul devenise dureros şi mă durea corpul. Cât
de ezitant era zâmbetul meu în comparație cu al lui! Al lui era atât de doritor, de însetat!
- Am nevoie...
- Hei, Luce! Am înțeles greșit lucrurile! Nu Robert Cooke e fantoma cea mare. El e fantoma
mică!
M-am uitat la silueta strălucitoare, care îmi zâmbea de jos.
- Copilul l-a înjunghiat pe servitor! Micuțul Tom era porecla lui pentru că era un tip foarte
bine făcut! Copilul era nebun. L-a înjunghiat pe Tom, care l-a alergat prin toată casa. Au
ajuns sus, iar Tom era slăbit pentru că pierduse foarte mult sânge. S-a luptat cu băiețelul și l-a
împins peste balustradă. Am greșit de la început.
Fantoma veni mai aproape.
- Am nevoie...
Greşisem de la început.
Super. Am făcut un pas în spate.
Fantoma deschise gura.
- Am nevoie de TINE, spuse ea.
Zâmbi. Își ridică brațele. Erau pline de sânge.
Apoi, zbură spre mine pe scări.
Am căzut pe spate, am țipat și am umblat stângace la curea.
Am aruncat primul lucru pe care l-am găsit la picioarele mele, în dreptul mâinilor însângerate
care încercau să mă atingă. Era doar sare. Cutia se sparse. Fantoma licări și dispăru, apoi
prinse din nou formă, undeva în spatele meu, blocându-mi accesul la floretă, la plasă și la
lanțuri. M-am ferit, am încercat să ajung la torţă, m-am împiedicat de castronul cu soluție
salină și m-am lovit de balustradă. Jos se vedeau lanterne și se auzeau pași și voci. Picioarele
mele erau ude. La fel și ochii fantomei, plini de lacrimi; în urma ei se vedeau urmele
însângerate. M-am întins după torţă, dar degetele îmi amorțiseră din cauza frigului și a
panicii. Nu am reușit să o scot. Fantoma se apropia, plutind prin aer. Am ţipat și m-am
aruncat peste balustradă; am rămas agățată, încercând să mă țin de stâlpii din lemn, în timp ce
forma se apropia. Se aplecă peste mine, cu brațele întinse; avea ochii goi și zâmbea malefic.
Cineva urca în grabă pe scări. Sângele curgea de pe degetele încovoiate. Am simțit o greutate
care mă apasă, dorindu-mi să cad în gol.
Cum a reușit Lockwood să ajungă atât de repede nu o să înțeleg niciodată. Era departe și
urcase câte trei trepte odată. Acum, apăruse după ultimul cot al balustradei. Se aruncă precum
o săgeată peste forma hidoasă. Aproape că plutea deasupra mea, cu floreta în aer și cu haina
întinsă ca o pereche de aripi. Lama sabiei trecu prin spațiul dintre mine și fantomă. Apariţia
se aruncă pe spate. Lockwood o urmă; am auzit strigătul lui de durere când ateriză, apoi
încăierarea, bufniturile... și se făcu liniște.
Încă atârnam de balustradă.
- Lockwood...! am strigat.
Situația era gravă. Degetele mele erau prea amorțite, lemnul era prea fin. Începeam să
alunec...
Cineva m-a prins de încheieturi și am văzut-o pe Holly Munro care se sprijinea de balustradă
și pe George care venise lângă ea și mă apuca de brațe; împreună reușiră să mă tragă înapoi
pe palier...
...unde l-am văzut pe Lockwood cu fața în jos pe podea.
IV
Nelinişte

13

Stăteam cu toții în bucătăria noastră din casa de pe Portland Row. O lumină albăstruie scălda
camera. Răsărea soarele.
- O să fie bine, am zis. Nu-i așa?
George se uita la ciocolata caldă care îi rămăsese în cană, de parcă ar fi putut citi viitorul.
- Da, bineînțeles că va fi bine.
- E doar un cucui, nu-i așa? A rămas puțin inconștient, a amețit... Dar e bine acum.
- Da.
- Cel puțin, zâmbi Holly Munro, asta sperăm. Vom afla în următoarele zile dacă e o contuzie.
Dacă și-a spart sau nu capul sau dacă are hemoragie.
Amesteca salata de fructe și iaurtul de cireșe cu o lingură.
Cu o zi înainte m-ar fi enervat atitudinea ei calmă și liniștită. Dar acum nu aveam energie să
fac asta. Lockwood era în starea asta din cauza mea, iar Holly Munro mă salvase când eram
pe punctul de a cădea.
- S-a trezit și vrea micul dejun, spuse George. E un semn bun.
Holly încuviinţă.
- I-am schimbat bandajele și cred că sângerarea s-a oprit. Ceai, mâncare și multă odihnă, asta
e tot ce putem face pentru el.
Se ridică și puse pâinea la prăjit.
- Nu cred că îl vom putea convinge să rămână în pat, zise George. L-am prins deja încercând
să ajungă la telefon ca să o sune pe doamna Wintergarden.
Holly Munro porni ceainicul zâmbind.
- O să faci tu asta, nu-i așa, George?
- Bineînțeles. O să aștept până la ora nouă, apoi îi voi da vestea cea bună. Totul e sub control.
Nu-i așa, Lucy?
- Da, am răspuns şi am împins deoparte castronul cu cereale.
Totul în cazul Urmelor Însângerate era sub control, în ciuda (sau din cauza) mea.
În încercarea lui disperată de a mă salva, Lockwood străpunsese cu sabia esența fantomei.
Aceasta s-a sucit și s-a îndoit, trecând peste palierul podului. George, care sosise la câteva
momente după Lockwood, o văzuse plutind pe sub arcada care ducea spre camerele
servitorilor și dispărând sub una dintre scândurile pasajului din spate. După ce m-a salvat, și-a
înfipt briceagul în locul exact.
În următoarea jumătate de oră am avut grijă de Lockwood, care rămăsese inconștient în urma
căderii. Când și-a revenit și sângerarea a fost oprită, George s-a dus spre pasaj cu o rangă și
un lanț. S-au auzit niște trosnituri și bufnituri. Când s-a întors, ținea în brațe un morman
înfășurat în argint și o cutie din aluminiu în care se afla vălul unei femei, din perioada
victoriană.
Chiar acum, mormanul argintiu era aruncat pe masa din bucătărie, printre căni, cutii de
cereale și fundul de lemn pentru tăiat pâinea. Era un mic dejun bogat. George mâncase bine.
Chiar și Holly mânca niște chestii sănătoase cu poftă. Eu nu gustasem nimic.
- Lucy, spuse George, ar trebui să mănânci.
Am încuviințat.
- Da. O să mănânc.
Holly aranja farfuriile și untul pe o tavă.
- Nu trebuie să fii descurajată, Lucy. Dacă nu te-ai fi expus, Vizitatorul nu ar fi dezvăluit
locul Sursei. Așadar, succesul nostru ți se datorează. Îmi zâmbi. Dintr-un anumit punct de
vedere.
Am simțit un gol în stomac; îl simțeam de prima dată când le cerusem iertare și le
mulțumisem cu doar câteva ore înainte.
- Mulțumesc, am spus. Ești foarte drăguță.
George se uita la mine.
- Ce ai experimentat mai exact, Luce? întrebă. Ce te-a făcut să lași jos floreta?
Oare ce? Privind în urmă, îmi era greu să accept că fusesem manipulată atât de ușor de
fantoma cu mâinile însângerate, dar nu aveam de gând să spun nimic de față cu Holly. Nu
eram sigură nici că vreau să vorbesc cu George.
- Erai în transă? întrebă Holly. Știu doi agenți în pregătire care au fost hipnotizați de un
Spectru din Lambeth Walk. La fel ca tine, au fost salvați în ultima clipă. Spuneau că a fost ca
un vis.
- Eu nu sunt un agent în pregătire, am spus. Din contră, eram foarte lucidă.
- Credeai că ești, spuse George sec. E evident că nu erai. Există o teorie conform căreia
fantomele se hrănesc cu atmosfera mediumurilor. Le percep emoțiile și profită de ele. Te
simțeai cumva abandonată sau simțeai că ai nevoie de afecțiune, acolo sus?
- Nu, normal că nu, m-am încruntat. Deloc.
Nu m-am uitat la el.
- Se pare că nevoia de afecțiune și abandonul l-au înnebunit pe Robert Cooke, continuă
George. Am aflat adevărul dintr-un pamflet dubios numit Mysteryes of London. L-am găsit
destul de repede când am ajuns în clădirea cealaltă, dar am rămas blocat când cei de la
DCCAP au izolat strada. De asta am întârziat. Avea loc o revoltă și cineva a văzut un Fără-
membre sau, cel puțin, asta credeau că au văzut și au trecut ore întregi până când am reușit să
plec. Dar povestea îngrozitoare despre Oroarea din Piața Hanover era foarte clară. Cooke,
care, apropo, avea șaisprezece ani, fusese oarecum abandonat de tatăl său, care era mereu
plecat în străinătate, dar avea o legătură foarte strânsă cu mama sa. Îl răsfăța foarte mult.
Apoi femeia a murit, iar el a rămas în grija unei doici, care îl răsfăța și mai mult. Apoi, și ea a
murit și a fost înlocuită de un servitor, așa-numitul „Micuțul Tom”. Era un bărbat masiv, cam
încet la minte, care nu prea vorbea. Copilul îl ura și a începu să-l chinuie: făcea crize de
isterie când Micuțul Tom uita ceva sau când nu făcea lucrurile suficient de repede. În fine,
într-o zi, copilul o ia razna; servitorul îi pierduse ghetele preferate sau ceva de genul ăsta. Se
duce în bucătărie, începe să se certe cu Tom, scoate un cuțit și îl înjunghie. E sânge peste tot,
Tom e grav rănit, dar e puternic și nervos. Îl aleargă pe Robert Cooke pe scări, până pe
palierul podului, unde încep să se lupte din nou. Tom cade peste balustradă. Cooke e arestat,
găsit fiind într-o baltă de sânge. George se întinse pe scaun și se mirosi discret la subraț. Asta
s-a întâmplat. Dumnezeule, trebuie să fac o baie.
- Șalul pe care l-ai găsit..., zise domnișoara Munro. Era al mamei sale?
- Cred că da. Un obiect foarte valoros pentru el. Cine știe ce amestec de nevoi și de
resentimente l-au făcut să o ia razna?
M-am cutremurat.
- E clar că era o persoană foarte derutată.
- Da, spuse George. Și nu numai el. George se uită la mine.
- Bun, haideți, zise Holly Munro însuflețită. Lockwood cred că își pierde răbdarea. Mă duc
să-i duc micul dejun.
- Pot să i-l duc eu dacă vrei, zise George. Cred că ești obosită, Holly.
M-am ridicat brusc.
- Nu, am spus. I-l duc eu.
Fără să aștept, am ridicat tava.

Dintre toate camerele dintr-o casă, dormitorul ar trebui să-ți ofere cele mai multe detalii
despre personalitatea oricui locuiește în el. Teoria asta ar funcționa probabil cu dormitorul
meu (cu albume de schițe și haine împrăștiate peste tot) și sigur funcționa în cazul lui George,
asta dacă reușeai să treci printre cărți, manuscrise, haine șifonate și arme. În cazul lui
Lockwood nu era la fel de ușor. Pe o noptieră se afla un teanc de Almanahuri Fittes; un
șifonier în care costumele și cămășile lui erau aranjate frumos. Pe perete erau câteva tablouri
cu peisaje îndepărtate, probabil o referire la călătoriile părinților lui. Dar nu exista nicio
fotografie cu ei sau cu sora lui, Jessica, iar tapetul simplu și draperiile verzi-aurii ofereau la
fel de multe detalii despre Lockwood precum o piatră. Deși dormea acolo, nu mi s-a părut
niciodată că locuia cu adevărat în camera aceea.
Draperiile erau trase, iar lumina de pe noptieră era aprinsă. Lockwood se odihnea pe pat,
sprijinit pe două perne în dungi, cu mâinile împreunate la capul patului. Un pansament alb îi
ascundea vârful capului; într-un loc se vedea o pată întunecată de sânge; o șuviță de păr ieșea
de sub pansament pe partea cealaltă. Era palid și slab, nimic nou, iar ochii îi străluceau. Mă
privea când am pus tava jos.
- Îmi pare rău, am spus.
- Nu-ți face griji. Ți-ai cerut scuze și mai devreme.
- Nu eram sigură că îți amintești.
- Nu-mi aduc aminte totul. Știu că m-am trezit cu capul în poala cuiva, rânji. Nu știu dacă era
a ta sau a lui Holly.
- De fapt, era George.
- Serios? își drese glasul și se ridică în fund. Bine... atunci.
- Mi s-a spus să-ți transmit că trebuie să stai în pat. George insistă.
- E la comandă astăzi, nu-i așa? Sunt bine. Holly a avut grijă de cucui. Uite ce frumos l-a
bandajat. Știai că a făcut cursuri de prim-ajutor?
- Bineînțeles că a făcut, am rostit şi i-am dat tava.
Își întinse niște gem pe o felie de pâine prăjită. M-am uitat la cea mai apropiată poză.
Reprezenta o construcție din piatră înconjurată de verdeață, care se pierdea în umbra
copacilor.
- O poartă mayașă a spiritelor, de undeva din peninsula Yucatan, spuse Lockwood fără să
ridice privirea. Se pare că părinții mei au fost acolo... Mușcă din felia de pâine. Deci, zise el,
s-a întâmplat în sfârșit. Te-am avertizat că o să se întâmple, dar nu m-ai ascultat. Ai uitat
toată pregătirea. Ţi-ai urmat mica obsesie și ne-ai pus pe toți în pericol.
Am inspirat adânc. Acum, când venise momentul să încerc să ofer o explicație, nu-mi găseam
cuvintele.
- Știu că e greșit, Lockwood, dar am vorbit cu ea. Și mi-a răspuns.
- Și a încercat să te ucidă. Mare lucru!
- Deci, a fost fantoma greșită, dar...
- Fantoma greșită? râse el de mine încet, dar fără umor. Lucy, nu va exista niciodată fantoma
potrivită. Niciodată! Și nu vei mai face niciodată așa ceva. Ai înțeles?
Am simţit cum mă cuprinde frustrarea.
- Sunt singura care poate face asta, Lockwood. Chiar nu contează? Știu că rezultatul a fost
stupid și da, e doar vina mea. Dar, Lockwood, ascultă-mă, dacă ai fi simțit conexiunea...
- Lucy, mă întrerupse, tu ești cea care nu mă ascultă. O să te mai întreb o dată. Ai înțeles?
Mi-am dat ochii peste cap.
- D... da.
- Sper, zise el, altfel, data viitoare te las în urmă.
- Și ce o să faci? O să o iei pe Holly Munro în locul meu?
Se albi la față și rămase fără cuvinte.
- E treaba mea pe cine iau sau nu, spuse încet, dar fii sigură că nu o să aleg pe cineva care
pune în pericol viața celorlalți agenți. Dacă vrei să-ți petreci restul iernii ocupându-te de
Fecioare de Gheaţă și Ciocănitori, nu trebuie decât să-mi spui. Se uită la farfurie. Holly e
eficientă, binevoitoare, ține curățenie aici. Ah, da, și ți-a salvat viața. Ce ai cu ea?
Am ridicat din umeri.
- Mă enervează. Parcă e tot timpul în drumul meu.
Lockwood dădu din cap.
- Înțeleg. Da, Holly chiar ți-a stat în drum când s-a grăbit să-ți salveze viața seara trecută. Nu
eu te-am salvat. George nu ar fi ajuns la timp. Dar ce dacă a fost ea cea care te-a prins? Te
enervează. Dădu cearșaful la o parte. Uite cum facem. Mă duc chiar acum la ea și îi spun ca
data viitoare să te lase să cazi.
- Treci înapoi în pat!
Golul din stomacul meu se adânci. Inima îmi bătea cu putere.
- Știu foarte bine pentru ce îi sunt datoare! Știu cât e de perfectă!
Lockwood lovi cu palma dulapul de lângă pat.
- Și atunci, care e problema?!
- Nu e nicio problemă.
- Dar...
- Dar de ce a dat-o Rotwell afară?
Își flutură brațele deasupra capului.
- Poftim?
- Pe Holly! Dacă e atât de grozavă, de ce a dat-o Rotwell afară? Când a venit aici, mi-ai spus
că Rotwell a dat-o afară. Sunt curioasă. Aș vrea să știu de ce.
- A fost ceva legat de niște restructurări interne! țipă Lockwood. A început să lucreze cu o
persoană cu care nu se înțelegea și a cerut să fie mutată. Nu au fost de acord, așa că a
demisionat. Nu e nimic misterios în asta, nu-i așa?
- Cred că nu.
- Deci e totul în regulă, atunci!
- Da! am spus. E în regulă!
- Foarte bine! Lockwood se urcă înapoi în pat și se sprijini pe perne. Foarte bine, spuse,
pentru că mă doare capul.
- Lockwood...
- Ar fi mai bine să pleci să te odihnești. Ai nevoie de asta. Cu toții avem nevoie de odihnă.
Mă cunoașteți. Sunt ascultătoare. Mi-am petrecut următoarele ore în dormitor. Am ațipit
puțin, dar eram mult prea agitată ca să adorm și mult prea obosită ca să fac orice altceva. La
un moment dat l-am auzit pe George fluierând la duș, dar în rest în casă era liniște. Holly
probabil că plecase acasă mai devreme.
Îi eram recunoscătoare, normal că eram. Le eram recunoscătoare tuturor. Ce bine era să fii
atât, dar atât de recunoscător...! Am oftat profund, cu tristețe.
Am întors capul și m-am uitat spre pervaz. De când ne întorseserăm, după prima noastră
vizită la casa familiei Wintergarden, nu auzisem nimic de la craniul din borcan. Stătuse pe
pervaz lângă trusa mea de toaletă, lângă deodorante și lângă hainele șifonate. Acum, o
strălucire verzuie abia dacă se vedea în lumina soarelui de noiembrie. Plasma era mai
translucidă decât de obicei, iar conturul craniului maroniu căpătase niște crestături și suturi în
vârf. Chipul oribil nu se vedea. Astăzi îi auzeam doar vocea.
- Știu cum e, observă el. Și pe mine mă urăște toată lumea.
- Am o întrebare pentru tine, am zis, sprijinindu-mă pe coate. E ora prânzului, e lumină, iar tu
ești o fantomă. Fantomele nu apar în timpul zilei. Dar tu ești aici și mă enervezi.
Râse gutural.
- Poate că sunt diferit de ceilalți. La fel cum și tu ești atât de diferită de cei din jurul tău,
Lucy. Vocea îi deveni groasă: Diferită, izolată... și SINGURĂĂĂ... Vai, asta a fost
înfricoșător, adăugă. Aproape că m-am speriat și pe mine.
L-am privit chiorâș.
- Nu ai un răspuns, nu-i așa?
- Ca să fiu sincer, am uitat întrebarea.
- Poți să apari în timpul zilei. Cum se poate?
- Cred, spuse vocea, că asta se datorează închisorii mele din sticlă și argint. Așa cum mă
împiedică să evadez, blochează și puterea luminii. Sunt într-o zonă crepusculară continuă și
pot funcționa perfect. Lumina se diminuă; pentru o clipă, am crezut că a dispărut. Hai, spune-
mi, zise. De ce ești atât de tristă? Poate reuşesc să te ajut.
Mi-am lăsat capul pe pernă.
- Nimic.
- „Nimic” nimic. Te uiți la tavan de o oră. Asta nu ajută pe nimeni niciodată. În curând o să-ți
tai gâtul cu lama aia de rezervă sau o să-ți bagi capul în closet. Am mai văzut fete făcând
asta, adăugă. Nu-mi spune. E vorba de noua secretară.
- Nu, nu e vorba de ea. Mă înțeleg bine cu ea acum. E ok.
- Dintr-odată e ok.
- Da, este.
- Greșit! vocea se aprinse brusc. E o nebună în viața ta. E o intrusă în micul tău regat. Iar ea
știe asta. Adoră să vadă efectul pe care îl are asupra ta. Așa sunt toți cei ca ea.
- Mda, bine. Am oftat și m-am așezat pe marginea patului. Mi-a salvat viața noaptea trecută.
Chicoti iarăși.
- Mare lucru. Toți am făcut asta. Lockwood. Cubbins. Și eu, bineînțeles. Te-am salvat de
nenumărate ori.
- Vorbeam cu o fantomă. Am devenit atât de obsedată de ea, încât am renunțat la protecții.
Holly m-a salvat. Și asta înseamnă, am continuat ezitant, că nu mai am o problemă cu ea.
Înțelegi? Nu trebuie să mai vorbești despre ea. Nu mai e o problemă.
- De fapt, cine nu ți-a salvat viața? Cred că și bătrânul Arif de la magazinul din colț a făcut
asta o dată sau de două ori, atât ești de ghinionistă.
Am aruncat cu o șosetă după borcan.
- Taci!
- Calmează-te, spuse vocea. Eu sunt de partea ta. Nu că m-ai aprecia. Un comentariu
folositor, o opinie sinceră, asta e tot ce ofer, gratis. Merit cel puțin un „Mulțumesc” din când
în când.
M-am ridicat de pe pat. Picioarele îmi tremurau. Nu mâncasem. Nu dormisem. Vorbeam cu
un craniu. Nu era de mirare că mă simțeam ciudat.
- O să-ți mulțumesc, am zis, când o să-mi spui ceva util. Despre morți. Despre moarte.
Despre Lumea Cealaltă. Gândește-te la toate lucrurile despre care ai putea vorbi! Nici măcar
nu mi-ai spus numele tău.
Se auzi un oftat.
- Ah, dar nu e chiar atât de simplu. E greu să pui viața și moartea la un loc, chiar și în vorbire.
Când sunt aici, nu sunt acolo, şi totul devine o ceață pentru mine. Dintre toți oamenii, Lucy,
tu ar trebui să înțelegi cel mai bine ce înseamnă să fii în două lumi în același timp. Nu e deloc
ușor.
M-am dus la fereastră și m-am uitat la craniu, la urmele și la semnele sale, la suturile în
zigzag de pe oase. Nu mai fusesem niciodată atât de aproape de el fără să-i văd chipul
exoplasmic. Două lumi... Da. Așa mă simțeam în acele puține momente când formam o
conexiune paranormală. Pe palierul podului văzusem două realități în același timp, iar una o
submina pe cealaltă. Să-mi arunc floreta fusese o idee nebunească, sinucigașă... dar pentru a
putea comunica cu fantoma avusese o logică incontestabilă. Incontestabilă, dacă găseam
fantoma potrivită. Mintea îmi fugi la băiatul plin de sânge.
- De ce crezi că ți-ai aruncat sabia? continuă vocea. De ce crezi că ai devenit atât de confuză?
Niciunul dintre prietenii tăi nu ar putea înțelege. E complicat și derutant să faci ceva ce ei nu
pot face. Crede-mă. Eu știu asta.
- Tu de ce ești diferit? am întrebat. Există foarte mulți vizitatori...
- Ah. Vocea era îngâmfată. Pentru că eu vreau să mă întorc. E o diferență.
În depărtare se auzi soneria.
- Trebuie să plec, am spus, sau Lockwood va încerca să răspundă...
Când am ajuns la ușă, m-am uitat înapoi către borcan.
- Mulțumesc, am spus, apoi am coborât.

Eu și George ne întâlnirăm la parter exact când soneria se auzi iar. Lockwood scoase pe uşă
capul înfășurat de bandaj.
- Cine e? Un client?
- Nu e treaba ta! strigă George. Tu stai în pat!
- Poate că e un client interesant!
- Dar nu e treaba ta! O să mă ocup eu de asta, ai înțeles? Eu sunt adjunctul tău! Să nu te mai
dai jos din pat!
- Bine...
- Promiți?
- Promit.
Lockwood dispăru. Eu și George am dat din cap și ne-am îndreptat spre ușă. În fața ei se afla
inspectorul Montagu Barnes, care arăta mai deprimat și mai obosit ca de obicei. În lumina
difuză a după-amiezii era greu să-ți dai seama unde i se termina fața ridată și unde începea
gulerul trenciului.
- Cubbins, zise el. Domnișoară Carlyle. Vă deranjează dacă intru?
Dacă ne-ar fi deranjat, nu am fi putut face nimic în privința asta. L-am învitat în sufragerie,
unde Barnes se opri, cu pălăria în mână.
- Ați făcut curat, spuse el. Nu știam că aveți un covor.
- Ne-am organizat, inspectore. George își împinse ochelarii pe nas și vorbi pe un ton autoritar.
Ce putem face pentru dumneavoastră?
Barnes era la fel de relaxat de parcă ar fi purtat pantaloni din sârmă ghimpată. Oftă adânc.
- Tocmai am vorbit la telefon cu domnișoara Fiona Wintergarden. O doamnă foarte...
influentă. Deși mi-e greu să cred, este foarte încântată de un caz pe care l-ați rezolvat noaptea
trecută și a cerut, puse el accentul pe cuvânt, să vă angajez pentru focarul din Chelsea. Am
venit să-l invit oficial pe domnul Lockwood să se alăture anchetei.
Închise gura. Acum, că își făcuse datoria neplăcută, păru să se relaxeze.
- Unde este Lockwood?
- Ah, am răspuns, este bolnav.
- A fost rănit în casa familiei Wintergarden, spuse George. S-a lovit la cap.
Am încuviinţat.
- Ar putea fi o contuzie. E destul de serios. Mă tem că nu este disponibil.
- Dar e în regulă, inspectore, spuse George, eu sunt adjunctul lui. Puteți discuta cu mine.
Îi făcu semn inspectorului să se așeze, iar el se puse pe scaunul lui Lockwood.
- Bună ziua, Barnes.
Lockwood apăru imediat în cameră. Purta un halat, pijamale și papucii călduroşi, iar bandajul
lui părea mai gros, mai plin de sânge și mai strâmb ca înainte. Barnes se uită la el de parcă ar
fi fost hipnotizat.
- S-a întâmplat ceva? îl întrebă Lockwood.
- Nu, nimic... Inspectorul se adună. Îmi place. Rănile la cap ți se potrivesc.
- Mulțumesc. Bun. Dă-te la o parte, George. Deci... am auzit corect? Ne cereți în sfârșit
ajutorul?
Barnes își dădu ochii peste cap, își țuguie buzele și își aranjă pălăria.
- Da, spuse el, într-un fel. Focarul se extinde și am avea nevoie de ajutorul vostru. Seara
trecută au avut loc și revolte, iar zona afectată a Londrei este... Cred că ar fi mai bine să veniți
să vedeți.
- E rău, nu-i așa?
Barnes se frecă la ochi cu degetele groase. Unghiile lui erau scurte și roase.
- Domnule Lockwood, spuse el încet, pare a fi sfârșitul lumii.
 14

A doua zi, văzurăm cu ochii noștri.

DCCAP pusese bazele unui sediu temporar în Piața Sloane, la marginea estică a zonei izolate.
Accesul publicului fusese restricționat, afișe imense de avertizare fuseseră agățate pe
panourile publicitare, iar ofițerii serioși păzeau fiecare intrare. Eu, Lockwood și George le-am
arătat legitimațiile și am fost conduși dincolo de benzi.
Străzile înconjurătoare erau liniștite, goale și întunecate, deși văzuserăm geamuri sparte,
mașini răsturnate și alte câteva urme ale protestelor care avuseseră loc acolo. Piața, însă, era
plină de viață. Grinde de iluminare fuseseră ridicate în mijlocul ei pentru a scoate în evidență
și cel mai mic detaliu. Iarba era decolorată, iar chipurile agenților și ale ofițerilor erau albe ca
laptele. Cabluri negre din cauciuc se întindeau pe asfalt în toate direcțiile, pentru a oferi
curent aerotermelor exterioare și camioanelor cu mâncare.
Oriunde ne uitam, oamenii se îmbulzeau. Grupuri de agenți alergau după șefii lor, își
verificau resursele de la curea, își testau săbiile; Înzestraţii cu părul lung stăteau la coadă la
ceai ca niște sălcii în bătaia vântului; supraveghetorii din rondul de noapte, îmbrăcați până în
dinți, aproape că se urcaseră pe aeroterme; agenții la costum ai DCCAP alergau în toate
direcțiile, de parcă ar fi făcut altceva decât să lase copiii să intre într-o zonă bântuită a
Londrei în locul lor. Un salon de înfrumusețare dintr-un colț fusese rechiziționat. Aici,
reprezentanții Mullet & Fii, producătorii de florete, își făcuseră un avanpost unde săbiile
putea fi înlocuite, reparate sau curățate atunci când echipele reveneau după expedițiile
nocturne.
În partea vestică a pieței, intrarea dinspre stradă fusese blocată de coloane imense din fier.
Strada în cauză era King’s Road, care din Piața Sloane ajungea până la fabricile de lavandă
din Fulham Broadway. În vremurile normale, era strada principală pentru cumpărături, dar
ultimele șase săptămâni schimbaseră asta. Acum, o singură poartă din mijlocul barierei,
încuiată și păzită, era unica modalitate de acces. Avea un turn de observație, ridicat pe schele
și înconjurat de placaje din lemn.
Așa cum stabiliserăm cu Barnes, ne-am dus direct spre turn.
Adjunctul inspectorului, ofițerul Ernest Dobbs, ne întâmpină la baza schelei. Era un tânăr
solid, un agent tipic al DCCAP, din cap până în picioarele în care purta o pereche de bocanci
lustruiți. Ne-a privit sceptic, zăbovind cu privirea asupra rănii de pe fruntea lui Lockwood,
deasupra ochiului stâng. Apoi, ne conduse pe scări. În capătul lor se dădu la o parte și ne făcu
un semn din mână.
- Poftiți, spuse. Bine ați venit în Chelsea.
Lămpile contra fantomelor de pe King’s Road încă erau aprinse. Se întindeau pe două șiruri
interminabile care luminau fațadele întunecate ale caselor de pe fiecare parte. Întunecate, dar
nu în totalitate: la câteva ferestre se puteau vedea strălucirile spectrale, verzi și albastre, care
pâlpâiau și, din loc în loc, dispăreau. În depărtare, la o intersecție, o siluetă palidă dispăru în
întuneric. Am auzit țipete purtate de vânt, zgomote care nici nu începeau și nici nu se opreau,
ci se repetau la infinit.
Un mic grup de agenți se adunase sub o lampă, nu departe de barieră. Șefa lor le dădu un
ordin; intrară într-o casă și dispărură din raza mea vizuală.
Lângă ei, un geam fusese spart. Cioburile erau încă pe trotuar, amestecate cu sare și fier. Pe
partea cealaltă, intrarea unui magazin era acoperită de o pată neagră, iar pe trotuar se vedea
urma unei explozii de magneziu. Frunzele și crengile doborâte de furtunile recente căzuseră
pe stradă și pe mașinile parcate lângă bordură. Intrarea spre o stradă lăturalnică fusese blocată
cu fier.
Nimeni nu mai locuia sau muncea aici. Se simțea atmosfera grea, în ciuda barierei și a
efectului de amortizare a fierului. Aerul mirosea a putred. Era o zonă moartă.
- Vedeți magazinul de delicatese din stânga? întrebă Dobbs. Am avut un Pândar chiar acolo,
chiar în spatele vitrinei pentru carne. Un bărbat din perioada victoriană care purta pălărie.
Apoi au mai fost Licăririle din barul de vizavi și Spectrul unui poștaș cu o singură mână, nu
mă întrebați de ce. Cu o noapte înainte, Spectrele i-au urmărit pe agenții de la Grimble până
pe aleea de lângă agenția de pariuri de acolo. Spectrele au fost distruse de făclii când au ajuns
la drumul principal, dar a fost la limită. Și asta e doar o mică parte. Chelsea se întinde pe
mulţi kilometri pătrați. Vă puteți da seama cu ce ne confruntăm.
Undeva în ceață se auzi un sunet slab, ritmic, „tic-tic-tic.”
- Cineva dezgroapă un cadavru pe undeva, spuse Dobbs. Găsim Surse, dar niciuna nu este
epicentrul focarului.
Se întoarse spre noi. M-am uitat pe lângă el, la Piața Sloan.
- Deci toată activitatea asta nu prea ajută?
- Nu ajută deloc.

L-am găsit pe inspectorul Barnes la centrul de comandă, într-o clădire din cărămidă aflată
într-un colț al pieței. Am prezentat legitimațiile, am trecut pe un coridor lung plin cu saci de
sare, am urcat niște scări și am ajuns în camera principală. Deși era plină de birouri, fișete și
agenți DCCAP, încăperea încă mirosea a mâncare și a băutură. În capătul ei, Barnes semna
niște hârtii pe o masă plină de pahare de cafea pe jumătate pline. În spatele lui se afla o hartă
a cartierului Chelsea, acoperită de bolduri multicolore.
Eu și Lockwood am găsit nişte scaune, ne-am așezat și l-am așteptat pe Barnes. George
scoase o bucată de hârtie și începu să o analizeze, uitându-se din când în când la harta de pe
perete. Le-am dat niște bomboane de ciocolată și m-am uitat la Lockwood cu coada ochiului.
Cu pielea lui palidă, gulerul desfăcut și părul răvășit, părea mai degrabă un poet decât un
agent. Pansamentul, care acum îi acoperea și sprânceana, era opera lui Holly Munro. Insistase
să îl aranjeze înainte să-l lase să plece și aproape că reușise să vină cu noi ca să
„supravegheze lucrurile”. Lockwood o refuzase, dar satisfacția mea nu durase mult.
Rămăsese tăcut pe toată durata drumului până aici. De fapt, abia dacă vorbise cu mine toată
ziua.
Acum se așezase și se scărpina pe frunte, în timp ce Barnes termină cu hârtiile, răspunse la
niște întrebări, țipă la cineva, luă o gură de cafea rece și veni spre noi.
- Deci, asta aţi vrut, spuse el. Sunteți în mijlocul focarului din Chelsea. Ce doriţi să știți?
- Am aruncat o privire pe perete, spuse Lockwood. Situația pare sumbră.
- Dacă vreți să intrați, nu am nimic împotrivă. Barnes își mângâie mustața. Dar vedeți cu ce
avem de-a face aici. Arătă cu degetul spre harta din spatele lui. Acolo sunt toate Aparițiile din
Chelsea din ultimele săptămâni. Este o super-acumulare, un haos total. Nu am văzut nimic
mai rău în ultimii treizeci de ani. Întrebări?
George miji ochii la bolduri.
- Ce reprezintă culorile?
Barnes își trase nasul.
- Verde, cele de Tipul I, galben, cele de Tipul II, și roșu indică locurile în care cineva a fost
atacat. Negrul, își scărpină mustața, înainte să-și sprijine mâinile pe birou, negrul înseamnă că
acolo a murit cineva. Au murit douăzeci și trei de persoane până acum, inclusiv agenți. Din
câte vedeți, pe o zonă de aproximativ un kilometru pătrat, activitatea s-a intensificat extrem
de mult. Până acum patru săptămâni, în Chelsea nu era mai rău decât oriunde altundeva.
- Există vreun tipar? întrebă Lockwood. Vreo fantomă care apare mai des decât altele?
- Sunt aleatorii. Majoritatea sunt Umbre și Pândari, bineînțeles; dar avem și destul Spectre și
Fantasme. Și unele mai rare: Fără-membre și Spirite urlătoare. În majoritatea cazurilor am
găsit Sursele, dar situația generală nu s-a schimbat.
- Ce suprafață a cartierului a fost evacuată până acum?
- Majoritatea străzii King’s Road și străzile înconjurătoare. Nu și capătul vestic, acolo nu sunt
la fel de multe atacuri. Dar districtul comercial a fost închis, iar oamenii s-au adunat în
biserici și în centrele sportive. După cum ați auzit, dau vina pe DCCAP. Câteva culte ale
fantomelor au început să-și facă simțită prezența. Am avut parte de violențe, proteste.
Neliniștea se răspândește.
- Am auzit că Fittes și Rotwell pregătesc un spectacol pentru a face lumea să se simtă mai
bine, am spus.
Barnes își împreună mâinile cu grijă.
- Da, carnavalul. A fost ideea lui Steve Rotwell, o petrecere mare, ceva despre „revendicarea
nopții”. Va fi o procesiune extinsă, de la cripta familiei Fittes până la cea a familiei Rotwell.
Care alegorice, baloane, mâncare și băutură gratis. Toate cele. Și, când se va termina, noi tot
va trebui să rezolvăm situația asta.
Urmă o tăcere.
- Trebuie să găsiți epicentrul super-acumulării, spuse George.
- Crezi că noi nu știm asta? Barnes îl privi amenințător, cu ochii mijiți de oboseală. Nu
suntem proști. Și întâmplarea face că știm exact unde e epicentrul. Puteți vedea și voi. Luă un
baston de pe birou, se dădu în spate și începu să arate pe hartă. Suntem aici, pe partea estică.
Iar aici este King’s Road, care duce spre zona cu cele mai multe bântuiri. Acum, dacă
analizezi poziționarea boldurilor, Cubbins, vei afla că centrul geografic este aici, la intersecția
dintre King’s Road și Sydney Street.
- Și ce se află acolo? am întrebat.
- Barry McGill’s Tip-Top Fish and Chips Shoppe, spuse Barnes. Așa se numește. Eu nu
mănânc acolo. Și e curat. Curat din punct de vedere supranatural vreau să spun. Problema lui
e grăsimea, nu ectoplasma. În orice caz, am verificat fiecare colțișor și nu am găsit nimic.
Casele și magazinele de lângă sunt la fel de curate. Am căutat în arhive și totul în zonă e
curat. Nu au avut loc acolo epidemii sau atrocități, așa cum ne așteptăm de la epicentrul unei
acumulări. Deci acolo este epicentrul pe care îl căutai, Cubbins. Aruncă bastonul pe masă. Ce
ai de spus?
- Că e evident că nu acolo e epicentrul, rosti George.
Barnes înjură.
- Și presupun că tu știi unde e?
- Nu. Nu încă.
- Atunci, te rog să-l găsești pentru mine. Bun, o să vă dau legitimațiile pentru zonele
contaminate, domnule Lockwood, așa cum a cerut doamna Wintergarden. Încercați să
supraviețuiți și, mult mai important, Barnes ridică un teanc de hârtii și se așeză înapoi pe
scaun, faceți tot ce puteți să nu-mi ieșiți în cale.

