1

Evanghelia de astăzi, din Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, ne înfățișează condiția de bază a urmării
lui Hristos pe calea Crucii, în drumul spre Împărăția cerurilor, și anume, lepădarea de sine: „Zis-a Domnul:
Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,
34).

După cum rezultă în mod explicit din Evangheliile sinoptice (Matei 16, 21-28; Luca 9, 23-27; Marcu 8, 31-
38) Hristos a adresat aceste cuvinte tuturor, atât ucenicilor Săi, cât mulțimilor adunate în jurul Lui, iar
momentul când le-a rostit are o însemnătate deosebită în înțelegerea mesajului Său. După ce Mântuitorul
Hristos confirmă mărturisirea dumnezeirii Sale făcută de Apostolul Petru, imediat vorbește despre
Patimile și deșertarea Sa, apoi, în contrast cu poziția „protectoare” a Apostolului Petru, cere lepădarea de
sine a tuturor celor ce vor să îl urmeze, apoi profețește vederea slavei Sale de către unii dintre cei prezenți,
care se va petrece peste 8 zile la Schimbarea Sa la Față de pe Muntele Taborului. Observăm deci o continuă
dialectică a Crucii și a Slavei, a kenozei și theozei, greu de înțeles și de primit de către cugetarea omului.
De altfel, Apostolul Petru, care încercase să îl oprească pe Mântuitorul de la Patima Sa, a fost aspru
mustrat prin cuvintele: „Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale
oamenilor” ( Marcu, 8, 33). De la bun început înțelegem deci că lepădarea de sine este potrivit gândului
lui Dumnezeu, iar nu după cugetarea omenească.

Lepădarea de sine a fost mereu piatră de poticnire pentru mulți. Mereu omul a încercat să își salveze ego-
ul, să îi găsească o zonă de refugiu, un punct de fugă, un spațiu interior de ascundere, undeva unde crucea
de lumină a lui Hristos să nu ajungă, iar el să rămână confortabil și mulțumit cu sine. Mereu a încercat să
salveze „nucleul” eului păcătos de unde rădăcina mândriei odrăslește roadele ei amare, chinuirea celorlalți
împletită cu chinuirea de sine, ce tinde să se prelungească până în veșnicie. Tocmai de aceea, Hristos nu
pune limită și măsură acestei cerințe, El cere o lepădare de sine totală, căci ce este bun și adevărat în om
nu se distruge, ci dimpotrivă sporește în harul Său. Lepădarea de sine e o lucrare sinergică ce permite
separarea „grâului” de „neghină” în sufletul omului, precum și separarea a ceea ce vremelnic de ceea se
împlinește în veșnicie. Să nu ne temem așadar: nimic din ce este autentic și frumos în om nu se pierde
prin lepădarea de sine, ci în mod neîndoielnic se va regăsi pe un plan superior.

Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la întemeierea în sine, precum și la întemeierea proiectivă și

virtuală în orizontul acestei lumi. Căci cine vrea să trăiască prin sine și prin ceea ce lumea îi oferă nu poate
decât cel mult să supraviețuiască o vreme, deznodământul este însă implacabil: „Căci cine va voi să-şi
scape viaţa, o va pierde” (Marcu 8, 35) sau într-o altă traducere: „Oricine va voi să își mântuiască sufletul,
îl va pierde”. Lepădarea de sine presupune a trăi prin credința în Dumnezeu, iar nu prin resursele, oricum
limitate, ale psihicului și trupului omenesc. Renunțarea la judecățile și la voia proprie este, de altfel, un
act destul de realist, având în vedere slăbiciunea și nestatornicia voii omenești, dar mai ales puținătatea
cunoașterii noastre care adeseori nu depășește statutul vag al părerii.

Lepădarea de sine este deci în primul rând un act de credință, care se naște un om ca răspuns la chemarea
lui Hristos. Este foarte simplu: energia și lumina cuvântului lui Hristos naște în om capacitatea sa de a-l
primi, de a se încredința lui Dumnezeu, de a înțelege și pune în practică mișcarea lăuntrică a lepădării de
sine. Duhul Sfânt se face învățător direct al lepădării de sine pentru cei ce aleg și vor să îl primească întru
urmarea lui Hristos, în Biserica Sa. Spunem că este foarte simplu, însă omul modern aproape că a pierdut
accesul la simplitatea credinței, la nemijlocirea legăturii cu Dumnezeu.

