Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru
Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35).

Iubiți credincioși,

Continuând cu răbdare şi multă dragoste educarea ucenicilor Săi, Domnul începe,

puţin câte puţin, să le descopere adevărul despre El Însuşi, despre scopul misiunii
Sale şi despre mijloacele de înfăptuire a ei. Venise vremea când trebuia şi putea să
le încredinţeze ucenicilor această taină şi mai întâi de toate să le descopere limpede
şi precis Cine era Învăţătorul lor.
Trebuia să li se arate chipul adevărat al Răscumpărătorului-Mesia, smerenia Lui,
înjosirea Lui, ca în primul rând, să fie feriţi de aceste dezamăgiri amare, în al
doilea rând să li se arate în ce constă adevărata măreţie, putere şi frumuseţe morală
a Împărăţiei lui Dumnezeu şi cât de departe este aceasta de înţelegerea lor, iar în al
treilea rând să li se lămurească ce se cere de la ei ca următori ai lui Mesia şi
continuatori ai lucrării Lui.
Cine zic oamenii că sunt? - întreabă El. Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că
eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre Proroci. El i-a întrebat iarăşi: Dar voi cine ziceţi
că sunt? Şi rostind pentru prima dată gândul ascuns pe care îl nutrea tot micul cerc
al Apostolilor, Petru răspunde în numele tuturor: Tu eşti Hristosul.

Cuvântul a fost rostit. Domnul nu neagă, însă le interzice să vorbească despre

aceasta, pentru a nu trezi nădejdi mincinoase în mulţimea poporului şi folosindu-Se
de prilej, începe să le explice ucenicilor care trebuie să fie soarta pământească a lui
Mesia - a Hristosului. Apoi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere
mult şi să fie respins de către bătrâni, de către conducătorii preoţilor şi de către
cărturari, să fie omorât, iar după trei zile să învieze.
Pasionat, temperamental, Apostolul Petru nu rezistă. Îl ia deoparte pe Domnul şi
începe să se contrazică cu El: Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta
(Mt. 16,22). Dar Iisus S-a întors, s-a uitat la ucenicii Săi şi l-a mustrat pe Petru,
zicând: „Înapoia Mea, Satan, căci tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la
lucrurile oamenilor!“.Domnul a fost ispitit nu o dată în acest fel. Chiar la începutul
slujirii Sale, pe când postea în munţii tăcuţi din pustia Galileii, satana L-a ispitit,
străduindu-se să-L abată de pe calea pătimirilor şi necazurilor şi propunându-I alte
mijloace spre înfăptuirea misiunii Lui, mai confortabile şi plăcute, care nu cereau
nevoinţa jertfei. Ştim deja că Domnul a respins viclenele propuneri ale
amăgitorului - şi iată că aude chiar din gura ucenicului iubit acel glas ispititor
demult cunoscut şi cuvinte care, deşi ieşind dintr-o inimă simplă şi iubitoare, erau
la fel de viclene ca noimă, mizând pe slăbiciunea omenească. Nu este de mirare că
răspunsul Mântuitorului este aspru. Asta înseamnă: „Cuvintele tale sunt insuflate
de către demon! Tu îmi propui să fug de pătimiri şi de moarte, căci de acestea se
teme slăbiciunea omenească! Nu te gândeşti decât la trup şi la bunăstarea lui
pământească şi de aceea îţi este milă de Mine! Dar tu nu te gândeşti că lucrarea
Mea este lucrarea lui Dumnezeu şi că dacă la acest scop se ajunge pe calea
pătimirilor şi a crucii trebuie să merg tocmai pe această cale, fiindcă lucrarea lui
Dumnezeu este mai presus de orice altceva şi făcând voia lui Dumnezeu, care-l
îndreaptă pe om spre scopurile sale, trebuie să uiţi de tine însuţi, fiindcă a te gândi
atunci la confortul tău e o fărădelege!"
După ce Sfântul Apostol Petru, luându-L deoparte, Îl mustra, ferindu-se de Cruce
si de suferință, Domnul Hristos iese în fața auditoriului și spune cu tărie: „Oricine
voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze
Mie, căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său
pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să
câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în
schimb, pentru sufletul său?"( Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Ce cuvinte adânci. Aceste sunt poate cele mai adânci cuvinte din toată Evanghelia.
Într-însele se oglindeşte, să spunem aşa, taina mântuirii noastre. Şi mulţi oameni
care s-au îndepărtat de Mântuitorul, s-au îndepărtat pentru că n-au vrut să priceapă
înţelesul acestor cuvinte dumnezeieşti.

