Omul, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, tinde spre

modelul său, spre Dumnezeu, întrucât Dumnezeu e absolutul, Cel personal,

în Treime. Sfântă Treime constituie baza spiritualităţii ei întregi, iar omul
poartă în sine chipul treimic. Un Dumnezeu personal care nu ar avea
însuşirea de absolut nu ar putea fi sursă deplin şi etern satisfăcătoare a
omului, n-ar asigura existenţa lui veşnică şi plenară în comuniune
desăvârşită.
Omul tinde în mod natural spre Dumnezeu şi spre darurile sale,
fiindcă prezenţa lui Hristos în oameni este reală. Iisus Hristos este garanţia
că în noi este setea de înnoire, de cunoaştere, de transcendere. Hristos nu
este însă în fiecare om plenar, fiindcă fiecare om ,,vieţuieşte în întunericul
sau în lumina pe care el însuşi o alege” 1. Pe scurt, ca să simţi prezenţa lui
Hristos în tine ca om nu e nevoie de şcoală sau de vreo educaţie aleasă, de
exemplu lucrarea faptei bune în sine este un semn al prezenţei lui Dumnezeu
în noi. Astfel că Hristos nu este nevoit să se reveleze în mii de inimi. Unde
se face binele şi se slujeşte luminii acolo este şi Hristos. Lumina aceasta
înseamnă iubire, iubirea dintre Dumnezeu şi om: ,,Această prezenţă reală a
lui Hristos în toţi duce la menţinerea lor într-o unitate, dar într-o unitate a
iubirii, nu a confuziei. Aceasta afirmă Ortodoxia sau creştinismul originar
păstrat în ea în diferite forme”2.
Părintele Dumitru Stăniloae ne arată şi în ce mod, unul revelator în ce
priveşte perfecţiunile lui Dumnezeu, se cizelează în fiecare om şi în călugări
chipul lui Dumnezeu: ,,În Ortodoxie cei ce cred în Hristos primesc Duhul
pentru ridicarea lor la iubirea faţă de Tatăl ca Tată şi faţă de Fiul ca frate

1
Arhimandritul Timotei Killifis, Hristos - Mântuitorul nostru, Editura Egumeniţa, 2007, p. 17.
2
Pr. Dumitru Stăniloae, De ce suntem ortodocşi?, în revista Teologie şi Viaţă, nr. 4-8, 1991, p. 23.
dumnezeiesc făcut om asemenea lor, dar şi dragostea faţă de ceilalţi oameni
ca fraţi în Hristos. Duhul ne ridică peste alipirea la lume, ferindu-ne de o
pornire individualistă sau egoistă. Duhul Sfânt aduce în viaţa noastră viaţa
dumnezeiască, viaţa de sfinţenie, viaţa îndumnezeită. El ne face să simţim pe
Hristos şi lucrarea Lui una cu lucrarea Duhului în noi. De aceea prin Duhul
cerem în rugăciunile Bisericii sfinţirea tuturor, o dată cu semnul crucii făcut
peste noi şi peste cele ce le folosim ca mişcare de depăşire a egoismului
nostru”. În acest context, este o realitatea astfel de netăgăduit că vocaţia de a
face fapte bune este întunecată ori de câte ori ne alipim cu trupul şi cu
sufletul de cele ale lumii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că sufletul omului şi al monahului
tinde spre Dumnezeu în mod natural. Persoanele unite în iubire se afirmă
una pe alta ca atare şi se desăvârşesc reciproc. Această contopire sau
reciprocitate este posibilă şi pentru că toţi oamenii sunt părtaşi aceleiaşi
naturi şi aceleiaşi minţi care se mişcă după principiul acestei naturi. Despre
aceasta spune Sfântul Maxim: ,,ea nu poate fi despărţită nici de Dumnezeu –
către care se orientează natura umană pentru a afla acolo repaosul ipostatic –
nici de alţi oameni, cu care împărtăşeşte această chemare şi orientare”3.
Între Dumnezeu şi om, există ceva comun, care face posibilă
apropierea de Dumnezeu după planul divin. Omul este chip al lui
Dumnezeu, poartă în el chipul lui Dumnezeu. Ca atare, el e o fiinţă
spirituală, orientată în chip ontologic spre Dumnezeu. Ca şi în iubirea dintre
oameni, este nevoie şi aici de reciprocitate, adică de coborârea lui
Dumnezeu la om în iubire şi de înălţarea acestuia la Dumnezeu tot în iubire.
Tocmai pentru asta a venit Fiul lui Dumnezeu în chip de om, ca să

