Timpul marilor transformări

Dr. Vlad I. BONDRE

Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”

Sub clepsidra timpului, vectorul definitoriu al întregii lumi, singurul adevăr necuprins
de rațiune rămâne veșnicia. Ea cuprinde eternitatea lui Dumnezeu, mișcarea spațială a lumii,
transcenderea timpului sau altfel spus, sfera tuturor celor văzute și al celor nevăzute,
freamătul și bucuria lumii, energia și lumina Universului.
Potrivit referatului biblic, se poate constata că veșnicia și lumina sunt dintr-un început
inseparabile. Elementul lor comun este dat de Energia Necreată care le-a însuflețit în așa
măsură, încât omul să-și dorească să trăiască veșnic în lumină. Pentru aceasta, chipul celui
zidit după poruncă a fost ridicat la gradul cel mai înalt al îndumnezeirii prin dragostea
Preasfintei Treimi. Contextul acesta a determinat ca omul să fie părtaș vederii luminii celei
neapropiate, primind în dar calitatea de moștenitor al Împărăției Cerurilor. Dar odată cu acest
atribut ființial, Dumnezeu a sădit în inima omului responsabilitatea de a transmite prin
propria-i purtare toate elementele necesare chivernisirii acesteia de către generațiile viitoare.
Pe baza acestui considerent, omul trebuia să păstreze în mod nealterat calitatea sa de chip și
asemănare, pentru a nu știrbi integritatea raiului în care a fost pus.
Măiestria creației acestei lumi, incomensurabilitatea frumuseții cerului și a pământului
nu putea fi socotită o manifestare a dragostei lui Dumnezeu, dacă nu era desăvârșită de
coroana creației, de către om. În acea stare în care „toate erau bune foarte” (Facere 1,31),
armonia era criteriul general al guvernării. Fericirea nu primise fundamente ideatice, ținte și
scopuri, ci era un dat, un principiu static și hieratic. Omul se împărtășea neîncetat din Izvorul
vieții și al nemuririi, iar viața lui era simbolul tuturor darurilor și harurilor. Ceea ce este cu
adevărat paradoxal este maniera în care omul le-a guvernat pe toate acestea, și în special, cum
s-a raportat asupra timpului veșniciei sale. Potrivit exegeților creștini, Adam a murit spiritual
în ziua în care a păcătuit. În cartea Psalmilor 89,4 se afirmă că pentru Dumnezeu o zi este
echivalentul a o mie de ani, fapt întărit de concepția epocii antediluviene în care longevitatea
umană se apropia de un mileniu. Deși Septuaginta traduce cuvântul „zi” prin ἡμέρα
(hemera), adică timpul celor 24 de ore, limita superioară genetică a lui Adam a fost de 930 de
ani, ceea ce demonstrează că moartea lui Adam a fost mai întâi spirituală și mai apoi
materială sau fizică.
Prin păcatul neascultării Adam și Eva transformă într-un spațiu temporal veșnicia, nu
în sensul în care ea nu ar mai exista pentru Dumnezeu, ci în sensul în care ea devine un eon,
un efort al timpului pe care omul trebuie să-l consume prin săvârșirea faptelor bune care i-ar
putea garanta starea cea dintâi. Dacă Sfântul Vasile cel Mare definește veșnicia ca o
„permanență în sfințenie”1, este clar că prin izgonirea sa din grădina Edenului, omul a pierdut
starea harică în care a fost creat. Sub avertizarea „în ziua în care vei mânca, vei muri
negreșit” (Facere 2,17), existența întregii lumi și a generațiilor viitoare de care Adam era
răspunzător, și-a început declinul. Prin încălcarea poruncii, Adam – abuzul absurd al
libertății, transformă la nivel energetic καιρός (kairos-ul), adică calitatea timpului, în xρόνος
(chronos) – o fluiditate a vieții care divide structura telomerului determinând, astfel, moartea
fizică.