- Intru, spuse Lockwood când ne aflam în piață ceva mai târziu, având legitimațiile pe care
încă nu se uscase cerneala. Vreau să mă plimb puțin, să observ locul. Nu vă faceți griji, nu o
să interacționez cu nimic. Tu, George?
George avea privirea lui îngândurată, cea care îl făcea să pară o bufniță.
- Momentan, zise el, ar fi o pierdere de timp să intru acolo. Vreau să fac un drum. Poți să vii
cu mine dacă vrei, Luce. Mi-ar fi de ajutor.
Am ezitat și m-am uitat la Lockwood.
- Doar dacă Lockwood nu are nevoie de mine.
- Nu, mulțumesc. Mă descurc. Zâmbetul lui era automat. Du-te cu George. Ne vedem acasă.
Se întoarse și plecă spre barieră. După câțiva pași se pierduse printre agenți, Înzestraţi și
tehnicieni.
Am simțit că mă înțeapă ceva în piept: durere... și furie. M-am întors și mi-am frecat mâinile,
prefăcându-mă entuziasmată.
- Deci, unde mergem, George? La bibliotecă?
- Nu chiar. O să vezi.
Mă conduse în afara pieței, pe lângă cordoanele DCCAP care blocau accesul, spre o străduță
unde încă se vedeau urmele protestelor: pancarte aruncate, sticle, gunoaie.
- E oribil, am spus, călcând peste ele. Oamenii au luat-o razna.
George se opri în dreptul unui semn rupt pe care era scris „Interzis agenților”.
- Oare? Nu știu. Sunt speriați. Trebuie să se descarce într-un fel. Nu e bine să ții lucrurile în
tine, nu-i așa, Lucy?
- Presupun.
Am traversat o stradă goală. În dreapta vedeam o altă barieră din fier. Urmam perimetrul din
Chelsea către Tamisa.
- Deci crezi că Barnes se înșală? am întrebat. Că epicentrul super-acumulării nu e în centru?
Cum vine asta?
- Păi, spuse George, Barnes face multe presupuneri. Consideră chestia asta o bântuire
obișnuită, dar nu e așa. La magnitudinea asta, ar fi imposibil.
Nu i-am răspuns. Nu conta: după o clipă, George continuă ca și cum aș fi făcut-o.
- Hai să ne gândim puțin, spuse el. Ce e de fapt o Sursă? Nimeni nu știe cu adevărat, dar hai
să spunem că e punctul vulnerabil în care bariera dintre lumi s-a subțiat. Am văzut asta în
Kensal Green, nu-i așa, cu sticla din oase. O fantomă e legată de Sursă. O traumă, o violență
sau o nedreptate împiedică spiritul să meargă mai departe, aşa că se învârte în același cerc
până când cineva rupe legătura respectivă. Bun. Ce e o aglomerare? Sunt de două feluri. Una
are loc atunci când un singur eveniment creează mai multe fantome dintr-odată. Bombe,
epidemii sau hotelul acela din Hampton Wick care a luat foc, îți mai aduci aminte? Am găsit
mai mult de douăzeci și cinci de Vizitatori care fuseseră arși. Cea de-a doua are loc atunci
când bântuirea originală influențează zona în care se petrece. Fantomele ei ucid altele și uite
așa se formează, în câțiva ani, o armată de spirite din diferite locuri și perioade. Combe Carey
Hall e un exemplu bun. Și Cabana Lavender. DCCAP presupune că aici are loc al doilea tip
de aglomerare.
- Păi, așa trebuie să fie, am spus. Nu există nicio legătură între Vizitatorii despre care vorbea
Dobbs. Toți provin din alte perioade și din alte locuri.
George dădu din cap.
- Da, dar ce îi provoacă? Barnes caută o fantomă principală care le instigă pe toate celelalte.
Dar e ceva ce nu înţelege. Toate fantomele astea nu au apărut treptat, ci au devenit
superactive aproape peste noapte. În urmă cu două luni, Problema nu era mai gravă aici decât
oriunde altundeva în Londra. Acum, străzi întregi sunt evacuate. Dacă nu sunt provocate de
vreun eveniment istoric, ci de ceva care are loc acum?
M-am uitat la el.
- Cum ar fi?
- Nu am nici cea mai vagă idee.
- Cum ar fi mulți oameni care mor?
- Nu știu. Poate.
- Dar nu dispar oameni. Nu există nicio dovadă că ar avea loc vreun dezastru. Nu știu,
George, nu prea are sens ce spui.
Se opri și rânji la mine.
- Nici teoria lui Barnes nu are sens. Tocmai de asta totul e atât de interesant. Oricum ar fi,
continuă el, avem nevoie de sfatul unor experți.
- Vreunul dintre prietenii tăi prăfuiți de la Arhive?
- Din contră. Mergem să o vedem pe Flo Bones.
M-am oprit și m-am holbat la el. La asta chiar nu mă așteptam. Florence Bonnard, adică Flo
Bones, era prietena noastră pasionată de relicve. Căuta tot felul de resturi pe malurile Tamisei
și le vindea pe piața neagră. Abilitățile ei paranormale erau acceptabile și, din când în când,
ajutorul ei era prețios. Era adevărat și că locuia într-o cutie de sub Podul Londrei și că îi
simțeai mirosul de la o poștă. Din păcate, era complicat, aproape imposibil să vorbim cu ea.
- De ce? am întrebat. De ce mergem să vorbim cu ea?
George își scoase harta din buzunar.
- Pentru că Flo este regina fluviului, iar fluviul este granița sudică a focarului. Uită-te aici:
focarul are forma unei pâlnii, cu Tamisa pe-o parte. Sigur au existat schimbări ale activității
pe care Flo le-a observat. Vreau să aflu părerea ei înainte să continuăm. Oare Barnes sau
Dobbs s-au gândit să vorbească cu ea? Mă îndoiesc.
- Nu au vorbit nici cu ciorile sau cu vulpile, am spus, dar asta nu înseamnă că ar trebui să o
facă.
În ciuda acestui lucru, m-am dus cu el.
Pentru o ocupație considerată a fi o infracțiune, vânătorii de relicve aveau niște locuri de
întâlnire destul de interesante: anumite baruri și cafenele de pe malul fluviului. Eu și George
făcurăm turul și, după câteva ore, o găsirăm pe Flo.
Se afla în fața unui restaurant din Battersea, mâncând niște ouă cu șuncă dintr-o farfurie de
polistiren. Ca de obicei, purta o geacă oribilă, albastră, care ascundea cuțitele, tijele și
târnăcoapele pe care le folosea în căutările ei. Avea pălăria dată pe spate și puteam să-i văd
părul blond, chipul palid și ridurile din jurul ochilor. M-am întrebat, așa cum făceam mereu,
de ce arăta întotdeauna de parcă ar fi făcut baie în funingine. Nu era cu mult mai în vârstă
decât mine.
Se uită la noi, dădu din cap și continuă să mănânce. Ne-am apropiat cât am putut de mult și
am privit-o cum înghite gălbenușurile de ou.
- Cubbins, zise ea. Carlyle.
- Flo.
- Unde e Locky? întrebă, oprindu-se din mâncat, cu furculiţa suspendată în aer. Cu noua lui
prietenă, cumva?
Am clipit.
- Nu..., am spus. Ea nu vine la cazuri. Nici măcar nu e agent. E mai mult o secretară și o
menajeră. M-am încruntat către Flo. Tu de unde știi despre ea?
- Nu știam.
- Nu înțeleg.
- Au trecut optsprezece luni de când te-a angajat. E ceva normal. Am bănuit că a trecut deja la
următoarea.
- De fapt, spuse George făcând un pas între noi și lovindu-mi mâna cu care apucasem
mânerul floretei, Lockwood e ocupat cu focarul. Ne-a trimis să te întrebăm ceva.
- O întrebare sau o favoare? Oricum ar fi, mie ce-mi iese? întrebă, iar dinții ei luciră.
- Aha. George umblă în haină. Am lemn-dulce! Dulce lemn-dulce... Sau poate că nu am...
Ciudat, cred că l-am mâncat. Ridică din umeri. Cred că îți rămân dator.
Flo își dădu ochii peste cap.
- Ce drăguț! Lockwood se descurcă mult mai bine decât tine. Deci, ce vreți? Noutăți din
lumea interlopă? întrebă Flo, mestecând contemplativ. Aceleași înșelătorii și dispariții
misterioase ca de obicei. Familia Winkman şi-a reluat afacerile. Cum bătrânul Julius a intrat
la răcoare, acum totul a rămas pe umerii soției sale, Adelaide. Deși toată lumea se teme de
fiul lor, Leopold. Se spune că e mai rău decât tatăl său.
Încă o priveam încruntată pe Flo. Mi-l aduceam aminte pe tânărul Winkman ca pe o versiune
mai tânără și mai tăcută a tatălui său.
- Nu are cum, am spus eu. Are doar doisprezece ani.
- Asta nu te împiedică pe tine să te plimbi de parcă întreaga Londră ar fi a ta, nu-i așa? Ai
face bine să fii atentă, Carlyle. Familia Winkman se ascunde momentan, dar tu ești cea care l-
a trimis pe Julius la închisoare. Vor dori să se răzbune... Deci, împinse tava și își scutură
mâinile, îmi datorezi o pungă mare de lemn-dulce, Cubbins.
- Nicio problemă, răspunse el. Am notat. Numai că nu de asta am venit, Flo. E vorba de
focarul din Chelsea. Tu lucrezi pe malul de acolo. La câteva străzi distanță s-a dezlănțuit
iadul. Dar cum e fluviul? Ai observat ceva mai multă activitate?
Flo se ridică de unde era cocoțată și se întinse.
- Da, există o creștere a activității, mai ales pe partea sud-vestică. Străzile sunt pline. Am
văzut trei Umbre și o Ceață vorbitoare doar la o primă privire. Bineînțeles, fantomele nu se
apropie niciodată la mai mult de câțiva metri de Tamisa. Prea multă apă, nu-i așa?
George dădu ușor din cap, apoi din ce în ce mai repede, entuziasmat. Se uita la hartă.
- Da... da, e adevărat. Mulțumesc, Flo, ne-ai fost de mare ajutor. Auzi, poți să fii atentă la
malul fluviului pentru mine? Mai ales la partea sud-vestică. Vreau să știu dacă sunt tot acolo
cei mai mulți Vizitatori. Orice tipar observi, anunță-mă. O să primești o grămadă de lemn-
dulce în schimb, evident.
- Bine. Flo își aranjă hainele și își luă sacul din iută, pe care îl aruncă imediat pe umăr. Păi,
trebuie să fug. Ne auzim. Făcu doar câțiva pași și dispăru în ceața fluviului. Hei, Carlyle! se
auzi vocea ei. Nu-ți face griji pentru Locky. Chiar cred că te place. Au trecut optsprezece luni
și ești încă în viață.
M-am uitat după ea.
- Ce vrea să însemne asta?
Dar Flo dispăruse. Eu și George eram singuri.
- În locul tău, nu aș băga-o în seamă, spuse el. Îi place să te enerveze.
- Probabil.
- Îi place să se joace cu emoțiile tale, precum o pisică cu un șoarece.
- Mulțumesc, asta mă face să mă simt mult mai bine, am rostit, privindu-l pieziș. Cum se face
că nu face niciodată asta cu tine?
George se scărpină pe nas.
- Nu o face? Nu m-am gândit niciodată la asta.
 15

Lockwood se întoarse a doua zi dimineață din excursia lui prin Chelsea, după ce petrecuse
toată noaptea plimbându-se pe străzi singur, în tăcere. Părea plin de energie și uimit de
experiența pe care o trăise, ceea ce confirma ce văzuserăm din turn și ce ne spusese
inspectorul Barnes.
- Toată zona geme de activitate paranormală, spuse el. Nu sunt numai Vizitatorii, deși au
apărut foarte mulți. E vorba de întreaga atmosferă; parcă totul a fost deranjat. Toate senzațiile
pe care le căutăm de obicei sunt acolo, ca niște nori invizibili plutind pe străzi. Frig, miasmă,
frică. Te cuprind și tot ce poți să faci e să-ți scoți floreta. Stai în mijlocul drumului, inima îți
bate cu putere și aștepți atacul, apoi toate astea dispar. Nu mă miră că au pierdut atâția agenți
încercând să-și dea seama ce se întâmplă. Ce e acolo ar înnebuni pe oricine.
Văzuse multe spirite în depărtare, la ferestre, în grădini, în curțile magazinelor. Drumurile
erau curate, străbătute doar de agenți. La jumătatea străzii King’s Road ajutase niște agenți de
la Atkins şi Armstrong să scape de o Ceață vorbitoare; apoi, discutând cu unul din șefii de la
Tendy, care conducea patru operațiuni într-un parc, l-au condus pe Sydney Street, presupusul
epicentru al focarului. Nu i se păruse nici mai rău, nici mai bine decât în alte locuri.
- Dezgroapă toate cimitirele, spuse, și aruncă sare în pământ. Echipele lui Rotwell aduc
echipamentele. Nu am mai văzut niciodată așa ceva: arme care aruncă sare și lavandă. Nu
ajută la nimic. Sincer, nici noi nu cred că vom schimba ceva dacă nu descoperim ceva nou.
- Asta e treaba mea, spuse George. Și am deja o teorie, dar o să am nevoie de timp.
Îl primi. Din acel moment, George nu mai colaboră la niciun caz, dedicându-se cercetării. În
următoarele zile îl văzurăm foarte rar. L-am zărit o dată sau de două ori plecând de pe
Portland Row la răsărit, cu rucsacul plin de hârtii și ținând în brațe documentele pe care le
primise de la Kipps. Își petrecea timpul la Arhive și la bibliotecile din sud-vestul Londrei,
întorcându-se tocmai la apus. Vorbise din nou cu Flo Bones. Seara stătea singur în bucătărie
și scria notițe neclare pe faţa de masă pentru planuri. Nu prea ne vorbea despre ce făcea, dar
strălucirea din ochii lui revenise. Asta îmi spunea că era pe cale să descopere ceva.
În timp ce el muncea, noi am plecat din Chelsea. Lockwood s-a mai dus de câteva ori, dar nu
a rezolvat mare lucru, așa că am revenit la cazurile noastre obișnuite. Totuşi, nu am mai
lucrat la niciunul împreună. Eficientă, ca de obicei, Holly Munro ne împărțea cazurile în mod
egal și ne organiza clienții și agenda.
Holly fusese angajată pentru a ne oferi o pauză și pentru a ne ajuta să lucrăm mai bine ca
echipă. În mod ciudat, acum eram mai ocupați și mai divizați ca niciodată. Nu știu cum se
făcea, dar eu și Lockwood nu mergeam niciodată în aceeași direcție și nici nu plecam în
același timp. Ne trezeam la ore diferite. Când ne întâlneam acasă, secretara noastră era și ea
acolo, zâmbind la fel ca întotdeauna. De la dezastrul din cazul Urmelor Însângerate nu prea
am mai rămas singuri, iar Lockwood părea să fie mulțumit de situație.
Nu credeam că mai e supărat. Într-un fel, aș fi preferat să fie. Doar părea să se distanțeze de
mine și să se ascundă în spatele indiferenței lui. Era mereu politicos, îmi răspundea la
întrebări și mă întreba cum mă descurc, dar în rest mă ignora. Rana de la cap i se vindecase; îi
rămăsese doar o cicatrice mică. Știam că e un semn al incompetenței și al eșecului meu și de
fiecare dată când o vedeam simțeam o durere în suflet.
Nu mă puteam abține să fiu supărată. Da, îl pusesem pe el și pe ceilalți în pericol; o dădusem
în bară, nu puteam să neg. Totuşi, asta nu era o scuză ca să se închidă în el. Tăcerea era
răspunsul lui. Probabil că era așa de la moartea Jessicăi.
„Fratele ei mai mic nu a fost capabil să oprească atacul...”
Exact: sora lui. Ne spusese ceva despre ea, dar nu suficient. Încă nu știam ce se petrecuse în
camera aceea. Și, fără confesiunea lui, nu aveam cum să aflu.
Adică, nu era imposibil. Puteam să aflu. Aveam Talente care mă puteau ajuta. Mergând pe
hol, mă uitam deseori la ușă, plină de frustrare.

Trecu o săptămână. George muncea în continuare, Holly se ocupa de organizare, iar craniul
făcea aceleași comentarii nepoliticoase. Eu și Lockwood ne vedeam fiecare de drumul nostru.
Afişe imense începuseră să apară la fiecare stație de metrou, anunțând carnavalul: cele
argintii și sobre erau ale agenției Fittes și ne invitau să „revendicăm noaptea” ; cele
strălucitoare erau ale celor de la Rotwell și reprezentau un leu desenat care înhăța o fantomă
și ținea un hotdog într-una dintre labe. Între timp, manifestațiile din Chelsea se accentuau în
fiecare zi, protestatarii și poliția se luptau, oamenii erau răniți și se foloseau tunurile cu apă.
Noaptea marii festivități se apropia, dar atmosfera era la fel de tensionată și de întunecată ca
şi până atunci.
Inițial, Lockwood nu fusese hotărât dacă să participe sau nu la paradă. Era supărat că nu
fusese invitat să ia parte la procesiunea agențiilor. Totuşi, spre surprinderea noastră, a primit
o invitație specială. Doamna Wintergarden, care se bucura acum de casa ei luxoasă, lipsită de
fantome, era unul dintre VIP-urile invitate la procesiune. Iar ea ne-a invitat pe noi.
Lockwood nu a putut rezista perspectivei unei poziții atât de importante. În după-amiaza
marelui eveniment, toți patru am traversat Londra către mausoleul familiei Fittes, de unde
avea să înceapă carnavalul.
Da, exact. Toți patru. Holly Munro a venit cu noi.
Mausoleul se afla pe partea estică a Strand Street. Ocupa o insulă în mijlocul străzii. Acolo se
înălţase cândva o biserică, dar fusese bombardată în timpul războiului, fiind înlocuită de
construcția care adăpostea rămășițele Marissei Fittes. Pe partea vestică, doi stâlpi
impresionanți încadrau intrarea care era față în față cu locuinţa familiei Fittes. Deasupra
stâlpilor se afla emblema familiei, un unicorn nobil. Ușile impresionante din bronz conduceau
spre interiorul care, în anumite zile, era deschis publicului.
Începu să se întunece, dar carnavalul era o demonstrație îndrăzneață și existau multe asigurări
la vedere. Lămpi contra fantomelor erau agățate pe cablurile aflate deasupra străzilor.
Levănțica ardea în colțuri.
Și mai sus, o floretă gonflabilă imensă, argintie, strălucitoare, de mărimea unui autobuz,
dansa în bătaia vântului. Intrările spre Podul Waterloo și Aldwych erau înțesate de standuri și
de spectacole mai mici. Tarabele „Împușcă fantoma” erau lipite de Tiribombele Strigoi, în
care mâini mecanice învârteau oamenii în aer. Caruselele aveau fantome din carton, iar
standurile vindeau vată pe băț care arăta ca pânzele de păianjen; peste tot erau dulciuri în
formă de cranii, de oase și de ectoplasmă. La fel ca în cazul bâlciurilor obișnuite, adulții erau
cei mai entuziaşti clienți. În seara asta erau protejați; în seara asta, străzile centrale erau
acoperite de sare și de lavandă, făcând din această zonă a Londrei un loc care putea fi
explorat în siguranță. Femei și bărbați, mai tineri sau mai în vârstă, treceau pe lângă noi
încântați de eveniment și de pericolul reprezentat de acesta. Simțeam câtă nevoie aveau să-și
transforme fricile în ceva copilăresc, neamenințător.
Stăteam într-un colț, cu mâinile pe mânerele floretelor, văzând cum totul se mișcă în viteză.
- Adulții par fericiți, spuse Lockwood. Nu vă simțiți bătrâni câteodată?
- Ba da, răspunse George. Dar, dacă tot suntem aici...
Lockwood încuviință.
- Da, aș vrea o înghețată.
- Mă duc eu să cumpăr, am spus; standul era chiar vizavi. Holly? Ce vrei? Ceva cu aromă de
humus sau de linte?
Avea părul prins sub pălărie, iar chipul îi ieșea în evidență. Purta haina care semăna cu a lui
Lockwood și, spre iritarea mea, avea și o floretă.
- Surprinzător, vreau una cu ciocolată. E o ocazie specială.
- Ah, credeam că mănânci sănătos.
M-am dus spre stand și m-am așezat la coadă.
În spatele mausoleului am văzut procesiunea care aștepta: un rând de care alegorice, decorate
în culorile agențiilor. Pe unele dintre ele se vedeau logouri imense. Erau efigii uriaşe de șase
metri înălțime. Lângă ele, agenți tineri erau pregătiți să arunce dulciuri și pliante către
mulțime. Erau și câteva scene unde grupuri de actori urmau să recreeze evenimente istorice.
În față se afla cel mai mare car alegoric, colorat în roșu și argintiu, culorile celor mai
importante agenții. Deasupra pluteau două baloane cu heliu, un unicorn și un leu, simbolurile
celor de la Fittes, respectiv Rotwell. Se vedeau scaunele pe care urmau să stea Penelope
Fittes și Steve Rotwell.
- Domnișoară Carlyle? Lucy Carlyle?
- Da?
Vocea abia se auzi prin mulțime și nu am recunoscut-o. Și nici nu am putut să văd prea bine
persoana mică și scundă, înfofolită în haina de blană și pălăria care îi ascundeau înfățișarea.
Purta pantaloni din catifea, iar în picioare avea o pereche de ghete din piele de calitate. Am
întrezărit bastonul deschis la culoare pe care îl ținea în mâna acoperită de bijuterii; apoi,
brusc, își dădu capul pe spate și am putut să-i văd fața. Era un băiețel cu o gură mare și obraji
bucălați. Șuvițe de păr brunet i se vedeau pe la tâmple. Mă privea cu ochi albaștri, reci, ca
niște cioburi de cristal.
L-am recunoscut imediat. Exista o singură persoană cu asemenea trăsături. De fapt, două, dar
cea mai în vârstă avea pielea mai închisă la culoare, avea mai mult păr și era la închisoare.
Cealaltă persoană era Julius Winkman, un interlop. Iar acesta era fiul lui, Leopold.
- Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Winkman?
Asta ar fi trebuit să spun. Dar eram atât de surprinsă, încât am rămas cu gura căscată, fără să
scot un sunet.
George apăru imediat lângă mine.
- Cu ce te putem ajuta? întrebă George.
- Am un mesaj, spuse băiatul. Tatăl meu vă transmite salutări și spune că vă veți revedea în
curând.
- Mă îndoiesc, am zis. Tatăl tău a fost condamnat la douăzeci de ani, nu-i așa?
Leopold Winkman zâmbi.
- Avem metodele noastre, după cum veți afla în curând. Între timp, poftiți, domnișoară
Carlyle.
Scoase mâna și mă împunse în capul pieptului cu capătul bastonului. Am rămas fără aer; mă
chinuiam să respir și m-am aplecat. Leopold Winkman se întoarse și dădu să plece. George
își scoase floreta și o băgă între picioarele lui Leopold, care se împiedică și căzu în mulțime,
dând peste trei bărbați care își vărsară băuturile peste soțiile și iubitele lor. Se iscă o
altercație, iar Leopold încercă să scape, dar fără succes. Când țipetele lui dispărură în
mulțime, George mă ajută să mă ridic și trecurăm strada.
- Sunt bine, am spus, frecându-mi burta. Mulțumesc, George. Nu trebuie să-ți faci griji pentru
mine.
- Ah, e în regulă.
- Fir-ar, nu am cumpărat înghețata.
Dar nu conta. Când ne-am întors, Lockwood se uita la ceas.
- Ar trebui să mergem la locurile noastre, spuse el. Timpul zboară. Wintergarden nu ar vrea
să întârziem.
Ne conduse printre standuri, pe sub umbra mausoleului, unde ofițeri înarmați se uitară la lista
de invitați și ne lăsară să trecem. Deasupra noastră pluteau baloane gigantice și motoarele
accelerau. Am mers prin fumul de petrol.
Doamna Wintergarden ne spusese că era o persoană importantă și, ca de obicei, nu mințise.
S-a dovedit că stătea pe primul și cel mai mare car alegoric, al VIP-urilor. Am urcat pe o
pasarelă spre o platformă din lemn fixată într-o remorcă. Steagurile fluturau pe stâlpii de
deasupra, iar pe fiecare parte erau lei și unicorni din plastic, precum santinele aşezate pe
zidurile unui castel. Rânduri de scaune erau deja ocupate de bărbați în haine scumpe, închise
la culoare, și femei îmbrăcate gros. Membrii mai tineri ai agențiilor Fittes și Rotwell mergeau
printre ei, oferindu-le vin fiert și prăjituri. Doamna Wintergarden ne văzu, ne salută cu
superioritate, apoi nu ne mai băgă în seamă.
Eu, Lockwood și George am rămas în spate, neștiind unde să ne așezăm, dar Holly Munro
părea entuziasmată. Își aranjă haina şi pălăria și se strecură printre scaune, salutând pe toată
lumea. Părea să fie în elementul ei. Când ajunse în față, se uită după noi și ne chemă la ea.
Când am ajuns la ea, deja vorbea cu unii dintre cei mai importanți oameni de acolo, printre ei
liderii celor două agenții, Penelope Fittes și Steve Rotwell.
O cunoșteam deja pe domnișoara Fittes și ne înțelegeam bine, deși nu eram foarte apropiați.
O femeie superbă, căreia nu-i puteai ghici vârsta, care emana frumusețe și putere. Purta un
palton lung, alb; gulerul și manșetele erau din blană albă. Își aranjase părul lung, brunet, și îl
prinsese cu o banderolă argintie. Ne salută călduros, spre deosebire de bărbatul de lângă ea,
Steve Rotwell, președintele Agenției Rotwell.
Era prima dată când îl vedeam în realitate. Era un bărbat înalt, solid și destul de atrăgător.
Avea o mandibulă proeminentă, era proaspăt bărbierit și avea ochii de un verde neobișnuit.
Părul blond începuse să-i încărunțească în spatele urechilor. Ne salută dând din cap, cu
privirea în altă parte.
- O seară minunată, spuse Lockwood.
- Da. O încercare remarcabilă de a distra oamenii.
Penelope Fittes își strânse haina mai tare în jurul gâtului.
- A fost ideea lui Steve.
Domnul Rotwell mârâi.
- Prăjituri și carnaval, spuse. Toată lumea e fericită.
Își mută privirea și se uită la ceas.
Domnișoara Fittes zâmbi în spatele lui. Ai fi putut să bănuiești că era nerăbdătoare ca
procesiunea să înceapă, dar era mult prea educată ca s-o arate.
- Și cum se descurcă Lockwood şi Asociaţii?
- Încercăm să ieșim în evidență, răspunse Lockwood.
- Am auzit despre ce ați făcut pentru Fiona Wintergarden. Felicitări.
- Eu sunt ocupat cu nişte cercetări, interveni George. Vreau să realizez lucruri mărețe. Sper să
mă alătur Clubului Orfeu într-o zi. Ați auzit despre el? întrebă uitându-se la ea.
Penelope Fittes ezită, apoi zâmbi larg.
- Bineînțeles.
- Eu nu cred că am auzit, recunoscu Lockwood. Despre ce e vorba?
- Este o asociație liberă, spuse domnișoara Fittes. Industriași care încearcă să înțeleagă cum
funcționează Problema. Eu le încurajez munca. Cine știe ce am putea descoperi dacă ne
folosim ingeniozitatea? Ne-ar plăcea să vă avem alături de noi într-o zi, domnule Cubbins.
- Mulțumesc, deși nu sunt sigur că sunt suficient de inteligent.
Râse plăcut.
- Acum, domnule Lockwood, trebuie să-l cunoașteți pe unul dintre asociații mei. Dânsul este
Sir Rupert Gale.
Persoana de lângă ea se sprijinea de balustrada de la marginea platformei. Când se întoarse,
am văzut că era un bărbat cu părul blond, tuns scurt pe margini și la spate, dar lung în față.
Avea o mustață îngrijită, buze pline și ochii de un albastru-deschis. Avea obrajii roșii din
cauza frigului. Își mută bastonul în mâna stângă, pentru a da mâna cu Lockwood.
- Sir Rupert, vorbi Lockwood calm, fără să dea de înțeles că îl mai întâlnise înainte.
Ultima dată când îl văzuserăm ne urmărise pe o rigolă, până pe acoperișul unei clădiri,
mânuind cu pricepere o sabie ascunsă în baston. Colecționa artefacte interzise și tocmai îi
furaserăm unul foarte important după licitația lui Winkman de pe piața neagră. E adevărat că
purtaserăm cagule și că săriserăm în râu ca să scăpăm de el, dar nu ne mințeam singuri.
Aflase că noi am fost. Și el ne cunoștea.
- Încântat, îl apucă el pe Lockwood în strânsoare. Ne-am mai întâlnit cumva?
- Nu cred, răspunse Lockwood. Sunt sigur că mi-aș aduce aminte.
- Problema este, spuse Sir Rupert Gale, că îmi aduc aminte fețe. Nu le uit niciodată. Chiar și
părți ale feței. Chiar și bărbii.
- Există zeci de oameni la fel de urâți ca mine.
Lockwood îl ținu strâns de mână și îl privi la fel de rece.
- Sir Rupert este un bun prieten al Agenției Fittes, spuse Penelope. Tatăl său a ajutat-o pe
bunica mea, acum multă vreme. Antrenează noii recruți în lupta cu săbiile și în artele
marțiale.
- Mi-ar plăcea să vă fac o demonstrație, rosti Sir Rupert şi îi dădu drumul. Ar trebui să
discutăm într-o zi despre afacerea dumneavoastră și despre a mea.
Lockwood zâmbi ușor.
- Oricând doriți.
Se auzi un claxon. Penelope Fittes se duse în fața platformei. Cineva ne dădu niște băuturi
calde. Artificiile explodau deasupra străzilor. Carul începu să se miște.
- Ai fost cam îndrăzneț când ai întrebat despre Clubul Orfeu, George, i-am șoptit.
- Ba nu, se încruntă George. Nu a avut nicio problemă cu asta, nu-i așa? M-a cam surprins.
Credeam că e un secret.
Se aşeză pe un scaun; Holly Munro vorbea cu membrii Agenției Rotwell. Eu și Lockwood
rămaserăm în picioare, privind mulțimea.
Convoiul înainta pe mijlocul drumului, lăsând în urmă un fum cu miros de lavandă. Din boxe
se auzea muzică patriotică. Domnișoara Fittes și domnul Rotwell făceau cu mâna. În spatele
nostru era primul car de teatru, unde actorii îmbrăcați în costume vechi vânau fantome printre
ruinele din polistiren în bătaia tobelor. Agenții aruncau dulciuri și alte lucruri spre mulțimea
care sărea să le prindă.
„Prăjituri și carnaval”, spusese Steve Rotwell. „Toată lumea e fericită.”
Dar oare așa era? Mie mi se părea că prin mulțime circulau valuri de energie electrică. Nu era
haosul la care te-ai fi așteptat. Dincolo de urale se auzeau şi alte zgomote: șuierături și
murmure care se loveau de troncănitul roților. Chipuri palide ne priveau de dincolo de fum.
Și Lockwood simțise.
- Urmează necazuri, șopti el. Nimic nu e aşa cum ar trebui să fie. Carnavalul îl înțeleg, dar
parada asta e ciudată. Nu știu pe cine încearcă să convingă. Mă simt stânjenit și expus aici,
sus.
- E jalnic, am confirmat. Uită-te la idioții ăia care țopăie pe carul din spate. Și cel mai rău
lucru e că ne mișcăm foarte încet. O să dureze ore întregi.
Dar nu fu așa. Călătoria noastră se dovedi a fi una scurtă.
Ajunsesem la jumătatea cartierului Strand, nu departe de stația Charing Cross și de casa
familiei Fittes, când mulțimea rupse cordonul și o luă la goană spre stradă. Camionul se opri.
Unul dintre agenți luă un tub cu dulciuri și le aruncă în aer: le-am urmărit cum cad, ca
picăturile de ploaie. Apoi, altceva zbură prin aer, mare și strălucind difuz. Ateriză pe unul din
carurile alegorice din apropiere și se auzi o trosnitură, de parcă s-ar fi spart ceva din sticlă.
Inițial am crezut că era una din lămpile contra fantomelor de deasupra noastră; că s-a rupt
vreun cablu. Apoi am simțit un val de frig, o frică paralizantă și mi-am dat seama ce se
întâmpla, dar încă eram înlemnită când Vizitatorul a apărut în fața mea.
 16

Era o chestie difuză, încovoiată și subțire. În jurul ei pluteau niște zdrențe gălbui, aproape
transparente. Deși silueta ei era clară, interiorul clocotea ca laptele în oală. Am întrezărit părți
ale cutiei toracice, ale coloanei șerpuite, ale pielii și ale tendoanelor, care apăreau și
dispăreau. Ținea capul plecat și își acoperea fața cu mâinile, de parcă i-ar fost frică să ne
vadă.
Aceia dintre noi care erau suficient de tineri, aceia care o văzuserăm, ne scoseserăm deja
floretele înainte să aterizeze a doua bombă-fantomă. Adică eu, Lockwood și George; Holly
Munro, uitându-se la noi, încă se chinuia să o scoată pe-a ei. Agenții mai tineri ai Agenției
Fittes, cei care nu aruncau dulciuri, azvârliseră tăvile cu băuturi și duseseră mâinile la curea,
dar adulții erau orbi; chiar și cei de lângă se uitau prin Apariţie, aranjându-și gulerele de
parcă le-ar fi fost frig.
Se auzi încă un zgomot de sticlă spartă; apăru un alt Vizitator, în fața carului. Alte bombe-
fantomă aterizară în mulțime. Țipetele se auziră în același timp.
Eu și Lockwood înaintarăm; George ne urmă. Sir Rupert Gale reacționă și el. Își trase sabia
din baston. Deasupra noastră, Penelope Fittes și Steve Rotwell se întoarseră, auzind țipetele
mulțimii.
Prima fantomă se mișcă. Capul i se roti mai mult decât era normal; zbură în spate, prin cel
mai apropiat scaun, direct prin persoana care era așezată acolo, o femeie scundă și grasă.
Aceasta își dădu ochii peste cap, mâinile începură să i se miște spasmodic, apoi căzu la
pământ fără niciun sunet.
- Avem nevoie de doctori! strigă Lockwood.
Un val de teamă cuprinse toată mulțimea; oamenii își aruncau scaunele pe spate și alergau de
colo-colo, prea proști ca să-și asculte simțurile. Deși erau în vârstă, senzațiile slabe i-ar fi
putut ajuta să se ferească și să rămână în viață.
Vizitatorul se mișcă haotic, ascunzându-și capul de parcă ar fi avut dureri. Doi bărbați se
prăbușiră când îi atinse; oamenii căzură peste alții, iar panica se intensifică. Eram aproape de
ea. Mi-am ridicat sabia. Un agent de la Rotwell apăru în fața mea, ținând în mână o torţă cu
magneziu.
- Nu! Nu aici! am țipat. O să...
Dar era prea târziu. O aruncă. Făclia trecu pe lângă fantomă, se lovi de un scaun și explodă la
marginea platformei. Bucățile de lemn se împrăștiară în aer; focul grecesc se năpusti asupra
mulțimii. Platforma cedă. O bucată întreagă se prăbuși ca o stâncă, aruncând trei oameni,
printre care și pe domnișoara Wintergarden, pe strada de dedesubt. Sir Rupert Green, lovit de
suflul exploziei, fu aruncat la margine și se ținea de scândurile rupte. George reuși să scape
nevătămat; ajunse la fantomă și îi trasă silueta cu floreta, încercând să o împiedice să mai
atingă alți oameni.
Vizitatorul fusese atins de pilitura de fier, dar nici lămpile contra fantomelor de deasupra nu
păreau să ajute. Ectoplasma sărea în toate direcțiile. Apariţia se feri de lama lui George și își
luă mâinile de pe față. Nu avea nicio trăsătură. Nu avea ochi, nici nas, doar o gură
triunghiulară.
În fața platformei, Penelope Fittes și Steve Rotwell reușiseră să supraviețuiască. Rotwell își
scoase sabia, mai lungă și mai groasă decât o floretă normală. Domnișoara Fittes își scosese
banderola și își desfăcuse părul. Banderola avea forma unei semiluni și era făcută din argint.
O ținea ca pe un cuțit.
Rotwell sări jos, printre scaune, dând unul la o parte. Se duse către Vizitator, o Fantasmă pe
care câțiva agenți reușiseră să o încolțească. Holly Munro începuse să conducă lumea spre
unul din colțurile platformei. Ajunse la femeia căzută și se aplecă lângă ea.
Lockwood mă apucă de braț.
- Lasă fantomele! strigă el. Bombele! De unde au venit bombele?
O femei se lovi de mine. Am înjurat și am împins-o. Am sărit pe un scaun, m-am întors și m-
am uitat spre stradă. Erau și acolo Vizitatori, licărind în lumina lămpilor contra fantomelor. În
jurul lor, mulțimea se apleca și se târa în toate direcțiile.
- Nu văd nimic, am spus. E un adevărat măcel..
Lockwood era lângă mine.
- Bombele nu au fost aruncate din mulțime. Deasupra noastră... Verifică ferestrele.
M-am uitat la toate clădirile din jur. Rânduri de ferestre, complet goale, identice... Nu-mi
puteam da seama ce se ascundea înăuntru.
- Nimic...
- Crede-mă, Luce. Cine a făcut asta e undeva ac...
Acolo! Două ferestre își schimbară forma. Apărură două pete negre. Două siluete săriră de la
fereastra primului etaj, aflat exact deasupra, și aterizară pe platformă. Se auziră două bufnituri
de bocanci.
Numai eu și Lockwood le văzurăm; restul se uitau după fantome. Pentru o clipă, l-am văzut
clar pe bărbatul de lângă mine. Purta adidași negri, blugi decolorați și un hanorac negru. Purta
cagulă, dar i-am văzut dinții albi. Într-o mână avea floreta, iar în cealaltă o armă. Pe piept
avea legată o curea cu dispozitive ciudate. Păreau a fi niște batoane, precum cele pe care le
folosesc atleții la ştafetă, care aveau în capăt globuri din sticlă. O lumină palidă se învârtea în
ele. Știam ce conțineau.
L-am văzut doar pentru o clipă; apoi, a dispărut alături de celălalt bărbat. S-au dus în fața
carului, unde Penelope Fittes stătea în haina ei albă, cu pumnalul ei curbat.
Eu și Lockwood am fugit după ei, dar eram prea departe.
Când se apropiară de ea, cel din față ridică arma.
Lockwood își aruncă floreta, cu putere și orizontal, ca pe o suliță; îl lovi în braț și arma căzu.
Apoi, am ajuns deasupra lui, lovind în stânga și în dreapta. Îmi para toate loviturile cu mișcări
defensive. Asta îmi spunea că avea pregătire de agent.
Celălalt bărbat ne ignoră. Fugi spre Penelope Fittes și își băgă mâna în buzunarul hainei.
Acum, și el avea în mână ceva mic și negru.
Domnișoara Fittes îl văzu. Făcu ochii mari. Se dădu în spate, spre balustradă.
Marginile carului erau decorate cu lei și unicorni din plastic. Lockwood apucă un unicorn și îl
rupse de pe stâlp.
Atacatorul își îndreptă arma către țintă...
Lockwood sări înainte, învârtind unicornul în fața lui.
Se auziră două explozii, apoi două bufnituri, atât de aproape unele de altele, încât sunetul lor
se contopi. Unicornul zbură din mâna lui Lockwood și am zărit două găuri rotunde în gâtul
lui.
Acum, bărbatul cu care mă luptam folosea mai multă forță; loviturile de sabie deveniseră mai
rapide. Loviturile lui făcură ca floreta să-mi tremure în mână.
Se opri brusc și se uită în jos, șocat. Vârful unei săbii ieșea prin pieptul lui.
Bărbatul se legănă și căzu pe o parte. În spatele lui, domnul Rotwell își smulse sabia.
Celălalt atacator se întoarse către Lockwood. Din partea opusă, Sir Rupert Gale începu însă
să alerge, cu sabia în mână. Bărbatul se opri, trase un foc în direcţia lui Sir Rupert, dar rată.
Sări și începu să se îndepărteze de platformă.
Lockwood își ridică floreta.
- Îl putem prinde, Luce! țipă el. Haide!
Am alergat pe platforma aproape goală. Am trecut pe lângă George, care distrugea
Vizitatorul cu sare și fier; pe lângă Holly, care se ocupa de cei răniți. A doua fantomă
dispăruse mulțumită agenților de la Rotwell. Domnul Rotwell și domnișoara Fittes rămaseră
în urmă.
Bărbatul în negru ajunse la capătul camionului, făcu o săritură impresionantă și ateriză pe
cabina celuilalt vehicul. Lockwood sări după el, iar eu l-am urmat după o clipă.
Tropăitul bocancilor se auzi pe acoperișul cabinei. Apoi, bărbatul coborî pe carul de
spectacol, fugind printre actorii care țipau. Atacatorul își roti sabia și trase un foc în aer.
Femei și bărbați începură să alerge, sărind din carul alegoric peste mulțimea de pe stradă.
Bărbatul se întoarse şi își îndreptă arma spre noi, dar nu trase. O aruncă spre o arcadă din
spumă. Lockwood fugi pe-o parte, iar eu pe cealaltă. Bărbatul căzu printre noi, lovind un
actor.
Fugi spre următorul car, al Agenției Dullop şi Tweed. Atacatorul aruncă o torţă care explodă
lângă bufnița imensă din pastă de hârtie a carului alegoric. Formă o gaură și particule aprinse
începură să cadă peste noi.
Eu și Lockwood nu ne-am oprit. Ne-am ferit, ne-am curățat de particulele fierbinți și am
continuat să fugim.
Următorul car era al Agenției Rotwell și era suficient de aproape încât bărbatul să poată sări.
Aici erau împrăștiate grămezi de lei din pluș, sucuri Rotwell și alte cadouri care trebuiau
oferite mulțimii. Agenții responsabili de asta dispăruseră. Bărbatul în negru alunecă pe jucării
și sticle; înjură, se întoarse și aruncă o bombă-fantomă. Apăru o siluetă zveltă pe care am
distrus-o imediat cu două tăieturi concomitente.
Aproape că îl prinseserăm din urmă. Eram atât de aproape, încât îi auzeam respirația. Ajunse
în capătul carului. Dincolo era un gol. Era imposibil să sară. Celălalt car era la câţiva metri
distanță.
- L-am prins, spuse Lockwood.
Dar acolo, în capătul camionului, se afla leul Rotwell, un balon cu heliu gigantic. Bărbatul în
negru tăie frânghia care îl ţinea legat și se prinse de el când începu să zboare. Fu ridicat în
aer, deasupra cartierului Strand. Își aruncă sabia și se ținu cu ambele mâini.
Eu și Lockwood ne-am izbit de marginea camionului.
Lockwood expiră.
- La naiba! Nu cred că pot să fac așa ceva.
- Vântul îl duce spre fluviu.
- Ai dreptate. Haide!
Am alergat pe stradă printre standurile abandonate. Cu doar câteva minute în urmă, locul
acela fusese înţesat de oameni. Acum, era doar un câmp de pălării și de lavandă, de amulete
și de pantofi abandonați. Eu și Lockwood am continuat să alergăm, unul lângă altul.
M-am uitat la el: ochii îi străluceau, avea chipul serios și picioarele lui se mișcau în același
ritm cu ale mele. Eram perfect coordonați. În momentul acela, lumea din jurul nostru dispăru.
Tensiunea și neînțelegerile dispărură şi ele. Totul era simplu. Eram doar noi, împreună,
alergând după un leu imens din heliu pe străzile Londrei. Totul era așa cum ar fi trebuit să fie.
Poate că și Lockwood se gândea la același lucru. Mi-a zâmbit; i-am zâmbit și eu. Am simțit
cum mă cuprinde bucuria. Era ca și cum ultimele săptămâni nu s-ar fi întâmplat. Voiam să
dureze și să dureze...
- Sper că nu întrerup nimic.
Alergând în același ritm cu noi, apăru Sir Rupert Gale, la fel de politicos ca întotdeauna.
- Bună seara.
Nu aș fi vrut să-i răspund, dar politețea lui era contagioasă.
- Băiatul ăsta e insistent, nu-i așa?
Sir Rupert dădu din cap în direcția bărbatului care plutea deasupra noastră. Leul fusese prins
în briza curenților și se legăna periculos, dintr-o parte în alta. Bărbatul se lovi de un perete.
- Jur că aproape că mi-aș dori să scape.
- E greu să vă scape cineva, spuse Lockwood. Cred că numai cei foarte pricepuți reușesc să o
facă.
- Ha, ha! Da! Sir Rupert Gale zâmbi în timp ce alerga. Va ajunge deasupra fluviului. Dacă aș
fi avut pistolul la mine aș fi putut să încerc să lovesc balonul. Nu e atât de sus încât să-l
omoare căderea.
Nu avea arma, iar noi nu puteam alerga suficient de repede. Leul pluti deasupra podului şi,
pentru o clipă, fu scăldat în lumina plăcută a felinarelor de pe parapet, părând un uriaş glob
dintr-un brad de Crăciun. L-am văzut pe bărbat cum se ținea disperat de el, având cagula încă
pe față, dar cu hainele ridicate, astfel că îi puteam vedea pielea albă de dedesubt. Vântul
puternic îl luă; leul se răsuci. Credeam că va veni spre noi. Apoi, fu atras spre mijlocul
fluviului, iar bărbatul nu mai putu să se țină și căzu de la zece, doisprezece metri înălțime, în
Tamisa.
Am alergat spre balustradă, dar nu am văzut nimic
- Mort și înecat, presupun, spuse Lockwood.
Sir Rupert încuviință.
- Aşa ai crede. Dar noi știm cum stau lucrurile, rosti el şi bătu cu degetele în balustradă.
Am făcut un pas înapoi.
- Cine erau? am întrebat.
- Probabil dușmani ai agențiilor Fittes și Rotwell, spuse Lockwood. Oricum, acesta e mort.
- Da.
Sir Rupert Gale bătu cu degetele în piatră încă o dată.
Se depărtă de margine și, cu o mișcare rapidă, își ridică floreta și îl împunse pe Lockwood pe-
o parte. Fu atât de iute, încât nu am apucat să-mi dau seama ce se întâmpla. La fel de rapid fu
și Lockwood, care blocă atacul cu mânerul propriei florete. Pentru o clipă, vârful rămase
prins în frunzele din metal. Am văzut pe chipurile lor efortul depus și mi-am dat seama cât de
aproape fusese să-i străpungă cutia toracică. I-ar fi pătruns plămânii și inima. Apoi, bărbatul
sări înapoi și își eliberă sabia. Ochii îi străluceau; se balansă ușor pe vârfuri.
- Ești rapid, spuse el. Felicitări.
- Și dumneavoastră. Lockwood se întoarse cu fața spre el și își mișcă încheietura de parcă l-ar
fi durut. Bineînțeles, eu nu atac niciodată din spate.
- Nu chiar din spate, domnule Lockwood. V-am oferit o șansă echitabilă și v-ați descurcat
onorabil. Sir Rupert își trecu o mână prin păr. Se pare că dușmanii noștri comuni au dispărut,
spuse el, dar noi suntem aici, singuri. Nu e momentul perfect pentru a ne rezolva disputa?
- Hei, am spus. Cum adică e singur? Sunt și eu aici.
- Nu-ți face griji, Luce, rosti Lockwood; își dădu într-o parte haina și își scoase floreta. Deci,
Sir Rupert? Haideți!
- Nu puteți face asta! am strigat. Vor exista martori. Ceilalți vor ajunge aici în cinci minute...
- Domnișoară Carlyle, spuse Sir Rupert Gale, nu avem nevoie decât de câteva secunde.
Lockwood zâmbi sec.
- Exact asta voiam și eu să spun.
Se auziră țipete și apărură razele de lumină ale unor lanterne. Pe pod venea George, însoțit de
agenți Fittes și Rotwell. Lockwood și Sir Rupert Gale se opriră să se uite la ei. Apoi, Sir
Rupert își puse floreta înapoi în teacă.
- Iar acum suntem amândoi eroi, spuse el. Ce experiență! Ce seară minunată!
Ne-a zâmbit şi i-am zâmbit și noi. Crocodilii nu ar fi putut zâmbi mai frumos decât noi. Am
rămas pe loc, așteptând, și la scurt timp am fost înconjurați. Întrebările și felicitările nu au
întârziat să apară.
 17