Domnul spune: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce înainte la cruce, ci
îi cheamă să vină după El, pentru că El a dus mai întâi Crucea. Înainte încă de a da
glas acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferinţele prin care va trece: Fiul
Omului trebuie să pătimească multe... şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze
(Marcu 8, 31). Şi a venit ca să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în durere şi cel
dintâi în slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pare cu neputinţă, se poate: a
venit pentru ca să se poată.

Nu-i sileşte pe oameni, nu-i striveşte, ci îi învaţă şi îi cheamă ca să le dea. Oricine

voieşte! De bunăvoie s-au îmbolnăvit de păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască.
El era sănătos, şi ne-a arătat nouă minunata putere a leacului.

Ce înseamnă: ia-ţi crucea? înseamnă să primeşti de bunăvoie, din mâna Proniei,

orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care ţi se întinde. Se abat asupra-ţi
nenorociri? Fii ascultător ca Noe. Ţi se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu
cu credinţa lui Avraam când mergea să-şi jertfească fiul. Ţi-ai pierdut averea? Ţi-
au murit pe neaşteptate copiii? Îndură alipindu-te de Dumnezeu în inima ta, ca Iov.
Prietenii îţi întorc spatele, eşti înconjurat de duşmani? Rabdă fără să cârteşti, cu
credinţa că ajutorul lui Dumnezeu e aproape, aşa cum făceau apostolii. Eşti osândit
la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru asemenea cinste, ca
miile şi miile de mucenici. Nimic nu ţi se va cere care să nu fi fost răbdat de alţii
înainte, şi nu ai decât să urmezi pilda sfinţilor, apostolilor, mărturisitorilor şi
martirilor, a celor care au împlinit voia lui Dumnezeu.
Cu adevărat să poţi lua crucea şi să-Lurmezi pe Hristos „trebuie să te lepezi de
tine”. Acest „tine” al nostru este acela pe care Sfânta Apostol Pavel îl numeşte
„omul cel vechi” şi „trup al păcatului”.

Prin lepădarea de sine Hristos şi Biserica sa înţeleg dezbrăcarea omului de haina

cea veche şi întinată a păcatului, descătuşarea lui din lanţurile grele ale patimilor,
curăţirea lui de patima răutăţii, a fărădelegii şi ambiţiilor deşarte, îngroparea
omului vechi, a omului întunecat de păcat şi înălţarea unui om nou.
Lepădarea de sine este tocmai această ieşire a omului din întunericul necurăţiei
duhovniceşti şi pătrunderea lui în marea de lumină a trăirii în slobozenie, în
bucurie, în pace şi în neîntinare. Lepădarea de sine înseamnă să renunţăm la
propria înţelegere a căilor vieţii, să renunţăm la ceea ce râvnim, după voia inimii
noastre. Înseamnă să lepădăm complet acea cale a vieţii pe care ne-am trasat-o
singuri, înseamnă să renunţăm în întregime la voia proprie, la raţiunea proprie.

Domnul Iisus Hristos ne cere prin pilda Sa de pe cruce să lepădăm pe acest „om
vechi” al păcatului şi urmând pilda Lui de dăruire să devenim oameni noi ai
dragostei, ai păcii şi bunei înţelegeri. Căci necazul produce răbdare, răbdarea
nădejde, nădejdea credinţă şi dragoste care ne apropie de Dumnezeu. Ni se cuvine
să vedem în încercările şi greutăţile vieţii chemări ale lui Dumnezeu de a ieşi
biruitori cu ajutorul Lui asupra păcatului. Căci Crucea este pentru cei ce pier,
nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni
1, 18).

Iubiţi credincioşi, am auzit că Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit celor ce
voim să-L urmăm ca fiecare să-şi poarte crucea sa.
Şi care sunt cele mai obişnuite cruci pe care le poartă oamenii?

 Crucea căsniciei,
 crucea creşterii copiilor,
 crucea fecioarelor,
 crucea văduvelor,
 a bătrânilor,
 a bolnavilor,
 a pustnicilor şi
 a tuturor necăjiţilor.

Căci fiecare om îşi are pe pământ crucea sa de dus, îşi are partea sa de suferinţă. Iar
de felul cum îşi duce crucea sa depinde însăşi mântuirea sufletului său.

Şi pentru că văd înaintea dumneavostră atâţia copilaşi care stau lângă icoana
Maicii Domnului, ca un buchet de crini, voi căuta să vorbesc întâi de crucea celor
căsătoriţi. Cu adevărat, grea şi nu uşoară este crucea căsniciei. Că cei înjugaţi cu
taina nunţii sunt datori să-şi ducă cu multă răbdare, până la moarte, crucea familiei.
Cei căsătoriţi sunt datori să-şi păzească cinstea casei lor, sunt datori să nască copii
şi să-i crească în frica lui Dumnezeu. Sunt datori să rabde atâtea necazuri, dureri,
lipsuri, sărăcie, boli, frică, primejdie pentru viaţa şi viitorul copiilor lor, ba uneori
să-şi dea şi viaţa pentru salvarea lor.

