Hristos si …viata noastra

de Preot Gabriel
Cernauteanu

Hristos si … gândul

Se cade sa cugetam asupra fortei inimaginabile a gândului tocmai pentru

ca prin gând suntem buni sau dimpotriva. E deajuns un singur gând criminal si
omul, socotit întotdeauna bun, devine prin el ucigas; dupa cum, la fel, un singur
gând bun poate salva un om, sau mii de oameni , de la pieire.
Înlauntrul mintii noastre – spune un parinte din cei de demult – gândurile
noastre se afla ca o turma de oi pastorite de minte. Deci, daca unul din aceste
gânduri se rataceste, sa stii, zice acest întelept, ca o fiara salbatica cata sa-l
piarda; de aceea, fa asa cum ar face Pastorul ce Bun ( Hristos ), anume: lasa cele
nouazeci si noua de gânduri ca pe niste oi ce nu solicita iminenta grija si fugi în
graba dupa oaia cea ratacita, adica dupa gândul care a alunecat pe cale
laturalnica si scoate-l din coltii fiarei, adica de la drumul pierzarii si readu-l la
turma, adica la celelalte gânduri si pazeste-l cu si mai multa strasnicie, hranindu-l
cu pasunea aleasa a Sfintelor Scripturi.
Cât de neînchipuit de puternic poate fi gândul o arata si poetul când zice. „
Ca poate într-o clipa sa schimbe fata lumii, sau pe veci s-o scufunde”.
Si, daca gândul poate sa înalte, dar în acelasi timp sa si piarda, sa faca
îngeri, dar si demoni, atunci e fara tagada faptul ca de noi depinde cum îl folosim
si, mai ales, ce gânduri îngaduim mintii sa gazduiasca.
Citim, adesea în ultimul timp, despre însusiri necunoscute si nici macar
banuite ale gândului omenesc: puretea de a influenta în bines au în rau, forta
reapeutica a gândului ca si forta sa nociva, distructiva.
Si daca gândul are o asa putere magica încât nu numai ca putem comunica
la distante de mii si mii de kilometri, nu cumva am putea scruta si lumea cerului,
bineînteles daca gândul nostru este pregatit pentru o astfel de altitudine, prin
asceza si purificare?!
Hristos Domnul ne vrea cu gânduri sfinte, cu gândul Sau divin, de a fi nu
numai buni, dar si asemenea Lui, mântuitori, pentru a salva / a mântui / prin
harul pe care ni l-a daruit, fiinta noastra si a semenilor nostril de la destramare,
de la caderea în ne-fiinta.
Ramâne, deci, ca o sarcina suprema, ca un imperativ major, faptul de a
apropia gândul si gândurile lui Hristos, întrebându-L mereu la ce trebuie sa
gândim mai întâi, acum si aici.
 Hristos si … vorbirea