Anumite lucruri au devenit clare în perioada care a urmat atacului de la carnaval. Altele nu.
În mod uimitor, doar o singură persoană și-a pierdut viața: atacatorul ucis de domnul Rotwell.
Corpul celuilalt, în ciuda eforturilor poliției (și ale vânătorilor de relicve), care a căutat pe
malul Tamisei a doua zi, nu a fost găsit. Deși pare imposibil, exista șansa să fi scăpat.
La câteva minute după atac, cartierul Strand a fost izolat, iar parada a fost abandonată.
Doisprezece oameni, opt din mulțime și patru de pe carul alegoric al agențiilor Fittes și
Rotwell, fuseseră atinși de fantome. Toți au fost tratați pe loc de medicii care erau prezenți la
paradă. Datorită vitezei de reacție, toți au supraviețuit, inclusiv femeia care a fost atinsă
prima. Reușise să rămână în viață datorită unei injecții cu adrenalină administrată de Holly
Munro.
George reușise să distrugă singur prima fantomă. După ce o înconjurase cu fier, căutase pe
toată suprafața platformei până găsise cioburile din locul unde căzuse bomba. Acolo
descoperise o bucată de mandibulă și doi dinți maronii. După ce le învelise în argint,
Vizitatorul dispăruse. Ceilalți agenți mai descoperiseră cinci alte Surse împrăștiate printre
resturile carelor alegorice.
Penelope Fittes nu a fost rănită. Steve Rotwell își luxase încheietura când și-a ajutat unul
dintre agenți să distrugă al doilea Vizitator. A doua zi, cei doi lideri au apărut pe prima
pagină a ziarului The Times, brațul lui Rotwell fiind înfășurat într-un bandaj cu monogramă.
În mod surprinzător, deși a avut un final dezastruos, carnavalul a fost un succes, cel puțin din
punctul de vedere al autorităților. Șocul atacului îi făcuse pe locuitorii Londrei să se trezească
la realitate. Poate că era vorba de natura umană a atentatului. Poate că era indignarea legată
de pericolul în care fuseseră domnișoara Fittes și domnul Rotwell. În ciuda situației actuale,
aceștia erau idoli, reprezentanții celor mai importante agenții care asiguraseră siguranța
populației în ultimii cincizeci de ani. După seara aceea, protestele din Chelsea aproape că se
încheiaseră. DCCAP și agențiile lui au putut să-și vadă liniștite de treabă.
Un alt rezultat imediat al evenimentelor a fost că agenția Lockwood şi Asociaţii a devenit
celebră. O fotografie cu Lockwood din timpul atacului a apărut pe pagina a treia a ziarului
The Times și în alte câteva ziare. Fusese prins în timpul unei sărituri, între două care
alegorice, cu haina plutind în jurul lui, părul zburându-i pe spate și ținând sabia atât de
degajat, încât părea că nu o atinge. Era lumină și întuneric, fragil și dinamic precum o pasăre.
- Pe asta sigur o pun în album, spuse George.
Stăteam în sufragerie cu paharele în mână și sticlele de limonadă pe masă. Făcuserăm focul și
trăseserăm draperiile pentru a bloca lumina zilei. Între noi tronau grămezi de ziare mototolite
pe care le citiserăm și le dăduserăm deoparte; părea că vechile noastre obiceiuri reveniseră.
Holly Munro fusese mult prea ocupată ca să-și facă griji pentru asta. Își petrecuse toată ziua
răspunzând la telefoane. Acum era cu noi, ținând pe genunchi dosarul cu toate cazurile
noastre. Pe dulap, craniul din borcan se uita la scena fericită.
- Nu țin neapărat, George, spuse Lockwood, luând o gură din pahar. Dar dacă tot faci asta, să
știi că fotografia din ziarul Guardian are cea mai bună rezoluție. Și nu au tăiat haina, cum au
făcut cei de la The Times. În plus, se vede și genunchiul lui Lucy.
Am râs binevoitor. Lăsând la o parte genunchiul meu, nu apăream în niciuna dintre pozele
publicate, dar, pentru prima dată, ziarele menționaseră și numele meu. De fapt, toți fuseserăm
menționați. Acțiunile mele împotriva atacatorilor; eforturile lui George de a opri fantoma;
lupta lui Holly ca să salveze vieți; toate acestea fuseseră menționate și lăudate. Dar
Lockwood, care o protejase pe domnișoara Penelope Fittes într-un moment critic, primise
cele mai multe laude.
- Am primit foarte multă atenție de noaptea trecută încoace, zise Holly Munro. Solicitări de
interviuri, precum și multe posibile cazuri. Toate mulțumită ție.
- Mulțumită tuturor, spuse George.
- Știți, nu ar trebui să fiu doar eu în poză, rosti Lockwood gânditor. Ar trebui să fie întreaga
echipă. Deși bănuiesc că nu ar fi fost o fotografie la fel de dinamică. Cu toții ne-am descurcat
extraordinar.
- Vai..., se auzi vocea craniului, care îmi răsuna ușor în minte. Mi se face greață. Scuză-mă
puțin cât vomit aici.
L-am săgetat cu privirea pe deasupra capetelor celorlalți. Din ce știa Holly, craniul era o
fantomă captivă ca oricare alta. Nu puteam să vorbesc cu ea sau să fac gesturi obscene. Tot ce
puteam face era să mă uit urât la el, dar e greu să te uiți urât la un craniu.
- De ce ești atât de drăguță, Lucy? șopti acesta. Ar trebui să dai masa peste cap și să verși
cafeaua peste bluza lui Munro. Uită-te la ea, domnișoara Perfecțiune, în centrul atenției. Nu
trebuie să suporți asta. Haide, dă-i una! Lovește-o peste picioare! Ia-i încălțările și aruncă-le
pe foc!
- Vrei să...
Toată lumea se uită la mine; mi-am dres glasul.
- Vreți să ridicăm paharele, am spus, pentru succesul nostru? Pentru Lockwood şi Asociaţii!
Pentru echipă!
Toată lumea bău. Lockwood îmi zâmbi.
- Mulțumim, Luce. Frumos.
Nu era aceeași privire din timpul urmării, dar semăna; căldura îmi curgea prin vene.
- Deci, cine era în spatele atacului? am întrebat, ignorând sunetele care se auzeau din borcan.
Ziarele nu par să știe nimic despre asta.
- E posibil să fi fost cultele-fantomă, sugeră Lockwood. Cele mai violente urăsc toți agenții.
Cred că blocăm mesajele venite de dincolo. Totuşi, de obicei nu fac altceva decât să împartă
pliante și să țină discursuri. E o schimbare majoră să încerce să-i omoare pe Fittes și pe
Rotwell.
- Pe Fittes, mai bine zis, spuse George. Nimeni nu a încercat să-l împuște pe Rotwell.
- Asta pentru că deja sărise ca să captureze fantomele, nu-i așa? întrebă Lockwood. Ca să fim
sinceri, Rotwell a reacționat rapid, mult mai repede decât ceilalți adulți, cu excepția
prietenului nostru, Sir Rupert, bineînțeles. Felul în care l-a omorât pe terorist... Nu te joci cu
așa ceva.
- Ai dreptate, am spus.
În vârtejul evenimentelor nu avusesem timp să-mi dau seama, dar modul în care Rotwell îl
omorâse pe asasin îmi rămăsese întipărit în minte. Amintirea mă făcu să tremur.
- Încă o idee, am spus. Credeți că ar fi putut fi Winkman? Când eu și George ne-am întâlnit
cu el, a sugerat un posibil atac.
- Împotriva noastră, zise George, nu împotriva tuturor. Nu, treaba asta a fost mult prea
complicată pentru Leopold. În primul rând, oricine a fost, avea capacitatea de a crea „bombe-
fantomă”. Din ce mi-a spus Barnes, am înţeles că bărbatul care a murit avea una asupra lui.
Sunt destul de sofisticate. Cineva trebuia să fi capturat fantomele şi să le prindă Sursele în
sticlă. Nu e o treabă pentru amatori.
- Poate că au fost cumpărate, am sugerat, de pe piața neagră.
- Da, dar plănuirea atacului... Gândește-te cât de complicat a fost.
- Pur și simplu nu știm, zise Lockwood. Nimeni nu a identificat încă trupul. Când o să se
întâmple asta, e posibil să aflăm ceva. Partea bună e că Penelope Fittes a scăpat cu viață și că
puțini oameni au fost grav răniți. E adevărat că doamna Wintergarden și-a rupt piciorul când
a căzut, dar ea nu e prea importantă. Și am mai rezolvat un mister: am aflat mai multe despre
Sir Rupert Gale.
Holly Munro scria notițe în registrul de cazuri, fără îndoială ordonând detaliile vieții noastre
viitoare.
- Provine dintr-o familie bogată și influentă. Dacă tot ce spui despre el e adevărat...
- E adevărat, am rostit.
- Atunci nu trebuie să-l subestimăm.
- Poate că nu, zise Lockwood, dar dacă ar fi vrut să ne facă ceva, ar fi făcut-o până acum.
Este genul de persoană care așteaptă ocazia potrivită. O să ne rezolvăm problemele într-o zi.
Acum... Se ridică și își luă paharul. Aș vrea să țin un ultim toast. Cu toții ne-am descurcat
bine, dar aș vrea să-i mulțumesc unei persoane anume pentru contribuția sa specială.
Privirile noastre se întâlniră și am simțit cum mă cuprinde fericirea, o senzație care curgea
prin mine din cap până în picioare. Eram înapoi în timp, în momentul urmăririi. Nu mă
înșelasem.
- Holly, continuă Lockwood, dacă nu ai fi contactat-o pe doamna Wintergarden, nu am fi fost
acolo noaptea trecută. Ne-ai oferit ocazia de a fi în locul potrivit la momentul potrivit. În
numele întregii echipe, vreau să-ți mulțumesc pentru ce aduci la Lockwood şi Asociaţii. Ai
făcut minuni aici. Cred că într-o zi vei face minuni pe teren.
Își ridică paharul, iar limonada luci în lumina focului. Holly Munro părea rușinată. George o
bătu pe spate chiar când se pregătea să bea și o făcu să se înece și să tușească. Eu aș fi scuipat
băutura prin toată camera. Dar nu eram eu.
Pe dulap, craniul din borcan rânjea în timp ce mă jucam cu paharul din mână.
- Nu am făcut nimic, spuse Holly când își reveni. Voi sunteți agenții. Eu sunt doar persoana
din spate... Dar, cum v-am spus, am primit niște cereri interesante în dimineața acesta, dacă
vreți să le vedeți...?
Și, ce să vezi, ce să crezi, George și Lockwood au fost de acord. Cu paharele în mână, se
mutară pe canapea. Undeva în mintea mea se trânti o ușă.
- Mă duc sus puțin, am spus. Trebuie să mă odihnesc.
Lockwood ridică mâna.
- Te înțeleg, Luce. Ești minunată. Ne vedem mai târziu.
- Da. Ne vedem mai târziu.
Am ieşit din cameră și am închis ușor ușa. Holul era rece și scăldat într-o lumină albăstruie.
Părea difuz și insipid, oglindind golul pe care îl simțeam. Vocile celorlalți se auziră din ce în
ce mai încet în timp ce urcam scările.
Încă eram sigură de legătura pe care o avusesem cu Lockwood noaptea trecută, când
alergaserăm împreună și lumea se schimbase în jurul nostru. Dar nu mă aşteptasem ca
Lockwood să nu mențină acea legătură. Când entuziasmul dispăruse, devenise la fel de rece,
ținându-mă la distanță. Dar asta nu mai era de ajuns. Eram mai apropiați decât era dispus să
recunoască și meritam...
Ce meritam?
Măcar informații.
Și, dacă nu era dispus să mi le ofere, aveam să le aflu singură.
Ajunsă la etaj, nu am ezitat. M-am dus la ușă, am pus mâna pe clanță și am intrat. Am închis
ușa (prima regulă: niciodată să nu stai în prag) și m-am rezemat de încuietorile din fier care
izolau rezonanța paranormală dinăuntru. Mi-am ținut ochii închiși şi am simțit vibrația
luminii-morții pe piele, apoi în păr.
Era foarte puternică. Simțeam cât e de aproape.
Lockwood spusese că nu se întorsese niciodată, dar era aproape. Foarte aproape... Ecoul
evenimentului încă îi provoca furie.
Ce se întâmplase aici?
Am deschis ochii. Era penumbră, iar în graba și frustrarea mea nu adusesem o lanternă.
Nu puteam aprinde lumina (chiar dacă funcționa), în caz că o vedea cineva pe sub ușă.
Totuşi, nu se întunecase încă, iar pe pat plutea o licărire slabă. Am traversat camera, ocolind
patul, și am tras draperiile.
Praf și lavandă uscată. Am tuşit.
Tapetul cu baloane şi animale pe perete; amintirile unei fetițe moarte. Erau ciudate pentru o
fată de cincisprezece ani, de parcă s-ar fi agățat de copilărie. Amintiri ale trecutului. Umbrele
gri-albăstrui acopereau mobila, cutiile cuferele și buchetele de lavandă. Erau foarte multe
cutii. Aici ținea Lockwood totul, încă la îndemână, dar ascuns: erau amintirile despre familia
lui.
Nu voiam mult. Doar puțin. Ceva despre sora sau părinții care m-ar fi ajutat să-l înțeleg.
Data trecută când ne adusese aici spusese că în sertare erau fotografii. Am pășit încet pe lângă
cutii, cât de încet am putut. Ei erau dedesubt, undeva la parter.
Primul sertar era blocat și nu am vrut să-l forțez. Al doilea era plin de cutiuțe din carton de
toate formele și culorile. Am deschis una: un colier auriu cu o piatră mare, verde, era așezat
pe o pernuță din bumbac. Al surorii lui? Nu. Al mamei lui? L-am pus înapoi și am închis
sertarul. Următorul era plin cu haine. L-am închis și pe acesta, mai repede de data asta.
Când am ajuns la ultimul, piciorul mi-a trosnit și m-a durut; mă lovisem când sărisem în
timpul urmăririi. Sertarul era înțepenit și greu; l-am tras încetişor.
Era plin cu fotografii.
Nu aveau nicio ordine. Erau împrăștiate, unele peste altele, de parcă ar fi fost aruncate
înăuntru. Unele erau rupte și șifonate, altele erau cu susul în jos. Erau atât de multe, încât
păreau a fi un mare pachet, iar lumina nu mă ajuta să văd. Cele mai multe păreau să fie
peisaje, precum tablourile din camera lui Lockwood. Cele mai multe, dar nu toate.
Poza pe care am ridicat-o nu avea cum să fie foarte veche, dar se decolorase și avea o culoare
galben-verzuie. În ea erau două persoane. Cea mai mare era o fetiță cu părul brunet, tuns până
la umeri. Purta o fustă până la genunchi și o cămașă albă cu volănașe, așa cum purtau surorile
mele când eram mică. Fața ei nu era la fel de subțire ca a lui Lockwood și nasul era diferit,
dar avea ochii lui. Se uita în aparat cu privirea calmă şi directă pe care o cunoșteam atât de
bine. Am simțit un gol în stomac. Părea să fie de aceeași vârstă cu mine. Expresia de pe
chipul ei era serioasă, expectativă, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva persoanei care ținea
aparatul, dar trebuia să aștepte până făcea poza. M-am întrebat ce-i trecea prin cap. Uitându-
mă la ea aveam impresia că era genul de persoană care spunea tot ce gândea.
În poala ei era un băiețel mult mai mic. Îl ținea strâns în brațe. Picioarele lui atârnau pe o
parte, de parcă ar fi fost nerăbdător să plece. De fapt, deja se mișca, pentru că avea capul
puțin neclar, dar părul brunet și ochii negri încă i se vedeau. Știam cine e.
Am lăsat poza deoparte și am început să caut prin celelalte, aruncând o privire în trecutul lui
Lockwood. Deodată, vocea lui puternică, vibrantă, se auzi pe hol, de cealaltă parte a ușii. M-a
trecut un fior de disperare. M-am ridicat, am făcut un pas în spate și m-am împiedicat de una
dintre cutiile din carton de pe podea. Căzând, știam că nu trebuie să scot niciun sunet. M-am
întors și am întins o mână ca să mă opresc...
Am apucat marginea din lemn a patului.
Mușchii mi se încordară și m-am oprit, aproape la orizontală, cu bocancii suciți încă prinşi în
spatele cutiei, cu brațul îndoit și cu fața aproape lipită de marginea patului. Am întins și
cealaltă mână și m-am sprijinit de covorul vechi.
Acum auzeam vocea lui George, care îi răspundea lui Lockwood. Erau în dreptul ușilor
dormitoarelor. Se duceau să se odihnească, la fel ca mine.
- Da, dar trebuie să stăm cu ochii pe ea, spunea George. Pe teren, vreau să spun.
- E mai puternică decât crezi. Nu o subestima.
Holly, mereu era vorba de Holly. Două uși se închiseră. Mi-am lăsat corpul să cadă pe podea.
Când se făcu liniște, mă ridicai pe genunchi și apucai cu mâna tăblia patului ca să mă ridic de
tot.
Lemnul era foarte rece; eram mult prea aproape de lumina-morţii. M-am gândit la urma de
arsură neagră ascunsă sub cuvertură. M-am gândit la chipul fetei brunete. Apoi, ca un curent
electric, sunetele îmi urcară printre degete până în ochi și urechi. Totul...

Se întunecă. Se auzi vocea subțire și ascuțită a unui copil care striga.

- Jessica? Unde ești? Îmi pare rău. Vin acum!
În întuneric era liniște. Niciun răspuns. Dar am auzit ceva: o prezență malefică, rece, care
aștepta în cameră. I-am simțit entuziasmul. Lipsită de viață, era atrasă de ea cu o foame
teribilă. Recent eliberată din închisoarea ei rece, gustase viaţa şi o secase cu totul.
- Sunt aici acum, Jessica. Vin să te ajut.
Prezența se umflă de nerăbdare. Frigul se împrăștie dinspre ea spre pereți.
- Nu trebuie să plângi, spuse copilul.
Se auziră pași pe hol. Apoi, o ușă care se deschise.
Și apoi? Un țipăt (al copilului); prezența țâșni în sus și într-o parte (simțea că fusese
triumfătoare); urmă un scârțâit metalic și apoi un aer mai rece, mai ascuțit, ca de fier. În final,
confuzie. O frenezie. Sunete metalice loveau și șuierau, apoi înjurături; o eviscerare; o putere
spectrală distrusă, înghițită de durere și de furie.
Apoi...
Aproape nimic. Prezența malefică, înfometată, dispăruse.
Se auzea doar plânsetul unui băiețel. Își striga sora.
- Jessica... Îmi pare rău... atât de rău...
Vocea se îndepărtă. Se ascunse înapoi în trecut și n-o mai auzii. Am ridicat capul și mi-am
dat seama că puteam să văd lumina-morţii, palidă, pâlpâind deasupra saltelei și că încă mă
țineam strâns marginea patului. Mi-am desprins degetele. Afară era întuneric. Eram ghemuită
lângă pat și genunchii mă dureau îngrozitor.
Chiar și atunci, cuprinsă de dezolare și de deșertăciunea care urmă, îmi luă o eternitate să-mi
fac curaj să mă ridic, să deschid ușa și să ies din cameră. Dacă mă auzise? Dacă ieșea din
cameră acum, când în urechea mea încă răsunau moartea surorii lui și țipetele sale? Ce aveam
să fac? Ce aș fi putut să-i spun?
Dar ușa nu se deschise și pașii mei nu făcură niciun sunet. Am traversat holul în siguranță şi
am respirat ușurată când am început să urc scările spre pod.
Din spatele meu se auzi o bufnitură și cineva care striga numele meu.
Spiritele urlătoare şi apariţiile surprinzătoare ale unor Fără-membre mă speriaseră altădată
mai puţin. M-am întors cu faţa contorsionată și m-am sprijinit de perete.
- George! Îmi era sete! Am coborât să beau niște apă!
- Da? rosti el, având mâinile pline de hârtii și un creion după ureche. Ascultă, Lucy. Știu ce se
întâmplă!
- Jur că am fost doar să beau apă! Am mâncat prea multe chipsuri și... Tu vorbești despre
focarul din Chelsea, nu-i așa?
În spatele ochelarilor am văzut licărirea familiară.
- Da, răspunse George. Focarul. Mi-am dat seama, Luce. Am descoperit ceva. Știu unde a
început.
V
Inimi întunecate

