Parintele Gabriel Cernauteanu

Meditatii

Ce este mântuirea?

„Mântuire“ ( salvare, izbavire ). Cuvânt pe care-l auzim frecvent în credinta

noastra crestina, care poate fi des întâlnit în paginile Sfintelor Scripturi ( Biblia ) si
care stapâneste mai mult sau mai putin constiinta noastra, sau vai!, dimpotriva,
nu are nici o semnificatie, sau, si-a pierdut orice rezonanta în sufletul unora
dintre semenii nostri.
Tema mântuirii în crestinism este, pe de o parte, una extrem de complexa
sub aspect teologic, greu de formulat, iar, pe de-alta parte, ea este în modul cel
mai simplu si mai plastic exprimata de însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin
pilda fiului risipitor ( vezi Luca 15, 11-32 ); mântuirea nefiind în fond altceva
decât dragostea netarmurita, vesnica, a Parintelui Ceresc aratata, dovedita
continuu omului, întregii omeniri.
Dorinta de mântuire, existenta la toti oamenii si la toate popoarele, este
adusa la împlinire prin Iisus Hristos, Care este Mântuitorul lumii. Învatatura Lui
este una a mântuirii, tot ce face si învata El are ca scop mântuirea omului.
Ideea mântuirii în religiile necrestine se contureaza din ce în ce mai
pregnant începând cu religiile primitive, continuând cu budismul, hinduismul,
confucianismul, taoismul, culminând cu islamismul si mozaismul. Fireste, ca, nu
se poate vorbi de o linie ascendenta, nici de linii paralele, ci de o tot mai clara
forma a aspiratiei spre mântuire. Aceasta începând de la o totala absenta a
vreunei doctrine sau a unui sistem de gândire privind mântuirea, pâna la reguli si
conditii din ce în ce mai limpede formulate. La fel si modul în care a fost
conceputa mântuirea, ca si notiune de mântuire, cu nenumaratele ei fatete, cum
este si aceea a integrarii în Univers, în Societate, a salasluirii în Nirvana, a
contopirii cu Marele Tot si pâna la “Sânul lui Avraam “ si Împaratia cerurilor,
comporta o scara de valori extrem de variate si de diferentiate.
Notiunea de mântuire se îmbogateste mereu si primeste o transparenta si
o limpezime prin tot ceea ce a faptuit si a învatat Iisus Hristos, Mântuitorul nostru
si al lumii întregi.
Constiinta ruperii legaturii cu Dumnezeu, a ratacirii, a tulburarii armoniei
dintre Creator si creatura prin pacat poate fi descoperita ( mai mult sau mai putin
clara ) pretutindeni unde exista o fiinta omeneasca. La fel si nevoia ( sau
trebuinta ) de a reintra în armonia originara.
Nevoia de a fi mântuit din starea nefireasca la care a ajuns omul este
tocmai nevoia de mântuire; iar mântuirea nu poate fi înfaptuita, se-ntelege, fara
un mântuitor.
 În toate timpurile – de cînd exista omul – s-a nazuit spre un izbavitor, desi
modul în care a fost el conceput, difera de la trib la trib si de la popor la popor.
Întruparea salvatorului în diferite ipostaze, ca razboinic, trimis al cerului, zeu,
înger, etc., nu sânt decât marturii ale aceleasi realitati privind dorinta de a fi
mântuit; dorul omului de a reintra în starea fireasca de legatura cu Creatorul sau.