Așadar, accentuez: lepădarea de sine înseamnă a trăi prin credință, nu prin autoreferențialitate, nu
căutând la sine, ci mereu la Dumnezeu care ne dăruiește mereu nou, în pofida îndoielilor noastre, darul
 2

credinței în El. Prin credință, abandonăm percepțiile sinelui și acceptăm realitatea pe care Dumnezeu ne-
o oferă. Renunțăm la întemeierea în sine, pentru a primi întemeierea de la Creatorul și Proniatorul vieții
noastre. Adeseori a trăi doar prin credință e ca și cum ai fi suspendat de un fir subțire deasupra unui abis.
Dar acest fir subțire nu se rupe niciodată, e mai puternic decât forța de gravitație a lumii. Acest fir subțire
și indestructibil al credinței este darul lui Dumnezeu, este rază a Luminii dumnezeiești, și nu vorbesc deloc
metaforic. Lepădarea de sine e de trebuință, așadar, pentru a vedea cu mintea în centrul inimii Lumina lui
Hristos, pentru a ieși din tine ca primă mișcarea a dragostei și a te prinde de acest fir de lumină, care
pentru cei statornici și rugători va deveni stâlp de foc.

Lepădarea de sine și lepădarea de lume alcătuiesc un tot unitar. Căci „eul” propriu se constituie în mare
măsură prin oglindirea din ceilalți a imaginii proprii, din încrucișarea privirilor lor întoarse înspre noi, el e
o sumă a relațiilor noastre cu semenii, cu lucrurile, cu lumea. De aceea, lepădarea de sine implică
lepădarea de imaginea proprie, de slava deșartă, de criteriile lumii acesteia și de valorile ei trecătoare –
care nu au în centrul lor viața omului, ci supraviețuirea lui pe cât cu putință și cu orice preț. Este așadar
cu neputință a rămâne cu Hristos pe calea înspre „Împărăția cerurilor”, fără lepădare de sine, fără
renunțarea la acel „ego” constituit în orizontul acestei lumi și validat de valorile ei. Nu poate fi împăcare
între Duhul lui Hristos și duhul acestei lumi. Rușinarea de către lume e slava creștinului, iar mărturisirea
lui Hristos e un criteriu al Judecații finale. Hristos ne avertizează: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava
Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.” (Marcu 8, 38)

Practic, lepădarea de sine nici nu se poate realiza decât privind la Hristos care e Adevărul absolut și
modelul desăvârșit al omului. De fapt, lepădarea de sine este lepădare de minciuna în care se închipuie
sinele, este lepădare de minciuna mândriei, este lepădare de minciuna că omul poate ceva fără
Dumnezeu. (Ioan 15,5) În același timp, este lepădare de tot ce e mai prejos de noblețea umană la care
Hristos ne-a chemat, este lepădare de josnicia animalică și de îngustimea și micimea de suflet care
întunecă conștiința, aruncând în uitare adevărul minunat despre om, anume că„măsura omului e măsura
lui Hristos Însuși” (Arhimandrit Sofronie Saharov).

Mai concret, lepădarea de sine implică lepădarea de părerea de sine, de îndreptățirea de sine, de mila de
sine, de mulțumirea de sine, de suficiența de sine. Ea presupune obligatoriu o distanțare față de sine.
Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că această distanțare trebuie să meargă până la a te considera pe tine ca
pe un străin, iar propriul trup ca și cum ar fi trupul altuia. Potrivit lui, a te lepăda de tine înseamnă a fi
pregătit mereu pentru moarte, chiar o moarte rușinoasă. Arhim Kraiopulos consideră că lepădarea de sine
se statornicește în om în perioadele de uscăciune și ariditate sufletească, dacă omul le rabdă și continuă
să împlinească poruncile lui Hristos, adică dacă omul face ceea ce harul l-a învățat, nu numai când acesta
este prezent în chip simțit și mângâietor, ci și în perioadele de retragere a harului (Sfântul Siluan
Athonitul). De ce? Pentru că uscăciunea și ariditatea omoară pe omul cel vechi, dacă nu i se hrănesc
patimile prin repetarea păcatelor. În acest sens, majoritatea Părinților au arătat că lepădarea de sine este
de fapt lepădare de omul cel vechi, supus păcatului și morții. Lepădarea de sine este actul libertății
superioare a duhului: slobozirea din legile, oscilațiile și ciclicitățile vicioase ale omului trupesc și psihic,
concomitent cu creșterea omului nou, a omului duhovnicesc, născut la Sfântul Botez și hrănit cu harul
Sfintelor Taine.