18

- E extraordinar ce poți să afli, zise George a doua zi dimineață, când stai întins în pat. E un
moment foarte bun în care să te gândești la unele lucruri. Am analizat nişte hărți şi
documentele pe care mi le-a dat Kipps, știți voi, cele cu toate cazurile care au avut loc în
Chelsea în ultimele săptămâni. Și am petrecut mult timp la Arhive. Dar abia atunci când stai
întins acolo începi să pui totul cap la cap și să vezi tiparul.
- Și ai reușit? întrebă Lockwood.
- Da, acum văd tiparul.
Era ora micului dejun și eram cu toții la masa din bucătărie, dar castroanele, borcanele cu
gem și feliile de pâine prăjită fuseseră date deoparte. Eram îmbrăcați, încălțați și gata de
treabă; în jurul nostru nu mai era nicio haină. Holly Munro, care tocmai terminase de dat cu
aspiratorul în birou, sesiză atmosfera încărcată. Ne aduse biscuiți proaspeți cu miere și îi puse
în mijlocul feţei de masă acoperite de planuri. Aveam căni, ceai și, în cazul lui George, un
dosar plin cu documente. Totul era pregătit pentru el.
Din punctul meu de vedere, această clipă de inspirație venise la momentul potrivit. Îmi
permitea să îmi iau puțin gândul de la experiența trăită în noaptea precedentă. Sau cel puțin să
încerc. M-am uitat la Lockwood, atât de calm și de stăpân pe sine, iar amintirea vocii
disperate îmi reveni în minte și mă făcu să mă foiesc pe scaun. Nu reușeam să uit nici
disperarea băiețelului, nici furia care însoţise răzbunarea pentru sora lui, furie care, ani mai
târziu, continua să fie prezentă.
Voiam să-l înțeleg mai bine și acum reușisem. Trăsesem cu urechea la trecutul lui, iar asta
dăduse rezultate. Totuşi, cum ar fi trebuit să mă aștept, asta nu mă făcea să mă simt mai bine.
Măcar acum existau alte lucruri care să îmi distragă atenția.
George deschise dosarul și scoase hârtia aflată deasupra. O desfăcu și o împinse spre noi.
- Uite, spuse el. Ce ziceți despre asta?
Era o hartă a cartierului Chelsea, similară cu cea din spatele biroului lui Barnes, doar că
aceasta era acoperită de hieroglifele lui George. Pe hartă erau Tamisa, King’s Road și toate
locurile unde avuseseră loc bântuiri. Spre deosebire de cea de la DCCAP, aceasta nu era
organizată pe culori. Fiecare punct era înconjurat de câte un cerc roșu. Erau zeci de astfel de
semne. În anumite zone, străzile erau acoperite de cerculețe roșii care se suprapuneau.
Ne-am uitat la ea.
- Ăăă, am spus într-un final, sunt multe puncte.
- Am arătat și eu cândva așa, remarcă Lockwood, când am avut varicelă. Îmi pare rău. Nu
înțeleg nimic.
George își aranjă ochelarii și zâmbi.
- Bineînțeles că nu poți. E unul dintre motivele pentru care bătrânul Barnes a înțeles lucrurile
greșit. Acesta este totalul evenimentelor supranaturale care au avut loc în Chelsea până acum
câteva nopți. Sunt de acord că e imposibil să vedem un tipar. Singurul lucru pe care îl putem
face este să marcăm epicentrul geografic, adică Sydney Street, și să vânăm acolo. Dar știm
acum că asta e o diversiune.
Făcu o pauză și luă unul din biscuiții lui Holly. Secretara noastră îl asculta vrăjită pe George.
La fel ca noi. Deși avea un aspect dezlânat şi stătea cocoșat, deşi îşi mânca tacticos biscuitul
scufundat în ceai, se vedea că e extrem de încântat de ceva.
În ultimele săptămâni în care lucrase singur tensiunea se acumulase, iar acum se revărsa și
asupra noastră. Ne-am aplecat nedumeriţi în față.
- Ce puteți observa, zise George, este forma super-acumulării. Arată ca un dreptunghi turtit:
mai îngust spre vest și mai larg spre est, ca o cutie de pantofi care a fost călcată. Și motivul
pentru care s-a întâmplat asta este primul indiciu care ne spune ce se întâmplă. În primul
rând, aici e Tamisa: cea mai mare apă curgătoare din Londra. Știm că nicio fantomă nu poate
să o traverseze, deci acolo este granița de sud a aglomerării.
- Cred că și Barnes știe asta, am spus.
- Sigur, dar uite-te spre nord. Aici, de-al lungul Fulham Road... Ce e acolo?
- Știu eu! exclamă entuziasmată Holly Munro. Fierăriile Companiei Răsăritul! Când am
lucrat la Rotwell, șefii participau deseori la ședințe acolo. Uneori mergeam cu ei.
- Exact, spuse George. Și nu e doar Răsăritul. Cred că și Fairfax Iron are câteva fabrici în
Fulham. Deci fumul care iese de acolo se împrăștie în partea aceea a Londrei și duce cu el
particule de fier. De aceea activitatea paranormală se oprește acolo.
Lockwood fluieră.
- Încep să-mi dau seama unde vrei să ajungi... Deci aici, în vest, în partea turtită a
dreptunghiului, trebuie să fie altceva care blochează activitate a...
Mi-am dat seama ce era.
- Fabricile de lavandă Brompton! am spus.
Cunoşteam cu toții locul. Era cel mai mare din oraș. De acolo expediau florile proaspete către
nordul Angliei și făceau uleiuri sau alifii sau uscau planta pentru a fi folosită ca mijloc de
protecție.
- Dar e aici, jos, spre Sand End, nu-i așa? am continuat. Am pus degetul pe hartă, în locul în
care fluviul cotea spre sud. Este un gol între locul ăsta și fabricile Fulham. De ce focarul nu
se împrăștie pe acolo?
- Pentru că bate vântul și aduce mirosul de lavandă, spuse George şi chicoti. Cercul e perfect.
Tamisa la sud, fabricile de fier la nord și fabricile de lavandă la sud: aceste trei influențe
geografice împiedică bântuirile să se extindă. Acționează ca o pâlnie care modifică forma
aglomerării. Și, dacă focarul e distorsionat, nu are rost să căutăm un epicentru convențional.
Ceea ce mă aduce la...
Scoase o altă hartă și o întinse pe masă. Lockwood împinse cănile ca să facă loc, iar Holly
puse farfuria cu biscuiți pe jos.
Semăna cu cealaltă, dar avea mai puține cerculețe, care de data acesta erau portocalii, mai
ales în partea de nord și de est.
- Așa arăta situația acum o lună, spuse George. Era gravă, dar nu așa de rău ca acum. Am
aflat toate astea din dosarele pe care mi le-a dat Kipps. Vedeți cum activitatea e mai intensă
pe King’s Road? Dar și în vest. Și, dacă ne ducem și mai mult în trecut...
Mai scoase o hartă, de data aceasta cu cerculețe verzi.
- Asta e de acum șase săptămâni, când a început totul. Vedeți unde este centrul activității
acum?
- Pare că s-a mutat spre vest, am spus, de-a lungul King’s Road, dar nu par să fie prea multe
apariţii.
- Nu, abia începea, dar uite factorul decisiv.
O a patra hartă. Avea cele mai puține cerculețe – doar șapte. Erau albastre-închise, ca niște
fulgi de gheață, și erau așezate în formă de semicerc în partea vestică a King’s Road.
- Asta e de acum două luni, spuse George, înainte ca toată situația să o ia razna. Nimic
special, doar o Umbră într-o spălătorie și câteva cețuri fantomatice... Evenimente
nesemnificative, care abia dacă au ajuns în ziare la vremea aceea. A trebuit să caut mult ca să
le găsesc și nu au fost incluse în rapoartele DCCAP. Probabil că Barnes nu a crezut că sunt
parte din focar, rosti el şi se uită la noi. Dar eu cred asta. Dacă vă uitați aici și apoi, pe rând,
la celelalte, o să vedeți tiparul despre care vorbesc.
- E un val, am spus.
- Exact. Un val de activitate paranormală care se întinde dintr-un anumit punct, pe toate căile
posibile, spre Chelsea.
- Și acel punct..., îl îndemnă Lockwood.
- E cam pe aici.
George își puse degetul pe o porțiune goală a hărții, în jurul căreia șapte cerculețe albastre
formau un arc, de parcă ar fi orbitat în jurul ei. Era un bloc pe partea sudică a King’s Road,
aproape de râu și de fabricile de lavandă. Părea să fie o singură clădire, mare.
Urmă un moment de tăcere. Lockwood expiră ușor.
- George, ești un geniu. Ți-am mai spus asta.
George luă un biscuit imens de pe farfuria lui Holly.
- Poți să o mai spui, dacă vrei.
- Nu înțeleg cum de cei de la DCCAP nu și-au dat seama de asta, am spus. Ce idioți sunt!
- Probabil că nici eu nu aș fi observat tiparul, recunoscu George, dacă nu m-ar fi ajutat Flo
Bones. A patrulat malul fluviului timp de zile întregi. Mi-a confirmat că poate cea mai mare
concentrație a activității paranormale are loc în colțul acela. Acolo, valul paranormal se
oprește la țărm. Se uită din nou la locul de pe hartă. Fără îndoială că puterea vine de acolo.
- Deci, ce e locul acesta de la capătul King’s Road și de ce nu am auzit despre el? Și de ce,
dacă acolo e epicentrul, am arătat spre hartă, nu există cerculețe pe el?
- O întrebare foarte bună.
Fără să se grăbească, având aerul unui magician, George umblă din nou în dosar. Scoase o
poză, o copie alb-negru a unei fotografii dintr-un ziar.
Reprezenta o clădire incredibilă, de două ori mai mare decât magazinele din jurul ei, o
construcție pătrățoasă, amenințătoare, construită într-un stil clasic, greoi. Steaguri fluturau pe
acoperiș. Pereții erau dublați de coloane pătrate. Ferestrele mari, dreptunghiulare reflectau
cerul senin. Ferestrele de la parter erau ascunse în umbră; oameni îmbrăcați în haine
demodate se plimbau pe trotuar. În mijloc se afla o siluetă îmbrăcată în uniformă.
- Ăsta, dragii mei prieteni, spuse George, este magazinul Aickmere Brothers, cândva
cunoscut în toată lumea și, după părerea mea, epicentrul focarului din Chelsea.
- Nu am auzit de el, am rostit.
- Eu am auzit, spuse Lockwood şi întoarse fotografia spre el. Cred că am fost acolo când
eram mic. Avea un hol plin de jucării.
Lângă el, Holly Munro dădea din cap.
- Și eu. Mama m-a luat cu ea la Aickmere Brothers ca să se uite la bijuteriile din argint. Îmi
amintesc că era foarte frumos decorat, deși cam neîngrijit.
- Ai dreptate, zise George. Este cel mai mare magazin din afara centrului Londrei și unul
dintre cele mai mari din lume. A fost construit în 1872 și extins între 1910 și 1912. La
inaugurarea Sălii Arabe, cunoscută ca Sala Minunilor, acum aproximativ o sută de ani, se
spune că a fost un spectacol la care au participat înghițitori de flăcări, dansatoare din buric și
un tigru viu într-o cușcă. Cred că zilele lui de glorie au apus demult, dar oamenii încă se mai
duc acolo, chiar și astăzi, pentru că acea parte a cartierului Chelsea nu a fost evacuată. Se află
la câteva străzi de cordonul DCCAP. Și nu s-a raportat nicio bântuire în magazin.
- Dacă teoria ta e corectă, spuse Lockwood, asta e cam ciudat.
- Nu-i așa? Mai ales când îi afli istoria. Am căutat mențiuni despre partea aceasta a orașului,
ca să văd dacă acolo a existat activitate paranormală. Când am devenit interesat de Aickmere,
m-am concentrat doar pe magazin, continuă el, muşcând din biscuit. Și... am descoperit
lucruri.
M-am uitat la el.
- Rele?
- Vă aduceți aminte de Combe Carey Hall?
Eu și Lockwood ne-am uitat unul la altul.
- Cea mai bântuită casă din Londra? Da.
- Nu e la fel de rău ca acolo.
- Slavă Domnului!
- Problema este că nu-mi dau seama de ce. Se pare că acest capăt al King’s Road are o istorie
întunecată. Jumătate din cele mai rele lucruri la care v-ați putea gândi au avut loc aici.
- Epidemie? Am încercat să ghicesc.
- Da. Moartea Neagră, în anii 1340. Vedeți cum strada este deviată exact pe lângă Aickmere?
Acolo era o groapă comună în care aruncau cadavrele. Pe locul acela era o movilă înconjurată
de pietre, dar în epoca victoriană, când au lărgit strada, a fost nivelată.
- Mai sunt o grămadă de gropi comune în Londra, obiectă Lockwood. E adevărat că au apărut
și acolo super-acumulări, dar nu de magnitudinea asta.
- Știu, spuse George, și nu pot să explic de ce aici lucrurile s-au intensificat atât de mult. Doar
vă spun care e situația. Deci, avem o epidemie. Ce altceva?
- Război, am spus.
- Încă un punct pentru Lucy. Se pricepe la atrocități. Da, bombardamente germane. În 1944,
magazinul Aickmere Brothers a fost închis timp de șase luni după ce o bombă a aterizat pe
clădirea de lângă, iar acoperișul și o parte a zidului exterior s-au prăbușit. Acum doisprezece
ani, șefii magazinului au chemat agenți după ce paznicii au fost văzuți recreând căderile
mortale; au căzut de la departamentul de mercerie și de la cel de mobilă până la cel de
cosmetice.
- A fost găsită Sursa? întrebă Holly Munro.
- Cred că au descoperit niște fragmente de oase și au îmbunătățit mecanismele de apărare.
- Nu știu ce să zic, George... Nimic dintre toate astea nu mi se pare special, rosti Lockwood,
jucându-se cu gulerul său. Și dacă agenții s-au ocupat de Vizitatori...
- Abia am început. Mai există ceva uriaş, la care nu v-ați gândit încă.
- Execuții! am spus. Crime, decapitări, spânzurări... Aă, tortură în general! Aă...
- Gata, gata, stai puțin. Da, la toate cele de mai sus, dar trebuie să fii mai exactă.
- Activități oculte secrete!
- Nu. Întoarce-te la ce spuneai înainte. Din punct de vedere istoric, unde le-ai găsi pe toate la
un loc?
- O închisoare, spuse Holly Munro, scuturându-şi de pe rochie o scamă imaginară.
- Bingo! George se uită la noi. O închisoare. Închisoarea King, ca să fiu mai exact, un loc
mizerabil construit în 1213 la ordinele regelui John. Se spune că au construit-o la marginea
orașului pentru ca nimeni să nu audă zgomotele îngrozitoare dinăuntru.
Am pus un deget pe hartă exact pe locul în care era marcat magazinul Aickmere.
- Vrei să spui că a fost chiar aici?
- Nimeni nu știe exact unde era. A fost demolată în timpul dinastiei Tudor, dar se presupune
că a fost construită la vest de King’s Road și știm că groapa comună a fost săpată dincolo de
ziduri. Deci...
- Deci acum chiar avem ceva! În ochii lui Lockwood se vedea o scânteiere; își frecă mâinile.
Bun, acum sunt interesat. Dacă Aickmere e construit pe același loc în care a fost o închisoare
medievală...
- Și nici măcar nu era o închisoare medievală drăguță, adăugă George. Era un loc în care
oricine deranja suveranitatea era arestat și nu existau reguli despre ce li se putea întâmpla
după aceea. Are o istorie urâtă. A ars de două ori și a fost jefuită în timpul Răscoalei
Țăranilor, când un grup de soldați au fost prinși într-o ambuscadă și uciși. Mulți prizonieri au
murit, iar corpurile lor au fost aruncate în apă. Era renumită și pentru cât era de aglomerată.
Spre sfârșit, devenise mai mult un spital decât o închisoare. Cei mai mulţi dintre prizonieri
aveau lepră sau alte boli îngrozitoare. Autoritățile din perioada aceea i-au alungat și au
demolat clădirea.
- Deci nu e destinația ideală pentru o vacanță, am spus. Am înțeles.
- Dar e locul perfect, rosti Lockwood, pentru a genera Vizitatori, deși încă trebuie să ne
întrebăm de ce magazinul nu are probleme în prezent. Bună treabă, George, bravo! Va trebui
să mergem să verificăm toate astea. Zâmbi spre noi. Și vom avea nevoie de întăriri. Dacă
locul e atât de mare pe cât spune George, noi trei nu ne vom descurca.
M-am uitat la el.
- Presupun că vrei să spui că Holly vine cu noi?
- Aș fi încântată, zise Holly Munro.
Lockwood ezită.
- Dacă vrei, Holly, de ce nu? E o idee foarte bună, Luce, dar eu mă gândeam la un grup mai
mare, ca să ne putem împărți în echipe mai mici și să verificăm totul mai repede. Asta
înseamnă că va trebui să le cerem niște agenți celor de la DCCAP, vreo zece, douăzeci, dar
nu cred că va fi o problemă, continuă el şi își împinse scaunul în spate. Holly, dacă ai putea să
rămâi aici și să ne pregătești echipamentul, noi vom pleca să ne vedem cu Barnes.
- Crezi că va fi de acord? întrebă George.
- Barnes e morocănos, spuse Lockwood, dar când o să-i arătăm ce ai descoperit, va lua
măsuri. Știe cât de buni suntem. Ne făcu un semn cu ochiul. Nu-ți face griji. Știu că nu ne
înțelegem, dar există respect între noi. Dacă ezită, o să-l conving. Nu o să ne dezamăgească.
- Idiotul naibii! mârâi Lockwood. Cretinul ăla cu mustață. Inutilul pământului. E un clovn!
Un impostor! Un prost! Îl urăsc.
- Cum merge treaba aia cu respectul reciproc? întrebă George.
Eram în Piața Sloane, în inima operațiunilor celor de la DCCAP. Lockwood intrase să discute
cu Barnes; eu și George stăteam la o masă din plastic lângă camioanele cu mâncare și ne
bucuram de primul hotdog și prima cană de ceai, când se întoarse Lockwood. Cu maxilarul
încordat şi cu obrajii roșii, se trânti pe un scaun.
- Nu e interesat, spuse el. Nu vrea să știe nimic.
George îl privi.
- Ce crede despre Aickmere Brothers? Ce crede despre prezentarea mea?
- Nimic. Nici măcar nu s-a uitat la ea.
- Nu s-a uitat la minunatele mele hărți cu puncte? întrebă George şi își puse jos hotdogul.
Atunci, cum poate să aibă un contraargument?
- Nu are. Nici măcar nu s-a uitat la mine. M-a trimis la plimbare în secunda în care i-am spus
adresa. A zis că organizează o acţiune amplă în centrul cartierului Chelsea în seara asta și că
nu are timp „să piardă vremea” în zonele exterioare. Și ăsta a fost un citat direct.
- Sunt surprinsă, am spus. Știm că e un idiot, dar de obicei e și meticulos.
Lockwood își băgă mâinile în buzunare și se uită nervos la agenții DCCAP care se învârteau
pe lângă noi.
- Am crezut că măcar o să mă asculte pe mine. Nu e ca și cum am pomenit numele lui George
sau aș fi făcut vreo altă prostie ca să-l enervez. Nu înțeleg. Tot focarul ăsta e un dezastru. Ar
trebui să fie disperat să afle noi indicii. Totuşi, în situația asta, nu prea avem ce face. Nu cred
că putem merge la Aickmere sin... Tresări, apoi se cufundă în scaun. Nu... Nu vă uitați. E
Kipps. L-am văzut trăgând cu urechea când vorbeam cu Barnes. Sigur a auzit totul.
Quill Kipps, cu floreta strălucindu-i, traversa piața, venind spre noi. Eu și George îi
aruncarăm o privire urâtă când se apropie. Lockwood se uită în altă parte.
Kipps se opri. Ridică din sprâncene.
- Sunteți minunați, spuse el. Am avut parte de primiri mai călduroase când am dezgropat
morminte. Acum, Tony... am auzit fără să vreau discuția pe care ai avut-o cu Barnes...
- Chiar așa, rosti Lockwood şi mușchiul obrazului îi tresăltă.
- Am auzit cum te-a trimis iarăși la plimbare.
Lockwood mută un pahar din carton dintr-o parte în alta a mesei.
- Dacă te întrebi de ce, continuă Kipps, e din cauză că Barnes nu poate face tot ce vrea el.
Oameni sus-puși, de la Rotwell și de la Fittes, îl consiliază și insistă că epicentrul este în
mijlocul cartierului. Trebuie să facă doar ce i se spune. Asta e clar. Așa funcționează
DCCAP.
- DCCAP monitorizează agențiile, am rostit, încruntându-mă la el, nu invers.
Kipps râse amuzat.
- Chiar crezi asta? Ești adorabilă, Carlyle.
- Și ai venit să te lauzi, spuse Lockwood.
- Da, dar și să văd dacă aveți nevoie de oameni pentru investigația voastră.
Se făcu liniște și toți trei ne uitarăm la el încruntați, încercând să ne dăm seama ce insultă
ascundeau cuvintele lui. Nu am găsit una și asta ne făcu să ne încruntăm și mai tare.
Lockwood ridică paharul și îl mută înapoi.
- Ne oferi ajutorul tău?
Tresări, de parcă ar fi găsit ceva dezgustător pe talpa pantofului.
- Nu chiar. Mă ofer să fac parte din investigație. Eu, Kate Godwin și Bobby Vernon. Îmi
cunoașteți echipa.
- Credeam că lucrezi pentru Barnes...
- Nu mai lucrez pentru el. Am cerut transferul.
- Pentru că...
- Se poate? Kipps trase un scaun și se așeză. Se uită la barierele de pe King’s Road. Indiferent
ce spune Barnes, nimeni nu are nici cea mai vagă idee ce se întâmplă acolo. E o nebunie, e
haos în fiecare noapte și deja am pierdut un agent. Nu am de gând să mai pierd vreunul, dar
nici nu vreau să stau fără să fac nimic. Dacă aveți o pistă promițătoare, voi lucra alături de
voi. Atâta tot.
Eu, Lockwood și George nu am spus nimic. Nu ni se întâmpla deseori să rămânem fără
cuvinte, dar acesta era unul dintre acele momente. Mă uitam când la Kipps, când la pata de
cafea de pe masă. În mod normal, cafeaua mi s-ar fi părut mai interesantă. Acum, nu mă
puteam abține să mă uit la rivalul nostru: părul lui brunet, lins pe spate, pantalonii prea
strâmți și jacheta impecabilă. Era clar că propunerea lui e absurdă. Bineînțeles că era.
Totuşi...
- E frumos din partea ta, spuse Lockwood, dar îmi pare rău. Nu ar funcționa. Echipele trebuie
să fie unite, să existe încredere absolută între agenți. Nu ne putem permite ciondăneli și... Da,
George.
Acesta ridicase mâna.
- Sunt sigur că puțină ciondăneală, din când în când, e în regulă.
- Ba din contră.
- Noi facem asta tot timpul.
- Ba nu. Cel puțin, nu foarte des. Și nu în momente-cheie... Vrei, te rog, să taci? Am uitat ce
voiam să spun. Lockwood își trecu mâna prin păr. Ideea e că echipelor care nu sunt unite li se
întâmplă lucruri rele. E periculos.
- Lucruri rele i se pot întâmpla oricărei echipe, spuse Kipps. În ceea ce privește pericolele, te
asigur că sunt foarte conștient că ele există.
Lockwood îl privi în ochi.
- Da, bineînțeles că ești, spuse el. Îmi pare rău. Apreciez oferta, dar nu cred că ar funcționa.
- Mă gândeam că ăsta va fi răspunsul tău, răspunse Kipps şi se ridică. Să aveți o zi bună, rosti
el, apoi plecă.
- Lockwood...., începu George
- Stai! am strigat eu și mi-am dat scaunul în spate.
M-am ridicat și i-am aruncat o privire urâtă lui Lockwood. De ce? În orice alt moment aș fi
rămas acolo, tăcută, și aș fi fost de acord cu el. Dar nu acum. Nu după seara trecută.
Tensiunea creștea în interiorul meu și simțeam nevoia să mă eliberez. Voiam să fac ceva, să
mă cufund într-un caz care nu era la fel ca de obicei. Știam că Holly primise cazuri noi; ştiam
că trebuie să ne despărțim ca să ne ocupăm de ele. Era ceva diferit: era un caz mai mare, mai
ciudat, probabil mai periculos și nu voiam ca mândria lui Lockwood să ne împiedice să
încercăm să-l rezolvăm.
Mândria lui era cea care îl împiedica să fie deschis cu mine, cu toţi ceilalți și să fie rațional.
Nu puteam să-l înfrunt în legătură cu sora sau cu trecutul lui, dar îl puteam înfrunta în
legătură cu asta.
- Cred că ar trebui să acceptăm oferta lui Kipps, am spus. Mor oameni acolo, Lockwood, și
nu putem sta cu brațele încrucișate. Trebuie să acționăm. Trebuie să ne implicăm, chiar dacă
asta înseamnă să facem compromisuri. Magazinul e imens: chiar dacă mergem doar în
recunoaștere, avem nevoie de o echipă. Iar echipa lui Kipps e bună, știm asta. Dacă avem
încredere în George, am spus, în toată munca pe care a depus-o, trebuie să facem asta. Îi
suntem datori. Ba, mai mult, ne suntem datori nouă înșine.
Lockwood se uită la mine şi am simțit cum mă înroșesc.
- Pur și simplu nu cred că avem de ales, am continuat, apoi m-am aşezat la loc.
George făcea chestia cu pata de cafea: se uita când la ea, când la mine. Kipps, mai respectuos
decât m-aș fi așteptat, stătea la distanță, aparent fascinat de doi agenți care încercau să care un
sac imens cu pilitură de fier sub un cort din apropiere. Lockwood încă se uita la mine. Am
așteptat să văd ce are de spus.
 19

După un drum lung cu taxiul, am ajuns la magazinul Aickmere Brothers, aflat la marginea
zonei izolate din Chelsea. Era cea mai impresionantă clădire din zonă, ajungând până în
vestul lui King’s Road. Era o prezență masivă și sobră care se întindea pe o stradă întreagă și
pe patru etaje. Ferestrele străluceau; deasupra noastră, fanioane colorate fluturau în bătaia
vântului rece. În fața ușilor de la intrare se afla un paznic îmbrăcat în uniformă. De la
depărtare, când stăteai pe porțiunea de iarbă mărginită de drumul care cotea spre sud, părea la
fel de mare ca magazinele de pe Oxford Street. Cu cât te apropiai mai mult, începeai să vezi
petele cenușii de pe fațada din piatră, vopseaua crăpată de pe uși și scamele de pe haina
paznicului. Nimic nu era atât de elegant pe cât părea.
Nici măcar porțiunea de iarbă de vizavi, înconjurată de magazine de haine și de cafenele.
George îmi dădu un cot când traversarăm spre ea.
- Groapa comună.
- Și închisoarea?
- Probabil că e sub Aickmere.
În susul străzii, cam la cincizeci de metri, se aflau baricadele DCCAP, asemănătoare celor din
Piața Sloane, menite să împiedice accesul. Magazinul avusese norocul să nu fie evacuat; nu
fusese raportată nicio fantomă acolo.
- Stingerea e la ora cinci. Închidem la ora patru.
Paznicul, un bărbat cu ochii bulbucați, roșu la față și cu o mustață groasă, ne-a privit
nedumerit când am intrat prin ușile rotative: eu, Lockwood, George și Holly Munro.
Abia am reuşit să intrăm cu echipamentele. Mai ales eu: rucsacul meu avea forma unui
borcan. Floretele se loviră de panourile din lemn.
Cândva, salonul de la intrare anunțase cu surle şi trâmbiţe minunile din magazin. Coloanele
spiralate, decorate cu frunze aurii, urcau până în tavanul albastru, pictat cu stele, planete și
heruvimi. Pereții erau acoperiți de fresce reprezentând fauni, nimfe și peisaje exotice. În fața
noastră, de fiecare parte a scării din mijloc, se aflau două lifturi care urcau la etaj. Îți puteai
imagina muzica, jonglerii și înghițitorii de flăcări... Acum, pereții erau decolorați, acoperiți de
mesaje de avertizare de la DCCAP și anunțuri despre vânzări. Cumpărătorii se plimbau agale
printre manechinele de proastă calitate și produsele cu lavandă. O muzică stridentă se revărsa
distorsionat din boxele vechi.
Singurul lucru impresionant din sală era un copac fals așezat în fața unuia dintre lifturi,
construit din metal și decorat cu șervețele roșii, portocalii și aurii pe post de frunze. Ne-am
așezat bagajele lângă el, iar Lockwood s-a dus la recepție.
- S-a deteriorat de când am fost aici ultima dată, spuse Holly Munro. Sau poate că eram prea
mică să observ.
Își desfăcu haina și își scoase mănușile. Ca de obicei, se aranjase de parcă am fi mers la o
petrecere și nu la o vânătoare de fantome. Poate că nu era frumos din partea mea, dar speram
să cadă într-un mormânt sau într-o catacombă deschisă înainte să răsară soarele. Nu trebuia să
fie o cădere dureroasă. Doar mizerabilă. Și să includă oase.
George analiza camera.
- Da, vitrinele nu mi se par a fi cine știe ce, spuse el. Unele manechine sunt chiar hidoase...
Ah, tu erai, Quill. Credeam că faci parte dintre exponate.
Quill Kipps, Kate Godwin și Bobby Vernon ieșiră de sub umbra copacului. Și ei aveau bagaje
grele; Bobby Vernon ducea pe umăr o imensă armă cu sare.
- Tocmai de asta nu am vrut să venim aici, spuse Kate Godwin. O să auzim comentarii de
genul ăsta toată noaptea. E mai rău decât o fantomă.
George ridică o mână.
- Îmi pare rău. O să fiu cuminte. Ea este Holly.
Urmară prezentările. Kipps fu lingușitor; aș fi putut să jur că l-am auzit pe Bobby Vernon
chicotind când a dat mâna cu ea. Kate Godwin era la fel de rigidă cum fusesem și eu prima
dată când o întâlnisem pe Holly; părea că secretara noastră avea acest efect asupra fetelor.
Lockwood se întoarse și zâmbi.
- Bună ziua, echipă.
Kipps își trase nasul.
- Ai întârziat.
- Eu sunt liderul, spuse Lockwood. Întâlnirile nu încep până nu ajung eu, deci, de fapt, voi ați
ajuns devreme. Bun, am cerut să vorbesc cu managerul. De îndată ce primim aprobarea,
începem să ne uităm împrejur și să vorbim cu angajații cât încă mai sunt aici. Putem face asta
câte unul sau în grup, nu contează, dar când se întunecă nu ne asumăm niciun risc. Vom
merge în perechi.
Bobby Vernon era atât de mic în comparație cu noi, încât părea să fie în altă cameră. Băiatul
ridică un braţ firav.
- Cum o să facem asta?
Lockwood se încruntă.
- Bobby?
- Suntem șapte. Asta înseamnă șase perechi și cineva rămâne pe dinafară.
- Ah, da, păi... Nu v-am spus? Mai vine cineva. Speram să ajungă până acum.
- Cine? am întrebat.
Nu auzisem nimic despre asta. Lockwood păru evaziv.
Kipps observă și el asta.
- Sper că e un agent adevărat și nu vreun prieten ciudat de-al tău, Tony.
- Păi...
- Am ajuns, Locky.
Ne-am întors și ne-am uitat în cealaltă parte a sălii: acolo, intrând pe ușile rotative, cu geaca
ei groasă lăsând în urmă fuioare de umplutură care se agăţau de mânerul uşii și cu bocancii
săi care lăsau urme de noroi verzui pe podeaua din marmură, era Flo Bones. Prin geamul din
spatele ei se vedea chipul uimit și îngrozit al paznicului. Ca să fiu sinceră, și echipa lui Kipps
arăta cam la fel. Până și atitudinea calmă a lui Holly Munro părea să fi dispăru pentru o clipă.
Flo căra pe umăr sacul ei ud din iută, pe care îl trânti pe o grămadă de perne cu lavandă, apoi
își desfăcu haina și își întinse brațele. Am văzut tricoul nespălat, puloverul găurit și cureaua
zdrențuroasă de la blugi și, bineînțeles, am simțit mirosul îngrozitor.
- Ah, așa e mai bine, spuse Flo. Picioarele mă dor îngrozitor. Locky, ai de gând să mă prezinți
fandosiților ăstora? De fapt, nu te obosi, pot să-mi dau seama cine e cine după descrierea ta.
Bun, tu ești Kipps? Am auzit multe despre tine și despre bijuteriile de pe mânerul floretei
tale. Pot să-ți găsesc şi altele la fel. Mai ajung pe malul plajei Woolwich, chiar sub
crematoriu.
Kipps o privea de parcă l-ar fi lovit cineva peste față.
- Ăă... nu. Nu, mulțumesc. Tu cine ești?
- Florence Bonnard. Accentul pe a doua silabă, te rog. Tu trebuie să fii Kate Godwin. Eşti
puțin mai slabă decât mă așteptam, dar e imposibil să nu recunosc bărbia aia. Și tu..., Flo îi
zâmbi enigmatic lui Bobby Vernon. Pe tine sunt încântată să te văd, Bobby. Întreabă-mă ce
am în geantă.
Vernon se depărtase puțin.
- Ăă... Ce ai în geantă?
- Acolo, răspunse Flo, adun artefacte. Se apropie de Bobby. Lucruri pe care le găsesc în
noroiul moale și umed de pe malul fluviului... Vrei să te uiți? Ai încăpea acolo, atât ești de
mic.
Vernon țipă și se ascunse în spatele lui Kate Godwin; acum, Flo se întoarse spre Holly
Munro. Trebuie să recunosc că abia așteptam partea asta, dar secretara noastră i-o luă înainte
lui Flo. Se apropie de ea, cu mâna întinsă.
- Holly Munro, noua secretară a lui Anthony Lockwood. Încântată să te cunosc.
Am așteptat agresiunea verbală; sau, și mai bine, să o împingă cu faţa între pernele cu
lavandă. Dar Flo păru surprinsă. Își flutură genele și aș fi putut să jur că se înroșise.
- Încântată.
Nu au făcut altceva decât să dea mâna. Cumva, și asta mă enerva.
- Bun, spuse Lockwood. Foarte bine. Toată lumea cunoaște pe toată lumea. Să trecem la
treabă. Managerul ne așteaptă.
- Nu cred că ar trebui să ne mai chinuim..., spuse Kate Godwin, care o privea cu coada
ochiului pe Flo. Sunt sigură că toate fantomele au dispărut până acum.
Actualul președinte al magazinului Aickmere Brothers, Samuel Aickmere, făcea parte din a
patra generație care conducea magazinul. Era un bărbat agitat şi insignifiant (de vârstă
mijlocie și cu început de chelie) care încerca să ascundă asta prin felul în care se îmbrăca.
Purta un costum cu dungi violet, închis la culoare. În buzunarul de la piept avea o batistă la
fel de violet, perfect împachetată. Manșetele cămășii erau puțin mai lungi decât era nevoie;
abia dacă i se mai vedeau degetele. Purta o cravată roz și l-am văzut pe Lockwood tresărind
când îi strânse mâna.
Domnul Aickmere se uită lipsit de încântare la bagajele și la floretele noastre. Pe măsură ce îi
explicam scopul vizitei, strângea din buze.
- Mă tem că este imposibil, spuse el când termină Lockwood. Aceasta este o clădire
respectabilă. Nu ne permitem să lăsăm persoane ca dumneavoastră aici.
Ne-am uitat cu toții la el. Încăperea nu era foarte mare. Sigur, avea loc pentru un birou cu blat
din marmură, un scaun, un coș de gunoi, un dulap și o plantă. Poate că alți doi angajați s-ar fi
putut strecura înăuntru. Dar opt agenți duri, cărând după ei florete, torţe și cu expresii sumbre
pe chip? Probabil că nu eram o priveliște încântătoare. Și asta până să ne analizezi pe fiecare
în parte. George tocmai își termina sendvișul cu ton. Bobby Vernon încă avea pe piept
imensa armă cu sare. Kipps era Kipps. Flo era Flo. Îi cam înțelegeam punctul de vedere.
- Domnule Aickmere, spuse Lockwood, în jurul dumneavoastră are loc un eveniment
paranormal inimaginabil. Sunteți conștient că avem dreptul să investigăm cauza, oriunde ar fi
aceasta?
- E ridicol să căutați aici! Nu avem niciun Vizitator periculos la Aickmere!
- În Chelsea? Serios? Mi se pare incredibil!
- Au fost ceva probleme acum aproximativ zece ani, dar s-au rezolvat.
- Cazul paznicilor? întrebă George.
- Nu-mi aduc aminte detaliile. Bărbatul flutură o mână prin aer. Dar după eveniment clădirea
a fost reconstruită pentru a fi protejată de evenimente paranormale. Fundația este amestecată
cu fier, precum și majoritatea pereților. Angajații noștri poartă broșe din argint și au fost
pregătiți pentru a ști cum să folosească toate metodele de apărare împotriva Vizitatorilor.
Avem lavandă și atomizoare cu sare în fiecare cameră. De ce? Pentru că siguranța clienților
noștri este pe primul Loc. Iar ei înțeleg asta. Pentru numele lui Dumnezeu, avem un întreg
departament de argintărie. Nu, nu există niciun motiv pentru care să fiți aici.
- Vom fi discreți, spuse Lockwood.
Managerul ne zâmbi: era un zâmbet forțat.
- Știu cum sunt cei de la DCCAP. Închid magazine. Bolder, Putney, Farnsworth. Asta nu se
va întâmpla aici.
- Nimeni nu încearcă să vă închidă magazinul, zise Lockwood. Și, dacă găsim ceva, este în
interesul dumneavoastră să scăpăm de el.
- Agenții lasă în urmă doar dezastru! Distrug și pun în pericol vieți nevinovate!
- George, câți clienți am omorât până acum?
- Aproape niciunul. Procentul e foarte mic.
- Bun. Sper că asta vă liniștește, domnule Aickmere. Vom investiga în liniște și vom pleca.
- Nu. E ultimul meu cuvânt.
Lockwood oftă; umblă în buzunar.
- Foarte bine. Am aici o legitimație de la DCCAP, semnată de inspectorul Montagu Barnes,
care...
- Dați-mi voie. Kipps făcu un pas în față. Domnule Aickmere, numele meu este Kipps. Sunt
unul din liderii de echipă ai agenției Fittes și una dintre responsabilitățile mele este
Nerespectarea Siguranței Publice. Luăm foarte în serios refuzul de a adera la statutul operativ
și putem autoriza ca o echipă să efectueze arestări în astfel de cazuri.
Își împreună mâinile și își trosni degetele.
- Sper că nu va fi nevoie de asta în cazul dumneavoastră.
Aickmere clipi.
- Nu aș putea spune. Habar nu am ce înseamnă.
- Înseamnă, spuse Kipps, că ar fi bine să ne lăsați să ne facem treaba, altfel veți fi arestat. Pe
scurt.
Managerul se așeză înapoi pe scaun. Își scoase batista violet din buzunar și își șterse fruntea.
- Fantome după lăsarea întunericului, copii care fac tot ce-i taie capul... În ce lume trăim!
Foarte bine, faceți ce vreți. Nu veți găsi nimic.
Lockwood se holba la Kipps.
- Vă mulțumim, domnule... Apreciem.
- E cam târziu pentru politețuri... Am o singură condiție! Să nu deranjați vitrinele, mai ales
Creațiile Sezoniere.
- Creațiile Sezoniere? Vă referiți la chestia aia care seamănă cu un copac din hol?
- „Chestia aia” este „Plimbare de Toamnă”, creată manual de marele artist Gustav Kramp.
Fiecare bucată de lemn și fiecare șervețel au fost lipite manual. A durat o veșnicie să fie
finalizat și este foarte, foarte scump. Nu vă pot permite să-l distrugeți.
- Vom încerca să avem grijă, spuse Lockwood după un moment de liniște.
- Locul acesta este condus cu o mână de fier, spuse domnul Aickmere. Totul are locul lui, iar
angajații mei nu pot fi distrași de la activitățile lor.
- Bineînțeles. Ne vom asigura că tot magazinul este investigat cu grijă.
Am încuviinţat cu toţii. George se aplecă spre mine.
- Adu-mi aminte să-mi suflu nasul în „Plimbarea de Toamnă” când ajungem jos.
- Încă un lucru, spuse Lockwood când ne pregăteam să plecăm. Ați spus că nu există
Vizitatori periculoși aici, dar angajații poartă broșe din argint. Asta înseamnă...?
- Ah, da, locul este bântuit. Normal că este. Ce loc nu mai e bântuit în zilele noastre? Dar
angajații mei sunt în siguranță. Dacă porți argint, ești cu ochii în patru și pleci înainte să se
întunece, nimic nu-ți poate face rău aici.
Dar opinia lui nu era împărtășită de toată lumea din clădire.
- Totul în regulă dimineața, spuse una dintre vânzătoarele de la departamentul de
îmbrăcăminte pentru bărbați. Și după-amiaza, când lumina soarelui intră pe fereastră. La
prânz nu-mi place deloc, străzile sunt iluminate, iar aici e penumbră. Aerul devine sufocant.
Nu sufocant neapărat. Greu. Se simte mirosul cartoanelor și al plasticului pe care le-am dus la
subsol.
- E un miros urât? întrebă Lockwood.
- Nu... Doar că, uneori, e prea mult.
- Nu am nicio problemă când e aglomerat, spuse tânăra de la departamentul de cosmetice,
atâta timp cât intră oameni pe ușă. Dar când e liniște, simt nevoia să ies, să vorbesc cu
paznicul, să iau o gură de aer.
- De ce? am întrebat-o. Ce vă face să ieșiți afară?
- Aerul e foarte uscat. Înăbușitor. Cred că aerul condiționat nu este foarte bine întreținut.
Alți patru angajați, de la diferite etaje, au vorbit de asemenea despre atmosfera generală și
despre posibilele probleme cu aerul condiționat. Totuşi, în departamentul de genți, curele și
articole din piele, domnișoara Deidre Perkins, în vârstă de cincizeci și cinci de ani, era
îngrijorată de altceva.
- Dacă există vreun Vizitator, spuse ea, atunci îl veți găsi la etajul al treilea.
Am ridicat ochii din carnețel. Holly Munro, care interoga un alt angajat, veni mai aproape.
- Serios? De ce?
- Karen Dobson l-a văzut acolo. A venit îngrozită de la departamentul de lenjerie. Chiar
înainte să închidem, într-o după-amiază de septembrie. A spus că l-a văzut în capătul holului,
pufni dezaprobator domnișoara Perkins. Poate că a mințit. Karen are tendința să exagereze.
Eu nu am văzut niciodată nimic.
- Am înțeles. Deci a fost o Apariție? Înainte să se întunece?
- Da, a fost un Vizitator.
Domnișoara Perkins era unul din acei oameni care evita să folosească terminologia
paranormală pe cât posibil.
- Încă nu era noapte, dar era o zi cu furtună. Era destul de întuneric afară. Aveam luminile
aprinse.
- Aș putea vorbi cu Karen? În ce departament lucrează?
- Nu mai lucrează. A murit.
- A murit?
- Subit, acasă, rosti domnișoara Perkins cu o satisfacție sumbră. Fuma. Presupun că a făcut
infarct, spuse femeia şi aranjă câteva curele, netezindu-le cu palmele. Probabil că e și ea un
Vizitator acum.
- Nu funcționează așa, am zis.
- De unde știi?
Fațada ei începu să cedeze; era furioasă.
- De unde știți voi cum și de ce aleg familiile sau prietenii noștri să se întoarcă? Îi întrebați de
ce s-au întors?
- Nu, doamnă, nu-i întrebăm, spuse Holly Munro. Nu e înțelept.
Holly se uită la mine, exact cum bănuiam că o va face. Exact asta făcusem în casa familiei
Wintergarden. Și cu ce mă ajutase asta? Am strâns din buze.
- Și această siluetă pe care a văzut-o Karen Dobson... O puteți descrie?
Domnișoara Perkins se mutase spre o măsuță cu genți și portofele.
- O chestie slabă, care se apropia de ea pe coridor, în patru labe.
- Nimic altceva despre cum arăta?
- Fetițo, nu cred că a stat acolo destul de mult ca să afle.
Timp de câteva ore ne-am plimbat prin magazin. Mi-am petrecut mare parte din timp singură.
Am interogat angajații, dar am analizat și clădirea, încercând să găsesc o legătură. Mi s-a
părut extrem de greu să fac asta.
Planul era clar. Era un magazin de modă veche, unde fiecare etaj era împărțit în secțiuni. La
subsol erau reducerile; la parter, cosmeticele și mijloacele de protecție împotriva
Vizitatorilor; la primul etaj erau ustensilele de bucătărie, hainele pentru femei și cele pentru
copii. La etajul al doilea se găseau hainele pentru bărbați, articolele de mercerie și mobilierul
pentru casă. La etajul al treilea era aproape numai mobilă, iar la al patrulea, articole de
papetărie și câteva săli de ședințe. În opinia mea, calitatea bunurilor nu era ideală, dar Holly
susținea că unele dintre hainele pentru femei erau în regulă.
Existau patru lifturi: două amplasate în centru, pentru clienți – la parter se aflau în spatele
scărilor rulante –, și două pentru angajați, în partea de nord și de sud a clădirii. Existau și
două scări. Majoritatea oamenilor foloseau scara centrală, care se afla lângă lifturi și care era
decorată cu marmură cafenie.
Fiecare etaj avea în partea din spate o cameră lungă de depozitare, unde doar angajații aveau
acces și unde bunurile erau depozitate în cutii din carton înainte de a fi expuse la raft. George
își petrecu o mare parte din timp în aceste camere, mai ales în cea de la subsol, dar eu nu am
simțit nicio diferență paranormală între ele. De fapt, senzațiile pe care le simțeam erau destul
de slabe. Era ciudat, având în vedere că magazinul era considerat a fi epicentrul focarului.
Asta nu înseamnă că nu simțeam nimic. Dincolo de toate cele, pâlpâind când treceam pe
lângă departamentul cu mijloace de protecție sau pe lângă rândurile de lavandă de la fiecare
ușă, simțeam o anxietate estompată. Era ca un fior pe piele, o furnicătură în stomac, familiară,
dar nu plină de răutate, de frig sau de teamă, ca de obicei. Pe măsură ce se însera și clienții
începeau să plece, senzația devenea mai puternică. În jurul meu, angajații încuiau produse și
curățau vitrinele în liniște. M-am dus într-un colț, mi-am desfăcut rucsacul și am sucit
mânerul borcanului în care se afla fantoma.
- Ah, se auzi, dă-te la o parte! Lasă-mă să-mi folosesc talentul incontestabil pentru a-ți
rezolva problemele! Da... și eu simt tulburarea. Da, e ciudat! Interesant...
- Despre ce crezi că e vorba?
- De unde să știu? Ce sunt eu, un făcător de minuni? Lasă-mă puțin. Am nevoie să mă
gândesc.
Pe fereastră, se vedea cerul, aproape negru. Se auzi o sonerie; angajații se adunaseră în hol și
se îmbrăcau, nerăbdători să plece. Am privit de pe margini: Lockwood și George, de sub
copacul artificial, Holly și Flo, de la intrarea departamentul de cosmetice, iar Kipps și echipa
lui, de la balconul aflat la primul etaj, vizavi de mine.
Domnul Aickmere fu ultimul care plecă. Schimbă câteva cuvinte cu Lockwood şi apăsă niște
butoane de pe perete. Scările rulante și boxele se opriră. Era liniște. Acum, luminile din
fiecare departament se stingeau, una după alta, până rămase aprinsă numai lumina gălbuie din
hol. Aickmere ieși pe ușă.
- Și suntem singuri, spuse Lockwood. Bun! Investigația poate să înceapă cu adevărat.
Niciunul dintre noi nu îl contrazise când ne adunarăm sub copac. Ar fi fost ușor să facem
asta, dar nu avea niciun rost.
Da, toți locuitorii vii ai magazinului plecaseră, dar asta nu însemna că suntem singuri.
Normal că nu. Noaptea nu suntem niciodată singuri.
 20