3
Apud Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. Anca Popescu,
Editura Sofia, Bucureşti, 2003, p. 254

2
restabilească relaţia de iubire dintre om şi Dumnezeu, tulburată de păcat.
Abia prin Iisus Hristos ,,natura umană e activată în autenticitatea şi
deplinătatea ei, natura umană aduce şi în Hristos voinţa ei naturală”4 .
Motorul acţiunilor şi lucrărilor creştineşti ale monahului este desigur
iubirea. Iubirea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau
vrednic de dorit. Aceasta năzuinţă este sădită de Însuşi Dumnezeu în firea
omului, la creare, şi de aceea se numeşte dragoste firească. Omul tinde,
astfel, din fire spre Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul său. Omul Îl
socoteşte pe Dumnezeu, bunul său cel mai mare, averea cea mai de preţ. Prin
păcatul strămoşesc, firea omului a fost slăbita în puterile ei, astfel numai cu
dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa - căci
spune Mântuitorul: ...fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). De aceea,
pentru mântuirea sa, creştinul are neapărată nevoie de dragoste, care să
lucreze cu putere de sus, adică de dragostea supra-firească, de dragostea
creştină sau de dragostea ca virtute teologică.
Există o năzuinţă firească a creştinului, a monahului care decurge din
faptul că ,,mintea, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune
şi dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni,
milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine toate
însuşirile dumnezeieşti”5. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că nu există
dragoste în afara faptelor bune. Nu iubeşti cu adevărat când eşti indolent în
privinţa rugăciunii. Rugăciunea înseamnă primenirea duhovnicească a
sufletului pentru a-L primi pe Hristos. Când spunem primenire
duhovnicească înţelegem: ,,purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să

4
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti,2003, p .
42.
5
Sfântul Maxim Mărturisitorul apud Lars Thunberg, op.cit., p. 73.

3
urmeze şi să împlinească, în mod, integral, învăţătura Bisericii 6” lăsată nouă
moştenire de Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli.
Sfinţii Părinţi văd chipul lui Dumnezeu manifestându-se în toate
funcţiunile şi mişcările sufletului omenesc care se împărtăşesc de chipul lui
Dumnezeu. Această împărtăşire, dorită de toţi monahii, ţine de aspiraţia
firească după comuniune cu El. Dorinţa de a fi parte din Dumnezeu prin
înfierea harului, de comuniune este şi dintr-un anumit punct de vedere
reparatorie faţă de încălcarea poruncii de către Adam în Rai. Adam era omul
care avea comuniunea cea mai dorită. Adam este primul om care a cunoscut
ce însemnă sfinţenia şi sfinţirea omului de către Dumnezeu. Adam a căzut în
păcat, întunecând însă toate darurile primordiale. Omul pare că este de
atunci într-o continuă luptă în a repara ceva, în a regăsi starea de negrăit a
omului în Eden. Primul om era chemat, să adune în fiinţa lui, toată fiinţa
creată; ,,trebuia în acelaşi timp să atingă unirea desăvârşită cu Dumnezeu şi
astfel să confere întregii creaţii starea îndumnezeită. Trebuia, mai întâi, să
desfiinţeze în propria lui natură împărţirea în două sexe, printr-o viaţă fără
de patimă dusă după modelul arhetipului dumnezeiesc. Apoi, trebuia să
reunească raiul cu restul pământului, adică purtând totdeauna în el însuşi
raiul, într-o comuniune statornică cu Dumnezeu, trebuia să transforme tot
pământul în rai”7

6
Stelian Gomboş, Primenirea duhovnicească a tinerilor în Hristos, prin Biserică, în ,,Porunca Iubirii” nr.
2/2008, Făgăraş.
7
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere Pr. Vasile Răducă, Editura Bonifaciu,
1998, p. 124.