Omul este om prin vorbire. El vorbeste gândind si gândirea îi este alcatuita

dintr-o „tacuta“ vorbire, din cuvinte. De aceea si este atât de important pentru
om nu numai ca gândul sa-I fie bun, dar si vorbirea. Raportul ideal dintre gândire
si vorbire face ca una sa influenteze pozitiv asupra celeilalte si asupra întregii
noastre fiinte. Vorbirea pagubitoare degradeaza eul nostru iar vorbirea aleasa,
folositoare, îl înalta si-l spiritualizeaza, îl transfigureaza pe om. Nu întâmplator un
poet al nostru ne atrage luare aminte, zicând:”Ca-n basme-i a Cuvântului
putere”.
Stim din Sfintele Scripturi ca, la una din cele trei ispitiri satanice,
Mântuitorul a raspuns cu un text sacru:”Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot
cuvântul iesit din gura lui Dumnezeu”.
Oare daca vorbirea noastra ar fi inspirata din Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar
constitui pentru sufletul nostru si al celorlalti o mana spirituala de prima calitate?
Tot din Cuvântul lui Dumnezeu stim ca vorbirea noastra trebuie sa aiba marile
limite compuse din cele mai scurte cuvinte de afirmatie si negatie: da, da si nu,
nu, caci – zice Domnul – tot ce trece de aceste margini vine de la cel rau. Si, Iisus
ne avertizeaza ca “în ziua Judecatii oamenii vor da socoteala pentru orice cuvânt
nefolositor pe care l-au rostit”. Câte cuvinte nefolositoare si chiar pagubitoare nu
rostim prin vorbirea noastra din zori si pâna în amurg?
Daca dupa graiul Celui negrait – Iisus Hristos – “din cuvintele noastre vom
fi mântuiti si prin cuvintele noastre osânditi”, atunci câta raspundere morala nu
tebuie sa investim în gândirea si vorbirea noastra zilnica?
Se cuvine mereu a ne gândi unde sa vorbim si unde nu; cât sa vorbim, ce
sa vorbim, cui si când sa vorbim, si asa mai departe. Oricum, vorbirea noastra sa
fie, cum ne învata Cartea Sfânta, “cu har” si “dreasa cu sare”, ca sa stim
fiecaruia cum sa-I raspundem, nelasând ca gura noastra sa scape vreodata un
cuvânt stricat care sa sminteasca pe cineva.
Sfântul Apostol Iacob ne vorbeste insistent despre rostul si rolul graiului,
spunându-ne ca “limba este o lume de nelegiuiri”, ca omul trebuie sa aiba
întotdeauna o vorbire neprihanita dupa cum si izvorul da continuu apa buna
pentru baut. Si, acelasi Apostol ne mai spune, ca omul care este în stare sa-si
stapâneasca / înfrâneze limba – a se întelege, care stie când, cum si ce sa
vorbeasca – este un om desavârsit. De unde o concluzie pentru viata noastra
morala de fiecare zi: sa nu uitam nicicând ca prin vorbirea noastra ne putem
apropia sau îndeparta de oameni, de sfintenie, de mântuire, de fericire si de
Dumnezeu, depinde de noi!
 Hristos si … auzirea