Nimic nu scoate ce e mai bun dintr-un agent ca lăsarea nopții, iar pentru unii dintre noi cu cât
era mai întuneric, cu atât era mai bine. Din punct de vedere vizual, mă refer. Brusc, toate
defectele devin mai puțin vizibile: maxilarele devin mai subțiri, taliile mai conturate.
Chipurile murdare devin palide și interesante, tunsorile neîngrijite capătă o strălucire
fascinantă. Pentru prima dată, în timp ce stăteam sub copacul cu șervețele de la Aickmere,
asemănările noastre erau mai importante decât diferențele. Kipps și Lockwood, eu și Kate
Godwin, eram la fel. Aveam floretele și alte arme, eram la fel de serioși și aveam același
scop. Chiar și Flo părea hotărâtă, cu pălăria din paie care îi ascundea chipul, cu haina
desfăcută astfel încât cuțitul și alte instrumente sinistre adunate de pe malul fluviului erau la
vedere.
George ne dădu niște bomboane de ciocolată; vorbirăm despre ce reușiserăm să aflăm.
- Cei mai mulţi par a fi îngrijorați de calitatea aerului, zise Lockwood. E ceva neplăcut, dar
greu de definit. Se sprijini relaxat de o tejghea cu faţa luminată de un felinar. Apoi mai e
povestea unei fete care a văzut o siluetă care se târa. Asta iese în evidență pentru că e ceva
precis și ciudat.
- Ce fel de fantomă poate fi? întrebă Holly Munro.
Nimeni nu știa.
- Câțiva oameni au spus că au auzit glasuri care îi strigau, spuse Bobby Vernon. Mereu pe
înserat, când erau gata de plecare. Părea că o persoană cunoscută e undeva în clădire și îi
cheamă înapoi.
- A urmărit vreunul sunetul? am întrebat.
- Nu, Carlyle, răspunse Kate Godwin. Pentru că nu sunt idioți. Cine ar asculta o voce fără
viață?
- Nu știi niciodată. Unii oameni ar putea fi tentați, spuse Holly Munro cu cea mai dulce voce;
ca de obicei, se referea la mine.
Flo Bones își încrucișă cu nerăbdare picioarele.
- Nu știu ce să zic despre toate astea, Locky... Nu prea avem multe informații. Ești sigur că
aici e epicentrul?
- Nu am aflat prea multe până acum, recunoscu Lockwood. Aickmere şi-a dat seama de asta
când am vorbit adineauri. Exact așa cum credea. A spus că ne așteaptă o noapte plictisitoare.
Încă e convins că nu se întâmplă nimic important aici.
- Nu, se înșală, am spus încet. E ceva aici. O simt.
Încă simțeam același fior familiar, dar pe care nu îl puteam defini. Craniul părea să aibă
aceeași problemă; încă nu-mi dăduse nicio informație.
- Eu nu aud nimic, zise Kate Godwin; şi ea era o Ascultătoare și devenise suspicioasă în
legătură cu perspectiva mea. Ce crezi că e?
- Nu știu, am spus. E ca un zgomot de fond, un fel de radiație. E puternică, dar și înăbușită, de
parcă ar fi blocată, însă reușește să se strecoare.
- Trebuie să te speli în urechi, rosti Godwin.
Lockwood dădu din cap.
- Dacă Lucy spune că e ceva, trebuie s-o ascultăm. Unde e cel mai puternic, Luce? În subsol?
- Nu. Îl aud peste tot.
- Nu contează, zise George. Vreau să fim mai atenți la subsol. Sigur se suprapune cu locul
unde a fost închisoarea, așa că orice fenomen ar putea porni de acolo... Ce ţi-a mai spus
Aickmere, Lockwood? Vreun indiciu sau avertisment prietenos?
- Nimic. Doar să păstrăm locul curat și, mai presus de orice, să nu ne atingem de copac.
- De parcă l-am strica, mârâi Kipps. Ce crede că o să facem aici în noaptea asta? Dăm o
petrecere nebună în departamentul de haine pentru bărbați? Avem o treabă de făcut.
Lockwood rânji.
- E adevărat și ar trebui să începem. În prima parte a serii ne vom împărți în perechi.
Și asta a şi făcut. Ne-a împărțit în echipe de câte doi. El cu Kipps, Kate Godwin cu Bobby
Vernon. George (surprinzător de calm la aflarea veștii) cu Flo Bones.
Ghiciți cu cine m-am ales eu?
Mă simțeam ca la grădiniță când erai ales ultimul. Am început să-mi verific echipamentul cu
o grijă exagerată.
Nici Holly nu părea încântată.
- Deci... Lucy. Noi căutăm la etajul al doilea?
- Da...
Mi-am sincronizat ceasul cu Lockwood și ceilalţi. Prima perioadă de căutări era de două ore,
urmând să ne întâlnim în dreptul scărilor de la parter pentru a ne asigura că totul e în regulă.
Mi-am pus carnețelul la curea și mi-am trecut mâna peste săculeții familiari. Aveau greutatea
potrivită; totul era pregătit. I-am zâmbit binevoitor partenerei mele.
- Deci, Holly... mergem?
Am plecat doi câte doi spre zonele desemnate: George și Flo la subsol și la parter, Godwin și
Vernon la ultimele etaje. Lockwood și Kipps urcară scările principale alături de mine și de
Holly. Au dispărut la primul etaj în departamentul de haine pentru femei, în timp ce noi am
continuat să urcăm.
Departamentul de haine pentru bărbați ocupa trei săli interconectate. Era destul de întuneric,
pentru că ne aflam mai sus de nivelul lămpilor stradale. Manechinele cu chipuri argintii
licăreau în penumbră. Costume, pantaloni, rânduri, rânduri de cămăși perfect călcate... Se
simțea un miros de lână și de balsam de rufe. Mi s-a părut că era mai frig decât mai devreme.
Holly căra bagajele în partea din spate, de unde urma să începem. Am rămas în urmă pentru o
clipă.
- Deci? am întrebat.
- M-am gândit, spuse vocea din rucsac, şi am o idee.
- Minunat.
Ce era senzația aceea ciudată, atât de îndepărtată și de ascunsă? Întrebarea nu-mi dădea pace.
Voiam să aflu părerea craniului.
- Spune-mi.
- Uite o idee: ademenește-o în departamentul cu ustensile de bucătărie și dă-i una cu o tigaie.
Am pufnit, nervoasă.
- Nu vreau să o omor pe Holly! Mă interesează senzațiile ciudate pe care le am în locul ăsta!
Violența e soluția ta pentru orice?
Fantoma se gândi.
- Da, în mare parte.
- Ești dezgustător. Consecințele...
- Nu te-ar prinde nimeni. Tocmai asta e ideea. Fă-o în liniște și apoi dă vina pe forțele
supranaturale care mișună pe aici. Cine o să-și dea seama?
M-am întrebat dacă să încep o dezbatere despre consecințele morale ale unei crime, dar mi-
am dat seama că ar fi fost inutil. În plus, nu aveam timp: partenera mea venea înapoi spre
mine.
- Ok, am spus cu voce tare când s-a apropiat. Ar trebui să începem, Holly. Știi cum să
înregistrezi date paranormale, nu-i așa?
Era speriată şi respira accelerat. Am văzut cum haina i se mișcă repede, de sus în jos.
- Da, spuse ea, știu să fac asta.
- Folosind metoda Fittes-Rotwell?
- Da.
- Bine. Atunci, hai să începem. Eu fac citirile și tu le înregistrezi.
Ignorând șoaptele craniului, care continua să sugereze diferite ustensile de bucătărie care
puteau fi folosite pe post de armă, am desenat o hartă a camerei. Eu și Holly ne-am dus în
primul punct, un colț plin cu pulovere împachetate.
- Temperatura aici, am spus, este... de zece grade. Nu văd nimic și... nu aud nimic. Deci, nu
avem niciun indicator, niciun disconfort, nu e frig. Asta înseamnă că în căsuțele acelea poți să
pui zerouri... Ai înțeles?
- Ţi-am spus, știu cum se face. Și, apropo, spuse ea, și eu pot face citiri. Am și eu Talent. Am
fost antrenată ca agent de teren când eram mică.
Deja mă îndreptam spre următorul punct.
- Da? Și ce s-a întâmplat? Ţi s-a părut prea periculos? Adică, nu ți-a plăcut?
- Da, mi s-a părut înfricoșător. Trebuie să fii prost să nu ți se pară aşa.
- Da, probabil că da. Și aici tot zece grade.
Holly notă în carneţel.
- Dar nu de asta m-am oprit, spuse ea. După crimele de pe Cotton Street m-au trimis la birou.
Poate ai auzit de asta, chiar și în locul acela micuț din nord, de unde vii tu?
- Întâmplarea face că nu e chiar așa mic, am răspuns. E un oraș destul de mare, care...
Am trecut pe lângă ea, alarmată.
- Ai auzit asta?
- Poftim? Nu...
- Am crezut... o voce...
- Ce a spus? De unde s-a auzit? Vrei să notez?
- Vreau să nu mai trăncăni.
M-am uitat pe culoar, în întuneric. Nu mai auzeam nimic în afară de sunetul respirației lui
Holly. Dacă o voce îndepărtată mă strigase, nu mai era aici.
Holly mă privea cu atenție.
- Lucy, nu o să pleci să urmărești vocea, nu-i așa?
M-am uitat la ea.
- Nu, Holly. Evident că nu.
- Bine. Pentru că la Wintergarden ți-ai pierdut controlul și...
- Nu o să se întâmple! Oricum, a plecat. Continuăm cu investigația.
- Da, spuse ea afectată.
- Am auzit toată discuția, îmi șopti craniul la ureche. Am un singur cuvânt pentru tine: teluri.
Am dat din cap și am vorbit printre dinți.
- Ce prostie! Nu aș omorî-o cu așa ceva. Și nu cred că a fost rău-intenționată. Voia doar...
- Dacă nu aș fi prins în borcanul ăsta, zise craniul, aș omorî-o pentru tine. Ar fi o favoare.
Gândește-te cât de frumos ar fi să-ți urmezi instinctele măcar o dată. Ai putea s-o faci chiar
aici. Să folosești un umeraș pe post de garotă.
L-am ignorat; aveam alte lucruri la care să mă gândesc. Temperatura scădea și apăruseră
firicele fine, albe-verzui, de ceață fantomatică printre rafturile cu haine și la baza
manechinelor. Eu și Holly am continuat să analizăm încăperea. Notițele noastre arătau o
accentuare a fenomenelor secundare, în principal a frigului și a miasmei, dar am mai văzut
ceva:
Apariții.
La început erau forme cenușii pe care le văzurăm la capătul culoarului. În penumbră păreau
să aibă aceleași dimensiuni și forme ca manechinele. Abia când una se mișcă într-o parte am
realizat, șocată, că erau într-adevăr acolo. Nu au încercară să se apropie și nu scoaseră niciun
sunet. Nici mie, nici lui Holly nu ni se părură agresive, dar prezența și numărul lor, care
creștea pe măsură ce ne apropiam de sală, ne speriau. Când am ajuns la scări și ne-am uitat în
jos, le-am văzut adunându-se acolo și privindu-ne cu ochi goi. Când m-am uitat înapoi, spre
departamentul cu haine pentru bărbați, le-am văzut plutind în întuneric, tăcute și discrete.
Sau nu chiar atât de tăcute.
- Lucy...
Din nou vocea aceea. Din depărtare, o pată întunecată țâșni spre mine.
- Craniule? am șoptit către rucsac; Holly era la câțiva pași în fața mea și nu credeam că o să
mă audă. Ai auzit asta? Și nu începe cu prostiile tale. Nu am timp.
- Vocea? Da, am auzit-o.
- Ce e? De unde știe cine sunt?
- Se formează o prezență. Ceva vine spre tine.
- Spre mine? Am înghețat. De ce nu spre Holly? Sau spre Kate Godwin... și ea aude lucruri.
- Pentru că tu ești unică. Strălucești ca un far și atragi atenția tuturor lucrurilor întunecate,
chicoti el. De ce crezi că vorbesc cu tine?
- Dar nu există niciun motiv...
- Ascultă, spuse craniul, dacă vrei să eviți toate astea, nu ți-ai ales meseria potrivită.
Angajează-te la o brutărie sau ceva asemănător. Programul e mai bun, șorțul e drăguț...
- De ce naiba aș vrea un șorț drăguț? Am tras adânc aer în piept. Chestiile astea care ne
urmăresc... spune-mi ce sunt.
- Sunt multe spirite care hoinăresc în locul ăsta. Multe par pierdute, nu au voință. Dar mai
sunt și altele, mai puternice, care au voință. Una dintre ele te vânează.
Am înghițit zgomotos, uitându-mă în întuneric.
- Ah, și mai am și alte vești bune, adăugă craniul. Am găsit în sfârșit un răspuns legat de
senzația aia ciudată pe care o simți. Știu unde ai mai simțit-o înainte: e ca la sticla din oase.
Mai ții minte?
Sticla din oase... Am ştiut imediat că are dreptate. În cimitirul Kensal Green, cu șase luni în
urmă, eu, Lockwood și George descoperiserăm un obiect ciudat, o oglindă sau „sticlă din
oase” cu anumite calități ciudate. Bănuiserăm că îi oferea proprietarului posibilitatea de a se
uita pe Lumea Cealaltă. Cum oricine se uita în ea murea și pentru că a fost spartă spre
sfârșitul cazului, nu aveam de unde să știm sigur. Dar apropierea de ea m-a făcut să-mi fie
rău, iar acum realizam că senzația pe care o simțeam era similară.
- Nu e sticla, bineînțeles, continuă craniul. E ceva diferit, mai mare și mai îndepărtat. Dar e
aceeași senzație. O perturbare a lucrurilor. Crede-mă, Lucy. Aici se întâmplă chestii ciudate...
Craniul dispăru brusc. Holly apăru lângă mine. Nu o văzusem apropiindu-se.
- De ce vorbești singură, Lucy?
- Nu făceam asta. Ăă, gândeam cu voce tare.
Era o scuză pe care nu ar fi crezut-o nici măcar un copil. Holly se încruntă și deschise gura să
vorbească, dar o voce familiară ne strigă. Lockwood venea spre noi, ținând într-o mână
lanterna, cu haina foșnind.
Până când nu l-am văzut, nu am realizat cât eram de încordată și de extenuată, și cât îmi era
de dor să fie lângă mine. Pe măsura ce se apropia, mă simțeam și mai bine, dar și mai rău.
- Lucy, Holly, e totul în regulă? Zâmbea, dar în ochii lui se citea neliniștea. Oamenii încep să
devină iritați. M-am gândit să văd ce faceți.
- Suntem bine, am spus, dar sunt foarte multe fantome aici.
- Da, deși nu fac nimic deocamdată. Cel mai rău lucru care s-a întâmplat până acum e că
George a dat peste o frunză din copacul ăla idiot. O s-o lipim mai târziu. Să sperăm că
Aickmere n-o să observe.
- Lucy încă aude voci, spuse Holly Munro.
I-am aruncat o privire piezișă. Eram pe punctul de a-i spune despre ele, probabil, și nu voiam
să sune ca un secret.
- Lucy? întrebă el. E adevărat?
- Da. Cineva m-a strigat de două ori, dar nu am de gând să fac nimic prostesc. În plus, o am
pe Holly care stă cu ochii pe mine.
Tăcu pentru câteva clipe; am văzut că se îndoia de asta.
- Ne întâlnim în jumătate de oră. O să vă descurcați până atunci?
- Da, bineînțeles.
Felul în care am spus-o probabil că a părut tăios, ca și cum m-ar fi deranjat că întreabă. Nu
mă deranja, dar nu eram sigură că o să mă descurc. Ce-mi spusese craniul mă speriase.
Simțeam constant nevoia să mă întorc, în caz că se strecura ceva prin spatele meu... dar nu
aveam de gând să recunosc asta de față cu Holly.
- Atunci... ne vedem în curând, spuse Lockwood.
Dispăru în întuneric, la fel de silențios ca de obicei.
Eu și Holly Munro am rămas pe hol, uitându-ne după el. Apoi am revenit la investigația
noastră. Niciodată nu vorbeam prea mult când eram singure, iar acum se auzeau doar șoaptele
legate de date. Eram neliniștite. Mă uitam peste umăr mult mai des decât era nevoie.
Tăcerea dintre noi deveni grea. Mi-am dres glasul.
- Deci..., am spus; nu eram cu adevărat interesată, voiam doar să detensionez atmosfera.
Cazul crimelor de pe Cotton Street pe care l-ai menționat, ce a fost? A fost important pentru
tine?
Holly încuviință.
- Ai putea spune asta. Am fost singura supraviețuitoare dintr-un grup de patru agenți puternici
atacați de un Poltergeist într-o garsonieră de pe Cotton Street. Am sărit pe fereastra podului,
m-am rostogolit și m-am lovit de șemineu. Supraveghetorul meu și alți doi colegi nu au fost
la fel de norocoși.
Era o poveste tristă, dar eu eram distrasă. Simţeam că se apropie ceva. M-am uitat în spate,
dar nu am văzut nimic. Când m-am întors, Holly mă privea atent, așteptând reacția mea.
M-am oprit pentru o clipă, încercând să mă concentrez la ce-mi spusese.
- Da. Sună îngrozitor.
- Doar atât ai de spus?
Ce voia? S-o țin de mână? Același lucru mi se întâmplase și mie.
- Îmi pare rău, am spus, dar când ești agent... chestiile astea se întâmplă.
Iar se lăsă liniștea. Holly încă se uita la mine.
- M-au scos de pe teren. Trebuia să fie ceva temporar, dar mi-a plăcut munca de birou și nu
am vrut să mă mai întorc. Dar să nu crezi că nu pot face asta, Lucy. Mi-am ieșit puțin din
mână, dar sunt capabilă.
Am ridicat din umeri. Abia dacă am auzit-o. Mă concentram pe atmosfera din sală. O rază
cenușie de la luminile stradale acoperise totul. Nu era atât de puternică încât să nu ne putem
folosi Talentele, dar nici nu aveam nevoie să ne aprindem lanternele pentru a continua. Holly
se îndepărtă de mine. Se duse spre cele mai apropiate rafturi și trecu printre ele.
M-am ridicat și m-am uitat în jur.
Sentimentul meu de anxietate se accentuase de când urcasem aici; acum, dintr-odată, fără
nicio avertizare, se transformă în groază. Am fixat cu privirea spațiul întunecat de la capătul
sălii, unde o arcadă forma un pasaj care dădea spre lifturi și spre scări. Nu puteam vedea
detalii. Nu avea ferestre și lumina stradală nu ajungea acolo. Era un gol negru, infinit de
adânc.
- Lucy...
Șiroaie de transpirație îmi curgeau pe față. Nu mă puteam uita în altă parte. Am auzit foșnetul
cămășilor în timp ce Holly își trecea mâna peste ele. Pe stradă lătră un câine. A fost ultimul
lucru pe care l-am auzit înainte ca o tăcere profundă să mă cuprindă. S-a întâmplat dintr-
odată, ca și cum ar fi venit în viteză dinspre pasajul din capăt. M-a lovit ca un pumn.
Tâmplele îmi pulsau. Am deschis gura, dar nu puteam să vorbesc. Membrele îmi erau
înțepenite. Eram paralizată de parcă aş fi fost un manechin.
Și mă uitam la gaura întunecată.
Am văzut cum cineva se mișcă în interiorul ei.
Venea din partea dreaptă a arcadei – o siluetă umană care mergea în patru labe. Mai neagră
decât întunericul care o înconjura, se târa în mâini și pe genunchi, smucindu-se ușor. Din
când în când alerga, de parcă ar fi ieșit la vânătoare, dar impresia pe care mi-o lăsă fu una de
slăbiciune și de durere. Picioarele i se târșâiau în spate și avea capul plecat.
Traversă arcada și dispăru prin pasaj, spre lifturi. Trecu o clipă și un fir întunecat o urmă.
Arăta ca o funie neagră și groasă. La început nu am putut să-mi dau seama ce e; bucăți din el
se rupseră și mi-am dat seama ce era: o grămadă de păienjeni care se mișcau de parcă ar fi
fost o singură creatură. Când au dispărut, a dispărut și sentimentul meu de groază și am putut
să mă mișc din nou.
Tăcerea se ridică. Am auzit din nou fâșâitul cămășilor și lătratul câinelui.
Gura mă durea și aveam buzele umede. Când le-am atins, sângele îmi îngheță în vene.
Teroarea mă făcuse să le mușc.
21

Am dat din cap ca să-mi revin.

- Holly! am strigat printre dinți.
În apărarea ei, a apărut imediat lângă mine. Mi s-a părut că vorbește foarte tare.
- Ce e?
- Ai văzut asta?
- Despre ce vorbești? Nu am văzut nimic.
- Nici nu ai simțit? Era acolo, sub arcadă. Ceva a trecut dintr-o parte în alta.
- Nu am simțit nimic... Ești bine, Lucy? Tremuri.
- Nu tremur. Sunt bine. Nu trebuie să pui mâna pe mine.
- E un scaun acolo. De ce nu te așezi?
- Nu vreau să mă așez! Ce ești tu, doica mea?
- Atunci, hai să mergem să-i găsim pe ceilalți. Oricum e momentul să ne întâlnim cu ei.
Lockwood și Kipps așteptau deja la baza scării. Am coborât spre ei.
- Biata Lucy a văzut ceva, spuse Holly Munro când ne-am apropiat. E îngrozită.
- Nu sunt îngrozită.
Furia îmi pulsa în vene. Încercam să-mi țin vocea sub control. Ca să fiu sinceră, nu îmi era
clar dacă intenționa să mă enerveze, dar nu-mi păsa.
- Sunt bine, mulțumesc. A fost ceva foarte puternic, atâta tot.
- Spune-ne, Luce, zise Lockwood.
Le-am povestit cât de bine am putut.
- S-a uitat la tine? m-a întrebat. Te-a atacat în vreun fel?
- Nu s-a oprit și nu s-a uitat la mine. Dar nu am mai întâlnit niciodată o asemenea înlemnire
provocată de fantome... Și nici un frig atât de mare. Și acum mi-e frig...
Tremuram. M-am așezat pe o treaptă.
- Păienjenii, Lockwood, ai mai văzut vreodată așa ceva?
- Nu. Dar au mai fost cazuri, nu-i așa, Kipps?
- Unul faimos este Cabana Red, răspunse el. Și la Chislehurst, în ’88. Poate și altele. Unul,
două. Nu multe.
- Ce naiba făcea? Felul în care se târa pe podea... Dumnezeule...
- Cred că ar trebui să plece, spuse Holly brusc. Nu e în stare să continue.
- De parcă ai avea de unde să știi asta! am strigat. De parcă tu ai fi simțit ceva! Erai chiar
lângă mine și nu ai simțit nici frigul, nici groaza! Nu ai fost înlemnită deloc!
- O spui de parcă ar fi un lucru rău, rosti Holly.
- Scutește-mă.
- Ce a fost asta?
Lockwood era cel care vorbise, dar ne-am întors cu toții. Unul din rafturile cu haine din
capătul camerei se trântise. O umbră țâșni spre noi: Kate Godwin, cu floreta în mână şi părul
blond răvășit. Nu mai era calmă ca de obicei.
Se opri lângă noi, albă la față și abia reușind să respire.
- L-ați văzut pe Bobby?
Ne-am uitat la ea.
- Cum naiba de l-ai pierdut? întrebă Kipps. Am fost la voi acum cinci minute.
- Cinci minute? Poate cinci ore. Am căutat peste tot... Nu-l găsesc nicăieri.
- Cât e ceasul? întrebă Holly. Nici eu nu-mi dau seama de cât timp suntem aici.
M-am uitat la ceas și am simțit cum mă cuprinde iar teama.
- Limbile s-au oprit.
Kipps înjură.
- Ale mele s-au dat înapoi.
- Toată lumea să se calmeze, zise Lockwood. Uitați de ceas. Entitățile de aici ne joacă feste.
Kate, spune-ne ce s-a întâmplat.
Kate Godwin își dădu bretonul din ochi. Ne privea pe rând, cu ochii albaștri plini de furie și
de disperare.
- Am ajuns la etajul al treilea, la departamentul de mobilă. Am început să căutăm. Am auzit o
voce... mi-a distras atenția. Suna ca... Nu contează. Am urmat-o puțin. Apoi, Bobby a țipat că
a văzut ceva. Vocea lui era... ciudată. M-am uitat după el și alerga în întuneric. Am fugit după
el... dar dispăruse. A dispărut, Quill.
Fata arăta de parcă ar fi fost pe cale să izbucnească în plâns.
- Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Kipps. Nu v-am spus să stați împreună?
- Eram împreună! Dar apoi el a...
- E în regulă, spuse Lockwood. O să-l găsim. Ce era vocea pe care ai auzit-o?
Kate ezită și se uită la Kipps.
- Nu contează.
- Nu e suficient! am izbucnit. Ești parte dintr-o echipă mai mare. Trebuie să ne spui totul.
Kate Godwin pufni.
- Nu-mi da ordine, Carlyle. Dacă vrei să știi, mi s-a părut că îl aud pe Ned Shaw.
Kipps tresări.
- Kate, Ned a murit la kilometri distanță de locul ăsta. Și... am urmat toate procedurile, fier și
toate cele. Nu are cum... nu are cum să se fi întors.
- Cât de clar ai auzit vocea asta? întrebă Lockwood.
Kate Godwin scutură dezgustată din cap.
- E evident că e imposibil s-o fi auzit, nu-i așa? Cred că înnebunesc. E ceva ce ar face
Carlyle. Dar Bobby...
- Da, trebuie să-l găsim repede. Totuşi, înainte de asta ar trebui... George!
Din întuneric apărură alte două persoane: silueta cocoșată a lui George și cea mai înaltă a lui
Flo Bones. Amândoi erau roşii la față și respirau greu.
- Se întâmplă lucruri ciudate, Lockwood, începu George. Flo tocmai a văzut ceva în subsol,
nu o Fantomă obișnuită, era ceva care semăna cu... Cine era, Flo?
Spre deosebire de Kate Godwin, de Kipps și, trebuia să recunosc, de mine, Flo Bones părea la
fel de caustică și de calmă ca de obicei.
- Numele nu ar însemna nimic pentru voi, spuse ea sec, dar pot să vă spun esențialul. Era o
persoană foarte dragă mie, care a murit. Am simțit o dorință puternică să mă duc după ea...
dar Cubbins a aruncat o bombă cu sare și m-a tras înapoi.
- Bună treabă, George..., spuse Lockwood încet, apoi se uită la noi. Judecând și după
experiența lui Kate, mă întreb dacă nu cumva avem de-a face cu...
- Un Fetch, zise George. O fantomă care formează o legătură paranormală cu cel la care se
uită și ia forma unei persoane dragi. Poate să fie cineva încă în viață sau cineva care a murit.
Oricum ar fi, e foarte derutant. Se hrănește cu gândurile predominante, deci dacă te gândești
la ceva anume, sau dacă suferi, ești mai vulnerabil.
- Nu explică şi ce am văzut eu, am spus.
- Poate că nu, dar Kate l-a auzit pe Ned Shaw, spuse Holly. Și bănuim că Vernon a văzut ceva
care l-a făcut să se comporte ciudat. A dispărut și nu știm unde.
- Și trebuie să-l găsim! izbucni Godwin, eliberând un scâncet. De ce stăm aici și pălăvrăgim?
Nu-mi pasă dacă e un Fetch sau o Licărire! Trebuie să-l căutăm!
Kate o luă spre scări, dar Holly întinse mâna după ea.
- Stai. Nu te duci singură.
- Ia-ți mâinile de pe mine.
Un bocănit le întrerupse. Lockwood bătea cu floreta în geamul unei vitrine.
- Uitați-vă la voi! Vă certați pentru nimic. Am uitat prima regulă pe care o aplicăm atunci
când intrăm într-o casă bântuită: rămâi calm. Cu orice ne-am înfrunta, riscăm să se hrănească
cu emoțiile noastre. Își puse floreta la brâu. Îmi pare rău s-o spun, dar suntem depășiți. Sursa
este ascunsă și mult prea puternică. Trebuie să-l găsim pe Vernon și să plecăm.
- Asta înseamnă că trebuie să ne despărțim din nou, zise Kipps.
- Știu și nu-mi place, dar nu văd cum am putea evita asta.
- De acord, dar Kate vine cu noi.
- Bine. George și Flo, Lucy și Holly, păstrați perechile. Oricine îl găsește pe Bobby, aprinde o
torţă și ceilalți vin după ei. Apoi, plecăm. Nimeni nu lasă pe nimeni să mai plece singur sau
să fie distras de sunete sau de forme. E un ordin. Purtați-vă de parcă ați fi siamezi. Întrebări?
Eu și Holly ne-am uitat una la alta, dar nu am spus nimic.
Grupurile se dispersară. Lockwood rămase în urmă și mă așteptă.
- Ești foarte palidă, Lucy, spuse el. Chestia asta pe care ai văzut-o...
Am ridicat mâna.
- Nu am de gând să stau deoparte. Trebuie să-l găsim pe Vernon. E o cursă contracronometru.
- Știam că o să spui asta. Știu cât ești de puternică. Bine, atunci, dar fii atentă.
- Nu-ți face griji, am spus. Ești însă sigur că vrei să merg tot cu Holly?
Rânji la mine.
- Bineînțeles. Vă completați reciproc.
- Ba din contră. Niciodată nu vorbim frumos una despre cealaltă.
- Vă completați, nu complimentați, Lucy! Da, știu că tu nu spui nimic frumos despre ea, asta
ar fi prea simplu. Dar ea? Ai fi surprinsă. Faceți o echipă bună, indiferent dacă îți place sau
nu. Acum taci și vezi-ți de treabă.
Să cauți un coleg într-o clădire bântuită nu e niciodată distractiv. Lucrurile se complică. Nu
numai că trebuia să fim atenți la activitatea paranormală (fantomele de pe pereți mergeau în
același ritm cu noi; nu se apropiau, dar nici nu dispăreau), dar trebuia să ne folosim simțurile
și pentru a-l găsi pe Bobby Vernon. Cele două activități nu prea erau compatibile: când ne
concentram pe una, o neglijam pe cealaltă, ceea ce intensifica starea de teamă și de neliniște.
Nu-mi plăceau deloc sălile deschise și spațiile întunecate din capetele culoarelor. Mă
așteptam să văd din nou silueta care se târa.
Eu și Holly funcționam în tăcere, comunicând doar prin gesturi. Ne-am grăbit prin
departamentul de cosmetice de la parter, apoi am urcat pe scările din partea de nord până la
ultimul etaj. În departamentul cu articole de papetărie nu erau nici Vizitatori, dar nici Bobby.
Printr-o înțelegere tacită am hotărât să coborâm la etajul al treilea, unde dispăruse băiatul.
Câteodată îl strigam încet, deranjate de faptul că perturbam liniștea. De cele mai multe ori
ascultam. Câteodată îi vedeam pe ceilalți în depărtare și îi auzeam strigându-l, dar orice sunet
ni se părea suspect și încercam să ne îndepărtăm de ele. Bobby Vernon nu era nicăieri.
Am ajuns în holul din fața lifturilor.
- Nu e bine, spuse Holly Munro. Trebuie să coborâm la următorul etaj.
Craniul din rucsac era tăcut de ceva timp, dinainte să văd Apariția și păienjenii care o urmau.
Dar acum îi simțeam prezența.
- Dacă pleci acum, zise el, va muri.
- Dar nu e acolo sus.
Am ignorat privirea confuză a lui Holly Munro; ei i se părea că vorbesc singură.
- Am căutat peste tot.
- Oare?
M-am uitat de jur împrejurul holului. Scări, pereți... marmură gălbuie și mahon. În spatele
nostru, ușile lifturilor luceau. Curentul era oprit. Nu avea niciun rost să ne uităm acolo;
Vernon nu ar fi putut să deschidă ușile.
Totuși... M-am apropiat de ușile închise și mi-am lipit urechea de ele. Mi s-a părut că aud un
țipăt înfundat.
- Bobby? am întrebat. Mă auzi?
- Nu are cum să fie acolo. Holly Munro veni mai aproape. Curen...
- Liniște. Cred că a răspuns. Am auzit o voce.
Am apăsat butoanele de pe perete. Nu se întâmplă nimic, dar aveam o alternativă în rucsac.
- O rangă? Holly se dădu înapoi. Crezi că domnul Aickmere...
- Să-l ia naiba pe Aickmere! A zis că nu există fantome în locul ăsta. Taci și ajută-mă să
împing.
Am băgat ranga printre uși și m-am chinuit să le despart. Serioasă, fără să se uite la mine,
Holly făcea același lucru. La început nu se mișcară deloc, apoi ceva din interior plesni. Ușile
se deschiseră puțin, la un sfert din dimensiunea lor, dar era suficient.
Înăuntru era beznă. De jos se auzi un geamăt. Folosindu-mi lanterna, am reușit să văd în
interior: cărămizi pline de ulei și bucle de cabluri negre, dar nu și cabina liftului. Ne-am
aplecat și am văzut partea superioară a cabinei, aflata cam la doi metri dedesubt. Pe ea,
ghemuit, era Bobby Vernon. Nu arăta prea bine.
- Ce naiba s-a întâmplat cu el? am întrebat. Crezi că a fost atins de fantomă?
- Nu. Dar vezi vânătaia de pe fața lui?
Vernon se uită în sus, clipind în lumina lanternei. Tuși răgușit.
- M-am lovit la cap; cred că mi-am rupt piciorul.
- Minunat...
Ceva făcu să mi se ridice părul pe mâini. M-am uitat în spate. Obscuritatea păru să se învârtă.
- Cum îl scoatem de acolo?
- Una din noi ar putea să se strecoare înăuntru, zise Holly. Probabil că ar trebui să intru eu.
- De ce? De ce? Te-ai uitat la lățimea șoldurilor mele, nu-i așa?
- Normal că nu. Tu ține ușile deschise. Ești mai puternică și mai solidă decât mine.
Se băgă printre uși, se întoarse spre mine și se aplecă să se apuce de margine, apoi sări.
Am fixat ranga între uși și am luminat gaura cu lanterna. Era ghemuită lângă Vernon,
uitându-se la piciorul lui.
- Ce s-a întâmplat cu tine, Bobby? îl întrebă.
- Ned. L-am văzut pe Ned...
- Ned Shaw? am întrebat şi m-am uitat la Holly. E prietenul lor care a murit.
- L-am văzut... stătea în întuneric, îmi zâmbea... Vernon tuși din nou. Am simțit că trebuie să
mă duc la el... Nu știu. Nu s-a întors, dar s-a dat în spate, s-a îndepărtat de mine, printre mese
și scaune. L-am urmat... A intrat în lift: era pornit, jur. Ușile erau deschise, luminile aprinse.
Mă aștepta acolo, zâmbind. Am intrat... Apoi, luminile s-au stins, dar liftul nu era acolo. Am
căzut. M-am lovit la cap. Mă doare piciorul...
- E în regulă, spuse Holly şi îl strânse de mână. O să fii bine.
Începeam să mă enervez.
- Bobby, ești un idiot. Holly, poți să-l ajuți să se ridice? Poate pot să-l trag dacă reușesc să-l
apuc.
- Pot să încerc.
O făcu și se auziră gemete și scâncete.
- Ar trebui să vă grăbiți, Lucy..., se auzi craiul șoptind. Vine ceva.
- Știu. Simt. Bobby, întinde mâinile. Pot să ajung la tine, să te ridic.
Stătea în picioare acum, sprijinit de Holly, cu un picior ridicat.
- Nu pot... sunt prea slăbit.
- Nu ești prea slăbit ca să ridici brațele.
Stăteam în genunchi, cu mâinile întinse printre uși.
- Haide... grăbește-te.
Ridică o mână plăpândă. Am încercat s-o apuc, dar nu am reușit.
- Cred că va trebui să-l chemăm pe Lockwood, spuse Holly Munro.
- Nu avem timp... M-am uitat înapoi în întuneric. Haide, Vernon.
La a doua încercare am reușit. L-am apucat de încheietură. M-am aruncat în față și l-am
ridicat, ignorându-i plânsetele de durere. Reuși să scoată umerii, pieptul...
- La naiba, am zis. E blocat.
Holly țipă de jos.
- Cum să fie blocat? E mai slab decât mine.
- Nu știu...
Mi-am rotit privirea. Printre mobila întunecată, printre fotoliile și canapele aranjate fără sens,
se auzi o voce.
- Lucy...
- Ajută-mă! am țipat. Împinge-l de fund! Scoate-l de acolo.
- Nu-l împing de fund!
- Vine un Vizitator, Holly! De ce e blocat?
- Nu știu! Ah, ba da! I s-a prins cureaua.
- Poți să o eliberezi?
- Nu știu. Nu știu... Încerc să ajung...
Încă îl țineam cu o mână de încheietură. Cu cealaltă mi-am scos floreta. Pe hol se auzi o
răzuitură continuă... ceva se apropia în patru labe.
- Holly...
- Nu am mai scos cureaua cuiva până acum! Habar nu ai cât de prost mă simt!
M-am uitat dincolo de arcadă. Se auzea cumva fâșâitul a o mie de picioare?
- Holly...
- Gata! Am reușit! Repede! Trage-l! Trage-l!
Am mai tras o dată și de data asta ieși imediat. Atât de repede, încât am căzut pe spate. După
o clipă m-am aplecat după Holly și am ajutat-o și pe ea să urce. Avea hainele pline de ulei și
mânecile rupte.
Vernon era întins pe podea. Era într-o stare proastă, ținea ochii închiși și gemea. L-am apucat
de brațe.
- Holly, scările. Trebuie să plecăm.
Pe sub arcadă, scârțâitul se auzea din ce în ce mai tare. Știam că în orice clipă ceva odios va
ieși la lumină.
Holly îl luă pe Vernon de glezne și împreună îl ridicarăm. Nu cântărea prea mult, dar ne era
greu să-l cărăm. Bine că era el și nu George.
Câțiva păienjeni ieșiră de sub arcadă, în hol. Apoi, am dat colțul și am coborât scările.
Ne-am oprit la etajul inferior, în departamentul de haine pentru bărbați, aproape fără
respirație. L-am pus pe Vernon pe jos, în mijlocul culoarului. Aerul era înțepător, rece, iar
ceața ne ajungea până la glezne. Am scos din rucsac o lanternă mică și am aprins-o ca să mă
uit la el. Era liniște. Fantomele erau adunate în depărtare, dar nu se apropiau. Eu și Holly
eram tensionate, dar panica începea să dispară; la fel și adrenalina.
- Sângerează, spuse Holly. Am o trusă de prim-ajutor. Ar trebui...
- Da, ar trebui s-o aduci. Tu ești experta.
Folosea bandajele cu eficiență. M-am ridicat și i-am păzit pe amândoi. În lumina lanternei am
văzut cum umbrele vin mai aproape.
Holly era îndemânatică, atentă și știa ce face. Am privit-o cu amărăciune. Lockwood spunea
că ne completăm, dar se înșela.
Vernon tuși din nou și spuse ceva indescifrabil.
Holly se ridică și își băgă bandajele înapoi.
- Vezi chestia aia?
- Nu.
- O auzi?
- Nu! O să te anunț dacă o aud.
Am scuturat din cap.
- Dumnezeule. Nu poți să-ți folosești simțurile măcar o dată? Ce naiba faci aici?
- Lockwood m-a rugat să vin, nu-i aşa? Nu e vina mea că Talentul meu nu e la fel de
dezvoltat ca al tău.
- Ai fi putut să-l refuzi pe Lockwood.
- Așa cum faci tu? râse ea melodios.
- Ce? M-am uitat la ea. Ce vrea să însemne asta?
Flutură mâna ca și cum cuvintele ei ar fi putut să dispară.
- Nimic. Nu contează. Ar trebui să continuăm.
Gestul acela fu picătura care umplu paharul. Dintr-odată, furia care mă măcina de atâta timp
preluă controlul.
- Nu-mi vorbi mie despre Lockwood ca și cum l-ai cunoaște, am spus. Nu știi nimic despre el.
Nu știi nimic despre mine. Ce-ar fi ca de acum încolo să ții pentru tine comentariile arogante?
Atacul verbal mă făcu să mă simt bine.
Ochii i se umplură de lacrimi. Nu-mi păsa. Mă bucuram să văd asta.
- Asta-i bună, răspunse. E chiar bună. Ai fost arogantă cu mine de când am venit!
Am privit-o surprinsă.
- Poftim? Eu, arogantă cu tine?
- Uite. O faci din nou!
- Ce? Nu sunt arogantă. Asta este replica mea la comentariile tale greșite și stupide. E o
diferență, domnișoară Munro, să știi.
Scoase un sunet furios.
- Vezi? Nu poți să deschizi gura fără să faci asta! Aroganță, aroganță, aroganță. Ce e în
neregulă cu tine? Ai fost ostilă față de mine de la început!
- Eu? Am fost un exemplu de autocontrol.
- Sigur că da. Tot timpul ai fost dezaprobatoare. Nu făceai altceva decât să-ți dai ochii peste
cap de fiecare dată când încercam să contribui.
- Fetelor, fetelor..., era Bobby Vernon. Sunt pe jumătate treaz și probabil că delirez, dar până
și eu știu că asta nu e o idee bună.
- Ba din contră, se auzi craniul. Ai așteptat asta mult timp, Lucy. Nu uita de garota din
umeraș. E o variantă.
Nu-i ascultam pe niciunul din ei. Eram prea ocupată să-i râd lui Holly în față.
- Vezi, Holly? am spus. Ăsta e un exemplu a ceea ce faci tu! Ești așa de dulce și de perfectă,
răstălmăcești totul ca să par eu vinovată! Tu ești cea arogantă! Nu pot nici să-mi suflu nasul
fără să-mi spui că o fac greșit.
- Vai, nu aș îndrăzni să fac asta! zise ea. Să risc să urli la mine?
- Nu suport modul în care critici totul, am țipat, fără să spui că asta faci! Ești ca o profesoară
care mă privește de sus.
Bătu din picior.
- Ei bine, tu... tu ești ca... un câine idiot care latră și mârâie tot timpul. Din prima zi mi-ai dat
de înțeles foarte clar că nu mă vrei aici. La orice spuneam, începeai să mă batjocorești, să-ți
dai ochii peste cap sau să fii sarcastică. În unele zile nici nu voiam să vin. Am fost pe punctul
de a-mi da demisia de câteva ori!
O făcea din nou! La asta se pricepea. Răstălmăcea totul până dădea vina pe tine. Dar de data
asta nu avea să funcționeze. Disconfortul meu îmi accentua starea de furie.
- Minciuni! Mereu am încercat să fiu prietenoasă și primitoare, chiar și când ai început să
intri în camera mea și să faci tot felul de ciudățenii cu hainele mele!
- Se numește împachetat! țipă Holly. Ar trebui să încerci și tu! Trăiați într-o cocină înainte să
vin eu. Era dezgustător!
- Eu eram fericită cu cocina aia!
Ceva mă trase de braț.
- Asta nu e bine, spuse Bobby Vernon pe un ton răgușit. Puteți să vă zâmbiți frumos până
plecăm de aici?
I-am dat peste mână.
- Tu să taci!
- Da! izbucni Holly Munro. E vina ta că suntem încă aici.
- Hei, vedeți? Sunteți amândouă de acord cu asta, spuse Vernon. Haide. Nu e chiar atât de
greu...
- Crezi că sunt doar o secretară prostuță! Nu poți să accepți că ți-am salvat viața!
- Te înșeli, draga mea. Pot să accept asta. Ce nu pot să accept e felul în care îmi vorbești,
criticile tale constante în timp ce mă privești și faci chestia aia super... super-stupidă... cu
sprâncenele.
Mă privi nedumerită.
- Super-stupidă?
Bobby Vernon ridică o mână.
- Disprețuitoare?
- Mulțumesc, i-am spus şi am început s-o imit. Nu, Lucy, nu așa. Rotwell face așa. Rotwell
face așa. Dacă îți place atât de mult de Rotwell, du-te înapoi!
- Nu mi-a plăcut să lucrez pentru Rotwell! Era dezgustător! E violent, ambițios și nu se poartă
frumos cu angajații. Dar nu te preface că-ți pasă, Lucy Carlyle! Ți-am povestit ce mi s-a
întâmplat pe Cotton Street și nu ți-a păsat deloc!
- Nu-i adevărat! Cum îndrăznești să spui asta?
- Atunci, de ce nu mi-ai arătat, Lucy?
- Pentru că... Pentru că același lucru mi s-a întâmplat și mie! Și eu mi-am pierdut echipa! Au
murit toți! Bine? M-a întristat!
- Nu știam asta!
- Nu ți-am cerut să știi, nu-i așa? E treaba mea!
- Așa cum trecutul lui Lockwood e treaba ta?
Mă privi triumfătoare.
- Știu că ai intrat în camera aia. Te-am auzit de jos.
- Ce?
Am inspirat adânc; pieptul mă durea de furie. Am auzit sunete de zgârieturi dinspre casa de
marcat aflată la capătul culoarului. Cu toții ne-am uitat în aceeași direcție: eu, Holly şi
Vernon. La început nu am reușit să vedem ce provoca sunetul. Apoi am observat că un aparat
mic, dar greu, din piatră, se mișca încet pe tejghea. Se mișca singur. Odată ajuns la margine,
se lovi de câteva ori de parcă ar fi încercat să găsească o modalitate de a trece de ea. Apoi,
începu să se ridice. Când ajunse deasupra, se întoarse într-o parte, se opri și căzu peste
tejgheaua din sticlă cu o bufnitură violentă.
Am rămas blocaţi, holbându-ne. Brusc, am simțit o presiune în urechi. Era ca și cum un val
s-ar fi oprit deasupra noastră, înghețat, iar noi stăteam în umbra lui.
- Ups, se auzi craniul.
- Acum chiar că ați făcut-o de oaie, spuse Bobby Vernon.
Eu și Holly ne-am uitat una la alta. Doar atât. Nu ne-am mai obosit cu zâmbete prietenoase.
Era prea târziu pentru asta.
 22

Era prea târziu pentru orice, dar am făcut tot ce am putut.

