Omul și finalitatea hristică a existenței

Creat „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, omul e chemat să-şi depăşească propriile
limite ca şi cele mărginite ale creaţiei şi să să se facă infinit. În chip este implicată esenţial
tensiunea omului spre Îndumnezeire. În aceasta constă măreţia omului, în tensiunea –
poruncă de a se îndumnezei, şi nu în frumuseţea existenţei biologice supreme, de animal
raţional. Măreţia omului rezidă astfel în destinul lui, cel al îndumnezeirii pe care îl arată
chipul lui Dumnezeu care „presupune prezenţa indestructibilă a harului naturii umane,
implicat în însuşi actul credinţei”.1
Această menire e exprimată în Scriptură prin atributul Asemănării. Prin asemănare
Sfinţii Părinţi înţeleg unirea maximă cu Dumnezeu, ajungerea la Modelul sau Arhetipul
absolut, Hristos Chipul Tatălui, fără confundarea cu Acesta. Sfântul Ioan Damaschinul
defineşte creaţia omului „după chip” ca însumând mintea şi libertatea omului, şi „după
asemănare”, „ca însumând desăvârşirea în virtute pe cât e cu putinţă.”2
Această asemănare vizează atât finalitatea cât şi drumul spre aceasta. Pe scurt,
finalitatea existenţei umane este îndumnezeirea, iar existenţa umană în sine se rezumă la
parcurgerea acestui drum de la Chip la Asemănare. Însă aşa cum originea omului este
hristologică (după chipul Tatălui - Hristos) şi finalitatea este hristologică, dar şi drumul spre
aceasta, drum care se bazează pe împreună lucrarea celor două voinţe, dumnezeiască şi
omenească. Această menire a omului rămâne şi după actul căderii. Primul pas al împreună
lucrării a fost realizat de Adam prin acţiunea punerii numelor, însă în asumarea vieţii ca
relaţie între sine şi Dumnezeu de la care vine belşugul de viaţă, Adam a eşuat prin actul
mâncării în afara lui Dumnezeu. Acest al doilea pas al mâncării ca relaţie cu Dumnezeu a
fost restabilit şi făcut posibil şi accesibil nouă de Adam cel Nou.3
Hristocentrismul, finalitatea hristologică a existenţei este lămurită deplin în Sf.
Liturghie. Mai mult, ea este actualizată în mod concret în fiecare credincios în Sfânta Taină
a Euharistiei. Aici înţelegem şi actualizăm, fiecare în parte, menirea noastră hristologică,
asumându-ne smeriţi gestul recunoaşterii lui Dumnezeu ca unică sursă a vieţii. Depăşind
condiţionările de toate felurile, mai ales în această ultimă perioadă a umanităţii, Biserica lui
Hristos depăşeşte înşelarea existenţei prin mâncarea lumii, şi, oferindu-i lui Dumnezeu
pâinea şi vinul ca alimente esenţiale (Psalmul 103,15–179) primeşte înapoi „adevărata
mâncare şi adevărata băutură”, trupul şi sângele lui Hristos. Astfel, în Sfânta Liturghie,
Biserica indică în mod clar, fără echivoc, finalitatea hristologică a existenţei umane, arătând
că nu lumea, ci „însuşi Dumnezeu este moştenirea celor vrednici”.4

1
Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Insitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti 1996, p.80
2
Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti 1993, p.70
3
Christos Yannaras
4
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capitole theologice şi oiconomice,I,68, apud pr.prof.dr.Dumitru Popescu,
op.cit., p.153