IV.

3 Moartea ca un Paște al persoanei

În cadrul creației omul ocupă locul central datorită demnității sale de chip al
Chipului lui Dumnezeu. Prin intermediul acestui demnități, omul este chemat la îndumnezeire și
la a deveni preot la creației. Căderea în păcat a adus asupra creației tristețe și angoasă. Izgonirea
din Rai a primilor oameni a dus la parțializarea comuniunii cu Creatorul iar întreaga creație
suferea de pe urma lepădării de la fața lui Dumnezeu. Marea milostivire a lui Dumnezeu a făcut
ca Hristos să ia Trup asemenea nouă afară de păcat pentru a ne ridica din robia celui rău și de sub
sclavia morții veșnice.

Întruparea Domnului Hristos este garanție a îndumnezeirii omului. Acest proces

al theosis-ului presupune în întreg demers soteriologic în cadrul căruia omul, prin voința propria
și prin mila divină va ajungea la bucuria vieții veșnice. După Întruparea Mântuitorului Hristos,
întreaga creație a fost restabilită și a fost împăcată cu Tatăl. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a
schimbat destinul întregii creații.

Una dintre marile schimbări pe care a adus- o Întruparea Fiului lui Dumnezeu a
fost aceea că a transformat moartea dintr-o pedeapsă a neascultării în trecere spre viața veșnică.
Cultul creștin al bisericii ortodoxe cuprinde rugăciune care se rostesc în cadrul slujbei de
înmormântare a mirenilor. Rânduiala slujbei de înmormântare cuprinde o serie de texte care
prezintă întreaga istorie a răscumpărării și demersul omului spre a moșteni viața veșnică.

Rugăciunile ce se citesc în cadrul slujbei înmormântării sunt în număr de trei și

cuprind învățătura creștină cu privire la eshatologie. Prima dintre rugăciuni cuprinde sintetic
învățătura creștină depre viață, moarte, mântuire și mila nemăsurată a lui Dumnezeu: ,, dar el
călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău de care era învrednicit, pentru ca
răutatea să nu fie fără de moarte – ina me to kakon athanaton genetai, din iubire de oameni
(s.n.) - philanthropos, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi
împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască- să se
desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat, până la
obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit”1. Conținutul
acestei prime rugăciui descrie ruga către Dumnezeu Tatăl ca să poruncească materialității să
devină ceea ce a fost înainte de însuflețire iar sufletul să meargă la tronul slavei Sale.

Moartea a fost mereu considerată o pedeapsă pentru fapta neascultării și pentru

călcarea poruncii în grădina Edenului. Din cauza neascultării, omul a fost condamnat să ducă o
viață monotonă departe de fericirea veșnică și de pomul vieții veșnice. După împăcarea creației
cu Tatăl prin intermediul Domnului Hristos, pedepsele au devenit căi de îndreptare și dovadă a
iubirii divine. Dumnezeu a creat făpturile spre veșnicie fiind rod al veșniciei și iubirii Sale
nemărginite.

Cauza morții este păcatul. Aceasta este considerată pedeapsă pentru păcat, marcând
limita până la care omul își poate pregăti mântuirea. Caracterul ei de pedeapsă este rezultat si din
faptul că aceasta este un eveniment de care omul ar vrea să scape și încearcă prin toate căile să se
elibereze din robie. Moartea a intrat in lume o dată cu păcatul protopărinților. Ȋnainte de păcatul
adamic nu exista moarte. Omul era nemuritor creat de de Dumnezeu și putea vedea chipul Lui
Dumnezeu. Protopărinții puteau să fie nemuritori și prin ei și urmașii lor. Ascultarea de
Dumnezeu conferea naturilor create caracterul nemuririi. Călcarea poruncii a produs separarea de
izvorul vieții și i-a aruncat pe oameni in moarte.