Este interesant de observat ca si dupa caderea în neascultare primii

oameni aud glasul lui Dumnezeu în constiinta lor ( Geneza 3,8 ). Dar pe masura
ce trece vremea, omul merita apostrofarea: “au urechi, dar nu aud” ( Psalm
115,6 ). De aceea, nu întâmplator, la marile cuvântari, si nu numai la acestea,
Mântuitorul îsi sfârseste învatatura cu cuvintele: “Cel care are urechi de auzit sa
auda”
( Matei 11,15 ); aceste cuvinte însa le putem gasi si în Cartea descoperirilor ( în
Apocalipsa ). Pentru ca poti asculta fara sa auzi si sa întelegi, dupa cum poti privi
fara a vedea.
Putem, tocmai de aceea, sa facem o distinctie între auzire si auzire; în fond
nu e vorba de o simpla auzire, ci de formarea unui auz interior, spiritual,
duhovnicesc, care sa poata deslusi în vacarmul existentei noastre glasul lui
Dumnezeu.
Traim într-o lume a zgomotului, a agitatiei; omul modern este coplesit atât
de larma venita din exterior, datorita multelor masini, cât si de zgomotul interior
provocat de gânduri rele, de patimi vinovate si dorinti pacatoase.
Mai poate, într-o astfel de lume – a zgomotului interior si exterior – omul,
crestinul, sa auda glasul lui Dumnezeu, care îi vorbeste prin Biserica, prin
Evanghelie, prin Constiinta?
Daca fortele întunericului au încrâncenat lumea, adapând-o cu sângele
curs din doua razboaie mondiale, consecinta a fost si este ca zanganitul armelor
s-a raspândit în secolul XX pâna si în muzica, ea devenind o muzica a zgomotului
sau un zgomot al muzicii. Astfel în veacul nostru se vorbeste despre o asa-numita
anti-muzica, cum ar fi o anumita muzica de Jazz sau TAM-TAMUL cântecelor
africane, interpretate gresit si cu efecte nocive, pagubitoare. Si când ne gândim
ca obârsia acestei muzici trebuie cautata într-o muzica religioasa, care pentru
anumiti oameni, într-un anumit loc geografic, apartinând unei anumite rase,
înteleasa bine si cantata de cei în “drept” poate stârni un fior sfânt si nu
degradant. Dar rastalmacirile tulbura mintea, atâta simturile si pervertesc
întreaga natura a omului.
Dar, nici cele Sfinte, nici Muzica si nici Arta nu ne-au fost date spre
înjosirea fiintei, ci spre a ne înzestra cu putere si a ne împlini integritatea.
Întrebarea care se pune este: daca auzul nostru e aplecat asupra
zgomotului exterior, zgomot de secol, sau asupra celui interior, iscat de vijelia
patimilor? Daca da, atunci nu putem auzi glasul Domnului!
Noi am fost chemati sa ne formam un auz interior, spiritual, duhovnicesc,
necesar evolutiei noastre spirituale.
Hristos ne atrage luare aminte, ca El spune lumii “cele ce a auzit de la
Tatal” ( Ioan 16,13 ). El aseamana pe cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu si le
împlineste cu o casa zidita pe temelie de piatra care va dura, va rezista la toate
intemperiile vremii ( Luca 6,47 ).
 Odinioara, crestinii auzind cuvintele Domnului au fost patrunsi la inima (
F.A. 2,37 ); noi, care auzim cuvintele Sfinte în BISERICA sântem aidoma lor
patrunsi la inima sau indiferenti?
Cartea Sfânta ne spune ca va veni un timp când oamenii îsi vor apleca
urechile mai degraba în soapta vicleanului decât la glasul lui Dumnezeu; dupa
cum tot Cartea Sfanta vorbeste despre o vreme în care oamenii vor simti
foame, dar nu de pâine, si sete, dar nu de apa, ci de a auzi Cuvântul lui
Dumnezeu ( II Timotei 3-4, si Amos 8,11 ). Tocmai pentru ca nu stim care este o
vreme si care e alta, sa raspundem cu promptitudine atunci când ni se spune:
“Astazi când veti auzi glasul Lui sa nu va împietriti inimile voastre” ( Evrei 3,7-
9 ). Acest “astazi” este orice clipa a vietii noastre, când constiinta noastra ne
cheama ca sa urmam Cuvântul lui Dumnezeu!
Si daca “Cel care a sadit urechea” aude pe cei care I se roaga ( Psalm
94,9 ), nu sântem datori a auzi si noi graiul Domnului? Sânt multi dintre aceia
care, când e vorba de ei aud foarte bine, refuza însa sa auda când e vorba de
altii.
În acest caz ar trebui sa ne gândim la acei indieni, care când îsi apleaca
urechea la pamânt, aud de la mari departari si tropotul de cal si fosnetul
frunzelor la apropirea unui om. Nu cumva ar trebui sa ascutim si noi auzul pentru
a-l face asa de fin încât sa putem întelege din sunetul glasului ce se petrece în
sufletul omului. Caci urechile nu ne-au fost date ca sa nu ne cada palaria, ci ca sa
ne dea de veste daca e nevoie de iubire, de ajutor, de bunatate, dupa care atâta
înseteaza si înfometeaza semenii nostri. O ureche fina aude daca semenul nostru
e trist, daca e prada zbuciumului, daca e jignit, suparat, obosit sau grabit.
Abia atunci când nu vom auzi clevetirile, minciunile si vorbele de rusine,
înlaturându-le fie prin întristarea sau încruntarea fetei, fie prin schimbarea vorbei,
sau întreruperea ei, pomenind mereu de Dumnezeu, abia atunci în pofida lumii
zgomotului, inima noastra va avea pace, liniste si o lumina lina.
N-as dori sa închei fara a aminti despre niste oameni, semeni ai nostri,
aidoma noua si care totusi se deosebesc de noi printr-o soarta trista, fiind surdo-
muti. Gândindu-ma la ei, ma gândesc la cuvintele Domnului, când vorbea despre
cei ce se împotriveau cuvintelor Lui zicând: „De-ati fi orbi ati vedea, dar pentru ca
ziceti: vedem, de aceea sânteti orbi“; parafrazând, putem spune despre acei
napastuiti, ca, desi sânt surzi si muti, unii dintre ei aud mult mai bine si mai
profund decât noi. Aud duhovniceste!
Fie ca noi, care putem auzi trupeste, si, de ce nu, si duhovniceste ( caci
aceasta depinde de noi ), sa auzim graiul inimii oamenilor, dar, si cuvintele
Domnului, pe care sa le si împlinim, pentru a ne putea apoi ruga astfel:
„Dimineata auzi, Doamne, glasul meu“ (Ps. 5,3 ) si iarasi: „Doamne, auzi
rugaciunea mea, asculta cererea mea“ ( Ps. 142,1)…

