Scop al existenţei omeneşti, mântuirea este

o problemă de maximă însemnătate de care

orice creştin ar trebui să fie preocupat la
modul major. “Ce-i va folosi omului dacă va
câştiga lumea întreagă, iar sufletul său şi-l
va pierde?”, întreba retoric Fiul lui
Dumnezeu, pentru a ne atenţiona asupra
importanţei sufletului.
Mântuirea este izbăvirea de primejdie sau
suferinţă. A mântui înseamnă a izbăvi sau a
ocroti. Cuvântul conţine ideea de victorie,
nevătămare sau păzire. Uneori Biblia
foloseşte cuvântul mântuit sau mântuire cu
referire la izbăvirea fizică şi temporară, cum
ar fi izbăvirea lui Pavel din temniţă.
Conform doctrinei creştine a mântuirii,
suntem mântuiţi de “mânie”, adică de
judecata lui Dumnezeu pentru păcat.
Păcatul nostru ne-a despărţit de Dumnezeu,
iar consecinţa păcatului este moartea.
Mântuirea biblică se referă la izbavirea
noastră de consecinţa păcatului şi prin
urmare implică îndepărtarea păcatului.
Numai Dumnezeu poate îndepărta
păcatul şi ne poate izbăvi de pedeapsa
pentru păcat.
Conform doctrinei creştine a mântuirii,
Dumnezeu ne-a izbăvit prin Hristos. În mod
specific, moartea lui Iisus pe cruce şi apoi
învierea Sa ne-au oferit mântuirea. Scriptura
afirmă clar că mântuirea este darul
nemeritat şi milostiv al lui Dumnezeu şi
poate fi primit doar prin credinţa în Iisus
Hristos.
Suntem mântuiţi prin credinţă. Mai întâi,
trebuie să auzim evanghelia – vestea bună
a morţii şi a învierii lui Iisus. Apoi, trebuie să
credem – încrederea deplină în Domnul
Iisus. Acest lucru implică pocăinţa, o
schimbare a minţii referitoare la păcat şi la
Hristos şi o chemare a numelui Dumnului.
O definiţie a doctrinei creştine a mântuirii ar fi
“izbăvire prin harul lui Dumnezeu de pedeapsa
veşnică pentru păcat; această izbăvire este
oferită celor care acceptă, prin credinţă,
condiţiile lui Dumnezeu: pocăinţa şi credinţa în
Domnul Iisus”. Mântuirea este posibilă doar în
Iisus (Ioan 14:6; Faptele Apostolilor 4:12) şi
depinde în întregime de Dumnezeu în ce
priveşte primirea, siguranţa şi garanţia.
 credinta in Iisus Hristos;
 dragostea de Dumnezeu si de aproapele;
 pazirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu;
 impartasirea cu Sfantul Trup si Sange ale
Domnului Iisus Hristos;
 faptele bune;
 sa fii membru al Sfintei Biserici Ortodoxe;
 pocainta sincera pentru pacatele proprii.
Acum un veac şi jumătate, Sf. Ignatie
Briancianinov constata cu durere un adevăr
cu atât mai valabil astăzi: “Creştinilor, voi
vorbiţi despre mântuire, dar habar n-aveţi ce
este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de
mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteti pe
Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre!
Iată adevarata învăţătură despre acest
obiect: învăţătura Sfintei, Universalei
Biserici”
Dar oare mai interesează ce învaţă Biserica
lui Hristos despre cum putem să ne salvăm
sufletele? Rar, căci suntem moderni,
raţionali, intelectuali, iar relaţia noastră cu
Dumnezeu a devenit una de tip protestant,
în care credem că El ni se revelează fără
“intermediari” precum învăţătura Sfinţilor
Părinţi, fără legi şi reguli, doar în iubire.
Astfel, se generalizează ideea mântuirii
omului indiferent de respectarea de către el
a legii lui Dumnezeu, indiferent de credinţa
lui. Chiar şi sinuciderea, unul dintre cele mai
grave păcate, este convertită în gest
eliberator, ajungându-se uneori la atitudinea
iraţională de a li se cânta celor căzuţi în
această cumplită greşeală “Cu sfinţii
odihneşte…” şi la propovăduirea înşelării
pierzătoare că sufletele lor şi-au găsit
liniştea după moarte.
Condiţiile mântuirii sunt reevaluate şi
rescrise după normele omului. Cu toate că
în casa proprie decidem pe cine acceptăm
sau nu, lui Dumnezeu nu-I dăm acest
“drept”, ci, fără să ne preocupe învăţătura
descoperită nouă despre cum putem intra în
Împărăţia Lui sau desconsiderând această
învăţătură, avem pretenţia să stabilim noi
înşine criteriile şi regulile.