Imediat ce aparatul se izbi de tejghea, eu și Holly ne-am adăpostit în spatele unei vitrine. Ne-
am ghemuit una lângă alta, iar fețele aproape că ni se atingeau. Bobby Vernon era înghesuit
între noi, semi-inconștient, respirând cu greu.
În cameră se lăsase o liniște mormântală. Fire invizibile de putere vibrau prin cameră, precum
corzile unui pian. Singurul sunet pe care îl puteam auzi era însă un fâșâit ritmic. Am tras cu
ochiul de după vitrină și m-am uitat spre tejghea; aparatul ieșea din sticla crăpată precum
catargul unei nave care se scufunda.
Un teanc de hârtii sau de broșuri era așezat deasupra. Colțurile fluturau în bătaia unui vânt
inexistent.
M-am ghemuit la loc.
- Poți să vezi ceva? întrebă Holly; în ochii ei se citea groaza şi vocea îi tremura în timp ce
încerca să-și recapete calmul.
Am încuviințat.
- Deci... deci manualul Fittes spune că întâi trebuie să stabilim Tipul, spuse ea.
Știam foarte bine ce spunea manualul Fittes, dar furia pe care o simțisem mai devreme făcuse
loc fricii. Am încuviințat din nou.
- Da.
- Știm că e cinetică. Poate muta lucrurile. Dar există o Apariție?
Am tras din nou cu ochiul. Simțeam mirosul lanolinei din hainele de lână și al ambalajelor
din plastic. M-am gândit ca Lockwood și George au nevoie de șosete și că în curând venea
Crăciunul; următorul gând (mai puțin plăcut) a fost că probabil nu o să mai apuc Crăciunul.
M-am uitat în cealaltă parte a camerei. Toate siluetele care se strânseseră acolo mai devreme
dispăruseră. Ori fuseseră forțate să se retragă, ori fuseseră atrase în masa rece de energie care
vibra în jurul nostru, energie provocată de cearta noastră.
- Nu.
- Nicio Apariție? Oh, deci e... ar putea fi doar...
- E un Poltergeist, Holly. Da.
Înghiți în sec.
- Bine...
Am dat drumul piciorului lui Vernon și m-am întins să-l apuc de mână.
- Dar nu o să fie ca pe Cotton Street, am șoptit. De data asta totul va fi bine. Înțelegi? O să
supraviețuim, Holly. Haide. Putem face asta. Trebuie doar să coborâm două etaje și să
ajungem la intrare. Nu e prea departe, nu-i așa? Mergem încet, cu grijă, și nu-i atragem
atenția.
- Dar Poltergeiştii...
- Sunt orbi, Holly. Răspund la emoții, la zgomot și la stres. Ascultă-mă. Mergem la scările
din spate: sunt cele mai apropiate. Coborâm la parter și îi găsim pe ceilalți. Facem totul pas
cu pas, încet, cu mult calm și, orice ar fi, nu ne panicăm. Dacă suntem atente, e posibil să nu
ne mai observe deloc.
Am privit-o fix, sperând că par calmă și liniștită. Probabil că nu era așa.
- Mult succes cu asta..., zise Bobby Vernon.
Era pe jumătate conștient, dar știa. Vedeți voi, Poltergeiştii... sunt răi. Greu de prins.
Imposibil de controlat. Spre deosebire de alte apariții de Tipul II, Poltergeiştii nu se manifestă
fizic. Nicio apariție, nicio substanță, nicio umbră. Asta, pentru agenți, e un mare dezavantaj.
Un Poltergeist este peste tot și nicăieri în același timp și, spre deosebire de alte fantome, se
hrănește cu orice fărâmă de emoție. Se hrănește și folosește energia ca să mute lucruri. O
cantitate oricât de mică de tristețe sau de furie îi alimentează puterea.
Oricât de mică...
Dumnezeule! Ce făcuserăm?
Am simţit că mi se face rău. Am închis ochii.
- Lucy? Holly mă mângâie pe genunchi şi îmi zâmbi. O să fie în regulă, ai spus? Deci... ce
trebuie să facem?
Am simțit un val de recunoștință față de ea. Probabil că zâmbetul pe care i l-am oferit era la
fel ca al ei.
- Ne ridicăm ușor de tot... Ne retragem câțiva metri pe rând și mergem spre ușile alea.
Mergem; nu ne grăbim. Ne menținem pulsul stabil.
- Nu pot... E imposibil.
- Holly, trebuie doar să facem tot ce putem.
Să ne ridicăm era cel mai greu. Să ne ridicăm în spațiul deschis. După cum am spus,
Poltergeiştii răspund la sunete și la emoții, deci teoretic nu conta dacă stăteam în picioare sau
dacă ne ascundeam după o vitrină, atâta timp cât făceam asta în tăcere. Totuşi, noi nu
simțeam asta. Numai gândul că vom fi expuse mă făcu să simt un gol în stomac, dar nu
aveam de ales.
I-am șoptit lui Bobby Vernon să facă liniște, apoi l-am apucat amândouă și, numărând până la
trei, ne-am ridicat. Ne-am uitat spre casa de marcat, la teancul de hârtii. Încă fluturau. Până
acum, totul era bine. Ritmul nu se schimbase. Întunericul vibra de la încărcătura paranormală:
părea că orice mișcare va trimite o undă de șoc de-a lungul sălii.
Am dat din cap. Holly era mai aproape de scări; asta însemna că trebuia să meargă cu spatele,
cu mâinile pe sub umerii lui Vernon, iar eu, ținându-l de picioare, în urma ei. Vernon, cu
ochii pe jumătate deschiși, nu părea foarte conștient de ce se întâmpla. Mă temeam că va
striga și că va atrage o atenție nedorită.
Holly începu să facă pași în spate; m-am ținut după ea. Am văzut în colțul ochiului cum
hârtiile de pe tejgheaua casei de marcat continuau să fluture...
Am continuat să mergem pe culoar, printre umerașele agățate, călcând cu grijă. Încet, încet,
ne-am apropiat de scară.
- Asta e chiar captivant, rosti o voce în urechea mea. Cred că o să reușiți.
Craniul! Mi-am dat ochii peste cap, îngrozită, și mi-am mușcat buza. Oare prezența lui avea
să tulbure Poltergeistul? M-am uitat spre tejghea, unde hârtiile încă fluturau.
- Doar dacă Holly nu se împiedică și îl scapă pe micuțul Bobby, care o să se lovească de
pământ cu o bufnitură, continuă fantoma. Chiar cred că se poate întâmpla asta. Uită-te cum îi
alunecă mâinile.
Avea dreptate. Holly se opri și își aranjă mâinile sub umerii lui Vernon. Era mai palidă ca
oricând. Nu eram însă departe de uși.
- Mi se pare o schimbare reconfortantă, spuse craniul. Nu poți să-mi răspunzi! Sau să te
întinzi și să mă oprești. Înseamnă că pot să-ți spun tot ce gândesc despre tine fără să-mi
vorbești.
Am aruncat o privire rapidă prin sală.
Totul era în regulă. Nimic nu se schimbase pe tejghea.
- Nu-ți face griji, spuse craniul. Nu e interesat de mine. Noi, entitățile, ne vedeam de treaba
noastră. Nu va băga în seamă ce fac eu.
Am respirat ușurată. Și exact în acel moment Holly lovi cu cotul o haină, iar umerașul scârțâi
ușor.
- Asta, pe de altă parte...
Am întors capul şi m-am uitat la grămada de hârtii.
Dintr-odată, nu se mai mișcau.
Eu și Holly ne-am uitat una la alta. Așteptarăm. Am numărat în minte până la treizeci,
încercând să-mi țin respirația sub control. Camera era întunecată și liniştită. Nu se întâmplă
nimic. Hârtiile nu se mișcară.
Am expirat foarte, foarte ușor şi am continuat tiptil.
- Hei, poate că totul e în regulă acum! spuse craniul. Poate că a plecat.
Un umeraș gol din cealaltă parte a camerei făcu o rotație completă, apoi se legănă de câteva
ori și se opri.
- N-a plecat, să știi. Glumeam.
Am înghețat, privind camera. Din nou, totul era nemișcat. Am dat din cap către Holly. L-am
apucat mai strâns pe Vernon și ne-am mișcat puțin mai repede.
În partea opusă a camerei se auzi un clinchet metalic. Una dintre luminile din tavan se legănă
încet în întuneric. Holly începu să încetinească, dar i-am făcut semn din cap și am pornit mai
repede către scări.
Trebuia să ne grăbim. Trebuia să ieșim.
- Nu face greșeala să crezi că e acolo, șopti craniul în urechea mea.
Am scrâșnit din dinți. Știam ce urma să spună.
- Adevărul e că e peste tot. E chiar deasupra noastră. Ne înconjoară ca un șarpe. Suntem
înăuntrul lui. Deja ne-a înghițit.
Din boxele din tavan se auzi un țipăt ascuțit, apoi un bâzâit. Eu și Holly am tresărit. În același
timp, în spatele lui Holly se mișcă o pereche de pijamale, de parcă cineva le-ar fi purtat.
Pantalonii se îndoiau, iar mânecile se întindeau în față.
Aproape la fel de repede pe cât începu, se opri.
Într-o clipă am ieșit pe uși în bezna de pe scări.
Am dat drumul picioarelor lui Vernon și am aprins o lanternă de la curea, pe care mi-am pus-
o între dinți. În lumină am văzut-o pe Holly, care se sprijinea de perete.
- Dumnezeule..., spuse ea. Dumnezeule...
- Nu ne putem opri aici, pe hol, am șuierat. Trebuie să ne mișcăm. Ridică-l! Haide!
- Dar, Lucy...
- Haide!
Am coborât scările în grabă. Deja nu ne mai interesa să nu facem zgomot și nici să se
înăbușim frica. Holly plângea în timp ce cobora; capul lui Bobby se bălăngănea dintr-o parte
în alta.
În spatele nostru, ușile se trântiră la perete. Geamurile din sticlă se sparseră, iar cioburile
căzură pe lângă noi. O adiere bruscă ne izbi când ajunserăm la etajul de dedesubt.
- Acolo!
Plănuisem să continuăm coborârea până la parter, dar nu voiam să fim încolțite pe scări. Am
făcut un semn din cap în direcția ușii care dădea înapoi, spre magazin. Holly o deschise cu
umărul și intrarăm în liniște.
- Holly, am șoptit, ești obosită. Hai să facem schimb.
- Sunt bine.
- Atunci, să mergem una lângă alta.
Culoarul era suficient de larg. Trebuia doar să trecem prin departamentul cu ustensile de
bucătărie, prin cel cu haine pentru femei și să coborâm scara principală până la parter.
În depărtare am auzit voci care ne strigau. Lockwood, George...
- Nu le răspunde, am spus.
Am mers cât de repede am putut. Mă așteptam ca ușa din spatele nostru să se deschidă cu o
bufnitură, de parcă fantomele ne-ar fi urmărit, dar Poltergeiştii nu făceau asta.
Când am trecut pe lângă un stand cu strecurători, ceva m-a plesnit peste față.
Am ţipat, am scăpat torţa și i-am dat drumul lui Vernon. Acesta gemu și se rostogoli în
strânsoarea lui Holly.
Încă o palmă peste obraz. Am înjurat, am scos floreta și am început să lovesc în jurul meu.
Nimic.
Pe culoarul următor, ceva se lovi de tigăi.
Holly ţipă; pe obrazul ei apăru o urmă roșiatică.
Există un singur lucru bun la un poltergeist: nu are ectoplasmă, deci nu poți fi atins de
fantomă, chiar dacă te plesneşte. L-am ridicat pe Vernon și am continuat.
Undeva, în spatele nostru, zeci de ustensile căzură pe podea. Acum se auzea un vacarm oribil,
grohăieli și mârâituri, de parcă o bestie s-ar fi luptat cu ustensilele metalice.
Dar bestia era și în fața noastră. În față, pe culoarul nostru... se afla un raft cu multe cuțite de
toate formele și mărimile. Acestea începură să tremure.
Ne-am mutat pe un culoar paralel exact când armele începură să zboare prin aer. Am căzut în
spatele unui raft cu porțelanuri și ne-am rostogolit în timp ce cuțitele se înfigeau pe lângă noi,
în podea.
Bobby Vernon deschise ochii.
- Au! Cu grijă. Am dureri, să știți.
- O să te doară și mai rău, am mârâit, dacă nu taci. Haide, Holly! Ridică-te. Ne descurcăm
bine.
- Ce ar însemna să ne descurcăm rău?
În boxe se auzi un țiuit. Am auzit lovituri și țipete dintr-o altă parte a clădirii. Undeva, în față,
dinspre raionul cu îmbrăcăminte pentru femei, se auzi un sunet sfâșietor, de parcă ar fi ieşit
ceva din podea.
M-am oprit pentru o clipă, neștiind dacă să continui sau nu.
- Craniule, am spus, nu știu...
- Trebuie, altfel veți muri.
- Bine.
L-am folosit pe Vernon pe post de frânghie ca să o ajut pe Holly să se ridice și am început să
mergem din nou. Pe culoarul următor, două vitrine se izbiră una de alta.
- Domnul Aickmere va fi încântat, spuse craniul.
- Da. Încântat.
Holly se holba la mine.
- Cu cine vorbeai?
- Cu nimeni! Cu tine!
- Nu te cred.
Cinci castroane zburară pe lângă capul meu și se izbiră de perete. Vântul îmi sufla pe la
picioare, gata să mă ia pe sus.
- Chiar e important acum?
- Dacă e să lucrăm împreună, Lucy...
- La naiba! Fie! Îţi spun! E un craniu malefic care locuiește la mine în rucsac! Mulțumită?
- Da, asta explică multe. Vezi, nu a fost atât de greu, nu-i așa? Era suficient să-mi spui.
Am trecut pe sub o arcadă în departamentul de haine pentru femei chiar înainte ca o vitrină să
se izbească de ea.
- Ce se întâmplă? mârâi craniul. Mai nou le spui tuturor despre noi? Credeam că avem o
relație specială.
- Avem! Taci! Vorbim despre asta mai târziu.
- Știi, Lucy, spuse Holly Munro șocată, credeam că ești pur și simplu ciudată. Acum îmi dau
seama cât de tare m-am înșelat.
În comparație cu departamentul de ustensile de bucătărie, în cel cu haine pentru femei era
liniște. Aerul rece ne învăluia picioarele, ținând pasul cu noi. În capăt am văzut lifturile și
marmura care înconjura scările spre parter.
- Nu e nimic ascuțit aici, am spus. Ce ușurare!
L-am văzut în stânga noastră, dar Holly, care era cu spatele, nu. Capul unui manechin se
întoarse și ne fixă cu o privire goală.
Apoi, camera izbucni. Un întreg raft cu haine începu să se miște, inițial încet, apoi începu să
zboare prin aer. Holly țipă; când păşirăm în spate, raftul se izbi de stâlpul opus și căzu
precum un copac, blocându-ne accesul.
Alte rafturi fură ridicate și aruncate spre ferestre și pereți. Peste tot în jurul nostru pluteau
paltoane care parcă prinseseră viață. Erau suspendate în aer ca niște vrăjitoare pe mături;
vântul le plimba dintr-o parte în alta. Căzură peste noi și începură să ne lovească.
Ne-am aplecat și, ținându-l pe Bobby Vernon între noi, am alergat spre scările rulante,
ferindu-ne de obiectele care cădeau și ocolind plăcile din podea care se desfăceau și începeau
să zboare, spărgându-se în zeci de cioburi la impactul cu stâlpii și cu pereții. O pereche de
pantaloni îmi acoperi fața, lăsându-mă fără aer. M-am eliberat și m-am uitat peste umăr la
haosul din urma noastră.
 În depărtare, dincolo de haine și de mobilier, într-un spațiu întunecat și neclintit, am văzut o
umbră care se târa după mine în genunchi. Umbra ridica un braț subțire.
- Lucy...
Apoi, eu și Holly am ocolit peretele din marmură și am sărit pe banda fină din metal dintre
scările rulante. Vernon ateriză stângaci și țipă de durere. Holly alunecă și o luă la vale pe
bandă. Vernon alunecă după ea. Mi-am menținut echilibrul și i-am urmat.
Jos era lumină; o lumină care făcea vârtejuri ciudate. Venea de la patru lanterne care se
învârteau în aer.
Mă întrebasem de mai multe ori unde erau ceilalți. Mai ales, unde erau George și Lockwood.
Auzisem vocile lor în depărtare, dar nu veniseră după noi și nu înțelegeam de ce.
Acum înțelegeam.
Poltergeistul fusese activ și în holul de la intrare. Vitrinele erau împrăștiate, iar rafturile
înțepenite în pilonii din ipsos. Picturile murale erau distruse, pline de cioburi provenite de la
ușile rotative. Minunatul copac artificial „Plimbare de Toamnă”, de care domnul Aickmere
era atât de mândru, fusese smuls din suport și se învârtea în sus, iar șervețelele multicolore
fuseseră smulse de forța centrifugă. În mijlocul camerei erau și mai multe plăci smulse și
aruncate spre pereții deja distruși.
În toată camera rămăsese neatinsă o singură zonă, un spațiu în formă de semicerc aflat lângă
ușile rotative. Era înconjurat de un rând de lanțuri din fier, de trei ori mai gros decât unul
normal. Dincolo de lanțuri, podeaua era acoperită de mecanisme de apărare: sare, pilitură de
fier, lavandă și alte obiecte din fier. Uraganul supranatural se lovea de marginea sanctuarului,
iar granița tremura. Înăuntru, totul era nemișcat. Acolo stăteau colegii mei, cu floretele în
mână, chemându-ne la ei.
În spate, ținând deschise ușile rotative cu o bucată de lemn, erau Flo Bones și Kate Godwin.
În centru, Quill Kipps tăia săculeții cu lavandă și o împrăștia pe podea. În față, fix la
marginea lanțurilor, chemându-ne la ei, erau George și Lockwood.
Inima mi-a tresărit când i-am văzut. Am sărit de pe bandă, peste Holly și Bobby Vernon, care
erau întinși pe jos, și i-am ajutat să se ridice.
- Lucy! strigă George. Haide, te rog! Locul ăsta se autodistruge!
George se pricepea de minune să-ți spună lucruri pe care le știai deja. Am început să înaintăm
spre el. Vernon era verde la față. Chipul lui Holly era plin de sânge, ori de la căzătură, ori de
la pălmuirea de la etaj.
În fața noastră, gaura din podea se lărgea. Apoi, explodă. Pământul ne lovi în față și o bucată
de lemn mi se înfipse în braț.
Lockwood își aruncă floreta și ieși din cerc. Am văzut cum se clatină în bătaia vântului. Se
chinui să rămână în picioare și sări peste groapă. Apoi, veni lângă noi și zâmbi.
Îl luă pe Bobby Vernon și îl sprijini pe brațe.
- Bună treabă! strigă el. Îl țin eu. Duceți-vă la ușă cât de repede puteți.
Dar asta era mai ușor de zis decât de făcut. Groapa devenea din ce în ce mai mare pe lângă
lanțurile din fier... chiar și pe sub ele. O porțiune a lanțurilor atârna acum în groapă.
Lockwood îl luă pe Vernon de braț și îl aruncă peste hău. În spatele lanțurilor, Kipps și
George îl prinseră. Apoi urmă Holly, care abia se mai putea ține pe picioare. Lockwood o
aruncă și pe ea. George o prinse; în spate, Kipps îl împingea pe Vernon afară.
Acum, Lockwood se întoarse spre mine. Curenții de aer se întețiră. În jurul nostru zburau
șervețele, haine, pământ, lemn... eram pierduți într-o furtună de resturi.
- Doar tu, Luce! țipă Lockwood.
Ochii îi scânteiară; întinse mâna...
Podeaua crăpă. Plăcile zburară în sus. Mi-am pierdut echilibrul, am făcut un pas în spate și
podeaua mi-a fugit de sub picioare. Un curent de aer mă ridică... dar nu mă duse departe.
Rucsacul meu se agățase într-o așchie groasă a unei scânduri din podea. Pentru câteva clipe,
am rămas acolo, ca un steag în bătaia vântului.
Lockwood țipă. Se întinse după mine. I-am văzut chipul palid. Mâna lui o cuprinse pe a mea.
Apoi fu luat pe sus. L-am văzut învârtindu-se în aer fără niciun sunet. Am ţipat, dar nu s-a
auzit nimic. În spatele meu, ceva se sfâșie și se rupse. Rucsacul. Curenții de aer începură să
mă învârtă prin cameră ca pe o păpușă. M-am lovit de ceva; lumini puternice îmi pâlpâiră în
faţa ochilor. Cineva mă striga; mă luau de lângă cei pe care îi iubeam, de lângă toate lucrurile
dragi. Apoi, m-am prăbușit în întuneric. Mi-am pierdut și mintea, și corpul.
VI
Un chip în întuneric

23

Știi că situația e gravă când nu-ți poți da seama dacă ai ochii închiși sau deschiși. Când e atât
de întuneric, încât nu-ți dai seama dacă visezi sau dacă ai murit. Și când nu-ți poți mișca nicio
parte a corpului și ai impresia că plutești ca o fantomă. Da, și asta e de rău.
Nici liniștea nu e un semn bun.
Am rămas întinsă. Pentru o vreme, nu se întâmplă nimic. În interior încercam să revin la
realitate; încă mă învârteam printre cioburi, bucăți de lemn și de haine... Apoi, ca și cum
cineva ar fi atins un întrerupător, îmi reveni mirosul. Am simțit un iz de mucegai, de pământ
și de sânge. Mă făcu să strănut, iar strănutul îmi provocă spasme de durere. Dintr-odată
mi-am dat seama unde sunt, pe pământ, cu trupul într-o poziție ciudată. Eram ghemuită pe o
parte, cu un braț sub mine și celălalt întins în exterior, precum un aruncător grec de discuri.
Când am respirat, am simțit șuvițele de păr gâdilându-mă pe față.
Spre surprinderea mea, când am încercat să mă mișc, nu am simțit o durere agonizantă. Da,
totul mă durea, dar nu aveam nimic rupt. M-am întors pe spate și m-am ridicat în picioare.
Mi-am atins sprânceana; o parte din păr era încâlcit și lipicios, probabil de la sânge. Mă
lovisem destul de tare la cap. Nu-mi puteam da seama cât timp fusesem inconștientă.
Apoi, am început să mă pipăi. Floreta – nu mai era. Rucsacul – nu mai era. Craniul și toate
replicile lui inutile și indecente – nu mai erau. Îi cam simțeam lipsa. În mintea mea, în locul
în care ar fi trebuit să-i aud vocea, era un gol.
Parte din mine voia să se ghemuiască la loc și să doarmă. Eram amețită, nu mă puteam
coordona și habar nu aveam ce se întâmpla cu mine. Încet, cu grijă, mi-am dus mâna la curea.
Încă era acolo. Buzunarele erau pline. Deci încă nu eram lipsită de apărare. Apoi mi-am
verificat cutiile și chingile, până am găsit săculețul impermeabil. Săculețul cu chibrituri.
Întotdeauna trebuie să ai la tine chibrituri. E una dintre cele mai importante reguli. Probabil
că e a șaptea regulă. Nu e la fel de importantă ca regula biscuitului, dar e în top zece.
În trecut mi se întâmplase să uit de ele, dar Holly, mereu atentă la detalii, se asigurase
întotdeauna că nu ne lipsește nimic.
Holly...
M-am gândit la cearta noastră și la cum o atacasem, cum furia și prostia mea treziseră
Poltergeistul. Mi-am adus aminte cum zburase peste groapă și apoi mi-am adus aminte de
Lockwood, care se întinsese după mine, iar golul din stomac se adânci.
Poltergeistul îl prinsese și îl aruncase prin aer.
Oare era bine? Oare mai era în viață?
Am scos un scâncet de autocompătimire, dar m-am oprit imediat. Am auzit un ecou gol. Gata
cu emoțiile! Oriunde ajunsesem, mi-am dat seama imediat că nu eram singură.
Mai multe prezențe mă priveau. Aceleași prezențe de la Aickmere, dar care acum erau mai
aproape, mai puternice. Și, undeva aproape, am simțit aceeași senzație de mai devreme, cea
care ne adusese aminte, mie și craniului, despre sticla din oase pe care o găsiserăm în
cimitirul Kensal Green.
M-am frecat la ochi. Îmi era foarte greu să fiu sigură de ceva. Eram amețită.
Am aprins primul chibrit. Am scos din săculeț două lumânări mici. Am pus una pe podea, iar
pe cealaltă am aprins-o cu grijă. Lângă mine și în spatele meu erau stive de pământ și de
pietre. Am mai văzut și șervețele împrăștiate, ca niște pete de sânge, lângă pernuțele cu
lavandă rupte, și fâşii de haine: cămăși, rochii, lenjerie intimă, toate trase în groapă, alături de
mine.
Deasupra mea era o mare întunecată. Dacă plutea în sus, printr-o crăpătură a pământului sau
dacă venea spre mine, nu-mi dădeam seama. Lumina lumânării nu ajungea până acolo.
Dar ajungea până la pereții din piatră cenușie. Mai mult decât să văd, am simțit cum se extind
în fața mea și cum se arcuiesc deasupra. Mi-am dat imediat seama unde eram.
La închisoare. Faimoasa Închisoare King. Ca de obicei, George avusese dreptate. Parte din ea
încă era îngropată sub pământ, iar Poltergeistul reușise să găsească o cale spre suprafață.
Într-un fel, îmi făcuse o favoare. Aici era epicentrul focarului din Chelsea; aici era Sursa
pentru Poltergeist, pentru silueta care se târa și pentru toate celelalte.
Că veni vorba, la mai puțin de un metru de mine, ieșind puțin în relief de sub grămada de
pământ, era un schelet. Pentru o clipă am crezut că eu l-am omorât când am căzut, dar apoi
am realizat cât de ridicolă era ideea asta.
M-am uitat la el.
- Bună, am spus. Îmi pare rău.
Nu mi-a răspuns.
Cu picioarele tremurându-mi, am făcut câțiva pași în față.
Pereții din piatră nefinisată erau acoperiți de mucegai. Aceştia începură să se îngusteze;
simțeam că sunt dirijată într-o anumită direcție, pas cu pas, spre o soartă inevitabilă. Nu era o
senzație plăcută, mai ales că totul se învârtea în jurul meu. M-am sprijinit de perete,
încercând să respir.
Mi-am rezemat capul de peretele din piatră. Senzații din trecut m-au năpădit brusc: voci,
plânsete, țipete de ajutor. Culoarele erau pline de corpuri care treceau pe lângă mine, prin
mine, împingeau, înjurau. De jur împrejur plutea un miros îngrozitor de disperare și de frică.
Eram zgâlțâită și împinsă spre mijlocul culoarului...
Lumânarea ardea liniștit în mâna mea. Senzațiile se intensificau. Nu mă puteam odihni.
M-am uitat pe perete. Era acoperit de sus până jos cu zgârieturi fine: litere, inițiale, numere
romane. Opera prizonierilor care trăiseră și muriseră aici...
- Lucy...
De undeva din față, prin beznă, se auzi vocea aceea!
Am înjurat printre dinți. Trebuia să mă fi așteptat! Era momentul să termin cu chestia asta o
dată pentru totdeauna.
- Bine, am spus. Ai răbdare. Vin imediat.
Am început să înaintez prin pasaj, cu lumânarea în mână, ca un animal rănit. Am avut grijă să
nu mai ating pereții. Printre pietre răsăreau rădăcini albe, iar pereții erau umezi. La picioarele
mele apărură bălți de apă, care deveneau din ce în ce mai mari pe măsură de înaintam.
Am ajuns la o intersecție; erau două coridoare, unul spre stânga și unul spre dreapta. Cel din
stânga era blocat de bare ruginite din metal, îndoite și înnegrite de trecerea timpului. În
dreapta, scările se cufundau în apa neagră, urât mirositoare. Am lăsat în urmă ambele culoare
și am mers înainte. Aproape imediat am ieșit într-un spațiu mai mare.
Cineva susura undeva sus, în fața mea. Când am ridicat lumânarea, șoaptele se opriră.
- Nu fi timid, am spus. Vorbește.
Am început să râd. Chiar erau timizi. Erau foarte tăcuți. Pământul începu să se clatine iar.
Capul mă durea și, pentru o clipă, privirea mi se împăienjeni; apoi, totul se limpezi și am
putut să văd cine șoptise. Erau chiar în fața mea, sub formă de grămezi pe marginea pereților.
Ca niște copaci rupți și încâlciți
Numai că nu erau copaci, desigur – erau schelete.
Unele încă mai aveau bucăți de haine pe ele, dar cele mai multe erau doar o grămadă de oase.
Am văzut cranii, mandibule cu dinți strălucitori și rămășițe de mâini și de picioare. Coastele
se ridicau ca niște gheare. În anumite locuri, grămezile îmi ajungeau până la nivelul șoldului.
Era o cameră dreptunghiulară, iar oasele erau așezate pe lângă toți pereții, mai puțin într-un
colț îndepărtat, unde o pată de întuneric indica o altă ieșire.
Am pășit ușor către mijlocul camerei, protejând flacăra lumânării cu podul palmei. Erau atât
de multe oase!
Iar proprietarii lor erau chiar acolo.
Plutind deasupra oaselor era o multitudine de siluete albe. Foarte liniștite, aproape invizibile,
nu aveau nicio formă, doar două goluri negre în loc de ochi. Când am ajuns în mijlocul
camerei, am simțit cum mă analizează și am simțit ura și agonia vechi de secole.
- E în regulă, le-am spus. Înțeleg.
Ce spusese George despre istoria închisorii?
Că ajunsese să fie mai mult un spital decât o temniță. Ultimii locuitori fuseseră bolnavi de
lepră și de alte boli grave. Nimeni nu intra acolo, toată lumea detesta locul acela. În final,
regii dinastiei Tudor îi goniseră și distruseseră locul.
Îi goniseră...
M-am uitat la inelul din schelete.
Dar de fapt nu făcuseră asta, nu-i așa? Nu-i goniseră nicăieri. Îi blocaseră sub pământ, îi
izolaseră și aruncaseră dărâmăturile peste ei. Îi lăsaseră acolo să moară.
Fusese mai simplu aşa. Mai curat. Rezolvaseră mai multe probleme odată. Erau doar
criminali şi bolnavi. Cui i-ar fi păsat?
Nu era de mirare că această cameră era sursa unei energii atât de puternice.
- Înțeleg, am spus din nou.
Formele licăriră, cu golurile negre fixate asupra mea. Am încercat să le transmit compasiunea
mea cât de bine am putut. Era imposibil de spus dacă aveau să accepte sau să înțeleagă
această emoție, după atâta timp în care fuseseră abandonați.
Și nici nu-i puteam învinovăți. M-am uitat în lumina lumânării și am văzut ceva pe podea. M-
am aplecat, nu fără să mă împleticesc (pământul încă se învârtea cu mine) și m-am uitat la el.
Mi-a luat o clipă să-mi dau seama ce este și dintr-o dată scheletele nu mai erau cel mai mare
mister de acolo.
Spre deosebire de coridor, pavajul peste care m-am aplecat nu era acoperit de praf, deși
stratul gros se vedea lângă oasele aflate lângă pereți. Nu departe de bocancul meu stâng am
văzut ceva, un fragment cilindric, alb cu maro. La început am crezut că e un os, dar când l-am
analizat în lumina lumânării am realizat că e altceva: un muc de țigară.
Un muc de la o țigară modernă...
M-am uitat la el încruntându-mă, încercând să înțeleg.
Ceva se mișcă în jurul meu. Când am ridicat capul, am văzut că siluetele se apropiaseră de
mine. Am ridicat mâna cu nerăbdare.
- Gata, gata, am spus. Lasă-mă puțin. Am descoperit ceva aici.
M-am ridicat. Acum, că mă gândeam mai bine, mijlocul camerei era extrem de curat: nu erau
oase, nici praf, nici resturi de vreun fel. Cuiva îi plăcea foarte mult curățenia. Ai fi zis că
Holly Munro trecuse pe acolo.
Gândul mă făcu să râd și râsul mă trezi brusc. M-am încruntat la siluetele care se apropiau.
- Trebuie să-mi lăsați puțin spațiu, am spus. Mă descurajați. Dați-vă puțin în spate, vă rog.
M-am dus în mijlocul camerei și, după o clipă în care mi-am recăpătat echilibrul, m-am
aplecat să analizez pavajul. Am văzut urme de zgârieturi și de ceară. Am atins una și aproape
că am căzut.
- Începeți să mă enervați, am spus.
Formele strălucitoare erau și mai aproape; nu mai pluteau deasupra grămezilor de oase. Acum
formau un cerc în jurul zonei curate. Am simțit toată atenția lor asupra mea și furia
direcționată către mine.
- Nu ar trebui să vorbesc cu voi, am spus. Și nu am de gând să o mai fac dacă nu vă dați
înapoi. Haide!
Siluetele se dădură în spate.
- Așa e mai bine. Ce ați făcut aici, am întrebat, cu toată ceara asta? Ce sunt zgârieturile astea
circulare? Și urma asta de arsură din mijloc? N-ați fost cuminți? Ați dat foc la ceva?
Siluetele nu răspunseră, dar ecoul atrocităților care avuseseră loc aici vibra în spatele lor;
simțeam cum se apropie, furios și îngrozitor, ca o furtună de nisip.
- O să aveți parte de o înmormântare decentă, le-am spus. Coșciuge și ceremonii. Fără
crematorii. Nu vă faceți griji, o să-l conving pe Lockwood. E cam irascibil când vine vorba
despre voi, dar mă descurc. Nu vă faceți griji. Lockwood o să aibă grijă de voi...
Cel puțin, avea să facă asta dacă mai trăia.
Brusc, gândul că nu mai trăia îmi veni în cap. Mai mult decât un gând, era o convingere. Ce
făceam? Ce făceam stând de vorbă cu fantome, când Lockwood fusese luat pe sus de furtună?
Durerea mă cuprinse. Capul îmi vâjâia. Aproape că am căzut în genunchi.
Era acolo, sub dărâmături? Poate că era! Altfel, ar fi venit după mine. Frica mea se lovi de
pereți în valuri uriașe. Dintr-odată am auzit toate siluetele șoptind în același timp.
- Va trebui să vorbiți mai tare, am spus aspru. Așa cum i-am spus şi tipului din fotoliu, asta e
șansa voastră! Cei ca mine nu apar prea des. Vorbiți tare și clar...
Abia atunci am văzut că lumânarea mea era pe care să se stingă.
Era în regulă. Mai aveam una...
Doar că nu mai aveam. Undeva, în spate, o pierdusem. Nu, mi-am amintit că o pusesem pe
podea. Mi-am dat ochii peste cap, gândindu-mă cât de proastă fusesem.
Trebuia să mă întorc după ea. Când m-am răsucit, am văzut că siluetele blocau ieșirea.
- Hei, am spus, trebuie să mă lăsați... Au!
Ceara fierbinte îmi ardea degetele. Am pus-o pe jos, între picioare, și am căutat chibriturile.
Am aprins unul și m-am uitat împrejur după ce altceva aș mai fi putut aprinde. Poate că
fantomele aveau lumânări. Era clar că folosiseră câteva.
- Vreți să vă dați la o parte? Nu văd unde țineți... Hei!
Una dintre siluete venise mai în față, hotărâtă. Am scos o cutie de la curea, i-am desfăcut
capacul și am turnat sare în formă de semicerc, pentru a o ține la distanță. Am făcut asta
foarte rapid, fără să mă gândesc; era rezultatul antrenamentului.
- Îmi pare rău! am spus. Sunt de partea voastră, dar trebuie să vă dați înapoi, atâta tot.
Un val de neliniște trecu printre siluete; strălucirea lor se întunecă, conturul lor păru să
crească, să devină mai ascuțit și mai difuz. Am înjurat, am aruncat chibritul și, cu degetele
tremurându-mi, am aprins altul. Lumânarea de la picioarele mele era aproape stinsă. Lumina
din cameră devenea din ce în ce mai slabă. Am ţinut chibritul mai jos și în lumina lui am
văzut cercul de fantome.
- Ce e în neregulă cu voi? am șuierat. Eu vreau doar să vă ajut și voi încercați mereu să mă
omorâți...
Particule de sare săriră în aer cu scântei verzi; siluetele se retraseră iar, șoptindu-și cu tristețe
între ele. Am simțit cum mă cuprinde panica; nu era bine. Nu le puteam controla. Individual,
erau slabe și le puteam controla, dar când erau împreună, furia lor era mult prea puternică.
Ce aveam la mine? Puțină sare şi puțin fier, pe care îl folosisem aproape tot la Aickmere. Îmi
rămăsese doar o torţă cu magneziu. Am umblat la curea și am scăpat pe jos chibritul. În
ultima pâlpâire de lumină m-am întins după cutia de chibrituri, dar degetele îmi tremurau
prea tare. Chibriturile se vărsară din cutie și se împrăștiară pe podea. Am ţipat, m-am aplecat
să le adun și am văzut fantomele venind spre mine.
În următoarea clipă, lumânarea se stinse.
 24

În momentul acela aș fi aruncat o torţă, fără să mă gândesc unde, doar ca să distrug câteva
siluete. Asta mi-ar fi dat un sentiment de satisfacție, chiar dacă restul ar fi venit peste mine.
Dar nu am aruncat-o. Deși lumina lumânării dispăruse, fusese înlocuită de o alta: o lumină
difuză care se vedea pe culoarul pe care nu intrasem. Era lumina-morţii, rece și slabă. M-a
făcut să mă opresc. Și nu numai pe mine. Și fantomele se opriră, ezitând, uitându-se spre
licărirea care se apropia.
Lumina se împrăștia în cameră. Sângele îmi vibra în urechi. Calitatea aerului se schimbase.
Fantomele începură să se retragă înapoi, spre pereți.
Pasajul păru să se distorsioneze; pereții se îndoiau și se cutremurau. Am simțit un val de aer
rece purtând aceeași voce de la Aickmere.
Mă striga pe nume.
Fantomele dispărură.
Am așteptat, ținând strâns torţa.
Din întuneric, o siluetă se târa spre mine.
Sus, în magazin, fugisem de ea, dar acum nu mai aveam unde să fug.
Torţa începu să-mi alunece din mâini. Am ridicat-o, fără speranțe sau așteptări. Știam că
această apariție venea chiar din epicentrul focarului din Chelsea, mai mult decât Poltergeistul
și mai mult decât fantomele scheletelor. Oricât de puternică era o torţă, chestia asta era mai
puternică.
Vântul se opri. Eram pironită în mijlocul unui glob de tăcere. Silueta apăru în cameră și nimic
nu ne mai despărțea.
Se târa la fel cum o făcuse lângă scările rulante, de parcă articulațiile i-ar fi fost deformate
sau aşezate cu spatele în față. Avea capul plecat, părul lung, sau ce credeam eu că e păr, îi
cădea pe față, aceasta rămânând ascunsă. Totuşi, vedeam suficient încât să-mi dau seama cât
era de slabă, cu pielea neagră lipită de oase, ca o mumie dintre acelea pe care le puteai vedea
la muzeu înainte ca DCCAP-ul să le închidă pe toate. Era subțire, uscată şi tristă; îi auzeam
trosnetul unghiilor pe pavajul din piatră şi îi vedeam pielea braţelor sfâşiată de fiecare
mişcare, acoperită de riduri atât de adânci, încât părea că se va rupe în orice moment.
În fața ei se afla armata de păienjeni – negri, lucioşi şi nerăbdători.
Se apropie și, dintr-o mișcare, se ridică și începu să meargă în picioare, în timp ce brațele i se
răsuceau și se smuceau de parcă ar fi mers tot în patru labe. Nu-i vedeam chipul, dar dinții
licăreau în spatele șuvițelor de păr. Conturul era în ceață, aproape fibros, precum marginile
nefinisate ale unui covor. În timp ce o priveam, fibrele dispărură; forma deveni solidă,
definită. Se umflă și se schimbă, iar mie mi se întâmplă exact opusul. Simțeam cum rămân
fără puteri, de parcă ar fi fost supte din mine de nişte foale fantomatice.
Am amețit; în jurul meu, totul deveni negru. Am închis ochii.