Textul de la Facere 3,23 lămurește raportul fizic pe care omul l-a avut cu veșnicia
după căderea sa în păcat: „Iată, Adam a devenit ca unul din Noi, cunoscând binele și răul. Și
acum, ca nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să
trăiască în veci…”. Dumnezeu i-a dat omului poruncă să nu mănânce din „pomul cunoștinței
binelui și răului” (Facere 2,17), dar nu s-a referit și la pomul vieții care-i garanta lui Adam
nemurirea. Dacă Adam gusta din pomul vieții după căderea sa în păcat, el nu făcea altceva
decât să prelungească în veșnicie păcatul neascultării. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur
spune: „Pentru că omul a dat dovadă de mare neînfrânare, călcând porunca ce i s-a dat, a
ajuns muritor; de aceea ca omul să nu mai îndrăznească iarăși să mănânce și din pomul
celălalt, care îi dădea viață veșnică, și deci să păcătuiască veșnic, e mai bine să fie scos din
Rai”2. Dar în marea sa iubire de oameni, Dumnezeu nu l-a izgonit pe om în adâncul cel mai
întunecos, ci l-a așezat în fața raiului și „heruvimi a pus, și sabia de pară rotitoare să
păzească drumul către pomul vieții” (Facere 3, 24). Oportunitatea de a sta în preajma raiului,
de a trăi dorul paradisiac a aprins inima omului, transformându-o într-un altar al rugăciunii și
într-un foc al pocăinței, căci în descoperirea cunoașterii sale prin gustarea din pomul binelui
și al răului, omul a realizat că fericirea vieții este reprezentată de legătura indisolubilă dintre
Creator și creație.
Deși indisolubil, dialogul dintre om și Dumnezeu a fost supus într-o oarecare măsură
distructibilității prin păcatul neascultării. Alarmantă și de neînțeles este modalitatea în care
nesupunerea și-a făcut simțită prezența în structura internă a omului primordial, și
inexplicabil este modul în care se raportează omul contemporan asupra neascultării.
Încălcarea de către Adam a poruncii lui Dumnezeu a avut ca efect izgonirea lui din rai, dar el
a rămas fidel dorului paradisiac și năzuinței de a-L privi încă odată „față către față” pe
ziditorul Său. Spre deosebire de Adam, omul contemporan, în propria-i absurditate, refuză a
căuta raiul veșniciei sale, transcenderea timpului fizic, mișcarea lumii și implicit eternitatea
lui Dumnezeu. Având la îndemână cunoașterea supremă, știința și puterea, omul modern se
arată incapabil a coborî rațiunea în inimă, a transforma plăcerea Carpe Diem-ului în trăirea
conștientă a firescului Nihil sine Deo. Cunoașterea de către omul contemporan a tainelor
lumii în care acesta își desfășoară activitatea i-a transformat conștiința, astfel încât, el nici nu
mai posedă calitatea de trăitor al timpurilor sale, ci transfigurează vectorii existenței în
formule postmoderne. Cu alte cuvinte, omul nu se mai arată interesat a experimenta fizica
timpului prezent, căci pentru el ziua de astăzi este trecutul de ieri. Gândirea sa explorează noi
orizonturi de cunoaștere pentru a întregi ceea ce-i caracterizează ființa – slava sa deșartă.
Această atitudine a primit de curând un nume: antropocentrism. Gravitatea acestei atitudini
nu constă neapărat în faptul că omul se consideră pe sine măsura tuturor lucrurilor, temeiul și
mecanismul guvernator al palpabilității, ci în faptul că Dumnezeu, principiul absolut al lumii
văzute și nevăzute, este ignorat și negat. Prin antropocentrism, omul capacitează centrul vieții
și al universului pentru a sluji plăcerii, periclitării și păcatului. Chiar și narcisismul, acea
conjuncție a teoriei psihanalitice care se raportează la propria persoană ca la un principiu
absolut al frumosului, pălește în fața atitudinii antropocentriste. Postmodernul omite
elementul antropocentrismului teocentric. Deși omul este coroana creației, având un rol
privilegiat între făpturile zidirii lui Dumnezeu, el nu poate concura cu Creatorul datorită
limitelor sale. Încercarea omului de a se numi pe sine un vrednic cunoscător a tainelor lumii
acesteia este sinonimă cu deșertificarea naturii sale spirituale, căci în cunoaștere, elementul
esențial nu este determinat de capacitatea cognitivă, ci de aura energetică ce metamorfozează
nucleul existenței.