Teologul grec, Panayotis Nellas, precizează că, după Întrupare pedeapsa devină
marcă a iubirii divine:,, Şi pentru răutatea lui a fost surghiunit departe şi de pomul vieţii şi de rai
şi deDumnezeu, şi a îmbrăcat hainele de piele, care se referă poate la trupul îngroşat, muritor şi
opac, şi atunci îşi cunoaşte pentru întâia dată ruşinea proprie şi se ascunde de Dumnezeu.
Câştigă de aici şi moartea care taie păcatul, ca răul să nu fie nemuritor. Şi astfel pedeapsa
devine iubire de oameni (s.n.), căci aşa pedepseşte, cred, Dumnezeu.”2

Pedeapsa pe care au prmit-o primii oameni în grădina Edenului a fost una de

surghiun și de tristețe. Trupul era supus muncii fizice și sufletul era acela care tânjea de dor după
Dumnezeu. Rușinea trăită de oameni s-a răspândit peste întreaga creație. După Întruparea

1
Prima rugăciune de iertare de la slujba de înmormântare a mirenilor, Agiasmatar, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1992,
p.215.
2
Cuvântarea a 45-a la Sfintele Paşti, PG, 36, 632-636A; t.r. Arhid.prof.dr.Ioan I.Ică jr. în : Pannayotis Nellas, Omul
animal îndumnezeit, Sibiu, p.151
Mântuitorului Hristos, creația a redevenit spațiu al comuniunii cu sacrul și toate au fost împăcate
cu Creatorul lor. Prin intermediul lui Hristos pedeapsa a devenit o dovadă a iubirii trinitare prin
aceea că fiecare mustrare era făcută cu dragoste și cu rol educativ.

Tot în cadrul primei rugăciuni de dezlegare cerem: „să nu îngădui ca făptura ta

aceasta să fie înghiţită de pieire. Prin aceasta implorăm mila lui Dumnezeu pentru ca sufletul
celui adormit să aibă parte de trecere la iubirea venică a Sfintei Treimi și să fie ferit de chinurile
veșnice ale iadului. Dumnezeu a creat întreaga lume și destinat-o eternității. Sluba înmormântării
cuprinde cântarea „veşnica pomenire”, prin care Îl rugăm pe Creator să îl pomenească după
nume pe cel decedat, și să-l menţină în existenţă veşnică, numele în limbajul biblic ţnând de
fiinţa celor create.
Eshatologia creștin ortodoxă cuprinde finalul existenței terestre a oricărei creaturi.
Pentru această fază finală și eternă se pregătește orice. Sfârșitul terestru al umanității pentru a fi
unul uramt de bucurie veșnicer comuniuni cu Sfânta Treime, Mântuitorul Hristos S-a întrupat, a
murit pe cruce, a înviat, ne-a chemat și a rămas prin conlucrarea noastră în comuniune cu noi.
Pentru ea este toată iconomia dumnezeiască gândită înainte de veci. Desăvârșirea finală a
umanității în deplină comuninue Dumnezeu s-ar fi realizat dacă nu s-ar fi produs căderea
strămoșilor. Ținta creeării lumii a fost tocmai îndumnezeirii acesteia . Dacă n-ar fi existat această
fază finală, ar fi zadarnică toată viața noastră pământească cu Hristos. Creștinii cred că însuși
sensul vieții s-a împlinit în Hristos, întrucât El a dat posibilitatea să se ajungă la desăvârșirea
finală și la viața de veci.
Un lucru important de subliniat este importanța morții în viața omului. Aceasta
are rolul său în iconomia mântuirii. Părintele Stăniloae precizează că fără moarte viața ar fi
ireală, ar fi o iluzie, un vis din care nu ne-am mai deștepta nicodată.3 Viața are rost doar dacă
aceasta este urmată de moarte. Fără această ultimă etapă a existeței viața nu are fi privită ca dar
nemăsurat al iubirii divine.
Eshatologia are rolul său în cadrul inconomiei mântuirii deoarece întărește omului
conștiința eshatolică. Aceasta presupune ca gândul omului să fie mereu raportat la momentul
trecerii la veșnicie. Scrierile patristice consideră gândul la moartea ca fiind suprema înțelepciune.
Teologul Adrian Lemeni preciza că: ,, Condiția eshatologică a creștinului impune trăirea în

