Sunteți pe pagina 1din 2

Vocația misionară a preotului și provocările actuale

Evanghelia Crucii

Pr. Prof. Constantin Coman în conferința despre Evanghelia Crucii, prezintă adevărata cale pe
care trebuie să o urmăm în viața aceasta pământească și a anume calea Crucii. Această temă se
încadrează perfect in tematica noastră deoarece în primul rând preotul trebuie să cunoască
această cale pentru ca la rândul său să își poată călăuzi turma spre Hristos.
Crucea ca drum: ea reprezintă o sinteză, un stindard cu care putem să ne prezentăm lumii
cu ea, mai ales dacă o reprezentăm așa cum a fost ea concepută cu purtarea semnelor învierii.
Deoarece ea nu a fost niciodată reprezentată ca element exclusiv ca element al răstignirii. În
concluzie cu disociem Crucea de Înviere.
Trecem prea repede de Cruce la Înviere și accentul se pune mai mult pe Înviere, făcând o
nedreptate majoră. Consecințele ar fi acelea că ajungem să cădem în păcatul amăgirii și sprijinirii
pe puterile noastre și nu gustăm la chemarea la această lepădare totală, de a ne lăsa biruiți,
învinși.
Paradoxul Crucii lepădarea, deșertarea sufletului: „Căci cine va voi să-și scape sufletul și-l va
pierde, iar cine își va pierde sufletul, și-l va afla” . Aceste este un lucru important deoarece de
cele mai multe ori și până astăzi nu acceptăm, ni se pare că este o contradicție, noi ne zbatem să
ne mântuim sufletul, dar în schimb această expresie este fidelitatea drumului Crucii. A ne
sacrifica, a nu face nimic pentru a ne salva.
Crucea este soluția pe care nimeni nu o putea anticipa. A te lăsa biruit fără nici o rezistență.
În contrast radical cu direcția în care mergeau oamenii căutând salvarea prin potențarea
de sine, prin afirmarea de sine, prin orice instrument care ar multiplica puterea omenească, fie ea
mentală, fie ea strategică, fie ea fizică etc. aceasta era perspectiva care rămâne în continuare.
Deși, uneori și noi suntem frecvent furați de aceste perspective și uneori acest lucru se întâmplă
oamenilor Bisericii să creadă în puterea minții, a fizicului, sau puterea banilor. Ori soluția
Domnului Hristos arată că vine totalei lepădări de aceste potențe, de aceste resurse. Aceasta este
Crucea de Fapt, trebuie percepută ca atare și tocmai de aceea Dumnezeu L-a înviat întru slavă pe
Hristos pentru că a avut tăria să rămână pe acest făgaș al totalei lepădări de orice ar fi putut să
exprime puterea proprie a sinelui, S-a lăsat nimicit la propriu, ascultând de Tatăl.
Provocarea Crucii răstoarnă toată înțelepciunea omenească și rămâne smintitoarea și
astăzi.
Crucea este calea care duce la înviere, la mântuire.
Lepădarea de sine
Amăgirea omului și credința lui falsă este mântuirea de sine, care este expresia unui
instinct de supraviețuire, care nu are nimic de a face cu simțul vieții la nivelul la care ne cheamă
Dumnezeu să trăim. Și atunci ne trezim că tot investim în a ne salva cu puterile proprii ne
înscriem pe o direcție contrară celei pe care ne-o descoperă Domnul Hristos a fi izbăvitoare și
mântuitoare, care este calea Crucii, din care înțelegem că omul nu are nici o participare ci totul i
se dă în dar. Și atunci când Domnul Hristos spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se
lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie.” (Matei 16,24). Această lepădare de sine,
reprezintă lepădarea de puterile proprii și să nu ne amăgim în puterile noastre, iar măsura
lepădării de sine echivalează cu răstignirea, cu cedarea totală. Aceasta este măsura pe care
trebuie să tindă un preot pentru a inspira la rândul său și pe alții.
Crucea este expresia ultimă, deplină, a iubirii.
Însoțirea cu persoana iubită nu este posibilă dacă nu ne golim de noi înșine, iar dacă
investim în propria persoană și ne umplem de noi înșine, nu e posibil să ne însoțim, să iubim pe
cineva. Pentru a reuși, trebuie să renunțăm la dreptatea noastră, la timpul nostru.
Golirea de sine și manifestarea dumnezeirii ei.