Nu uşoară este şi crucea celor ce şi-au ales să trăiască în feciorie. Aceştia toată
viaţa trebuie să-şi păzească simţurile lor, să se lupte cu gândurile rele, să-şi încingă
trupul cu crucea postului şi să se roage neîncetat.

Mai grea este crucea călugărilor. Aceştia trebuie să se lupte direct cu diavolii. Ei
şi-au ales să trăiască o viaţă străină de a tuturor. Ei trebuie să se lupte împotriva
lor, să răstoarne legile firii, să urmeze îngerilor, să imite pe Hristos, să-i ajungă din
urmă pe Sfinţi. Ei au datoria să se roage neîncetat, să-şi facă buzele biserică şi
inimile tron dumnezeiesc. Ei au datoria să-şi înfrâneze trupul, mintea şi toate
simţurile de la tot păcatul; adică să-şi îmblânzească simţurile, să-şi stăpânească
săltările trupului şi să-şi robească pe trup duhului. Să fie cu plânsul înlăuntru, cu
lacrimile în ochi, cu gândul la moarte, cu mintea în cer şi cu inima la Dumnezeu.

Greu de dus este şi crucea bătrâneţii, când omul este părăsit de toate: şi de puteri şi
de sănătate, şi de prieteni şi de bucuria vieţii. Atunci, “când vor pieri toate
gândurile lui”, el trebuie să se lupte cu frica morţii, cu mustrarea conştiinţei şi cu
duhurile răutăţii care l-au robit în viaţă.

Dar crucea suferinţei, a bolilor, cine o va putea purta? Că cei ce zac pe patul
suferinţei nu mai doresc nimic în viaţă, decât câte un pahar cu apă să-şi răcorească
arşiţa bolii. Ei nu mai nălucesc avere, nu mai vor case frumoase, nici cinste de la
oameni. Nu mai vor să se certe cu nimeni, nici să se judece, nici să se desfăteze,
nici să se veselească. Ei nu pot să mai guste din dulceaţa acestei vieţi. Ci uscaţi de
suferinţă, arşi de focul durerii, deznădăjduiţi de deşertăciunea acestei vieţi, zac
părăsiţi de toţi pe patul suferinţei, aşteptând o zi mai senină pentru ei. Şi aşa dorm
puţin, cu nădejdea vindecării, dar de multe ori soarele nu mai răsare pentru ei
niciodată.

Grea este şi crucea văduviei, a sărmanilor şi orfanilor, că toţi aceştia nu mai aud
cuvânt bun şi glas de mângâiere în casa lor. Nu mai au pâine caldă pe masa lor, nu
lemne la vreme în vatra lor, nu ban de prisos în mâna lor, nu haină groasă în
cuierul lor. De peste tot aud cuvinte de ocară, de râs şi de necinste. Şi aşa, cu
durere îşi mănâncă pâinea lor, cu lacrimi îşi udă perna lor şi cu suspinuri îşi trec
zilele lor. Numai Dumnezeu îi mângâie şi-i întăreşte în drumul vieţii lor.
Şi aşa, fraţilor, fiecare creştin îşi are de dus o cruce în viaţa aceasta. Iar cine spune
că nu simte greutatea crucii sale, acela mincinos este şi rob al veacului acestuia. Iar
cine nu vrea să-şi ia crucea şi să urmeze lui Hristos, acela străin este de Hristos şi
nu va vedea faţa Lui în veac.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne invită la un program de viaţă. Ea ne arată că omul
credincios este chemat să lepede răul din sine şi patimile, apoi să sufere ispitele şi
necazurile care se pun în calea urmării lui Hristos. Moştenitorii Împărăţiei cerurilor
vor fi purtătorii crucii, cărora Hristos le-a promis „plată multă în ceruri” (Mt. 5,
12).

Iubiţi credincioşi, sus să avem inimile. Daca viaţa noastră este o cruce şi dacă
numai prin cruce putem ajunge la Dumnezeu, ne putem mântui, apoi avem datoria
să ne purtăm fiecare crucea vieţii pe care ne-a rânduit-o bunul nostru Mântuitor. Iar
cine vrea să-şi uşureze crucea sau chiar să şi-o lepede pe cale, acela trădător este şi
va fi judecat cu Iuda, vânzătorul.
Ajută-ne Doamne Iisus Hristoase să purtăm crucea Ta cu vrednicie, spre a ne
bucura împreună cu Tine, de slava învierii şi a vieţii fără de sfârşit întru lumina
pururea veşnică a Unirii Celei în trei străluciri. Amin.