Cercetarea şi îngrijirea bolnavilor – o datorie mântuitoare a fiecărui credincios

Urmând exemplul Sfinţilor Medici ai Bisericii, noi cei care suntem sănătoşi, ne dăm
seama că de vom cerceta şi îngriji de bolnavi, vom fi următorii lor în fapta sfântă. Boala
trupească şi sufletească în care a căzut omul îl face inapt de la o viaţă normală sau îl ameninţă cu
sfârşitul vieţii pământeşti. El trebuie ajutat în mod stăruitor de semeni, pentru a i se alina durerile
şi suferinţele, atât prin cercetarea la căpătâiul celui bolnav, cât şi prin puterea lui Hristos, prin
rugăciune. Acolo unde pentru viaţa pământească nu se poate face nimic, trebuie să stăruim ca
măcar sufleteşte să se facă omul sănătos pentru ca Dumnezeu să-l primească în Împărăţia Sa.
Mântuirea noastră a oamenilor stă în comuniunea cu Hristos, atotiubitoarea Persoană
dumnezeiască devenită om, iar omul s-ar putea ca din boala prezentă să treacă în moarte lipsit,
din pricina faptelor sale de capacitatea pentru această comuniune. Aceasta se întâmplă pentru că
omul nu a înaintat prin Taine către Dumnezeu, chiar dacă ,,Biserica face un efort maxim să-l
pregătească pentru această comuniune cu Hristos şi să-l deschidă comuniunii cu semenii, deci un
efort maxim pentru mântuirea lui prin mai mulţi preoţi, prin mai multe rugăciuni, prin mai mulţi
credincioşi, care se roagă împreună, deschişi comuniunii cu Hristos şi dornici să întărească
comuniunea cu cel bolnav”1.
Conştientizăm astfel, că atât preoţii cât şi credincioşii trebuie să se roage în comuniune
pentru cel bolnav, pentru ca suferindul să poată intra în comuniune cu cel care ne împărtăşeşte
din Harul Său cel vindecător. Mai întâi ne rugăm pentru iertarea păcatelor lui, apoi pentru
sănătatea trupului, care vine ca efect al iertării păcatelor. Un deosebit înţeles teologic reiese şi
din faptul că în această Taină a Maslului, la temelia vindecării bolilor trupeşti este aşezată
tămăduirea sufletului, datorită strânsei legături dintre suflet şi trup2.
Totodată trebuie să ne punem şi problema alinării suferinţei unui bolnav prin fapte mai
mici sau prin purtarea crucii îngrijirii bolnavilor. Crucea îngrijirii suferindului pe o perioadă
îndelungată este o cruce pe care nu o poate duce orice creştin. Faptul că cel pe care îl îngrijim
,,duce de multă vreme crucea bolii trebuie înţeles de noi şi ca o cruce a noastră. Dumnezeu i-a
trimis bolnavului crucea bolii, iar nouă crucea îngrijirii bolnavului. Şi, aşa cum bolnavul nu
poate scăpa de boală prin propriul efort, tot aşa nici noi nu ar trebui să părăsim crucea pe care o
purtăm numai pentru că ne-am săturat de ea”3. Dacă bolnavul nu se însănătoşeşte întotdeauna,
Domnul, prin harul Său, aduce întotdeauna ,,iertarea păcatelor celui bolnav, mângâiere, uşurare
şi întărire în suportarea bolii, prin aceasta Taina a Maslului, acesta primind forţele morale
necesare spre a nu se sminti în răbdare şi suferinţă, ci a vedea în încercările la care este supus
prilej şi mijloc de mântuire”4. Astfel, Taina Sfântului Maslu îi dă bolnavului puterea să facă din
suferinţă şi răbdare o adevărată scară care duce la cer.
După cum ne arată Tradiţia ortodoxă, îngrijirea bolnavilor este una dintre căile de
mântuire. Unii creştini îşi alegeau nevoinţa ascultării, alţii pe cea a primirii celor străini, alţii pe
cea a postirilor îndelungate. Tot aşa există creştini care îşi aleg nevoinţa îngrijirii bolnavilor. Dar
dacă această cruce nu este asumată de bună-voie de către oricine, totuşi fiecare creştin are