Mai ales în crestinism mântuirea se asimileaza si se întregeste cu notiunea

de eliberare. Prin Iisus Hristos suntem eliberati din pacat si din robia lui – care
duce la moarte – si împacati cu Dumnezeu, având nadejde sigura ( daca ne
putem exprima astfel ) ca vom dobândi viata vesnica în unire cu Dumnezeu.
Aceasta a fost cu putinta prin întruparea, jertfa si învierea Fiului lui Dumnezeu si
prin întreaga Sa opera mântuitoare ( Romani 4, 25; Evrei 7, 26 – 27 si locuri
paralele ). Ceea ce omul nu a putut sa faca, sa se mântuie singur din prapastia
pacatului în care cazuse si a mortii, a facut pentru el Fiul lui Dumnezeu întrupat
ca om pe cruce; si a facut-o pentru toti oamenii de pretutindeni si din toate
timpurile!
Ce ni se cere noua, oamenilor, este sa ne însusim acest dar al împacarii cu
Dumnezeu adus de Iisus Hristos, prin credinta puternica în El si prin fapte bune.
La aceasta suntem ajutati de harul dumnezeiesc pe care îl dobândim în Biserica,
care ne secondeaza, ne însoteste pe tot parcursul drumului nostru catre
Dumnezeu.
Evanghelia si Sfintele Taine sunt izvoare ale harului divin pe care le gasim,
cum tocmai s-a spus, în Biserica. Aici este nevoie de adeziunea noastra, caci
Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa se mântuiasca, dar “voieste ca toti oamenii sa
se mântuiasca si la cunostiinta adevarului sa vina”
( I Timotei 2, 4 ).
“Întru Iisus Hristos-Domnul avem rascumparare prin sângele Lui si iertarea
pacatelor dupa bogatia harului Lui“ ( Efeseni 1, 7 ). Putem, deci, întelege ca
mântuirea este o rascumparare, o eliberare, dintr-o stare nefireasca în care ne
aflam, cea de robie în pacat si, de asemenea, este o iertare a pacatelor noastre.
În acest sens, mântuirea adusa de Hristos este un dar, sau, un har daruit tuturor
oamenilor. Si, ca orice dar, trebuie primit. Aceasta primire a Darului mântuirii o
facem prin credinta si prin îndreptarea vietii, ceea ce înseamna traire în virtute,
sau în savârsirea constanta a faptelor bune.
Daca nu primim prin credinta si fapte bune Darul mântuirii oferit noua de
Mântuitorul-Hristos, atunci nu ne-a folosit la nimic acest dumnezeiesc dar: ”Orice
mladita care nu aduce roada întru Mine, El o taie; si orice mladita care aduce
roada, El o curateste, ca mai multa roada sa aduca”
( Ioan 15, 2 ).
Spatiul ideal, comunitatea ideala, în care si prin care ne putem mântui este
Biserica. Ea continua lucrarea mântuitoare a lui Hristos în lume. Nu exista decât
un Mântuitor si un “singur Mijlocitor între Dumnezeu si oameni: Omul Iisus
Hristos” ( I Timotei 2, 5 si I Ioan 2, 1 ), Care este în acelasi timp si Dumnezeu. La
fel, credem si marturisim ca exista o cale sigura a mântuirii, anume aceea pe
care Biserica o propovaduieste de la întemeierea Ei, de aproape doua milenii!
În încheiere vom spune ca nici o alta religie mântuitoare nu ocupa un loc
atât de important, de central, ca în crestinism. Si, ceea ce trebuie sa retinem este
ca nimeni nu trebuie sa aiba certitudinea mântuirii sale ( care duce inevitabil la
trufie si exclusivism ), ci “dorul nesfârsit de a o donândi, teama de a nu o pierde”,
cum atrage cu luare aminte Sfântul Apostol Pavel filipenilor si tuturor crestinilor:
“Cu frica si cu cutremur lucrati la mântuirea voastra“ ( Filipeni 2, 12 ). Si, sa nu
ne scape din vedere nicicând raspunsul dat de Iisus celui care L-a întrebat:
“Doamne, putini sunt oare cei care se mântuiesc?” Iar El a raspuns: “Siliti-va sa
intrati pe poarta cea strâmta… ca larga este calea ce duce la pieire si multi sunt
cei ce apuca pe ea!” ( Luca 13, 23-24 si Matei 7, 13-14 ).
…”Poarta cea strâmta“, inima curata, faptele bune, râvna neîntrerupta de
a împlini voia lui Dumnezeu, ca expresie a recunostiintei noastre pentru tot ce a
facut si face în continuare Hristos pentru noi, aceasta este mântuirea…