- Lucy.
Și i-am deschis.
Eram încă în picioare, în același loc uitat de lume. Lumina difuză dispăruse și în fața mea
stătea o altă formă. Am privit-o încruntată.
- Lucy.
Cunoşteam vocea aceea! Era vocea pe care îmi doream cel mai mult să o aud. M-am simțit
ușurată. Inima îmi bătea nebunește. Încă aveam torţa în mână. Am aruncat-o și am sărit în
față.
- Lockwood, slavă Domnului!
Cum de nu-l recunoscusem imediat? La început, silueta păruse întunecată, fără formă. Dar
acum vedeam umerii lați, conturul gâtului, șuvițele familiare...
- Cum de m-ai găsit? am strigat. Știam eu! Știam că o să vii...
- Ah, Lucy... Nimic nu m-ar fi putut opri.
După conturul feței, mi-am dat seama că zâmbește, dar vocea lui era atât de tristă, încât m-am
oprit în loc.
M-am uitat le el, încercând să văd prin întuneric.
- Lockwood? Ce este? Ce se întâmplă?
- Nimic nu mă poate ține departe de tine. În viață sau în moarte...
O trapă se deschise în interiorul meu. Era adâncă și întunecată.
- Ce...? am întrebat. Despre ce vorbești? Ce înseamnă asta?
- Nu te speria. Nu-ți pot face rău.
- Acum chiar că mă sperii. Taci.
Nu înțelegeam; abia dacă mai puteam vorbi, de parcă limba mi-ar fi paralizat.
- Taci...
Silueta rămase în întuneric. Nu mai zicea nimic.
- Vino mai aproape, am spus, la lumină.
- E mai bine să nu fac asta, Lucy.
Abia atunci mi-am dat seama cât de fragilă și de fină era substanța lui. Deși capul și pieptul îi
erau solide, picioarele erau doar o ceață. Plutea deasupra pavajului.
Mi se înmuiară picioarele. Am căzut în genunchi.
- Nu, am șoptit. Lockwood, nu...
- Nu trebuie să-ți pară rău, spuse calm şi suav.
Mi-am pus mâinile la ochi.
- Nu e vina ta, spuse vocea.
Dar era vina mea. Știam că aşa era. Mi-am îndoit degetele și mi-am înfipt unghiile în piele.
Am auzit un urlet îngrozitor și ciudat. Eram eu.
Nu mai gândeam coerent. Mintea mea era invadată de imagini. Îmi aduceam aminte cum
aruncase plasa din argint în pod printre tentaculele exoplasmice, cum sărise între mine și
femeia de la fereastră. Îmi aduceam aminte cum alerga pe carele alegorice de la carnaval,
evitând gloanțele. Și la cazul Wintergarden, când se aruncase pe scări, spre fantoma ucigașă,
ca să-mi salveze viața.
Să-mi salveze viața din nou...
Îmi aminteam și de fotografia din camera surorii sale, a băiețelului nerăbdător.
M-am legănat în față și în spate, plângând în hohote. Nu putea fi adevărat. Nu avea cum să fie
adevărat.
- Lucy.
Mi-am coborât mâinile. Nu mai puteam vedea silueta; aveam ochii plini de lacrimi. Dar îl
auzeam și vorbea clar; clar și calm, ca întotdeauna.
- Nu am venit să-ți provoc durere. Am venit să-mi iau rămas-bun.
Am scuturat din cap.
- Nu! Spune-mi ce s-a întâmplat.
- Am căzut. Am murit. Nu e de ajuns?
- Dumnezeule... Încercând să mă salvezi.
- Știai că asta avea să se întâmple, spuse silueta. În adâncul inimii tale, știai. Norocul meu nu
avea cum să continue la infinit. Dar mă bucur că am făcut-o, Lucy. Nu ai de ce să te simți
vinovată și mă bucur că ești în siguranță. În siguranță, adăugă sec, aproape fără nicio
zgârietură.
Am scâncit cu disperare când l-am auzit.
- Te rog... Aș fi făcut orice să fie invers...
- Știu.
Simțeam că zâmbește, un zâmbet trist.
- Știu. Acum...
Silueta păru să se retragă.
- Am stat prea mult aici.
- Nu! Trebuie să te văd..., am spus. Te rog. Nu pe întuneric. Nu așa.
- Nu pot. Ți-aș face rău.
- Te rog, arată-mi.
- Foarte bine.
Flăcări albastre izbucniră în jurul lui şi l-am văzut.
Am văzut o rană imensă, plină de sânge, în mijlocul pieptului. Cămașa îi fusese ruptă de forța
impactului. Rămășițele paltonului său pluteau de o parte și de alta a corpului. I-am văzut
chipul palid, contorsionat și cu ochii goi, plini de disperare. Chiar şi așa, îmi zâmbea, iar
blândețea și durerea din zâmbetul lui îmi provocară mai multă suferinţă decât orice altceva.
Am simțit că mi se face rău. În schimb, m-am ridicat și m-am dus spre el, cu mâinile întinse.
Atunci s-a întors să se uite în spate, spre pasaj. Am văzut că nu era un cap, ci doar o mască, în
spatele căreia era numai umbră.
Se întoarse înapoi, către mine.
- Lucy, trebuie să plec acum. Să nu mă uiți.
Din față, era perfect. Îi vedeam porii, alunița de pe gât. Părul, maxilarul, cămașa, paltonul...
totul era așa cum trebuia. Dar din părți și din spate, părea a fi doar o carcasă.
- Lockwood, așteaptă... Nu înțeleg. Capul tău...
- Trebuie să plec.
Se uită încă o dată în spate, de parcă ceva i-ar fi distrus concentrarea. Și nu mă înșelam. Era,
într-adevăr, o formă goală. Fibrele negre atârnau pe margine precum ciucurii unui covor.
Dincolo de ele era o plasă de smocuri granulate, țesute haotic. I-am văzut chipul din interior,
curba pomeţilor, forma nasului.
În loc de gură și ochi avea trei găuri negre.
Se uită iar la mine. Zâmbi cu tristețe.
- Lucy...
Fibrele acelea... mi-am adus aminte de silueta care se târa.
Mintea mi s-a limpezit. M-am dat înapoi, plină de repulsie și ușurată.
- Știu ce ești! am țipat. Nu ești el!
- Eu sunt ce urmează să vină.
- Ești un Fetch! Un impostor! Care se hrănește cu gândurile mele!
Torţa! Unde era? Nu o vedeam în întuneric.
- Eu îți arăt viitorul. Tu ai făcut asta.
- Nu! Nu, nu te cred.
- Nu tot ce vezi e ce s-a dus. Uneori e ce încă nu s-a întâmplat.
M-a privit cu bunătate și cu iubire.
Apoi, vârful unei săbii îl străpunse.
Din creștet până în mijlocul pieptului. Totul se întâmplă într-o secundă. Trupul nu opuse
niciun fel de rezistență.
Capul și corpul lui Lockwood fură despărțite în două de lama argintie. Rotocoalele negre din
spatele conturului începură să zboare. Corpul căzu, dizolvându-se în fire de plasmă care se
evaporară.
În spatele lui, în același loc, cu părul răvășit, chipul plin de sânge și cu o mână întinsă în spate
pentru a balansa lovitura, stătea Lockwood.
Nu avea nicio rană în mijlocul pieptului. Cămașa lui, albă, dar murdară de praf și de noroi,
era încă încheiată. Îmi zâmbi.
- Bună, Lucy.
Nu i-am răspuns. Eram încă prea ocupată să ţip.

Puțin mai târziu, stăteam amândoi pe una dintre pietrele din colțul camerei. Lockwood
dăduse câteva cranii la o parte ca să ne facă loc. Presărase peste ele niște sare și niște fier,
pentru a împiedica apariția altor musafiri nepoftiți, și aprinsese două lumânări care ardeau pe
podea. Cumva, găsise și niște gumă. Era chiar plăcut.
- Deci, ești bine? mă întrebă pentru a zecea oară.
- Cred. Nu știu.
Mă uitam la genunchii mei.
Lockwood mă strânse prietenește de braț. Avea o zgârietură pe față și colțul buzei îi era
umflat. Chiar și așa, arăta mult mai bine decât chestia cu care vorbisem mai devreme.
- Știi, spuse el, trebuie să găsim o modalitate să urcăm. Cred că George o ia razna.
- George! E bine? Ceilalți?
- E bine. George e bine.
- Și... Holly?
- Bine. E bine... puțin zdruncinată. Cu toții suntem. Au plecat să găsească doctori pentru
Bobby Vernon. Kipps plănuia să-l contacteze pe Barnes. L-am lăsat pe George la comandă
înainte să cobor după tine.
- Nu ar fi trebuit să faci asta, am spus. Nu trebuia să-ți asumi riscul ăsta.
- Fii serioasă, rosti Lockwood, știi că mi-aș da viața pentru tine. Chicoti. Dumnezeu știe că
am fost pe aproape de multe ori. Să cobor într-o groapă în pământ nu e mare lucru... Hei,
uite-te la tine, tremuri. Ia paltonul meu. Haide, insist.
Nu am obiectat. Mă săturasem de asta, iar paltonul era cald.
- Nu-mi aduc aminte nimic, am spus cu tristeţe. Cum am ajuns aici. Știu că m-am lovit la cap
când am căzut şi nu am fost prea rațională de atunci.
M-am gândit la schelete și la conversațiile noastre. Apoi, m-am gândit la băiatul fără trup.
Lockwood dădu din cap.
- Nu mă miră. A fost un adevărat haos. După ce ai fostă trasă în groapă, Poltergeistul s-a
autodistrus. Era ca și cum tu ai fost punctul de interes, Luce. Curenții de aer s-au oprit. Toate
celelalte lucruri au căzut la pământ. Am avut noroc: eram în aer, destul de sus, când s-a
întâmplat, dar mă aflam deasupra scărilor rulante, așa că distanța nu a fost foarte mare. Am
căzut pe banda din mijloc și am alunecat până jos. Am rămas acolo, uitându-mă la toate
șervețelele acelea care pluteau. Parcă ningea. Numai că erau roșii. A fost chiar drăguț. Mi-aș
dori ca domnul Aickmere să fi fost acolo să le vadă. Trebuie să recunosc că locul nu mai
arată chiar atât de bine acum.
M-am frecat la ochi.
- Bietul magazin...
- Gândește-te câtă publicitate gratuită o să-i facem, spuse Lockwood. Totul va ieși bine.
Se scărpină pe nas.
- Ori asta, ori va da faliment. În fine, cui îi pasă? Un lucru știm sigur: vor trebui să facă ceva
în legătură cu groapa asta. E destul de adâncă și pământul e instabil. Mi-a fost destul de greu
să cobor. Am găsit una din lumânările tale și mi-am dat seama că ești în viață. Am început să
caut prin pasaje, dar m-am rătăcit, adică am ajuns într-unul plin pe jumătate cu apă. Nu cred
că ai trecut pe acolo.
- Nu.
- Dar, în final, pentru mine a meritat. Înainte să te găsesc, am descoperit o intrare spre un
tunel lung și drept care mirosea a apă. Aș putea să jur că am auzit Tamisa în depărtare. Am
putea să încercăm să mergem pe acolo, poate că nu mai e nevoie să ne cățărăm din groapa
asta.
M-am uitat la podea.
- Cred că va fi o cale de ieșire, am spus încet. Lockwood, fantoma alături de care m-ai văzut...
- Da, ce era chestia aia? Te-am auzit vorbind cu ea, dar mie mi s-a părut a fi doar o
amestecătură de smocuri îngrozitoare. Nu am văzut să aibă vreo formă, nici măcar când
m-am apropiat.
- Deci, nu i-ai văzut fața?
- Ar fi trebuit?
- Nu... Nu contează.
Se lăsă tăcerea. Mi-am dat seama că nu îmi era ușor să vorbesc cu el despre acel Fetch. Ca să
evit întrebările, i-am arătat semnele de activitate anterioară din cameră: podeaua curată,
mucul de țigară, urma de arsură din mijloc și petele de ceară. Lockwood începu să le studieze
imediat.
- Ai dreptate, spuse el. Chiar e un mister. Cineva a fost aici și destul de recent. Uită-te la
urma asta de aici: au folosit ceară chinezească, rosti el şi o mirosi, amestecată cu ulei de
jojoba. Poți să cumperi așa ceva de la Mullet. E de cea mai bună calitate. Iar țigara... marca
ne poate spune ceva...
Ridică mucul și îl privi, rotindu-l între degete și analizându-l la lumina lumânării.
- Hm... Aha. Da...
- Deci, ce marcă e?
- Nu am nici cea mai vagă idee. Dar fac pariu că putem găsi pe cineva care să ne spună mai
multe.
Se uită la schelete.
- Deci, ce naiba făceau? Știi, Luce, George a spus că trebuie să se fi întâmplat ceva ciudat
care să trezească atâtea fantome în ultimele săptămâni. Și avea dreptate. Vreau să vadă asta.
Are o minte analitică și ar putea observa ceva. Dar trebuie să fim rapizi, înainte să apară
Barnes. De îndată ce va face asta, poți să fii sigură că DCCAP va prelua controlul și ne va da
la o parte.
Am încuviințat. Așa se întâmpla de obicei.
- Focarul din Chelsea... crezi că am reușit să-l oprim?
Lockwood era iarăși plin de energie; îmi întinse mâna și mă ajută să mă ridic.
- Vom afla în curând.
Se uită la scheletele presărate cu sare și fier.
- Dar dacă Sursa nu e camera asta, eu sunt agent Bunchurch. Uită-te la oase! Dacă au fost
îngropați de vii, asta creează suficientă energie paranormală pentru un întreg oraș.
Mă bătu pe umăr.
- Și tu ai găsit-o, Luce. Te-ai descurcat foarte bine.
- Mie nu mi s-a părut. Lockwood, am spus încet, în legătură cu Poltergeistul... Ai avut
dreptate mai devreme. Eu am fost punctul de interes. Când eram la etaj, eu... eu m-am certat
cu Holly. Am provocat Poltergeistul. Îmi pare rău, Lockwood. E numai vina mea. Nu m-am
putut controla. Sunt un obstacol. Am fi putut muri cu toții.
- Nu uita că tu și Holly l-ați salvat pe Bobby Vernon, zise Lockwood, dar nu mă contrazise.
- Presupun că ți-a spus, nu-i așa? am întrebat. Sau poate că nu a avut timp.
- Nu, nu mi-a spus nimic. Părea îngrijorată pentru tine, Lucy. Cu toții am fost îngrijorați.
Scoase o lanternă și mă conduse afară din camera plină cu oase, pe un coridor îngust. Am
mers în liniște pentru un timp.
- Lockwood, am spus, trebuie să-mi cer scuze. În ultima perioadă nu am fost eu însămi.
Era un coridor strâmt; mergeam aproape lipiți unul de celălalt, urmărind cercul de lumină.
Vocea lui era calmă și suavă.
- Nici eu nu am fost, spuse. După ce s-a întâmplat la cazul Wintergarden, mă tem că nu m-am
purtat prea frumos cu tine. Știu că am părut distant. Doar că, inspiră adânc, nu aveam
încredere în mine în preajma ta. Îmi era prea frică de ce s-ar putea întâmpla.
Am călcat cu grijă peste o piatră care căzuse. Apa începuse să se adune la picioarele noastre.
- În ce sens?
- La un caz, dacă viețile noastre erau din nou în pericol. Talentul tău e extraordinar, Luce. Da,
pe aici o luăm la stânga. Știu că arată ca o canalizare, dar sunt doar alge, în mare parte. Adică,
te-am auzit vorbind cu chestia aia mai devreme. Devine mai ușor, nu-i așa? Nu mai e doar
craniul. Talentul tău e unic, dar te face foarte vulnerabilă. Iar eu trebuie să am grijă de tine.
Am simțit un nod în stomac. În mintea mea i-am văzut zâmbetul cald.
- Nu, Lockwood, chiar nu trebuie. Nu e responsabilitatea ta...
- Ba este, Luce. Uite, știu că nu vorbesc despre asta, dar mi s-a mai întâmplat. Să pierd pe
cineva drag. Nu pot permite să se întâmple din nou.
M-am oprit. Apa ne ajungea până la genunchi. În lumina lanternei am văzut o gaură în perete
și, dincolo de ea, un pasaj suprateran. Lockwood îmi făcu semn să trec, dar nu m-am mișcat.
Nu puteam să continui fără...
- Lockwood, am spus, trebuie să-ți mărturisesc ceva. După ce îți spun, poți să stingi lanterna
și să mă lași aici dacă vrei. Să blochezi tunelul. Nu-mi pasă, o merit.
Am făcut o pauză.
- Ptiu! zise Lockwood. Spune-mi că nu îmi furai biscuiții Choco Leibniz din sertar. Mereu am
crezut că George e de vină.
- Nu. Nu am fost eu.
- Atunci, e George... drăcușorul ăla. Sau ar putea fi Holly.
- Lockwood.
- Da.
Am inspirat adânc.
- Am intrat în camera surorii tale. M-am uitat la o fotografie cu tine și cu ea. Îmi pare foarte
rău. Nu aveam niciun drept. Și asta nu e cel mai rău, Lockwood. Când mă pregăteam să ies,
am căzut și am atins patul și am auzit... nu am vrut, jur, dar am auzit ecouri, Lockwood,
ecouri despre ce s-a întâmplat. Știu, e de neiertat și poți să faci orice vrei cu mine, o merit,
dar mă macină de atunci... și atât, am terminat. Nu mai am nimic de zis, așa că o să tac.
- Ia o gură de aer, spuse Lockwood. Ai nevoie.
- Bine.
- Ar trebui să fiu supărat pe tine, zise el. Ar trebui să fiu furios. Îndreptă lanterna în jos, spre
zidul de lângă noi. Nu e vorba că nu vreau să împărtășesc lucrurile acelea, Lucy, spuse într-
un final. Doar că... e prea dureros pentru mine.
- Știu! Bineînțeles că știu. Eu...
- Poți să taci puțin? Știi, în multe feluri, sora mea era ca tine. Câteodată era impulsivă,
încăpățânată, dar era loială până la capăt. Avea grijă de mine, iar eu o adoram. Eram însă un
copil, Lucy, eram leneș și încăpățânat. Voiam să fac lucrurile ca mine, așa că nu o ascultam
pe cât de des ar fi trebuit. În noaptea în care s-a întâmplat, umbla într-una din cutiile pe care
ni le lăsaseră părinții noștri. Nu știai niciodată ce poți să găsești în ele. M-a întrebat dacă
vreau s-o ajut. N-am vrut. Eram prea ocupat să mă cațăr în măr și să mă joc în camera de
joacă, unde e acum biroul. Eram acolo, lângă ușa care dă spre grădină, când am auzit-o
țipând. Am fugit pe scări, dar am ajuns prea târziu... Nu prea îmi aduc aminte ce s-a întâmplat
după. Poate că tu știi mai bine decât mine.
Era pentru prima dată când vocea îi tremura, și mă bucuram că nu ne puteam privi.
- Am distrus fantoma care a făcut asta, spuse el, dar la ce folos? Era prea târziu. Și m-am
simțit...
Auzeam cum își caută cuvintele.
- Din cauza durerii și a furiei m-am simțit pustiit, Lucy. Pentru că ar fi trebuit să fiu în
cameră. Ar fi trebuit să fiu acolo pentru ea. Și nu o să mai permit ca asta să se întâmple
vreodată. Atâta timp cât ești cu mine, să fii sigură că te voi proteja, cu orice preț.
Mută lanterna spre gaura din perete.
- Dar jur, dacă mai intri vreodată în camera aia fără permisiunea mea sau dacă-mi furi
biscuiții, că tot veni vorba, nu o să te iert niciodată. Și acum, ar trebui să treci prima prin
gaura aia. Poate că de data asta nu mai sunt alge și aș vrea să fii prima care află.
Era doar apă; am înaintat încet prin tunel.
- Mulțumesc, i-am spus după o perioadă de tăcere. Mulțumesc pentru că mi-ai spus toate
astea.
- Cu plăcere. Acum știi mai multe despre cum am început. După toate astea, nu aveam altă
opțiune decât să devin agent. Primul caz a venit de la un bărbat pe nume Skyes.
Am fluierat.
- Da, „Groparul” Skyes... E un nume foarte interesant.
- Prenumele lui era Nigel.
- De ce mi-ai spus asta? Acum, nu mai e așa de interesant.
- A fost un client grozav. O pacoste pentru Fittes și Rotwell când încă mai era în viață. Aflase
ce i-am făcut fantomei. De aceea m-a angajat. Acum știi...
- Da, doar...
- Părinții mei? Asta e o cu totul altă poveste. Mult mai veche.
Am scuturat din cap.
- Probabil că nici nu ți-i mai amintești. Erai foarte mic.
- Ba mi-i amintesc foarte bine, îmi zâmbi Lockwood. Au fost primele mele fantome. Uite,
cred că văd ieșirea din tunel.
Arătă în față, spre o lumină albăstruie care se ridica din apă; primele raze ale dimineții.
 25

Noaptea se împleti cu dimineața, iar compania Lockwood şi Asociaţii ieși la lumină cu un

altfel de viitor în față.
Tunelul se termina sub un debarcader abandonat de pe malul de nord al Tamisei, la câteva
străzi distanță de magazin. Intrarea fusese ascunsă cu grijă: o grămadă de stâlpi putreziți erau
sprijiniți de malul noroios, unii fiind atașați cu grijă de un placaj gros. Felul în care fusese
aruncat deoparte arăta că cineva ieșise în grabă, iar urmele de bocanci confirmau asta. În timp
ce ne uitam la ele, mareea le șterse și dispărură pentru totdeauna.
La magazinul Aickmere, sau ce mai rămăsese din el, era agitație. O ambulanță a DCCAP îl
luase cu puţin timp în urmă pe Bobby Vernon. Diagnosticul era favorabil: o gleznă luxată și o
posibilă contuzie. Kate Godwin se dusese cu el la spital. Ceilalți stăteau în fața ușilor cu
geamuri sparte, tremurând în penumbră și vorbind încet cu alți agenți care veneau în grupuri
de peste tot din Chelsea. Din când în când, unii se apropiau de ușă ca să arunce o privire la
groapa din hol. De la depărtare părea a fi o casă de păpuși distrusă de un copil supărat.
Aproape nimic nu mai era în picioare. George și Kipps se pregăteau să coboare în căutarea
noastră.
Când am ajuns, atmosfera se schimbă complet. Toată lumea se înghesui în jurul nostru și
începu să ne asalteze cu întrebări. Am primit bătăi pe umăr, zâmbete, băuturi energizante, am
fost felicitată, enervată și mi s-a cerut să mă așez și să mă dau la o parte, toate în același timp.
George îmi oferi gogoși. Flo dădu din cap cu ceea ce aș putea numi dispreț binevoitor. Chiar
și Kipps părea ușurat că am apărut, deși imediat începu să se certe cu Lockwood despre ce
trebuia făcut în continuare. Voia să îl aștepte pe Barnes și să îi conducă pe cei de la DCCAP
în camerele subterane ale închisorii. Lockwood avea alte planuri.
În timp ce ei discutau despre asta, eu m-am dus mai în spate, departe de mulțime, și am
văzut-o pe Holly.
Nu era la fel de radiantă ca de obicei. Ea ar fi spus că e jegoasă. În comparație cu mine,
hainele ei erau rupte ușor, fața puţin vânătă; aproape că părea la modă să fii bătut.
Privirile ni se întâlniră.
- Hei, am spus.
- Bună.
- Ce faci?
- Bine... Tu?
- Puțin zdruncinată, dar sunt bine... Mă bucur că ești ok.
Dădu din cap.
- Ai reușit să ajungi înapoi. Mă bucur.
- Da.
- Am găsit ceva, spuse ea, prins într-un țăruș, chiar acolo. Mă întrebam dacă e al tău...
În mână avea rucsacul meu, uzat și plin de praf. Se vedea doar colțul borcanului prin clapa de
deasupra. Nu exista niciun indiciu că s-ar fi uitat în el. Poate că o făcuse. Nu aveam cum să-
mi dau seama.
L-am luat.
- Mulțumesc, am spus.
- Nicio problemă.
Să fim sinceri; nu era cea mai interesantă conversație; nu era genul de discuţie care să fie
menționată pe piatra funerară a cuiva sau pe ușa de la intrare. Dar pentru mine era suficient
de bună. Pentru prima dată, niciuna din noi nu vorbea cu subînțeles. Nu existau intenții
ascunse. Era o conversaţie plictisitoare şi prudentă, fiind modul nostru de a ierta.
Lockwood câștigă cearta cu Kipps. Îl trimise imediat pe George la debarcaderul abandonat,
ca să găsească intrarea și să analizeze camera plină de oase. George plecă fără să piardă
timpul. Flo Bones se duse cu el.
La scurt timp apăru și inspectorul Barnes.
Veni în mașina poliției, acompaniat de patru furgonete ale DCCAP. Din primele trei coborâră
copiii de la agențiile Grimble, Tamworth, și Atkins and Armstrong, care luptaseră toată
noaptea cu Vizitatorii din Chelsea, dar care nu erau cine știe ce agenți. Aveau probleme și cu
cele mai simple cazuri. Bărbații și femeile care coborâră din a patra erau însă cu totul altceva.
Nu purtau uniforma DCCAP și nici simbolul vreunei agenții. Păreau deopotrivă suspicioși și
atenți. M-am întrebat dacă nu cumva aceștia erau consilierii pe care îi menționase Kipps; cei
care îi spuseseră lui Barnes ce să facă.
Barnes se apropie imediat de noi și ne acuză de delicte: pierderea timpului poliției, folosirea
frauduloasă a statutului de reprezentant DCCAP și distrugere de proprietate.
Pe ultima o menționă chiar dacă nu intrase în clădire. Când se opri să-și tragă răsuflarea,
Kipps îi indică holul.
- Nu știți nici jumătate din lucrurile care s-au întâmplat acolo. Aruncați o privire.
Se sprijini de ușa rotativă. O bucată din ea îi căzu pe degetele de la picioare.
- Ce ați făcut? întrebă el șocat. Îmi cumpăr șosetele de aici!
- Veți vedea că am descoperit epicentrul bântuirilor din Chelsea! spuse Lockwood vesel. Ar fi
fost mai ușor dacă ne-ați fi dat câțiva agenți care să ne ajute, domnule Barnes, dar trebuie să
recunosc că echipa lui Quill Kipps a făcut o treabă extraordinară. Vă mulțumim că i-ați lăsat
să ni se alăture.
Zise asta și se uită la bărbații și femeile în costum.
- Pe scurt, vă pot spune că am distrus cel mai puternic Poltergeist pe care l-am întâlnit până
acum și că am descoperit, sub pământ, ruinele închisorii King. Lucy Carlyle a intrat și a găsit
înăuntru nenumărate schelete neîngropate. Cred că veți constata că aici este Sursa focarului.
George Cubbins are detalii despre cum s-a extins. Vă poate face o prezentare.
Urmă o scenă neinteresantă, în care Barnes, pentru a salva aparențele, se prefăcu că avusese
de-a face, de fapt, cu expediția noastră, în timp ce ne interoga, ca să afle ce se întâmplase.
- Aceste schelete? Cum ajungem la ele? întrebă o femeie.
- Mă tem că nu va fi ușor, spuse Lockwood, arătând spre craterul din podea. Poate ar fi mai
bine să reveniți cu echipamentul necesar.
- Eu voi decide asta, spuse femeia.
- Bineînțeles, rosti Lockwood, zâmbind cât mai sclipitor posibil. Dar cine sunteți? Sper că nu
de la echipa de curățenie, altfel ați avea nevoie de o mătură impresionantă.
Judecând după reacția ei, femeia nu era de la curățenie. În mijlocul țipetelor care urmară,
nimeni nu aminti tunelul de dedesubt. Scopul era să le oferim lui George și lui Flo cât mai
mult timp.
La un moment dat, opri o mașină. Nu era nimeni altcineva decât domnul Aickmere, proaspăt
aranjat, venit să se asigure că vitrinele lui prețioase nu fuseseră deranjate de activitățile
noastre nocturne. Când văzu geamurile sparte de la intrare, începu să țipe la Barnes. Complet
luat prin surprindere, inspectorul nu reuși să-l împiedice să avanseze spre holul unde avusese
loc adevăratul dezastru. Reacția domnului Aickmere fu categorică, ca să nu spunem violentă,
iar bărbații și femeile în costume se văzură nevoiți să sară în apărarea lui Barnes. Eu, Kipps,
Holly și Lockwood ne-am uitat unii la alții și am hotărât că era momentul oportun să plecăm.
Încet, încet, de-al lungul zilei, lucrurile se liniștiră. Cel puțin, pentru cei mai mulţi dintre noi.
Lockwood și Kipps plecară să discute cu presa; eu și Holly ne-am întors pe Portland Row.
Ne-am spălat, așa cum făceam după fiecare caz, și stăteam în bucătărie, cu ceainicul la fiert,
când George intră fluierând. Nu avusesem timp să-l analizez de dimineață, dar părea mai
ciufulit și mai obosit decât când plecase. Se așeză pe scaunul opus cu veselie.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat. Nu-mi aduc aminte să fi avut ochiul vânăt.
Își trânti echipamentul pe podea.
- Abia l-am primit, spuse. Eu și Flo ți-am găsit camera scheletelor, Luce, și e fascinantă. Am
făcut tot felul de măsurători și am luat tot felul de notițe acolo jos. Încă aș face asta, dar la
mai puțin de o oră un grup de agenți de la Rotwell a apărut prin tunel, și au început să pună
cordoane peste tot. Mi-au spus să dispar. A avut loc o încăierare, în timpul căreia am făcut
câteva remarci despre stilul lor vestimentar, asimetria facială și descendență, chicoti el. Am
fost atât de elocvent, încât unul dintre ei a încercat să mă înjunghie cu un femur. Așa că am
aruncat cu o vertebră după el, iar Flo a început să-l atace folosind niște ustensile pe care le
ține sub jupă. Lucrurile începuseră să fie interesante, dar am fost escortați afară. Totuşi, nu
contează. Am avut timp să desenez o schiță a camerei. V-o arăt mai târziu. Acum am nevoie
de o baie.
Se uită peste ochelari.
- Apropo, prosopul pe care îl porți pe cap e cumva al meu, Holly...?
Se pare că ofițerii Rotwell, la ordinele DCCAP, trimiseseră o echipă de agenți, înarmați cu
arme cu sare de ultimă generație. Petrecuseră trei zile curățând catacombele închisorii King.
Speram că rămășițele vor fi înmormântate cum se cuvine și tratate cu respect, dar DCCAP nu
făcea asta. Oasele au fost duse la Crematoriul Clerkenwell și arse fără vreo ceremonie, un
final care mă întristase.
Magazinul Aickmere Brothers a fost supravegheat timp de câteva săptămâni după aceea, dar
nu au mai apărut alți Vizitatori.
Teoria lui Lockwood, conform căreia stinseserăm focarul, a fost testată chiar în noaptea
aceea. După lăsarea întunericului, echipele de agenți au intrat în zona izolată, ca de obicei.
Penelope Fittes, Steve Rotwell și un grup select de clarvăzători ai DCCAP observau din
turnul aflat în Piața Sloane. Afară ploua ușor. Agenții porniseră pe King’s Road și se
împrăștiaseră pe străzile adiacente. Pe măsură ce timpul trecea, demnitarii își beau ceaiurile
sub umbrele și se uitau la copii ale hărților lui George, pe care Lockwood le distribuise.
Agenții se întorseseră și dăduseră raportul. Activitatea paranormală nu încetase, dar nu mai
era la fel de intensă ca în nopțile precedente. Unii Vizitatori care fuseseră observați înainte nu
mai erau acolo. Alții erau din ce în ce mai estompați, mult mai ușor de distrus cu bombe cu
sare sau cu fier. Pe scurt, era prima îmbunătățire notabilă din Chelsea, iar agenții erau
optimiști.
Lockwood mai stătuse doar cât să accepte felicitările domnișoarei Fittes, să-l salute cordial pe
domnul Rotwell și să-i facă cu ochiul inspectorului Barnes. Apoi, plecă. Înainte să dispară,
auzise cum Barnes începea din nou să fie interogat.
Lucrurile arătau bine pentru Lockwood şi Asociaţii. Și probabil că aș fi împărtășit starea
generală de fericire și de oboseală (aș fi fost încântată de nenumăratele apeluri și mulțimea de
reporteri din fața ușii), dacă nu aș fi fost bântuită. Nu de o fantomă adevărată, ci de amintirea
uneia. Încă îi vedeam chipul. Încă îi auzeam vocea. Când eram cu ceilalți, dar mai ales când
eram în camera mea, nu puteam să scap de amintirea celuilalt Lockwood. Nu puteam să scap
de amintirea băiatului fără trup.
 26

Focarul din Chelsea a fost stins!

Groapă comună descoperită sub un magazin renumit
Triumf pentru echipa formată din membrii a două agenții
Primul interviu cu A.J. Lockwood și Q.F. Kipps

Locuitorii Londrei pot dormi mai liniștiți începând din seara aceasta, în urma descoperirii
unei gropi comune sub magazinul Aickmere Brothers, renumitul local de pe King’s Road.
Izolarea, înlăturarea și distrugerea acestei Surse fără precedent marchează stingerea
așa-numitului „focar din Chelsea”, pe care echipele DCCAP nu au reușit să-l oprească.
Efectele au fost imediate: în ultimele câteva nopți, activitatea paranormală din cartier a
scăzut cu 46 la sută și sunt preconizate alte scăderi.
Ediția de astăzi vă oferă povestea completă despre cum, după trei luni de teroare, un grup
operativ comun, format din agenți de la Lockwood și Fittes, a descoperit ruinele închisorii
medievale King, îngropate sub clădirea Aickmere Brothers. Într-un interviu special, Anthony
Lockwood și asociatul său, Quill Kipps, de la Agenția Fittes, ne povestesc cum au plănuit
explorarea cimitirului și metodele folosite pentru a învinge Poltergeistul care păzea intrarea
în lumea subterană.
„Știam că va fi periculos”, spune domnul Kipps, „dar cu o pregătire clară și lucru în echipă,
am reușit să ajungem înăuntru.” La rândul său, domnul Lockwood ne spune că Poltergeistul
nu a fost singurul Vizitator întâlnit în tunelurile de sub Chelsea. „Peste șaizeci de schelete au
fost descoperite în camera centrală”, spune el, „și deseori eram înconjurați de zeci de
spirite. Dar am fost intimidați? Nu! Am demonstrat că până și cel mai terifiant Vizitator
poate fi înfruntat prin curaj și determinare!”
Laude la adresa echipei au venit de la cele mai importante persoane. Într-o declarație rară,
președinta agenției Fittes, domnișoara Penelope Fittes, a spus:„Sunt foarte mândră de
angajații mei. De multe ori, în trecut, rivalitățile dintre agenții au împiedicat anumite
anchete. Sper ca această operațiune să fie un simbol al viitorului. Când companiile
extraordinare cooperează, se obțin rezultate extraordinare.”