Dar lepădarea de sine presupune și renunțarea la dorința de a fi iubit de oameni, și aici cu durere punem
degetul pe rana multor tineri sensibili. Adesea uităm că porunca lui Hristos e să iubim noi pe aproapele,
 3

nu să fim iubiți de acesta. Nimeni nu s-ar mai mântui dacă fiecare ar căuta să fie iubit în loc să iubească el.
Ar trebui să fie îndeajuns dragostea lui Hristos: aceasta se primește la început prin credință și îl umple tot
mai mult pe om de dulceață și mângâiere dumnezeiască pe măsură ce acesta se despătimește. Lepădarea
de sine urmată de dragostea față de aproapele e de fapt soluția la problema atât de discutată a singurătății
omului de astăzi. După cum spunea Avva Emilianos: „Cine iubește pe ceilalți nu este niciodată singur, căci
îi are vii în inimă pe cei pe care îi iubește. În schimb, cel care dorește să fie iubit, se însingurează tot mai
mult”.

Lepădarea de sine înseamnă renunțarea în primul rând la iubirea de sine trupească, iubirea irațională,
pătimașă față de propriul trup, despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că este începutul
patimilor și maica tuturor răutăților. Mai concret, renunțarea la comoditatea și confortul trupului, care
aduce moleșeală voinței, iar în minte neatenție și împrăștiere. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama arăta
că în timpul rugăciunii trupul trebuie să aibă o postură ascetică, de nevoință, fie în genunchi, fie în picioare,
iar nu o așezare comodă, ușoară, întins sau predispus la reverie. De altfel, rânduiala de post și de rugăciune
a Bisericii este principală armă de care dispunem împotriva iubirii trupești de sine.

Lepădarea de sine este un act ce se reînnoiește zilnic (vezi și Luca 9, 23). Dar pentru a putea fi permanentă
este necesar să fie însoțită de o alta lucrare duhovnicească, despre care s-a spus că ar fi calea secretă a
sfinților. Este vorba despre nevoința osândirii de sine, este exact opusul mișcării atât de firești omului de
se îndreptăți pe sine. Este încă un paradox: cel ce se osândește pe sine este îndreptățit de Dumnezeu
Însuși, iar cel ce se îndreptățește pe sine se îndepărtează de Dumnezeu și riscă osânda. În această
perspectivă, maximul lepădării de sine este osândirea de sine la iadul veșnic. Interpretând cuvântul
Sfântului Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, Arhim. Zaharia Zaharou arăta că acela
care se osândește pe sine până la iad oferă lui Dumnezeu întreg spațiul inimii sale.

Pentru omul postmodern problema lepădării de sine are câteva particularități. Pe de o parte, sinele său a
devenit „pluricentric”, multipolar, el cunoaște un fenomen progresiv de scindare, dedublare eului, în
virtutea căruia trăiește secvențial și sincopat, cu mai multe centre parțial autonome în eul său și îndreptate
adeseori nu înspre asumarea realității, ci înspre o nesfârșită virtualizare. Pe de altă parte, schimbările sunt
atât de rapide încât nu mai apucă să identifice nici măcar problemele, cu atât mai puțin soluțiile. Dar
paradoxal, cred că toate aceste neajunsuri s-ar putea întoarce în favoarea unei vieți duhovnicești
autentice. Tocmai pentru că „eul” omului de astăzi e mai slăbit și mai descentrat, că omul a ajuns cumva
la „capătul puterilor” , efectiv consumat de atâtea experiențe și eșecuri, și tocmai pentru că e conștient
că nu mai are soluții la probleme sale tot mai complicate, are mai mult ca oricând șansa providențială să
se smerească cu adevărat și să ceară sincer ajutorul lui Dumnezeu.

În concluzie, viața creștină e viața lui Hristos în noi, căci cum spunea Sfântul Apostol Pavel: „nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni, 2, 20), dar pentru ca Hristos să vieze în noi, trebuie să ne lepădăm
de sinele nostru egoist și păcătos. Nu se poate urma lui Hristos cu jumătăți de măsură, cu inima împărțită
sau iubindu-ne pe noi în ascuns și lumea vremelnică. Practic, viața creștină nu este posibilă pentru cei care
nu se leapădă de sine. Dar cei care se leapădă de sine găsesc că „jugul Meu este bun și sarcina Mea ușoară”
(Matei 11, 30), iar pentru aceștia „poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan, 5,3).

Să credem cu tărie că dacă ne lepădăm de noi înșine, dacă ne luăm crucea în fiecare zi și urmăm lui Hristos
se poate împlini în oricare dintre noi cuvântul de la finalul Evangheliei din această Duminică: „Adevărat
grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea Împărăţia
lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). Amin.