Hristos si … vederea
 Ce dar minunat este ochiul… Prin ochi vedem lanurile de grâu, stelele
cerului, fiinta iubita, putem citi si putem urca pe cele mai înalte culmi ale artei si
culturii.
Iisus ne atrage luare-aminte adesea despre ce înseamna ochii, privirea,
vederea… Priviti, zice El, “crinii câmpului”, “pasarile cerului”, “aceste pietre” ( ale
tempului din Ierusalim )… El însusi îsi ridica ochii Sai la Cer, ( înainte de a-l trezi
pe prietenul Sau Lazar din morti ) si în gradina Ghetimani, când cerea, cu sufletul
învolburat, îndepartarea paharului suferintei…
“Luminatorul trupului este ochiul”, zice Mântuitorul… Sau si aceste
expresii: “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi bârna din ochiul tau?”,
“Fericiti sânt ochii care vad cele ce vedeti voi!” (“Caci zic voua: multi prooroci si
regi au voit sa vada ceea ce vedeti voi, dar n-au vazut, si sa auda ceea ce auziti,
dar n-au auzit”, Luca 10,23-24 ).
Acestea sânt doar câteva din textele Noului Testament în care putem
vedea cât pret pune Mântuitorul pe acest dar dumnezeiesc care sânt ochii, si în
acelasi timp, desprindem ce rost si ce rol are vederea în viata crestina si,
în primul rând, în viata omului.
Citim în Evanghelie cum Domnul s-a atins cu sfânta Sa mâna de ochii
orbilor si i-a vindecat. Ne putem lesne imagina ce înseamna sa nu ai ochi, ce
cumplit este sa bâjbâi în bezna; ar fi suficient sa facem experienta / si nu e om sa
n-o fi facut / miscarii si umblarii printr-o încapere întunecoasa…
Ochii omului pot fi buni, blânzi, milostivi, iubitori, surâzatori, întelegatori,
etc., dupa cum pot fi ochi rai, vicleni, invidiosi, plini de ura, … Nu întâmplator
ochii sânt numiti oglinda sufletului, tocmai pentru ca prin ei vedem ca si într-o
oglinda starea sufleteasca a omului, desoperim ce se afla în adâncul fiintei sale.
Ochii pot influenta în bine sau rau, dupa cum sânt buni sau rai, dupa cum
sufletul nostru are, înlauntrul sau, bunatatea sau rautatea. “Daca te sminteste
ochiul tau scoate-l si arunca-l de la tine…”, sânt cuvintele Domnului, care au o
semnificatie spirituala, ochiul simbolizând cea mai apropiata fiinta, care, daca ne
sminteste, trebuie îndepartata de la noi.
Daca, însa, putem intra fara un ochi, sau chiar fara amândoi ochii, în slava
Tatalui Ceresc, nu putem avea parte de Eden fara ochii sufletesti, care sânt
MINTEA. Daca launtrul ei are gânduri bune, mediteaza, se roaga, Îl pune pe
Dumnezeu înaintea ei, atunci omul poate pasi pe calea mânturii… În schimb,
gândurile rele si simturile pacatoase îndeparteaza pe om de la adevarata cale.
Ochii nostri sufletesti ar trebui sa fie ca ochii MAMEI, plini de iubire si acesta sa se
stravada sau sa se reflecte în ochii trupesti.
Si, ar mai fi de adaugat ca, precum ochii trupesti doresc sa-si prelungeasca
placerea rezultata din contemplarea maretiei valurilor spumegânde, a talazurilor,
sau maretia unui munte înalt, tot asa se cuvine ca si sufletul, cu ochii sai /
mintea / sa aibe mereu bucuria în a contempla o alta maretie, cea
rezultata din impropierea valurilor axiologice, spirituale: BINELE,
ADEVARUL si FRUMOSUL, în care se oglindeste perfectiunea lui
Dumnezeu. Aceasta este posibil numai atunci când avem atintiti ochii mintii
noastre / gândurile / catre Dumnezeu, IZVORUL tuturor maretiilor naturale si
spirituale.
 Fie ca dorinta si cerea Psalmistului sa fie întotdeauna si ruga noastra:
“Ochii mei vor fi pururea îndreptati spre Tine, Doamne”!

