Hristos si …viata noastra

de Preot Gabriel
Cernauteanu

Hristos si gândul

Se cade sa cugetam asupra fortei inimaginabile a gândului tocmai pentru

ca prin gând suntem buni sau dimpotriva. E deajuns un singur gând criminal si
omul, socotit întotdeauna bun, devine prin el ucigas; dupa cum, la fel, un singur
gând bun poate salva un om, sau mii de oameni , de la pieire.
Înlauntrul mintii noastre – spune un parinte din cei de demult – gândurile
noastre se afla ca o turma de oi pastorite de minte. Deci, daca unul din aceste
gânduri se rataceste, sa stii, zice acest întelept, ca o fiara salbatica cata sa-l
piarda; de aceea, fa asa cum ar face Pastorul ce Bun ( Hristos ), anume: lasa cele
nouazeci si noua de gânduri ca pe niste oi ce nu solicita iminenta grija si fugi în
graba dupa oaia cea ratacita, adica dupa gândul care a alunecat pe cale
laturalnica si scoate-l din coltii fiarei, adica de la drumul pierzarii si readu-l la
turma, adica la celelalte gânduri si pazeste-l cu si mai multa strasnicie, hranindu-l
cu pasunea aleasa a Sfintelor Scripturi.
Cât de neînchipuit de puternic poate fi gândul o arata si poetul când zice. „
Ca poate într-o clipa sa schimbe fata lumii, sau pe veci s-o scufunde”.
Si, daca gândul poate sa înalte, dar în acelasi timp sa si piarda, sa faca
îngeri, dar si demoni, atunci e fara tagada faptul ca de noi depinde cum îl folosim
si, mai ales, ce gânduri îngaduim mintii sa gazduiasca.
Citim, adesea în ultimul timp, despre însusiri necunoscute si nici macar
banuite ale gândului omenesc: puretea de a influenta în bines au în rau, forta
reapeutica a gândului ca si forta sa nociva, distructiva.
Si daca gândul are o asa putere magica încât nu numai ca putem comunica
la distante de mii si mii de kilometri, nu cumva am putea scruta si lumea cerului,
bineînteles daca gândul nostru este pregatit pentru o astfel de altitudine, prin
asceza si purificare?!
Hristos Domnul ne vrea cu gânduri sfinte, cu gândul Sau divin, de a fi nu
numai buni, dar si asemenea Lui, mântuitori, pentru a salva / a mântui / prin
harul pe care ni l-a daruit, fiinta noastra si a semenilor nostril de la destramare,
de la caderea în ne-fiinta.
Ramâne, deci, ca o sarcina suprema, ca un imperativ major, faptul de a
apropia gândul si gândurile lui Hristos, întrebându-L mereu la ce trebuie sa
gândim mai întâi, acum si aici.
 Hristos si vorbirea

Omul este om prin vorbire. El vorbeste gândind si gândirea îi este alcatuita

dintr-o „tacuta“ vorbire, din cuvinte. De aceea si este atât de important pentru
om nu numai ca gândul sa-I fie bun, dar si vorbirea. Raportul ideal dintre gândire
si vorbire face ca una sa influenteze pozitiv asupra celeilalte si asupra întregii
noastre fiinte. Vorbirea pagubitoare degradeaza eul nostru iar vorbirea aleasa,
folositoare, îl înalta si-l spiritualizeaza, îl transfigureaza pe om. Nu întâmplator un
poet al nostru ne atrage luare aminte, zicând:”Ca-n basme-i a Cuvântului
putere”.
Stim din Sfintele Scripturi ca, la una din cele trei ispitiri satanice,
Mântuitorul a raspuns cu un text sacru:”Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot
cuvântul iesit din gura lui Dumnezeu”.
Oare daca vorbirea noastra ar fi inspirata din Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar
constitui pentru sufletul nostru si al celorlalti o mana spirituala de prima calitate?
Tot din Cuvântul lui Dumnezeu stim ca vorbirea noastra trebuie sa aiba marile
limite compuse din cele mai scurte cuvinte de afirmatie si negatie: da, da si nu,
nu, caci – zice Domnul – tot ce trece de aceste margini vine de la cel rau. Si, Iisus
ne avertizeaza ca “în ziua Judecatii oamenii vor da socoteala pentru orice cuvânt
nefolositor pe care l-au rostit”. Câte cuvinte nefolositoare si chiar pagubitoare nu
rostim prin vorbirea noastra din zori si pâna în amurg?
Daca dupa graiul Celui negrait – Iisus Hristos – “din cuvintele noastre vom
fi mântuiti si prin cuvintele noastre osânditi”, atunci câta raspundere morala nu
tebuie sa investim în gândirea si vorbirea noastra zilnica?
Se cuvine mereu a ne gândi unde sa vorbim si unde nu; cât sa vorbim, ce
sa vorbim, cui si când sa vorbim, si asa mai departe. Oricum, vorbirea noastra sa
fie, cum ne învata Cartea Sfânta, “cu har” si “dreasa cu sare”, ca sa stim
fiecaruia cum sa-I raspundem, nelasând ca gura noastra sa scape vreodata un
cuvânt stricat care sa sminteasca pe cineva.
Sfântul Apostol Iacob ne vorbeste insistent despre rostul si rolul graiului,
spunându-ne ca “limba este o lume de nelegiuiri”, ca omul trebuie sa aiba
întotdeauna o vorbire neprihanita dupa cum si izvorul da continuu apa buna
pentru baut. Si, acelasi Apostol ne mai spune, ca omul care este în stare sa-si
stapâneasca / înfrâneze limba – a se întelege, care stie când, cum si ce sa
vorbeasca – este un om desavârsit. De unde o concluzie pentru viata noastra
morala de fiecare zi: sa nu uitam nicicând ca prin vorbirea noastra ne putem
apropia sau îndeparta de oameni, de sfintenie, de mântuire, de fericire si de
Dumnezeu, depinde de noi!