3
Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol3, E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1997, p145.
cadrul istoricului,a dorului după Dumnezeu , care depășește limitele legate de existența efemeră.
Dorul eshatologic după cele veșnice este sădit în fiecare dintre noi , deoarece omul este o ființă
însetată de veșnicie , de infinit. Cugetarea la cele dumnezeiești și împlinirea voii lui Dumnezeu
presupune ascuțirea conștiinței eshatologice și valorificarea ei în mod autentic”4
Dorul după Dumnezeu al omului se accentuează în momentul în care acesta
conștientizează prezența sfârșitului său terestru. Gândul morții produce teamă, frică dar pentru
unii este întărire în credința întâlnirii personale cu Hristos. Cugetarea la cele dumnezeiești
situează omul într-o legătură mistică cu Logosul care este izbăvirea și protecția în fața
intemperiilor celui rău. Duhurile rele alungă aceste cugetări din gândul omului și împiedică ca
acestea să devină parte integrantă a voinței umane.
Părinții Bisericii consideră că viața pământească dobândește un sens în momentul
în care omul vedea această existență ca o călătorie conștientă spre moarte și spre cele de după ea.
Teodor al Edessei afirmă în acest sens : „ cel ce călătorește fără țintă se va osteni în deșert”5.
Existeța omului trebuie să fie condusă de ținta finală a oricărui creștin-îndumnezeirea. Ajungerea
la stadiul îndumnezeirii este un proces epectatic de înaintare a omului spre o mai deplină
comuniune cu Dumnezeu. Călătoria omului în această lume trebuie să aibă ca scop final mâtuirea
și ajungerea la unirea misticp cu Logosul.
În momentul morții, sufletul omului se desparte de trupul material și pleacă spre
tronul slavei divine. Acest moment este marcat de o frică existențială, o curiozitate despre ce va
fi dincolo. Îngerii sunt prezenți la acest moment la despărțirii iar sufletul cere ajutor puterilor
cerești pentru a-l elibera de chin:,, Vai , câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai , cât
lăcrimiează atunci și nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-și ochii , în
zadar se roagă , către oameni mâinile tinzându-și , dar nu are cine să-l ajute! ”6
Disperarea omului este caracterizată de teama săvârșirii păcatului și lipsa
pocăinței cu adevărat. Acestea îi dau omului senzația că toate cele ce a făcut sunt în zadar.Pentru
unii oameni moartea este înspăimântătoare: ,,Este drept că și în creștinism moartea este si poate
fi înspăimântătoare pentru unii, iar aceasta nu pentru că moartea este finalul vieții, ci pentru că
după moarte urmează imediat judecata particulara de care nimeni nu scapă si la care nu toți vor