Hristos si … omenia

Dupa Dumnezeu ( scris cu majuscula D ) omul este si el într-o anume

acceptiune un dumnezeu ( scris cu d mic ). Este aceasta o cugetare a unui
parinte dintre cei de demult. De aceea, se poate afirma ca OMUL este obiectivul
si al lui Dumnezeu si al oamenilor – bineînteles nu în primul rând, deoarece
Dumnezeu este totul în toate. Omul este regele creatiunii, conform poruncii
biblice: “cresteti si va înmultiti si stapâniti pamântul…”. Dumnezeu Însusi se face
om pentru a-l ridica pe acesta la viata în Dumnezeu.
Hristos întrupându-Se, devine OM. Dar omul este si obiectivul oamenilor; el
se afla în centrul literaturii, muzicii si artei în genere; tot ce face omul este pentru
om. Marile descoperiri sunt pentru el. Omului i s-au închinat cele mai frumoase
monumente de arta, de pictura si sculptura. Capodoperele îl slavesc; iar Scriptura
Sfânta îl arata, cum spuneam la-nceput, centrul ei dupa Dumnezeu. De altfel,
religia nu este altceva – dupa cum spune si cuvântul de origine latina - decât
legatura dintre om si Dumnezeu si dintre El si om.
Prezenta lui Hristos în paginile Evangheliei nu este detasata de prezenta
omului.. El, Hristos, este pretutindeni unde este omul; îl ajuta, îl vindeca, îl învata,
îl lumineaza, îl învie, îl mântuie si face totul si toate pentru om; tocmai pentru a
reliefa maretia si demnitatea omului, a carei obârsie, învatatura Sa daca n-o
explica direct, ne îngaduie totusi s-o întelegem ca fiind nu numai “de dincolo de
vremi”, ci pornind din mâna Creatorului divin.
Iata de ce cuvântul OM, cel mai scurt cuvânt în limba noastra, dar si cel
mai bogat în sensuri si semnificatii, este un cuvânt care în româneste a generat o
expresie unica: OMENIA.
Când spui “om de omenie”, ai descris o pagina luminoasa a vietii unui om ;
atunci nu mai este nevoie sa spui: este bun, este generos, este asa sau asa.
Dupa cum si “om fara omenie” – înseamna om rau, om care nu merita acest
cuvânt.
Si daca este adevarat – si este adevarat – ca animalele au fost create
pentru pamânt, îngerii pentru cer iar oamenii si pentru pamânt si pentru cer,
având si trup si suflet, atunci “om de omenie” înseamna om care traieste potrivit
acestei meniri, adica viata nu numai pamânteasca, dar si cereasca.
Omul care traieste numai viata pamântesca este sub nivelul vietii
animalelor, deoarece, cum aratasem, el are un rost deosebit de cel al animalelor.
Toate cele spuse nu sunt decât o luminare asupra ideii ca omul devine Om
prin Dumnezeu; ori, privilegiul nostru, al românilor, este ca ne-am nascut români,
dar si crestini, neavând noi o data a încrestinarii, ca alte popoare. Pe pamântul
Patriei noastre, odinioara, când existau felurite popoare ca: dacii, tracii, gotii,
hunii, scitii, etc., etc., elementul de sinteza, care a generat dintr-o masa
eterogena de neamuri un neam românesc, a fost tocmai elementul crestin.
Acest element sau ferment a facut ca toata framântatura sa dospeasca si
sa plamadeasca un popor în care omul sa fie “om de omenie”; omenia
însemnând tocmai învatatura curata, genuina, a lui Iisus despre IUBIRE.
Asa încât la întrebarea: “Ce este omenia?” ar trebui sa raspundem: omul +
iubirea lui HRISTOS. În acest înteles, termenul de “omenie”, singular în toata
lumea, ca si “dorul” românesc, a rasarit pe aceste meleaguri, dar are o finalitate
cu rezonanta universala si cosmica. Omul fiind chemat nu numai sa devina peste
tot, pretutindeni “om de omenie”, dar sa si transfigureze, prin iubirea sa, întreaga
natura, domesticind-o, îmblânzind-o, facând-o supusa lui, nu prin forta si violenta,
ci prin întelegere si iubire.
Vedem, deci, cum IUBIREA face din om OM – sau “om de omenie” – si cum,
nascându-ne noi ca popor si neam, “oameni de omenie”, suntem datori a
extinde, prin traire si întelegere, sensurile majore ce decurg din acest termen
specific românesc asupra tuturor oamenilor, asupra tuturor relatiilor umane si
asupra tuturor categoriilor creationale.
Fie ca nedezmintind obârsia noastra de “oameni de omenie” sa actionam
ca atare în toate zilele vietii noastre.

