Iubirea conduce omul pe drumul comuniunii.

Creştinismul este
caracterizat prin comuniune. Iar comuniunea nu se poate face decât în
numele dragostei. La Întrupare, Iisus Hristos a adus cu Sine chipul acestei
comuniuni şi l-a întipărit în însăşi natura umană, pe care o scoate din
individualism, şi îi dă posibilitatea de realizare în comuniune. Întruparea lui
Hristos indică modul de a înfiripa şi întări comuniunea. Comunitatea creştină
este comuniune mai ales prin puntea care se realizează între suflete. Modelul
comuniunii este cel al Sfintei Treimi. Iar la baza comuniunii aşa cum o
găsim în sânul Sfintei Treimi este iubirea.
Această unitate nu nimiceşte identitatea personală a celor ce se iubesc;
ea nu e dizolvare a unuia în celalalt, ci desăvârşire reciprocă. Dacă iubirea e
unitate, ea e şi dualitate, adică presupune existenţa a mai mult de o persoană.
Ea este unitate în dualitate. Persoanele unite în iubire se afirmă una pe alta
ca atare şi se desăvârşesc reciproc. Această contopire sau reciprocitate este
posibilă şi pentru că toţi oamenii sunt părtaşi aceleiaşi naturi şi aceleiaşi
minţi care se mişcă după principiu acestei naturi. Despre aceasta spune
Sfântul Maxim: ,,ea nu poate fi despărţită nici de Dumnezeu – către care se
orientează natura umană pentru a afla acolo repaosul ipostatic – nici de alţi
oameni, cu care împărtăşeşte această chemare şi orientare”.1
Între Dumnezeu şi om, există ceva comun, care face posibilă
apropierea de Dumnezeu după planul divin. Omul este chip al lui
Dumnezeu, poartă în el chipul lui Dumnezeu. Ca atare, el e o fiinţă
spirituală, orientată în chip ontologic spre Dumnezeu. Ca şi în iubirea dintre
oameni, este nevoie şi aici de reciprocitate, adică de coborârea lui
Dumnezeu la om în iubire şi de înălţarea acestuia la Dumnezeu tot în iubire.
Tocmai pentru asta a venit Fiul lui Dumnezeu în chip de om, ca să
1
Apud Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, ed.cit., p. 254.
restabilească relaţia de iubire dintre om şi Dumnezeu, tulburată de păcat.
Abia prin Iisus Hristos ,,natura umană e activată în autenticitatea şi
deplinătatea ei, natura umană aduce şi în Hristos voinţa ei naturală”2.
Trebuie să precizăm că Dumnezeu este Cel ce ne-a iubit întâi. Iubirea
noastră către El este iubire-răspuns, e răspunsul spiritului uman la iubirea ce
ne-a arătat-o şi ne-o arată Dumnezeu. Dacă la iubirea lui Dumnezeu
răspundem cu iubire, între noi şi Dumnezeu se realizează o aşa unitate încât
putem deveni ,,un duh” cu Iisus Hristos, după har, aşa că rămânem în El şi
El în noi, viem în El şi El în noi. Ne facem sălaş al Sfintei Treimi
participând la viaţa ei prin har nu după fiinţă. Îndemnul biblic este clar: Iată,
stau la uşă şi bat - zice Mântuitorul. De va auzi cineva glasul Meu şi va
deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3,
20). Iar ,,cina” aceasta înseamnă unire, fiindcă se spune: Petrece întru Mine
şi Eu în el (Ioan 6, 56). Căci Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire
rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el (1 Ioan 6, 16).
Unirea ce se realizează între Dumnezeu şi om nu este identificare
panteistă, nu este contopire, dizolvare a omului în Dumnezeu, unire fiinţială.
Dumnezeu nu se îmbogăţeşte, nici nu se desăvârşeşte prin iubirea de om. De
remarcat că prin această iubire se desăvârşeşte scopul creaţiei. Iubindu-l pe
Dumnezeu, omul îmbrăţişează cu dragoste întreaga creatură. Este evident că
dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti şi ceea ce iubeşte Dumnezeu. Iar în
calitatea Sa de proniator, Dumnezeu are grijă de toată făptura. Prin urmare,
iubirea omului faţă de creaţie are şi un rol proniator, păstrător al valorilor cu
care Creatorul a înzestrat cele zidite de El.

2
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p .
42.

