Parintele Gabriel Cernauteanu

Meditatii

Cuvântul lui Dumnezeu întrupat

Pildele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, în fata multimii ascultatorilor,

aveau ca scop dezvaluirea tainelor despre împaratia lui Dumnezeu. Astfel, Iisus
împlineste profetia lui David: “Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele
ascunse de la întemeierea lumii” ( Psalmul 48, 4 ).
Una dintre pilde este si aceea a Semanatorului, pe care o tâlcuieste însusi
Iisus Hristos.
Pornind de la semnificatiile profunde ale acestei talmaciri dumnezeiesti,
vom întelege ca Cel care a rostit si a tâlcuit pilda este atât Semanatorul, cât si
Samânta cea buna ( Matei 13, 37 ) a carei rodire depinde de noi. Altfel spus,
reluând cele deslusite de Iisus Hristos, se observa ca El este Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat, si a-L primi si pastra înlauntrul fiintei noastre înseamna a
devenim cetateni ai Împaratiei Cerurilor si împreuna locuitori cu Dumnezeu, cu
îngerii si cu sfintii.
Spre deosebire de toate învataturile si religiile lumii, crestinismul are în
centrul sau Persoana si opera Aceluia care l-a întemeiat. Între Hristos si
învatatura Sa exista o unitate desavârsita. Hristos – Cuvântul se afla în miezul
pildei.
Semanatorul este însusi Hristos ( Matei 13, 37 ). El a venit de la
Dumnezeu Tatal în lume, întrupându-Se, facându-Se om, pentru a semana
Adevarul, “sa marturiseasca Adevarul” ( Ioan 18,
37 ). El a exemplificat prin viata Sa pamânteasca, prin faptele Sale, tot ce
înseamna a trai în adevar. Despre Sine spune ca este Adevarul: ”Eu sânt
Adevarul…” ( Ioan 14, 6 ).
Samânta este Cuvântul lui Dumnezeu, prin urmare, de asemenea,
Hristos: “ La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era
Cuvântul” ( Ioan, 1, 1 ).
Cuvântul lui Dumnezeu identificat cu Hristos este “lumina” ( Ioan 9, 5 ),
“întelepciune” ( Pro-
verbe 3, 19 ), “cale si viata” ( Ioan, 14,06 ). Cuvântul este vesnic ca însusi
Dumnezeu ( Marcu 13, 31 si Apocalipsa 19, 13 ); este roditor în cei ce-L primesc
( Luca 5, 5 si Evrei 4, 12 ), prin El devenim crestini ( Ioan 8, 31 ) si dobândim
viata vesnica ( Ioan 5, 24 ).
Pamântul pe care cade aceasta samânta a Cuvântului lui Dumnezeu este
inima omului ( Luca 8, 12 si 15 ).
 Nu este prima data când Mântuitorul face o relatie, un raport între cei ce
primesc Cuvântul lui Dumnezeu si cei care îl nesocotesc. Din cele patru locuri în
care a cazut samânta: “drum”, “piatra”, “spini”, “pamânt bun”, doar al patrulea
loc este cel care “rodeste însutit”. În context cu aceasta realitate, Domnul
subliniaza cu alt prilej: “Intrati prin poarta cea strâmta, ca larga este poarta si
lata calea care duce la pierzare si multi sunt cei care o afla. Si strâmta si îngusta
este calea care duce la viata si putini sunt cei care o afla” ( Matei 7, 13-14 ).
În lumina acestei constatari, trebuie sa analizam adâncul inimii noastre,
întrebându-ne din ce “categorie de inimi” facem parte? Am lasat sa cada
Cuvântul lui Dumnezeu pe “marginea de drum a inimii noastre”, pentru ca
diavolul sa ni-L rapeasca? ( Luca 8, 12 ). Poate fi asemanata inima noastra cu o
“piatra”, în întelesul ca acceptându-L pe Hristos numai la bine si în stari de
bucurie, refuzam sa-L urmam în necazuri si sa ne purtam crucea în fiecare zi,
lepadându-ne de El în vreme de ispite si restriste? ( Luca 8, 13 ). Nu îngaduim,
oare, ca spinii grijilor, ai îndestularii si ai pacatelor vietii sa înabuse în inima
noastra Cuvântul lui Dumnezeu, Care in felul acesta nu poate rodi? ( Luca 8,
14 ).
La aceste întrebari ce ne angajeaza ca purtatori ai numelui Fiului lui
Dumnezeu, ne raspunde Hristos însusi: “Iar samânta de pe pamântul bun sunt
cei ce, cu inima curata si buna, aud Cuvântul, Îl pastreaza si rodesc întru
rabdare” ( Luca 8, 15 ).
“Inima curata” înseamna “omorârea poftelor trupesti” si “înfatisarea
trupului ca pe o jertfa vie, sfânta, bine placuta lui Dumnezeu” ( Romani 12, 1 ).
Iar “inima buna” nu este altceva decât rodirea virtutilor pe ogorul
binecuvântat al sufletului, prin slujirea celorlalti.
Când ne vom lasa patrunsi de adevarul ca “omul nu traieste numai cu
pâine ci si cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” ( Matei 4, 4 ) si vom
pastra acest cuvânt ca o “comoara de mare pret” în inima noastra ( Matei 6,
21 si 13, 46 ), atunci Hristos-Dumnezeu, Cuvântul vietii vesnice, se va salaslui în
noi si între noi, învatându-ne ca precum El S-a facut Mântuitor pentru toti
oamenii, asa trebuie sa devenim si noi, fiecare în parte, un mântuitor pentru
semenul nostru.
Iar întelegerea profunda si trairea reala a acestui adevar va odrasli, la
vremea cuvenita, roadele vietii, ale nemuririi, asteptate de la noi de catre
Logosul divin si vesnic, Caruia i se cuvine marirea si închinarea în veci de veci.