Secole de-a rândul cercetătorii au dorit să surprindă prin formule mecanismele de
funcționare ale Universului, demonstrând celor neavizați că prin știință, utopicul nu are nici
un fundament solid. Teoria conflictului a sărăcit raportul dintre știință și religie, divizând prin
conceptele prezentate pe adepții tezei naturalului. Pentru aceștia, Dumnezeu era principiul
absolut al științei și puterii, fapt oglindit prin măreția creației Sale. Într-o notă prezentă, acest
principiu poate fi regăsit în comportamentul generațiilor de până în anii 80′ care și-au asumat
responsabilitatea de a păstra în mod nealterat frumusețea credinței. Aceste generații au înțeles
că pribegiile vremilor, greutățile și ispitele sunt focul curățitor al sufletului lor, de aceea ele
trebuie depășite prin puterea credinței adevărate. În gestul plecării genunchilor și al supunerii
prin rugăciune, strămoșii au cuprins întreaga dogmă a credinței creștine – ascultarea și
iubirea, „căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui
nu sunt grele” (I Ioan 5,3). Principiul ascultării este cheia veșniciei. Ascultarea deschide
porțile Raiului și-l umple pe om de lumină: „au doară arderile de tot şi jertfele sunt tot aşa
de plăcute Domnului, ca şi ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai bună decât
jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor” (I Regi 15,22).
Orice formă de neascultare şi protest indică un mod de comunicare şi relaţionare
defectuos. Dacă sub raportul tată-fiu, Dumnezeu se vădește ca un bun ascultător al nevoilor
oamenilor, atunci, oamenii ar trebui să exprime aceeași supunere. Dar iată, că prin supunere,
omul modern nu înțelege smerirea sinelui și înălțarea virtuților, ci deșertificarea propriei
personalității. El trăiește cu senzația că această formă de postire sau de ascultare îl va
transpune în imaginea fanaticului religios, în a cărui viață culoarea și forma socială este
opacă, seacă, izolată. Reversul acestei concepții este redat de chipul acelor oameni care
făcându-se pe sine ascultători fideli ai Împăratului Hristos se bucură de toate darurile și
harurile care vin peste ei. Dacă ascultarea fiilor este răsplătită de către părinți, atunci și
ascultarea de Dumnezeu va aduce omului câștig. Dar cu toate acestea, se observă uneori că
viața fiilor ascultării este supusă procesului de oțelire, de trecere prin apă și prin foc.
Dumnezeu îngăduie aceasta pentru a elimina și cele mai mici particule de impurități care ar
putea altera stâlpul și temelia Adevărului din inima lor. Sub imaginea dreptului Iov, a cărui
viață a fost fortificată prin încercare, trebuie să se regăsească și aceia care încă nu au înțeles
sensul raportului dintre disproporție și răsplată, căci, în fond, „Domnul a dat, Domnul a luat.
Fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1,21).
Cu siguranță, ideologiile societății trecute au vizat în mod direct exteriorizarea omului
sau năzuința spre frumos, direcționându-i sentimentele spre religios, de aceea generațiile
anterioare au privit cu suspiciune orice formă de abatere de la contextul practicilor liturgice.
Astăzi, sincretismul religios face parte din sfera omului postmodern, având la bază o nouă
ideologie a valorilor, o compilație a datelor istorice. Așa se face că postmodernismul se
adresează omului tehnic și noilor generații de tineri, în special, cerându-le apartenența la o
nouă cultură sau în termeni științifici New-Age. Acest stil impune fără nicio urmă de libertate
emoțională, idei religioase desprinse din contexte diferite, având capacitatea de a-l forma pe
tânăr după nevoile sale personale, angrenându-l în diverse domenii de interes uzual pentru
generațiile tehnice. Pus în fața unor mașinării care vor să simplifice modul de existență a
omului, tânărul devine el însuși o mașinărie a intereselor diferitelor grupuri.
Societatea contemporană trăiește cu frica față de trăirea sentimentului religios de către
om, de aceea face eforturi ample pentru a induce posibilitatea excluderii religiosului din viața
lui. Văzută prin alți ochi, lupta societății postmoderne cu slujirea Dumnezeului celui
Adevărat a produs, conform lui Daniel Corbu, „destule răsturnări, între care deconstrucția și
pulverizarea riturilor… se simte nevoia agățării de brand-ul numit Dumnezeu” 3. Acest
dezechilibru poate fi înțeles mai bine dacă se iau în calcul acele scrieri cu conținut religios, în
care Dumnezeu poartă chipul unei legende, al unui mit sau cel mult al unei puteri, așa cum
este Codul lui Da Vinci, de Dan Brown; Evanghelia Vagabonzilor, de Brennan Manning; A
Cincea Evanghelie, de Philipp Vandenberg sau unele filme, precum Noe, de Darren
Aronofsky; Îngeri și Demoni, a lui Ron Howard; The Last Temptention of Christ, a lui
Martin Scorsese etc., în care autorii au încercat să redea chipul divinului într-o notă ușor
acceptată de societatea desacralizată.