1
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 140.
2
Dr. Talaat Takla Mourkus, Taina Sfântului Maslu în Biserica Coptă şi în Biserica Ortodoxă Română, în Teologie
şi Viaţă, Serie nouă, Anul XVIII, Nr. 7-12, Iulie – Decembrie 2008, p. 170
3
Preot Ioan Cristin Loghin, art.cit.
4
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Morala creştină, Manual pentru seminariile teologice, Bucureşti, 1985, p. 173.
porunca de a-şi iubi aproapele. Şi nu putem spune că îl iubim pe săracul căruia îi dăm o pâine,
dar nu avem timp să îl iubim pe cel care zace pe patul de boală.
La un moment dat, trebuie făcută deci o diferenţă clară între cei care, plini de harul
Duhului Sfânt, îşi aleg slujirea dificilă a bolnavilor şi cei care sunt puşi în faţa situaţiei de a
îngriji un bolnav. Prima situaţie se aseamănă cu cea a alegerii căii monahale. Pe când a doua este
starea oricărui creştin, care pentru a se mântui trebuie să împlinească poruncile primite de la
Dumnezeu. Ne dăm seama că şi cei care refuză să îngrijească bolnavii vor asculta aceleaşi
cuvinte înfricoşătoare din gura Mântuitorului nostru: ,,Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti
prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa
veşnică”(Matei 25,46)
Nu trebuie să uităm că Domnul primeşte răbdarea noastră ca şi cum L-am îngriji pe El
Însuşi. Dacă în locul bolnavului în faţa noastră ar sta Hristos, fiecare ne-am purta cu mai multă
grijă, cu mai multă atenţie, cu mai multă iubire. Şi asta pentru că Hristos e Mântuitorul lumii,
Hristos e Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră. Dar tocmai asta este taina, că
Hristos Se ascunde în chipul fiecărui bolnav, al fiecărui om necăjit, al fiecărui om sărac şi lipsit
de dragoste. Noi însă ,,îl iubim pe bolnav doar câtă vreme iubirea noastră este comodă. Când
devine o cruce suntem tentaţi să o dăm jos de pe umerii noştri”5.
Să mai remarcăm că nu numai bolnavul se poate sfinţi prin crucea sa. Şi cel care se
îngrijeşte de el poate dobândi sfinţenia. Cu cât încercările sunt mai grele, cu cât crucea e mai
grea, cu atât cununa va fi mai mare. Părintele Paisie Aghioritul spunea că ,,cei care îi slujesc pe
cei bolnavi, invalizi, cu dragoste şi răbdare, dacă au păcate li se şterg prin jertfa pe care o fac, iar
dacă nu au, se sfinţesc”6. Sfântul Ioan Gură de Aur scriind despre mucenicia celui care îl
îngrijeşte pe bolnav, referindu-se în mod special la suferinţele mamei, el spune că „de va suferi
cineva durerile şi va mulţumi, a luat cununa de mucenicie. Precum adică, (atunci când) copilul
este bolnav şi (mama sa Îi) mulţumeşte lui Dumnezeu, aceasta maicii îi este cunună. De câtă
muncă nu este mai grea scârba? Dar aceea nu face silă să scoată afară cuvânt amar”7.
În calitate de slujitori ai Domnului, dacă suntem preoţi trebuie să acordăm maximă
atenţie îngrijirii bolnavilor. Preotul ,,e cel care îl ajută pe om să-şi regăsească echilibrul în viaţă,
să primească iertarea păcatelor. Dumnezeu cere bolnavilor care au cules în trupul lor roada
păcatului, să se pocăiască întâi de păcatele lor. Le porunceşte acestora să se spovedească,
învinuindu-se pe ei înşişi în faţa lui Dumnezeu prin duhovnic”8.
Mântuitorul arată legătura strânsă dintre păcat şi boală şi dintre pocăinţă şi vindecare, cu
ocazia vindecării paraliticului de la scăldătoarea Vitezda, care era bolnav de 38 de ani şi căruia i-
a spus: ,,Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu fie ceva mai rău” (Ioan
5, 14). Aceasta dovedeşte desigur că boala paraliticului fusese cauzată de păcat. Deoarece el a
mers în drumul păcatului şi al stricăciunii, rezultatul a fost slăbirea trupului, îmbolnăvirea.
Hristos l-a avertizat că dacă se va întoarce la păcat, se va întoarce asupra lui rezultatul păcatului,
în suflet şi în trup.
Există aşadar o obligaţie ca preoţi să cercetăm pe cei neputincioşi şi bolnavi ori de câte
ori este cazul. Dacă prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi prin Sfântul Maslu, un bolnav se
îndreaptă şi devine ascultător Lui Hristos şi Bisericii Sale, în primul rând am câştigat în

5
Preot Ioan Cristin Loghin,, art.cit.
6
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti,
2003, p. 111.
7
Apud Mihai Popa, op.cit., p. 12.
8
Ibidem, p. 140.
împărăţia lui Dumnezeu un suflet, care va fi şi în viaţa aceasta ajutor Bisericii, iar în al doilea
rând mila Lui Dumnezeu se va vărsa asupra noastră pentru acest lucru.
Într-o lume marcată de boală şi suferinţă, Biserica este chemată să-şi manifeste puterea
tămăduitoare, sacramentală împărtăşită ei prin Duhul Sfânt de Hristos Domnul, Vindecătorul
sufletelor şi al trupurilor, spre alinarea suferinţelor trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor bolnavi.
Taina Sfântului Maslu actualizează prin Duhul Sfânt, lucrarea vindecătoare a lui Hristos
în Biserică, când aceasta cler şi popor se află în stare de pocăinţă, de rugăciune şi de ascultare a
Cuvântului Lui Dumnezeu. Sfintele Taine în general ,,refac natura primordială a omului,
integritatea lui adamică. Sfântul Duh ne este restituit în Sfântul Botez şi în Taina Mirungerii.
Pocăinţa este un tratament terapeutic de purificare şi Sfânta Euharistie aduce aluatul nemuririi şi
nestricăciunii”9.
În concluzie putem afirma că Sfântul Maslu, Spovedania şi rugăciunile parohiei şi ale
familiei, ale prietenilor pentru cei bolnavi, constituie lucrarea duhovnicească de bază a Bisericii
pentru îngrijirea bolnavilor. Iar cercetarea, vizitarea, îngrijirea şi ajutorarea lor completează
partea spirituală a pastoraţiei bolnavilor.

9
Paul Evdokimov, op.cit. p.63.