După ce totul s-a terminat, am revenit la modul nostru de a face lucrurile? Am mai fost la fel?
Am mai mers în misiuni împreună – eu, Lockwood și George? În misiuni simple, precum
eschivarea de tentaculele ectoplasmice din poduri?
Într-o după-amiază, la câteva zile după evenimentele din Chelsea, am organizat o petrecere
pe Portland Row. Holly se ocupase de organizare, așa că aveam castroane cu măsline, salată,
chifle integrale și farfurii cu o varietate de mezeluri. Din fericire, George făcuse o vizită de
urgență la magazine, pentru a cumpăra rulouri cu cârnați, sucuri și chipsuri cu aromă de
șuncă. Cumpărase și un tort imens din ciocolată, pe care îl așezase cu mândrie în centrul
mesei.
Holly și George se certaseră legat de masă. Holly insista că faţa noastră de masă cu planuri,
cu toate mâzgălelile de pe ea, arăta ca peretele unei toalete publice. Voia să fie înlocuită cu o
față de masă albă. George refuzase. Încă de la micul dejun, lucrase la o diagramă într-unul
din colțuri și nu voia ca aceasta să dispară de acolo.
După-amiază, bucătăria era pregătită. Ceainicul era pregătit, delicatesele erau împrăștiate
peste tot. Holly aruncase toate ambalajele. Craniul din borcan o făcuse pe Holly să scape
două castroane cu nuci și unul cu salată, după ce se strâmbase la ea când se întorsese spre el.
Îl mutasem la etaj. Apăruse și Lockwood, care fusese ocupat cu telefoane în biroul său, și ne
așezaserăm la masă.
Lockwood era în formă astăzi, emanând energie pozitivă. Îmi amintesc că l-am văzut în capul
mesei, făcându-și un sendviș imens din rulouri cu cârnați și mezeluri (spre oroarea lui Holly,
lucru care îl făcu să pună și o frunză deasupra), în timp ce vorbea cu potențialii noi clienți.
Rănile lui, ca și ale noastre, încă nu se vindecaseră: tăietura de pe frunte, zgârietura de pe
obraz şi vânătăile, dar reușeau cumva să-i accentueze vigoarea și vitalitatea.
Și George era fericit, făcând câteva ultime modificări la diagrama de pe pânză, în timp ce
devora o farfurie cu ouă scoțiene. Voia să guste și tortul înainte de vreme, dar Lockwood nu-l
lăsase.
Holly era din nou aranjată și impecabilă, zâmbind cu blândețe la tot ce se întâmpla, dar
rămânând detașată. La rugămintea lui George, fusese de acord să guste un ou scoțian; în rest,
se rezumase la apă, nuci și salată cu brânză de capră și stafide. Într-un fel, mă bucuram că nu
se schimbase. Era reconfortant.
Eu? Da, eram acolo. Mâncam, beam și vorbeam cu toţi ceilalți, dar mintea mea era undeva
departe. După un timp, ne-am uitat (din nou) la ziarul pe care Holly îl lăsase lângă farfuria lui
Lockwood.
- De fiecare dată când văd articolul, spuse el, nu-mi vine să cred că am avut atâta noroc. Asta
și evenimentele de pe Strand Street ne-au ajutat să fim în toate ziarele de mai bine de o
săptămână.
Holly încuviință.
- Telefonul sună încontinuu, spuse ea. Toată lumea vrea să angajeze Lockwood şi Asociaţii.
Va trebui să iei niște decizii legate de o extindere.
- Am nevoie de niște sfaturi în legătură cu asta. De fapt, mă întâlnesc cu Penelope Fittes
săptămâna viitoare. Vrea să avem o întâlnire informală la micul dejun. Mai mult o mulțumire
pentru carnaval, bănuiesc, dar... aș putea să-i pun câteva întrebări. Rânji. Ați citit partea aceea
în care ne-a numit „o agenție de top”?
- Și ce spuneți de citatul inspectorului Barnes? adăugă George. Ce spunea? „Un grup de tineri
agenți talentați, pe care mă bucur să îi supraveghez.” Vă vine să credeți ce tupeu are?
- Ca de obicei, Barnes își vede interesul.
- Nu e singurul.
George aruncă o privire prin ziar.
- Nu sunt sigur că mi se pare normal ca tu și Kipps să fiți plătiți la fel.
- Ah, asta e doar ca să nu se supere. Ca să fiu sincer, îi suntem datori pentru ajutor, iar prin
asta ne-am revanșat. Ați auzit că a fost promovat? Șef de departament sau ceva de genul ăsta,
nu-i așa, Luce? Tu mi-ai povestit.
- Da, lider de departament la Fittes, am spus.
- Așa. Numit de însăși Penelope Fittes. Totuşi, asta nu l-a împiedicat să se certe cu mine la
sfârșit pentru modul în care am gestionat situația Camerei Oaselor. Era furios că cei de la
Rotwell au ajuns acolo înaintea agenției lui.
- Dar nu tu le-ai spus să intre, nu-i așa? întrebă George.
- Nu. De fapt, nu știu cine a făcut asta. Presupun că Barnes...
Brusc, Lockwood mă fixă cu privirea.
- Ești bine, Lucy? întrebă el.
- Da! Da...
Mă speriase. Mă gândeam la altceva. Pentru o clipă, Lockwood, care stătea la masă și își tăia
o felie de brânză, se pierduse în spatele apariției hidoase din camera subterană...
Am clipit. Era fals! Știam că aşa era. Știam că era o minciună. L-am văzut pe Lockwood
tăind în două Fetch-ul, exact cum făcea și cu brânza.
Totuşi, oricât de mult aș fi încercat, nu reușeam să mi-o scot din minte.
„Eu îți arăt viitorul. Tu ai făcut asta.”
- Ia o felie de șuncă, Lucy, spuse Holly. Lui Lockwood îi place. O să-ți redea culoarea din
obraji.
- Ăă, da, sigur... Mulțumesc.
Eu și Holly? Aveam o înțelegere tacită prin care ne toleram. În ultimele zile ne înțeleseserăm
mai bine. Nu mă înțelegeți greșit, încă ne călcam pe bătături. Noul ei obicei de a șterge
firimiturile de pe lângă farfurie în timp ce mâncam mă enerva la culme. Iar ea era exasperată
de obiceiul meu de a-mi da ochii peste cap de fiecare dată când făcea ceva pretențios, pedant
sau autoritar. Totuşi, lucrurile nu mai stăteau să izbucnească aşa cum fusese înainte. Poate
pentru că spuseserăm tot ce aveam de spus în seara aceea, la Aickmere. Sau poate că pur și
simplu nu mai aveam energia necesară să fim furioase.
- Că veni vorba de Camera Oaselor, spuse George în timp ce își dădea firimiturile deoparte.
Vreau să vă mai arăt ceva.
În fața lui se afla diagrama, foarte colorată și însemnată cu grijă. Imaginați-vă un pătrat cu un
cerc înăuntru, iar în cerc nouă puncte roșii, perfect aranjate. În mijlocul a toate astea un alt
cerc, tăiat în toate direcțiile de linii subțiri, negre, arătând ca roata unei biciclete.
George întinse pânza.
- Ăsta e planul camerei, făcut după măsurătorile mele și ale lui Flo. Lucy și Lockwood aveau
dreptate. A mai fost cineva acolo și a făcut ceva anume. Uitați-vă cum scheletele au fost
împinse astfel încât să formeze un cerc prefect. Știu sigur să nu au fost aşezate așa de la
început, pentru că am găsit fragmente de oase în mijlocul camerei. Cineva le-a aranjat așa.
Apoi, a format un cerc din nouă lumânări: urmele de ceară arată cum au fost poziționate.
Apoi, ceva s-a întâmplat în mijlocul camerei, chiar aici, indică el cercul tăiat. E o arsură de
ectoplasmă. Am analizat-o cu atenție. Pietrele încă erau foarte reci. Arsura mi-a adus aminte
de altele asemănătoare, din locuri prin care au venit lucruri de pe Lumea Cealaltă.
Nu spuse mai multe despre asta, niciunul dintre noi nu o făcu, dar aveam și noi una în casă,
pe salteaua din camera abandonată de la etaj.
- Interesant, rosti Lockwood. Și ce e pata aia roșie, sinistră, de lângă cerc?
- Niște gem de la micul dejun, răspunse George şi își împinse ochelarii pe nas. Dar uitați-vă
la asta.
Arătă cu creionul nişte semne care radiau din centru.
- Liniile astea indică poziția unor urme ciudate de zgârieturi de pe podea. Sunt foarte
neobişnuite.
- Poate că sunt urme de oase târâte? sugeră Lockwood.
- E posibil, dar mie mi se pare că seamănă cu zgârieturi de metal. Ca atunci când am tras
lanțurile pe podea, Lockwood, și am zgâriat lemnul, chicoti el.
- Da... încă nu ai lăcuit podeaua, se încruntă Lockwood.
- Știți de ce îmi aduce aminte? am spus încet; mă simțeam sleită de puteri; mă apăsa o
greutate în piept. Diagrama, vreau să spun?
- Cred că știu ce urmează să spui, zise George. Și da, sunt de acord.
- Când eram în magazin, am continuat, am simțit un fel de... bâzâit paranormal, o tulburare,
dacă vreți, care mi-a adus aminte de sticla din oase. Doar că dispăruse când am ajuns în
Camera Oaselor.
- Mă întreb..., spuse George. Poate că erau încă acolo când am apărut. Poate că au plecat
exact înainte să ajungi tu, Lucy.
- E o idee înspăimântătoare, zise Lockwood și, pentru că însemna să întâlnești pe cineva viu
și nu morți, avea dreptate. Se pare că teoria ta era corectă oricum, George, adăugă el. Spiritele
închisorii au fost trezite de această activitate care a creat o undă ce s-a propagat în tot
cartierul Chelsea. Flo jură că intrarea în tunel nu era acolo acum câteva luni, deci e recentă.
Mă întreb ce încearcă să facă și ce vor să obțină... Și cine sunt.
- Avem mucul de țigară pe care l-ai găsit, zise George. I l-am dus unui prieten tutungiu.
Spune că e Persian Light, o marcă exclusivistă. Totuşi, nu știu unde ne duce asta. Nu am avut
timp să mai caut și alte indicii. E păcat că agenții de la Rotwell au distrus totul atât de repede.
Lockwood încuviință.
- Da, nu-i așa? Ce zici, Holly?
- Încă mi se pare că pânza aia e oribilă, spuse Holly. Nu înțeleg de ce nu folosiți foi de hârtie,
pe care aș putea să le îndosariez. Ai dat gem pe desen, George.
Luă o farfurie.
- Bun, cine vrea sendvișuri cu humus?
- Doar două pentru mine, spuse George. Păstrez loc pentru tortul cu ciocolată.
Lockwood luă un sendviș.
- La ce te gândești, Lucy? Ai fost foarte tăcută astăzi.
Avea dreptate; în ultimele zile începusem să înțeleg ceva, dar îmi erau greu să mă exprim în
cuvinte.
- Mă întrebam..., am spus încet. Credeți că fantomele ne pot arăta viitorul? Știu că ne arată
trecutul. Din asta sunt făcute. Dar dacă Fetch-ii, sau oricare alt Vizitator, pot intra în mințile
oamenilor și să le citească mințile, nu e posibil să mai poată face și altceva? Cum ar fi
predicții despre ce urmează să se întâmple?
Se uitară la mine.
- La naiba, spuse George. Ești conștientă că cel mai profund lucru la care m-am gândit eu a
fost câte chipsuri pot să mănânc?
- Nu, spuse Lockwood hotărât. Ăsta e răspunsul. Acum...
- De fapt, există multe teorii despre fantome și timp, îl întrerupse George. Unii oameni cred
că nu țin cont de nicio regulă și tocmai de aceea se pot întoarce. Sunt legați de un anumit loc,
dar se pot plimba înainte și înapoi în timp. Dacă ar fi să ne ghidăm după teoria asta, cine
spune că nu ar putea face predicții? Cine spune că nu pot vedea lucruri pe care noi nu le
vedem?
Lockwood dădu din cap.
- Nu cred nimic din asta. Acum, Lucy, acest Fetch pe care l-ai înfruntat: luase forma lui Ned
Shaw, așa cum au zis ceilalți? Nu ne-ai spus foarte multe despre ea.
„Nu tot ce vezi e ce s-a dus. Uneori e ce încă nu s-a întâmplat.”
M-am dat în spate și m-am uitat la el, la adevăratul Lockwood. Cel care trăia.
- Ăă, nu. Nu, era întuneric. Nu cred că am recunoscut persoana. Mă duc puțin până sus, am
spus împingând scaunul în spate. Puneți ceainicul la fiert. Vin imediat.
În drumul meu spre pod, am trecut pe lângă camera surorii lui. Senzația pe care o simțeam nu
era de ceva vechi. Nu mai era curiozitate; era doar regret. Regretul față de ceea ce făcusem și
de consecințele acțiunilor mele.
Înțelegeam acum de ce Lockwood ținea camera aceea goală, nefolosită. Era ecoul pierderii
surorii sale asupra lui. Și el simțea un gol, o pustietate pe care nimic n-o putea umple. Îmi
recunoscuse asta când vorbisem cu el (cel adevărat) în tuneluri. Și care avea să-l motiveze în
continuare. Nu avea să se oprească; urma să-și asume în continuare riscuri, să se lupte cu
răul, protejând oamenii alături de care lucra, oamenii la care ținea.
Iar eu eram unul dintre acei oameni...
M-am dus în baie și am încuiat ușa. Abia când m-am văzut în oglindă am știut că luasem o
decizie.
„Eu îți arăt viitorul. Tu ai făcut asta.”
Nu şi dacă puteam face totul ca să împiedic orice avea să se întâmple.
M-am spălat pe față și am intrat în camera mea. M-am uitat pe fereastră la cerul întunecat și
la ploaia deasă.
- E un moment de tristețe singuratic sau oricine poate să participe?
- Am uitat că ești aici.
Folosisem borcanul pe post de opritor pentru ușă după ce îl adusesem din bucătărie.
- Cum merge petrecerea? Holly Munro se distrează?
- Mănâncă salata cu pasiune, da.
- Tipic. Deci, lasă-mă să înțeleg: încă e aici?
- Credeam că te-ai obișnuit cu ideea asta până acum.
- Da, m-am obișnuit. Dar e ca atunci când te trezești dimineața și încă mai ai un coș pe nas.
Ești obișnuit cu el, dar nu te face să dansezi de fericire.
Am zâmbit fără chef.
- Știu. Dar nu uita, ți-a făcut o favoare. Te-a salvat din dezastrul de la Aickmere.
- Și pentru asta ar trebui să-i fiu recunoscător? Asta înseamnă să petrec mai mult timp cu tine!
se schimonosi chipul din borcan. Totul e pe cale să se prăbușească aici. Uită-te la iubitul tău,
Lockwood. Primește prea multe laude. O să i se urce la cap. O să vezi, o să se apropie mai
mult de Agenția Fittes. Ha, uite-te la tine! Am dreptate. Pot să văd asta.
- Se întâlnește cu președinta lor la micul dejun, dar asta nu înseamnă... Apropo...
- Mic dejun? Așa începe. Zâmbete timide. În curând, veți ajunge un departament din agenția
lor.
- Prostii. E mai puternic de atât.
- Sigur, doar știm cât de lipsit de vanitate și de mândrie e Lockwood. Știi părul ăla răvășit al
lui? Își petrece ore întregi în oglindă ca să-l aranjeze așa.
- Ba nu. Nu? De unde știi tu asta? E o invenție.
- Oare? Cum se numește agenția voastră? Portland Row? Vânătorii de fantome din
Marylebone...? Nu! Se numește Lockwood şi Asociaţii. Dumnezeule! Câtă modestie! Mă mir
că simbolul agenției nu e fața lui zâmbitoare.
- Ai terminat?
- Da, acum am terminat.
- Bun. Perfect. Trebuie să cobor.
Ca de obicei, dacă ignorai sarcasmul și citeai printre comentariile răutăcioase, craniul avea
dreptate. Totuşi, era greu să-i fii recunoscător. Era o fantomă. Eu vorbeam cu el. Era parte din
problema mea.
Am găsit cănile cu ceai pregătite în bucătărie. Pe masă, tortul de ciocolată era atracția
principală. George se plimba pe lângă el, învârtind un cuțit. Îl îndreptă spre mine.
- Ai venit fix la țanc, Luce. Am păstrat tortul ăsta toată ziua, pentru toastul final. Până acum
nu am putut să mă bucur de el din cauza laudelor lui Lockwood, remarcilor lui Holly despre
faţa de masă și a dispariției tale. Dar acum...
- Și din cauza teoriilor tale interminabile, sublinie Lockwood.
- Adevărat. Acum că ești aici, Lucy, nimic nu ne mai împiedică să-i oferim atenția pe care o
merită, spuse el şi se pregăti să înfigă cuțitul în glazură.
- Stai puțin, am zis. Am ceva de spus mai întâi.
Cuțitul se opri; George mă privi cu o expresie tânguitoare. Ceilalți își puseră cănile pe masă,
probabil alarmați de tremurul vocii mele. Nu m-am așezat, ci am rămas în picioare, cu
mâinile la spate.
- E un anunț, cred. M-am gândit mult în ultimele zile. Mi se pare că anumite lucruri nu au
mers cum trebuie.
Lockwood se holbă la mine.
- Mă surprinde să aud asta. Credeam că tu și Holly...
Holly se pregăti să se ridice.
- Poate că ar trebui să ies...
- Nu are de-a face cu Holly, am spus, făcând tot posibilul să le zâmbesc. Chiar nu e vorba
despre ea. Te rog, Holly, stai jos. Mulțumesc... Nu, are de-a face doar cu mine. Știți cu toții
că ce s-a întâmplat la Aickmere e puțin diferit de ce s-a publicat în ziare. Poltergeistul care a
distrus totul... și-a luat puterea de la mine.
- Și de la mine, spuse Holly. Amândouă ne certam, să știi.
- Știu asta, am rostit, dar eu am început și furia mea a fost cea care l-a alimentat cel mai mult.
Nu, îmi pare rău, George – încercase să mă întrerupă –, sunt foarte sigură de asta. Talentul
meu a făcut asta. E din ce în ce mai puternic și îmi e din ce în ce mai greu să-l controlez.
Când am trezit Poltergeistul, a funcționat în mod negativ, dar când deţin controlul, când
vorbesc cu fantome sau când le ascult, de fapt nu mai deţin controlul. Iar asta devine
periculos. Știți cu toții ce s-a întâmplat la reşedinţa Wintergarden. Și zilele trecute, în
închisoare, sub pământ, când vorbeam cu fantomele, ele deţineau controlul. Știu că niciunul
dintre voi nu a fost acolo, dar n-am de unde să știu că asta nu se va mai repeta. De fapt, sunt
sigură că se va repeta, iar asta nu este ceva acceptabil în cazul unei investigații paranormale,
nu-i așa?
- Nu trebuie să te concentrezi atât de mult pe asta, spuse George. Tuturor ni se întâmplă
lucruri. Sunt sigur că te putem susține de acum înainte și...
- Știu că ați face asta, am spus. Bineînțeles. Dar nu e corect față de voi.
Holly se încruntase și se uita în poală. George își aranja ochelarii. Am strâns mai tare spătarul
scaunului.
- Asta e? întrebă Lockwood încet. Despre asta e vorba cu adevărat?
M-am uitat le el.
- E suficient, am spus. V-am pus viețile în pericol, şi nu doar o dată, ci iar și iar. Am devenit
un obstacol pentru agenție și țin prea mult la voi ca să permit ca asta să se întâmple din nou.
Îmi era greu să zâmbesc și avea să devină din ce în ce mai greu.
- Tocmai de aceea am luat o decizie, am spus. Decizia de a demisiona de la Lockwood şi
Asociaţii.
În cameră se făcu liniște.
- Se pare că nu o să mă mai bucur de tortul ăsta nenorocit, rosti George.

Glosar
* indică o fantomă de Tip I
** indică o fantomă de Tip II

Abur cenuşiu*
O fantomă ineficientă, iritantă, de Tip I. Aburii cenuşii nu par să aibă puterea de a-şi forma apariţii
coerente şi se manifestă ca o porţiune de ceaţă care străluceşte slab. Probabil din cauză că ectoplasma
lor este atât de difuză, Aburii Cenuşii nu provoacă atingerea fantomatică, chiar dacă o persoană trece
prin ele. Efectele ei principale sunt răcoarea, miasma şi neliniştea.
 Agenţia, Investigaţii Parapsihologice
O firmă specializată în capturarea şi distrugerea fantomelor. Doar în Londra există peste
douăsprezece astfel de agenţii. Cele mai mari (Agenţia Fittes şi Agenţia Rotwell) au sute de angajaţi;
cea mai mică (Lockwood şi Asociaţii) are trei angajaţi. Cele mai multe agenţii sunt conduse de adulţi,
însă toate se bazează mult pe copii cu Talente parapsihologice deosebite.

Apariţie
Forma luată de o fantomă în timpul manifestării. Apariţiile imită de obicei forma persoanei
decedate, dar pot fi văzute uneori şi animale sau obiecte. Unele pot fi destul de neobişnuite. Spectrul
din cazul recent de pe cheiurile Limehouse se manifesta ca un şarpe cobra care strălucea cu o lumină
verzuie. Infama Groază de pe Bell Street arăta ca o păpuşă din cârpe. Indiferent de puterea lor,
majoritatea fantomelor nu îşi schimbă aspectul (sau nu pot). Metamorfii şi Fetch-ii sunt excepţia de la
această regulă.

Apă curgătoare
S-a observat încă din antichitate că fantomelor nu le place să treacă peste o apă curgătoare. În Anglia
modernă, acest lucru este folosit uneori împotriva lor. În Londra centrală există o reţea de canale
artificiale care protejează districtul comercial principal. Pe o scală mai mică, unii proprietari
construiesc canale în faţa uşii de la intrare, pe unde se scurge apa de ploaie.

Apărarea împotriva fantomelor

Cele trei mijloace de apărare împotriva fantomelor sunt, în ordinea eficienţei lor, argintul, fierul şi
sarea. Lavanda oferă şi ea protecţie, la fel şi lumina strălucitoare şi apa curgătoare.

Argint
O apărare importantă şi puternică împotriva fantomelor. Purtat de multe persoane ca talisman sub
forma bijuteriilor. Agenţii îşi poleiesc spadele cu argint şi îl folosesc drept componentă principală în
sigilii.

Arheolog
Cineva care localizează Surse şi alte artefacte paranormale şi le vinde pe piaţa neagră.

Armă cu sare
Instrument care proiectează un jet fin de apă sărată într-o zonă largă. O armă folositoare împotriva
fantomelor de Tip I. Folosită din ce în ce mai mult de agenţiile mai mari.
 Ascultat
Una dintre cele trei categorii principale de Talente parapsihologice. Sensibilii cu această abilitate
pot auzi vocile morţilor, ecourile întâmplărilor din trecut şi alte sunete supranaturale asociate cu
bântuirile.

Atingere
Abilitatea de a detecta ecourile fizice ale obiectelor asociate cu o moarte sau o bântuire. Aceste ecouri
iau forma unor imagini vizuale, sunete sau impresii asupra celorlalte simţuri. Una dintre cele trei
categorii principale de Talente parapsihologice.

Atingere fantomatică
Efectul contactului fizic cu o apariţie şi cea mai mortală putere a unei fantome agresive. Începe ca o
senzaţie de frig profund, copleşitor, apoi se răspândeşte cu viteză şi amorţeşte întreg trupul, de parcă
ar fi îngheţat. Organele victimei nu mai funcţionează şi în curând trupul ei devine albăstrui şi începe
să se inflameze. Dacă victima nu primeşte ajutor medical de urgenţă, atingerea fantomatică este de
obicei fatală.

Aură
Radianţa care înconjoară multe apariţii. Majoritatea aurelor sunt destul de slabe şi sunt
văzute cel mai bine cu coada ochiului. Aurele puternice şi strălucitoare sunt cunoscute sub numele
de nelumină.

Bântuire
Vezi Manifestare.

Bombă cu sare
Un glob mic din plastic, plin cu sare, care poate fi aruncat. Se sparge la impact, împrăştiind sare în
toate direcţiile. Folosit de agenţi pentru a îndepărta fantomele mai slabe. Mai puţin eficient împotriva
entităţilor mai puternice.

Bombă fantomatică
O armă care constă dintr-o fantomă închisă într-un recipient din sticlă-de-argint. Când sticla se sparge,
spiritul iese la lumină şi aduce muritorilor teama şi atingerea fantomatică.

Borcan pentru fantome

Recipient din sticlă-de-argint folosit pentru a captura o Sursă activă.
 Ceaţă fantomatică
O ceaţă nedeasă, alb-verzuie, care se produce uneori în timpul unei manifestări. Poate fi formată din
ectoplasmă, este rece şi neplăcută, dar nu reprezintă un pericol dacă este atinsă.

Ceaţă vorbitoare*
O fantomă slabă, nesubstanţială, de Tip I, care se distinge prin chicoteli nebuneşti şi repetitive, care
par întotdeauna să vină din spatele tău.

Ciocănitorul*
Fantomă de Tip I îngrozitor de plictisitoare. Nu face altceva decât să ciocănească.

Clopot funerar
Un clopot cu timbru grav, care sună în biserici la înmormântări.

Cult al fantomelor
Grup de oameni care, din motive diverse, manifestă un interes bolnav pentru oamenii sculaţi din
morţi.

DCCAP
Departamentul de Cercetări şi Control al Activităţilor Parapsihologice. Organizaţie guvernamentală
dedicată confruntării cu Problema. DCCAP investighează natura fantomelor, caută să le distrugă pe
cele mai periculoase şi monitorizează activităţile numeroaselor agenţii concurente.

Detectiv
Un alt nume dat agenţilor de investigaţii paranormale.

Duh**
O fantomă periculoasă de Tip II. Furiile sunt similare cu Spectrele ca putere şi comportament, dar
sunt mult mai hidoase. Apariţiile lor arată persoana decedată în descompunere: slabă, sfrijită, uneori
putrezită şi plină de viermi. Furiile apar de multe ori sub formă de schelet. Radiază o înlemnire
puternică. Vezi şi Schelet.

Ectoplasmă
O substanţă stranie, instabilă, din care sunt alcătuite fantomele. În stare concentrată, ectoplasma este
foarte dăunătoare celor vii.

Fantasmă**
 Orice fantomă de Tip II care îşi menţine o formă delicată, aeriană, transparentă. O Fantasmă poate
fi aproape invizibilă, cu excepţia unui contur slab şi a câtorva detalii străvezii ale feţei şi ale
trăsăturilor. În ciuda faptului că pare nonsubstanţială, nu este mai puţin agresivă decât Spectrele care
par mai solide, şi cu atât mai periculoasă fiindcă e greu de văzut.

Fantomă
Spiritul unei persoane decedate. Fantomele au existat dintotdeauna, dar – din motive neclare – au
devenit din ce în ce mai obişnuite în prezent. Există multe varietăţi de fantome; în termeni generali,
ele pot fi organizate în trei grupări principale (vezi Tip I, Tip II, Tip III). Fantomele rămân
întotdeauna în preajma unei Surse, care de multe ori este locul în care au murit. Sunt mai puternice
noaptea, mai ales între miezul nopţii şi ora două dimineaţa. Cele mai multe nu percep oamenii vii sau
aceştia nu-i interesează. Câteva sunt vizibil ostile.

Fără-membre**
O varietate deformată de fantomă de Tip II, cu piept şi cap aproape omeneşti, dar fără
braţe şi picioare. Una dintre cele mai neplăcute apariţii, alături de Strigi şi Scheleţi. De multe
ori este însoţită de senzaţii puternice de miasmă şi teamă.

Fecioara de Gheaţă*
O formă gri, ceţoasă, feminină, care poartă de multe ori rochii demodate, întrezărită vag de departe.
Fecioarele de Gheaţă radiază sentimente puternice de melancolie şi maladie. În general, se apropie
rareori de oamenii vii, însă există excepţii cunoscute.

Fetch**
O variantă rară şi tulburătoare de fantomă, care apare sub forma unei persoane vii, de regulă cineva
cunoscut privitorului. Fetchii sunt rareori agresivi, dar teama şi dezorientarea pe care le provoacă sunt
atât de puternice, încât mulţi experţi îi clasifică drept spirite de Tip II, care se cer tratate cu mare grijă.

Fier
Protecţie antică şi semnificativă împotriva fantomelor de orice fel. Oamenii obişnuiţi îşi ornează
casele cu decoraţiuni din fier şi poartă fierul cu ei sub formă de talismane.
Agenţii poartă cu ei spade din fier şi lanţuri, pe care se bazează şi pentru atac, şi pentru defensivă.
Foc grecesc
Un alt nume pentru torţele cu magneziu. Din câte se pare, astfel de arme erau folosite împotriva
fantomelor în Imperiul Bizantin (sau Grecesc) cu o mie de ani în urmă.

Înlemnire
O putere periculoasă manifestată de fantomele de Tip II, posibil o extensie a maldiei. Victimele sunt
secătuite de voinţă şi cucerite de un sentiment de disperare extremă. Victimele îşi simt muşchii grei ca
plumbul şi nu mai pot să gândească şi să se mişte pe cont propriu. În majoritatea cazurilor, ele
încremenesc, aşteptând neajutorate în timp ce fantoma se apropie mai mult, tot mai mult…

Înzestrat
Persoană născută cu un Talent parapsihologic neobişnuit. Majoritatea Înzestraţilor se alătură Agenţiei
sau se înscriu în Straja de noapte; alţii oferă servicii paranormale fără a se confrunta cu Vizitatori.

Lampă contra fantomelor

Lampă electrică de stradă care produce raze puternice de lumină albă pentru a descuraja fantomele.
Cele mai multe au lentilele din sticlă acoperite cu jaluzele care se deschid şi se închid la intervale
prestabilite toată noaptea.

Lavandă
Se spune că mirosul puternic de dulce al acestei plante descurajează spiritele malefice. Prin
urmare, mulţi oameni poartă crenguţe uscate de lavandă sau le ard pentru a produce fum parfumat.
Uneori, agenţii poartă sticluţe de apă cu lavandă pentru a le folosi împotriva fantomelor slabe de Tip I.

Licărire
Cea mai slabă fantomă de Tip I care poate fi percepută. Licăririle se manifestă doar ca sclipiri de
lumină fantomatică, şi plutesc prin aer. Ele pot fi atinse sau străbătute fără nicio urmare.

Lumina-morţii
O urmă de energie rămasă în locul în care a avut loc o moarte. Cu cât moartea a fost mai
violentă, cu atât strălucirea va fi mai puternică. Strălucirile cele mai puternice pot dura mulţi ani.

Lumină de veghe
O lumânare folosită de agenţiile de investigaţii paranormale pentru a repera prezenţa Vizitatorilor.
Acestea tremură şi se sting atunci când se apropie o fantomă.

Lumină-cadaverică
O lumină palidă şi bolnăvicioasă; un alt nume pentru nelumină.

Maladie
Sentiment de letargie şi deznădejde care apare de multe ori atunci când se apropie o fantomă. În
situaţii extreme, acesta se poate transforma în Înlemnire, senzaţie mult mai periculoasă.
 Manifestare
Eveniment în care este implicată o fantomă. Poate descrie orice fenomene supranaturale, inclusiv
sunete, mirosuri, senzaţii ciudate, obiecte care se mişcă singure, scăderi de temperatură sau apariţii.

Manualul Fittes
O carte renumită cu instrucţiuni pentru vânătorii de fantome, scrisă de Marissa Fittes, fondatoarea
primei agenţii parapsihologice din Marea Britanie.

Mănunchi
Un grup de fantome care ocupă o zonă restrânsă.

Metamorf**
O fantomă rară şi periculoasă de Tip II, atât de puternică, încât îşi poate schimba înfăţişarea în timpul
unei manifestări.

Miasmă
Atmosferă neplăcută, care include de obicei mirosuri şi gusturi dezagreabile şi care apare înaintea
unei manifestări. Este însoţită, de regulă, de teamă, maladie şi răcoare.

Nelumină
O lumină ciudată, nenaturală, care radiază dinspre anumite apariţii.

Pândar*
O varietate de fantomă de Tip I care se ascunde în umbre şi se mişcă doar rareori. Nu se apropie
niciodată de cei vii, însă le provoacă sentimente puternice de nelinişte şi teamă.

Plasă de lanţ
O plasă făcută din lanţuri subţiri din argint; o variantă versatilă de pecete.

Plasmă
Vezi Ectoplasmă.

Poltergeist**
O fantomă de Tip II puternică şi distructivă. Poltergeiştii se bazează pe izbucniri puternice de energie
supranaturală, care pot ridica până şi obiectele grele în aer. Nu formează apariţii.
 Problema
Epidemia de bântuieli care afectează Anglia în prezent.

Răcoare
Scăderea bruscă a temperaturii care se întâmplă atunci când o fantomă este prin preajmă. Unul dintre
cei patru indicatori uzuali ai unei manifestări iminente, celelalte fiind boala, miasma şi teama.
Răcoarea se poate întinde pe o zonă mai mare sau poate fi concentrată în „zone reci“ specifice.

Restricţie
Drept răspuns la Problemă, guvernul britanic a interzis cetăţenilor să iasă în stradă pe timpul nopţii în
multe zone locuite. În timpul restricţiei, care începe la puţin timp după lăsarea întunericului şi se
încheie la răsărit, oamenii obişnuiţi sunt rugaţi să rămână înăuntru, unde sunt protejaţi de apărările
casei. În multe oraşe, începutul şi sfârşitul restricţiei nocturne sunt marcate de un semnal al clopotului
de avertisment.

Sare
O metodă de apărare larg răspândită împotriva fantomelor de Tip I. Mai puţin eficientă decât fierul şi
argintul, sarea este mai ieftină decât amândouă şi este folosită în multe mijloace de apărare
improvizate.

Schelet**
Un tip rar şi neplăcut de fantomă, care se manifestă ca un cadavru însângerat, fără piele, cu ochi
holbaţi şi dinţi rânjiţi. Nu este prea plăcută de către agenţi. Multe autorităţi o consideră o varietate de
Duh.

Semnul fantomei
O cruce pictată pe uşa unei clădiri bântuite pentru a avertiza trecătorii.

Sigiliu
Un obiect, de regulă din argint sau fier, făcut pentru a acoperi sau a închide o Sursă şi a opri fantoma
închisă înăuntru să evadeze.

Singuratic**
Un soi neobişnuit de fantomă de Tip II, întâlnită de multe ori în zone izolate şi periculoase, în general
în aer liber. Vizual, se deghizează deseori ca un copil slab care apare în depărtare, de cealaltă parte a
unei râpe sau a unui lac. Niciodată nu se apropie de cei vii, dar radiază o formă extremă de Înlemnire
care poate copleşi pe oricine se află în preajmă. Victimele Solitarilor se aruncă de multe ori de pe
stânci sau în apa adâncă, încercând să-şi pună capăt suferinţei.

Spadă
Arma oficială a tuturor agenţilor de investigaţii paranormale. Vârful spadelor din fier este uneori
suflat cu argint.

Spectru**
Cel mai des întâlnit soi de fantomă de Tip II. Un Spectru îşi formează întotdeauna o apariţie clară şi
detaliată, care poate părea aproape solidă în unele cazuri. De obicei este un ecou vizual care seamănă
cu persoana decedată până în cele mai mici detalii, aşa cum arăta aceasta în timpul vieţii sau imediat
după moarte. Spectrele sunt mai puţin nebuloase decât Fantasmele şi mai puţin hidoase ca Strigile, iar
comportamentul lor variază la fel de mult. Multe sunt neutre sau benigne în interacţiunile cu
persoanele vii – poate că s-au întors pentru a da la iveală un secret, sau poate caută să repare o
nedreptate din trecut. Cu toate acestea, unele sunt foarte ostile şi caută să aibă contact cu oamenii.
Aceste fantome trebuie evitate cu orice preţ.

Spirit urlător
O fantomă temută de Tip II, care poate să aibă sau nu şi o apariţie vizuală. Spiritele ţipătoare emit
zgomote supranaturale îngrozitoare, iar cei care le aud înlemnesc uneori de teamă.

Sticlă-de-argint
Un tip special de sticlă, impermeabil fantomelor, folosit pentru a închide Sursele.

Straja de noapte
Grupuri de copii care lucrează de regulă pentru corporaţii şi consilii locale. Aceştia păzesc fabrici,
birouri şi alte zone publice după lăsarea întunericului. Deşi nu au voie să folosească spade, copiii din
straja de noapte au suliţe cu vârful din fier, pe care le folosesc pentru a se apăra de apariţii.

Strălucire*
Neputincioasă şi, în general, inofensivă, Strălucirea este o fantomă de Tip I care se manifestă ca o
flacără palidă şi tremurândă. Unii cercetători susţin că, în timp, toate spiritele devin Străluciri, apoi
Licăriri, înainte de a dispărea cu totul.

Sursă
Obiectul sau locul prin care o fantomă pătrunde în lume.
 Talent
Abilitatea de a vedea, de a auzi sau de a detecta într-un alt fel fantomele. Mulţi copii, dar nu toţi, se
nasc cu un anumit nivel de Talent parapsihologic. Acest talent tinde să se estompeze spre vârsta
adultă, deşi unii adulţi şi-l reţin în continuare. Copiii cu Talente peste medie se alătură paznicilor
nopţii. Cei cu abilităţi excepţionale se alătură de obicei agenţiilor. Cele trei categorii principale de
Talent sunt Viziunea, Auzul şi Atingerea.

Talisman
Un obiect, de regulă din fier sau argint, folosit pentru a ţine fantomele la distanţă. O persoană poate să
poarte talismane mici cu sine sub formă de bijuterii; talismanele mari sunt atârnate în jurul casei şi, de
multe ori, sunt, de asemenea, obiecte decorative.

Teamă
Un sentiment inexplicabil de groază care apare de multe ori înaintea unei manifestări. Însoţit de multe
ori de răcoare, miasmă şi maladie.

Tip I
Cel mai slab şi mai comun tip de fantome, precum şi cel mai puţin periculos. Fantomele de Tip I
abia dacă îşi percep împrejurimile şi de multe ori au un singur comportament repetitiv. Printre
exemplele cele mai des întâlnite se numără: Umbrele, Aburii cenuşii, Pândarii şi Urmăritorii. Vezi şi:
Fecioara de gheaţă, Ceaţa vorbitoare, Licărirea, Ciocănitorul şi Tom Cel-din-umbră.

Tip II
Cele mai periculoase tipuri de fantome întâlnite în mod curent. Fantomele de Tip II sunt mai puternice
decât cele de de Tip I şi posedă o urmă de inteligenţă. Percep existenţa celor vii şi s-ar putea să
încerce să le facă rău. Cele mai des întâlnite fantome de Tip II sunt, în ordine: Spectrele, Fantasmele
şi Strigile. Vezi şi: Metamorf, Fetch, Poltergeist, Schelet, Spirit urlător şi Singuratic.

Tip III
Un tip foarte rar întâlnit de fantome, raportat pentru prima oară de Marissa Fittes şi subiect
controversat încă de atunci. Se spune că poate comunica perfect cu cei vii.

Tom Cel-din-umbră*
Termen londonez pentru un Urmăritor sau o Umbră care apare în uşi, sub arcade sau pe alei. O
fantomă urbană obişnuită.

Torţă cu magneziu
 O canistră din metal cu sigiliu din sticlă, care poate fi spart. Conţine magneziu, fier, sare, praf de
puşcă şi un mecanism de aprindere. O armă importantă a agenţiei, folosită împotriva fantomelor
agresive.

Umbră*
Soi comun de fantomă de Tip I şi probabil cel mai des întâlnit tip de Vizitator. Umbrele pot părea
destul de solide, cum sunt Spectrele, sau nonsubstanţiale şi transparente, ca Fantasmele; cu toate
acestea, le lipseşte inteligenţa periculoasă a Spectrelor sau Fantasmelor. Umbrele par să nu perceapă
prezenţa celor vii şi de obicei sunt prinse într-un comportament repetitiv. Proiectează sentimente de
jale sau tristeţe, dar rareori arată furie sau orice alt sentiment mai puternic. Aproape întotdeauna se
manifestă sub un chip omenesc.

Vizitator
Fantomă.

Viziune
Abilitatea parapsihologică de a vedea apariţii şi alte fenomene fantomatice, cum ar fi
strălucirea morţii. Una dintre cele trei categorii principale de Talente parapsihologice.