Un alt aspect pus în evidență de societatea postmodernă este raportul dintre res-
extensa și res-cogitans, sau, altfel spus, raportul dintre subiect și obiect, deoarece uneori nu
se face diferența dintre cele două, atunci când este vizată viața religioasă a omului. Adulții și
în mod special, tinerii, se lipsesc în mod cert de dreptul și valoarea eclezială, deoarece
năzuința acestora stă în puterea umanității, ca una care reprezintă valoarea prin excelență 4. În
acest context, se poate observa o decadă a spiritului modern sau o nouă viziune în ceea ce
privește latura educațională sau pedagogică. Tinerii sunt educați într-un spirit contemporan,
fapt ce deschide perspective diferite de înțelegere și cunoaștere ale aceluiași mesaj, trăit și
închegat de predecesori.
S-a spus în numeroase rânduri că secolul XXI va fi un secol religios sau nu va fi
deloc. Ceea ce se poate constata este, în schimb, paralela dintre efortul societății postmoderne
de a-i acorda omului posibilitatea de a experimenta toate realitățile lumii și, efortul Bisericii
de a-l conștientiza că orice abatere de la poruncile lui Dumnezeu înseamnă o înstrăinare față
de Adevăr și de sinele personal. Atitudinea omului față de sine se identifică cu dorința de a
trăi în ton cu moda vremii, de a cunoaște toate caracteristicile tehnologiei, de a palpa
elementele din sfera viitorului. Pe baza acestor fapte au apărut o serie de consecințe
îndreptate spre sănătatea lui spirituală, psihică și fizică, care rareori au fost recunoscute ca
fiind dezastroase. Lipsa de discernământ este specifică perioadei formării sinelui energetic,
de aceea Biserica și-a îndreptat și mai mult atenția spre om, nu doar pentru a-și exercita
misiunea ei responsabilă, ci pentru a forma o generație de oameni sănătoși spiritual, psihic și
fizic.
Răspunsul empiric al misiunii Bisericii contribuie în contextul vremilor actuale la
starea de echilibru a societății. Dacă natura ei posedă un caracter misionar prin ființa
Întemeietorului, atunci în calitatea de fii duhovnicești toate persoanele sunt chemate la
împărtășirea cu tainele Sfintei Treimi.
Smerenia misionară a Bisericii este, de fapt, actul prin care aceasta îi ridică pe oameni
la cunoștința adevăratei credințe, căci odată cu integrarea acestora într-un sistem spiritual,
moral și psihic, Biserica își începe misiunea de restaurare a ființei lor. Poziția Bisericii față de
membrii ei atestă faptul că ea dintotdeauna a purtat sarcina responsabilității cu demnitate,
încercând prin mijloacele pastorale să deschidă orizontul aperceptiv al celor ce mai posedă o
fideitate a credinței. Natura și profilul ei misionar nu încearcă o abolire a celorlalte forme
instituționale, ci conturează ideea conform căreia, în cadrul comunității ecleziale, membrii
pot deveni cu ușurință moștenitori ai Împărăției Cerurilor. Întreaga misiune a Bisericii sub
diversele ei forme poate fi considerată de bun augur, motivul fiind determinat de scopul
urmărit de aceasta, adică propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel toți să cunoască
slava Lui, chiar dacă deschiderea unor culte spre această misiune nu este direct proporțională
cu autenticitatea dogmelor.
Încorporarea oamenilor în ființa lui Dumnezeu prin întreitul act al întrupării, jertfei și
învierii duce în mod constant la permanentizarea sentimentului religios în om, ca astfel el să
redevină domn al universului. Acest proces se face prin grija Bisericii, care este extensiunea
Mântuitorului Iisus Hristos și care cheamă la Sine pe toți care doresc a se împărtăși din
izvorul harului.
Consolidarea caracterului organic al Bisericii deschide spațiul nevăzutului care poartă
năzuința unei comuniuni permanente. Din acest considerent, noile generații sunt percepute ca
fiind viitoarea generație de creștini, care, puși în slujba lui Dumnezeu, vor putea ca prin
simpla lor purtare să facă din lumea aceasta Raiul cel gătit tuturor spre veșnicie. Puterea
acestora stă în practica credinței, motiv pentru care prin atributul ei apostolic Biserica se
îngrijește să aibă în permanență adevărați slujitori ai altarelor. Frumusețea conslujirii
clericilor și a mirenilor atestă faptul că Biserica își îndeplinește fără cusur responsabilitatea
socială față de membrii ei.
