Puterea de a vedea iubirea lui Dumnezeu prin creaţie şi de a rămâne în ea, deci în

legătură cu Dumnezeu, s-a restabilit în noi prin Hristos. În acest sens între Hristos şi creaţie
nu este o separaţie, creaţia este aşadar hristocentrică.
Iisus Hristos redescoperă caracterul de dar al creaţiei, o face pe aceasta din nou
parte a Revelaţiei divine. El arată în formă mai accentuată şi mai vădită iubirea lui
Dumnezeu manifestată prin creaţie ca dar, ca semn al iubirii Lui. În acest sens natura (cu
persoanele umane aparţinătoare creaţiei) se încadrează în ordinea harului, dat fiind că harul
ca iubire şi putere a lui Dumnezeu, iradiind prin Hristos, Cel ce a asumat creaţia în Sine, e
de fapt o mai clară şi mai accentuată manifestare a iubirii şi puterii lui Dumnezeu şi o
redescoperire a creaţiei ca mijloc de manifestare a acestei iubiri.
Fiinţa noastră nu poate folosi cu adevărat şi deplin creaţia ca taină decât dacă stă în
legătură strânsă cu Dumnezeu, Dăruitorul ei, cu revărsarea iubirii lui Dumnezeu, Dăruitorul
naturii.
Iubirea lui Dumnezeu ne vine obiectiv prin creaţie şi când nu vedem creaţia naturală
provenind de la Dumnezeu şi nu vedem deci în ea semnul persistent al iubirii Lui atunci
suntem pe un drum greşit. Dar în acest caz iubirea lui Dumnezeu ni se comunică în mod
limitat, căci lipsindu-ne conştiinţa despre ea, iubirea lui Dumnezeu manifestată prin natură,
nu ne este mijloc de creştere spirituală. În acest caz iubirea lui Dumnezeu nu pătrunde şi
deci nu lucrează ajutată de efortul nostru conştient şi de aceea nu ne ajută decât la
întreţinerea vieţii noastre pământeşti.
Iubirea lui Dumnezeu uneşte întreaga zidire şi o cârmuieşte spre împlinirea
chemării sale, care este comuniunea cu Atoatefăcătorul, prin împreună lucrarea omului. Ca
în orice act pedagogic, unitatea organică şi conştientă dintre educator şi educat poate
conduce la obţinerea unei atmosfere propice realizării idealului educaţional. Aşa lucrează şi
Dumnezeu, Proniatorul, păstrând strâns legătura între nenumăratele Sale făpturi1.

Sfântul Iustin Popovici în lucrarea Omul şi Dumnezeu omul afirma că Dumnezeu –

Logosul S-a Întrupat ca să readucă creatura la Creator, pentru că El este cea dintâi temelie
şi baza ei2. Şi aici se vede importanţa covârşitoare a HRISTOCENTRISMULUI.
Destinaţia creaţiei lui Dumnezeu de mijlocitoare efectivă a iubirii întregi a lui
Dumnezeu se redescoperă, se restaurează şi se împlineşte în mod culminant în Hristos. În
Hristos-Omul avem o culminare a urmaşilor lui Adam ca dar pentru semenii lor, dar şi a
elementelor din care e format trupul lui Hristos şi care contribuie la întreţinerea lui şi cu
care el stă în legătură organic-ontologică.
În Hristos ni se arată ţinta spre care era destinat Adam şi toată natura încă de la
creaţiune: să fie un dar al lui Dumnezeu şi mijlocitor maxim al iubirii Lui. În Hristos, orice
om care crede primeşte puterea de a restabili în sine; primeşte adică un har prin care se
restabileşte şi se împlineşte fiinţa credinciosului însăşi şi natura legată de ea, ca dar şi ca
sacrament deplin şi comunicabil al iubirii lui Dumnezeu.
De reţinut că Logosul nu a venit să mântuiască o parte din creaţie, ci întreaga
creaţie. Astfel, şi în acord cu cele spuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul, ne pregătim

1
Pr. Prof. Dr. Leon Arion, Raportul interpersonal dintre Dumnezeu şi om, în MĂRTURIE COMUNĂ
Credinţă şi ştiinţă în dialog, Universitatea „Valahia”, Târgovişte, Anul IV, Nr 1(4,) 2008, p 161.
2
Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu omul, EDITURA DEISIS, Sibiu, 1997, p. 57.
permanent prin iubirea curată de Dumnezeu şi între noi de caracterul adevărat al unei
adevărate Liturghii cosmice.
Creaţia îşi dobândeşte prin iubire fundamentul spiritual, care se află la baza
corelaţiei ei cu Dumnezeu şi omul, în Hristos.

Cristian Șerban