Hristos si … respectul

A cinsti sau a respecta, iata ceva ce nu poate fi nicicând socotit perimat

sau depasit.
“Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta ca sa-ti fie bine si sa traiesti multi ani pe
pamânt” este prima porunca din Decalog asociata cu o fagaduinta.
Respectul cât este el de necesar, nu numai fata de parinti si nu numai
astazi, ci fata de fiecare om, întotdeauna si pretutindeni, acesta este, fireste, o
evidenta ce nu mai trebuie demonstrata. Respectul celor tineri fata de batrâni,
dar si al celor bartâni fata de cei tineri, al celor nestiutori fata de cei învatati, dar
si al celor cu multa carte fata de cei cu mai putina stiinta; respectul unuia fata
fata de altul, caci fiecare om are experienta lui de viata, care este nu numai a lui,
nici numai a altora, ci, daca serveste unui scop constructiv, trebuie sa fie a
tuturora!
Omul este un unicat, irepetabil, de neînlocuit. Se pacatuieste grav când se
spune, si mai ales când se sustine, ca el este înlocuibil; (în mod obisnuit,
termenul de “înlocuibil” sau de “înlocuit” este folosit când e vorba de un loc de
munca), însa nici macar doi frati gemeni nu se aseamana întru totul. Fiecare
dintre noi avem zestrea noastra fizica si spirituala si nici Dumnezeu / cât este de
Dumnezeu / nu mai poate face aceeasi fiinta, caci altfel si-ar dezice (si-ar nega)
creatia; caci, sau este creatia buna si nu mai trebuie repetata, sau este rea si
atunci ar trebui perfectata, ceea cer ar fi în toate sensurile, o impietate la adresa
lui Dumnezeu / Care fiind BUN, ÎNTELEPT si DESAVÂRSIT n-a creat si nu creeaza
decât în mod desavârsit: creatia Sa fiind întru totul buna si desavârsita, rod al
întelepciunii Sale divine.
De aceea, ideea de respect implica, când e vorba de oameni, si ideea de
viata, de respect pentru viata omului, pentru demnitatea lui.
De asemenea, când este vorba de respect, indiferent cine ar fi omul si
indiferent de pozitia lui sociala, trebuie sa-I respectam, deoarece fiecare suntem
o veriga din lantul uman (daca ne putem exprima astfel) al întregii omeniri.
S-a întâmplat ca, într-un mare oras, maturatorii s-au hotarât sa faca greva
si sa nu mai mature; consecinta acestei hotarâri a fost mai mult decâ
dezastruoasa; mizeria ameninta sa înghita întreaga metropola; boala si dezgustul
prindea radacini cumplite în viata localnicilor…
Si, Doamne, cu cât dispret ajungem (unii dintre noi) sa spunem câteodata:
“…doar nu sunt decât niste maturatori de strada…”. Asa este… dar, când suntem
în stare sa rostim asa de sententios verdictul asupra celor pe care îi consideram
într-o pozitie sociala mai joasa, învaluind cuvintele cu emfaza, atunci dovedim ca
ne inspira fortele satanice: caci maturatorul, care-ti matura strada, facându-si
datoria, este OM, om ca si tine, chip al Celui Prea Înalt, iar tu, osânditorul,
expresie jalnica a rautatii omenesti, diabolice.
HRISTOS a respectat pe om si demnitatea lui. El a cinstit pe cei saraci, pe
orfani si vaduve; pe cei sanatosi si pe cei bolnavi; pe tineri, batrâni si copii.
Mântuitorul lumii a respectat si pe cei pacatosi, deoarece pentru ei a venit, spre
a-i mântui si a le fi un DREPTAR al vietii… Gesturile, cuvintele, faptele si minunile
Sale erau un continuu imn închinat lui Dumnezeu si prin El celei mai minunate
fiinte din Univers, care este omul. Viata lui IISUS a fost si este un IZVOR nesecat
de cinstire, respect si dragoste daruit omului pentru toti vecii… Respect, care a
culminat – prin iubirea Sa – cu Golgota si LUMINA Învierii…
Datoram respect semenilor nostri, netinând seama de statutul lor moral
sau social, fie ei chiar “rai”, “periculosi” sau “dusmani”, pentru simplul fapt ca
poarta în fiinta lor chipul lui Dumnezeu…