Împlinind funcțiile misionare ale încorporării Împărăției Cerurilor pe pământ, ale
evanghelizării, mărturiei și slujirii, Biserica se îngrijește ca mesajul pe care îl transmite să
restabilească în omul decăzut starea paradisiacă. Implicarea organică în misiunea Bisericii
cuprinde în acest sens prefacerea omului ca mesager al Adevărului. Impermeabilitatea
misiunii Bisericii caută să arate că ea nu este compusă ca o definiție având note de subsol, ci
reprezintă fapta în sine, adică lupta cea bună pentru câștigarea sufletelor membrilor ei.
Sfânta Scriptură învață că misiunea poartă fundamentul apostolic bazat pe împlinirea
cuvântului lui Dumnezeu. Așadar, misiunea este acțiunea Mântuitorului Iisus Hristos, iar El
este acțiunea iubirii. Mesajul misionar impus în acest context poate avea sensuri multiple,
pornind de la salvarea lumii prin Jertfa Mântuitorului până la iertare.
În relația pe care Biserica o are cu ideologia noii societăți, se observă că acesta nu
acceptă mereu adevărul, dar se găsește obligată să îl verifice. Membrii societății
contemporane sunt înfometați pentru implicare în diversitate, de aceea, Biserica, prin
misiunea ei, îi îndrumă spre implicarea personală în relația cu Sfânta Treime, spre scopul pe
care Evanghelia îl propune. Acceptarea misiunii Bisericii de către noua generație face
posibilă introducerea misionarismului în societate, studierea și aprofundarea lui prin practica
exemplului. Prin această caracteristică, se pot consolida și crea noi relații la nivel social.
Contribuția educativă a Bisericii oferă toate premisele necesare dezvoltării, instruirii
și îndrumării noii generații de tineri, ca astfel învățătura Sfinților Părinți și a Sfintei Tradiții
să fie împlinită prin puterea exemplului. Exigența răspunderii față de membrii Bisericii
determină o extensiune socială a acesteia. Desigur, ea poate începe din cadrul familial și se
poate amplifica până la măsura instituțională determinată de multitudinea programelor
cultural-filantropice și social-misionare. O astfel de implicare socială începe întotdeauna prin
cuvântul pe care Biserica îl adresează lumii, ca mai apoi, aceasta să descifreze tainele
cunoașterii prin propria trăire. Caracterul organic al Bisericii ca model al educației religioase
exprimă legătura dintre viața comunității și întreita slujire a Mântuitorului. În acest sens, ea se
continuă ca o responsabilitate, fiind un spațiu al credinței, fapt ce atestă că se oferă ca dar
spre metacunoaștere. Importanța credinței în viața membrilor Bisericii indiferent de vârsta lor
creionează ideea conform căreia ea simbolizează un limbaj comun cu cel al Creatorului.
Dialogul purtat va oglindi ceea ce lipsește societății de astăzi – ascultarea. Din acest
considerent, năzuința Bisericii este de a conștientiza că educația nu reprezintă trăirea sinelui,
ci deschiderea spre celălalt.
A cuprinde erga omnes întreaga ființă a aproapelui poate reprezenta o analogie a
misiunii Bisericii care se deschide spre întreaga lume pentru a o cuprinde în energia sa
ziditoare. Oamenii sunt îndemnați a se lăsa absorbiți de puterea sfințitoare a Bisericii, ca
astfel ei să devină moștenitori ai Împărăției Cerurilor. Pentru realizarea acestui ideal, ei
trebuie să fie convinși că realitatea societății postmoderne în care își desfășoară activitatea nu
este altceva decât un câmp de luptă care are ca personaje-simbol: sufletul și provocările lumii
contemporane. De aceea, responsabilitatea pe care Biserica o poartă față de noua generație
socială nu reprezintă doar o sarcină misionară, ci expresia dragostei infinite a trupului tainic
față de întreaga zidire, ca astfel „toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să
vină” (I Timotei 2,4).

Bibliografie
1
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, în Părinți și Scriitori Bisericești”, Vol. 12,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 53.
2
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, Vol. 21,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 211.
3
CORBU Daniel, Postmodernism și Postmodernitate în România de azi, Editura Priceps, Iași, 2008, p.
126.
4
PETRARU Gheorghe, „Paradigme conceptuale moderniste și postmoderniste și impactul lor asupra
teologiei și misiunii Bisericii”, în Simpozionul modernism, postmodernism și religie, , Editura
Vasiliana, Iași, 2005, p. 67.