4
Adrian Lemeni , Sensul eshatologic al creației , ediția a II-a revizuită , Editura ASAB , București , 2007, p. 266-267.
5
Sfântul Maxim Mărturisitorul – Filocalia , vol.I , Învățătura despre viața morală în 170 de capete , traducere de Pr.
Stavr. Dr. D. Stăniloae , Sibiu , 1947 , Tipografia Arhidiecezană , p. 12.
6
Slujba Înmormântării mirenilor , Panihida , Editura Trinitas , Iași , 2000 , p. 36.
da un răspuns bun Dreptului Judecător. De aceea in cultul ortodox una dintre dorințele din
ectenia cererilor este ca Dumnezeu sa dea „sfârșit creștinesc vieții noastre fără durere,
neînfruntat, în pace și raspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos…”7. Această cerere
prezentă în cultul ortodox situează întreaga creație în poziția de a cere milostivirea lui Dumnezeu
pentru a primi răspuns bun la judecata făcută de Iisus Hristos.
Judecata sufletelor cuprinde două etape- o judecată particulară de care fiecare va
avea parte după moarte iar cea dea doua este cea care va avea loc la sfârșitul veacurilor. Judecata
particulară are rolul de a-l situa pe om în fața tronului de judecată a lui Hristos. Acesta va stabili
locul unde va merge sufletul, dacă va primi răsplata cuvenită pentru faptele săvârșite in viața
aceasta sau va avea parte de chinurile veșnice. La această judecată sufletul trebuie sa-și dea
seama de intreaga lui viață pamanteasca: de găndurile, vorbele si faptele sale. Textele liturgice
din perioada Triodului sunt sugestive cu referire la judecata de care va avea parte sufletul.
Sufletul este purtat de sfinții îngeri până la tronul de judecată. De față vor sta
îngerul, Sfinții și Maica Domnului care mijlocește la tronul Fiului Său pentru fiecare suflet.
Fiecare suflet plângă în momentul despărțirii de trup deoarece acesta simte despărțire de viața pe
care o pierde. Hristos este Cel care șterge lacrima și alină orice suferință și alungă orice teamă.
Sfântul Ioan Gură de Aur, cu referire la acest lucru preciza că: ,, Spune-mi , de ce plângi?
Pentru că , greșind Adam , ai fost scos din Rai? Fă fapte bune și nu Raiul , ci Însuși Cerul ți-l
deschizi și nici un rău nu te lasă să pătimești , din cauza neascultării celui întâi zidit : Eva te-a
supus bărbatului? Dar eu te fac de o cinste nu numai cu bărbatul , ci și cu îngerii , de vei voi. Ai
fost lipsit de viața aceasta? Dar eu îți dăruiesc pe cea viitoare , pe cea veșnică , fără de moarte
și plină de nenumăratele bunătăți. Nimeni, dar, să nu socotească , că pătimește necazuri din
pricina celor de mai înainte ... Adam ți-a adus viață ostenicioasă? Dar Hristos , în schimb , ți-a
făgăduit viața , de unde a fugit durerea , întristarea , suspinarea și Împărăția Cerurilor ”8
Acest pasaj sugerează faptul că Hristos este Cel care oferă omului Cerul întreg
sufeltului care se căiește pentru păcatele sale. Fapta lui Adam o anulează Hristos în mare Sa
milostivire și oferă bucuria comuniunii cu Sine tuturor celor care se unesc cu El. Mântuitorul
Hristos oferă tuturor iubire și alungă orice urmă de întristare și amărăciune.

7
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxa, Renașterea, Cluj-Napoca, 2005,
p334
8
Sf. Ioan Gură de Aur , Cuvântul despre faptul că nu pentru Adam suntem pedepsi ț i , în Puțul , trad. de Grigorie
Dascălul , Ed. Anastasia , București , 2011 , p. 388
 Moartea este și plata păcatului dar aceasta devine și mister pascal. Aceasta este
imperios necesară pentru a putea trece la adevărata libertate. Această libertate poate fi pregustată
de cei care duc o viață de comuniune cu Dumnezeu. Sărbătoarea Paștelui este cea mai mare
sărbătoare a creștinătății. Aceasta reflectă faptul că Hristos devine Paște al nostru. El devine
trecerea noastră spre viața veșnică. Hristos este plinătatea idee de mântuire. El este Dumnezeu și
nu ne cheamă la El decât prin Paște : „ nu se spune cine este Hristos , până când nu se poate
trece de paștele Său”9

Moartea nu este un sfârșit al sfârșitului , ea este doar trecere-paște , este naștere în

Hristos , Cel care a îmblânzit moartea. Calea călătoriei creștine este Paștele , Învierea. Scrierile
Părinților Bisericii au pus în evidență vocația pascală a omului , moartea , la rândul ei fiind
nașterea-paștele , prin care creștinul intră în locașurile gătite și făgăduite lui de Paștele-Hristos

9
Marcu Ivan Rupnik , Cuvinte despre om. Persoana-fiin ț a Pa ș telui , vol. 1 , trad. de Maria-Cornelia Oros , Ed.
Deisis , Sibiu, 1997 p. 229