Hristos si…tacerea

La întrebarea dregatorului:“n-auzi câte marturisesc acestia împotriva Ta?”

Iisus nu i-a dat nici un raspuns, iar atunci când Pilat L-a întrebat: “de unde esti
Tu?” Iisus - ne spune Scriptura - tacea. Ca sa vedem si sa învatat ca si tacerea
este un raspuns, uneori mult mai taios decât cel mai ascutit cuvânt.
Exemple de tacere ne-a mai dat Mântuitorul nostru Iisus Hristos si cu alte
prilejuri. Astfel, când cananeanca striga în urma lui Iisus:”miluieste-ma, Fiul lui
David, fiica mea se chinuieste…” Hristos nu i-a dat nici un raspuns, tocmai ca sa
se descopere marea credinta a acestei femei pagâne. La întrebarea
fariseilor:”spune-ne noua de esti Tu Hristosul, Fiul Celui Prea Înalt?, ca si la
întrebarea acestora:”Cu ce putere faci acestea?Si cine ti-a dat puterea aceasta?”
Raspunsul Mântuitorului se concretizeaza într-o atitudine. Anume aceea care este
proprie sfintei taceri:” nici Eu nu va voi spune cu ce putere fac acestea”. Faptele
Sale erau prea evidente, ele dovedeau în mod lamurit existenta puterii si lucrarii
lui Dumnezeu, ca sa mai fie necesara vreo demonstratie în plus.
Iisus se adreseaza duhului necurat zicând:”taci si iesi dintr-însul”; se
adreseaza vântului “certându-l” si marii îi zice: ”taci, linisteste-te!”
Când o femeie a fost prinsa în pacat si adusa înaintea Domnului, El a tacut,
scriind (probabil vina acuzatorilor) cu degetul pe nisip.
Avem, asadar, aici, pe scurt, o prezentare a momentelor în care Hristos
tace, sau cere ca altii sa taca; vedem, deci, ca tacerea este un fapt biblic si hristic
de care trebuie sa tinem seama în evolutia noastra spirituala. Aceste pilde de
sfânta tacere date de însusi Hristos-Domnul sunt pentru noi un îndemn ca sa ne
lasam îndrumata cugetarea spre semnificatia adevaratei taceri.
Sunt mai multe feluri de tacere; astfel, sunt unii care din fire tac, neavând
o dispozitie spre vorbire; sunt altii care tac, neavând ce spune; este si o tacere a
marginirii. Exista, apoi, o tacere a trufiei, a starii desarte a acelora, care, socotind
ca tacerea îi face deosebiti înaintea oamenilor, asteapta de la acestia lauda fara
merit. Exista, în sfârsit, o adevarata tacere, o tacere pentru Dumnezeu, din
dragoste pentru El si pentru oameni.
Astfel de oameni, care tac pentru Dumnezeu, împlinesc cuvintele Scripturii
Sfinte, care ne cere ca sa fim: “grabnici la auzire si zabavnici la vorbire”. Iar în alt
loc se spune:”Pazi-voi calea mea, ca sa nu gresesc cu limba mea”, sau acest
îndemn: “Pune, Doamne, paza gurii mele si usa de îngradire împrejurul buzelor
mele”. Si, în fine, “Cel ce-si pazeste gura sa, sufletul sau îsi pazeste”.
O asemenea tacere este arma împotriva diavolului, tacere de sens si
bogatie spirituala, apropiere de Dumnezeu si iubire fata de oameni, este usa spre
Împaratia Duhului si viata în Duh.