2
 IV.2. Iubirea este mai presus de ştiinţă. Iubirea este cea care animă
cele mai importante fapte din viaţa noastră. De exemplu, în numele iubirii se
încheie căsătorii între femeie şi bărbat sau se procrează. Iubirea este cu atât
mai mare cu cât ea este cea care ne propulsează şi spre fericirea veşnică. A-L
iubi pe Dumnezeu înseamnă a dori să fii cu El permanent, iar această dorinţă
de a permanentiza relaţia cu Dumnezeu poate fi un garant al mântuirii
noastre. Cum bine remarca distinsul apologet ortodox, Dan Puric: ,,sunt
oameni care după viaţa asta pun punct, şi alţii care pun virgulă. Creştinul
pune virgulă...”3. Iubirea este aşadar ceva care transcende.
Omul este totodată microcosmos, ,,prin poziţia sa mediatoare îl va
tenta întotdeauna să se rupă de Dumnezeu, aşa cum a fost tentat şi Adam
odată, acest lucru nu-l va priva de misiunea ordonatoare şi unificatoare în
cadrul Universului, în relaţie cu care îşi poate dezvolta asemănarea cu Sfânta
Treime”4. Omul având aceste capacităţi de a fi microcosmos, prin harul
asemănării cu Sfânta Treime, face pasul prin iubire spre macrocosmos. Să nu
uităm însă că în ordinea cosmică a tuturor celor ce se întâmplă ,,se reflectă
deplina Înţelepciune a lui Dumnezeu”5. Deci nu putem iubi şi stăpâni dacă
Însuşi Dumnezeu nu ne primeşte iubirea şi dorinţa de a stăpâni.
Iubirea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic
de dorit. Această năzuinţă este sădită de Însuşi Dumnezeu în firea omului, la
creare, şi de aceea se numeşte dragoste firească. Omul tinde, astfel, din fire
spre Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul său. Omul Îl socoteşte pe
Dumnezeu, bunul său cel mai mare, averea cea mai de preţ. Prin păcatul
strămoşesc, firea omului a fost slăbita în puterile ei, astfel numai cu
dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa - căci
3
Dan Puric, Cine suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008, p. 28.
4
Sf. Maxim Mărturisitorul apud Lars Thunberg, op. cit., p. 158.
5
Ibidem, p. 154.

3
spune Mântuitorul: ,,..fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). De aceea,
pentru mântuirea sa, creştinul are neapărată nevoie de dragoste care sa
lucreze cu putere de sus, adică de dragostea supra-firească, de dragostea
creştină sau de dragostea ca virtute teologică.
Această năzuinţă a noastră decurge din faptul că ,,mintea, unindu-se
cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face
înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung
răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine toate însuşirile dumnezeieşti”6.
Prin acestea Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că nu există dragoste în
afara faptelor bune. Nu iubeşti cu adevărat când eşti indolent în privinţa
rugăciunii. Rugăciunea înseamnă primenirea duhovnicească a sufletului
pentru a-L primi pe Hristos. Când spunem primenire duhovnicească
înţelegem: ,,purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să urmeze şi să
împlinească, în mod, integral, învăţătura Bisericii7” lăsată nouă moştenire de
Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli.
Mai deosebim din cele spuse de Sfântul Maxim că mintea se schimbă,
se face mai înţeleaptă, milostivă şi îndelung-răbdătoare numai în contact cu
această dragoste. Sfântul Nicodim Aghioritul afirma că ,,aşa cum simţurile
au tras mintea la dulceţile simţurilor, tot astfel mintea se sârguieşte a ridica
simţurile la dulceţile cele gândite”8. Omul are astfel o pornire naturală spre
iubire, spre o permanentă înţelepţire, fiindcă mintea se ,,străduieşte să facă
trupul duh9”.
Iubirea nu este numai ceva către care tindem prin firea noastră, ea este
şi cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul şi sufletul tuturor
6
Idem, op. cit. , p. 73.
7
Stelian Gomboş, Primenirea duhovnicească a tinerilor în Hristos, prin Biserică, în ,,Porunca Iubirii” nr.
2/2008, Făgăraş.
8
Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 114.
9
Ibidem, p. 115.

4
virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc
binefăcător în viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de
dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atât de minunat
Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit “imn al dragostei creştine”, pe
care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni: De aş grăi
în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am
aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi
toate tainele le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă
încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi
toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am,
nimic nu-mi foloseşte… Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea,
dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Corinteni 13, 1-3,
13).
Deci dragostea este mai presus de toată ştiinţa şi cunoştinţa, este mai
mare chiar decât celelalte două virtuţi teologice: credinţa şi nădejdea. Fără
puterea dragostei, credinţa slăbeşte, căci credinţa ,,este lucrătoare prin
dragoste” (Galateni 5, 6), iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu.

IV.3. Iubirea ca realitate ontologică pentru om. Iubirea ca atracţie a

sufletului trebuie să fie împlinită prin reciprocitate. Iubirea cere unire
integrală a două eu-uri10. Când iubirea este binecuvântată de Dumnezeu şi
devine de pildă împlinire printr-o Sfântă Taină, cum ar fi cea a căsătoriei,
avem o dragoste în trei. Omul, când revelează chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, ,,reflectă de fapt Sfânta Treime”11. Mintea umană şi duhul,

10
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Teologia Morală Ortodoxă, vol 1, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p.
37.
11
Sfântul Maxim Mărturisitorul apud Lars Thunberg, op. cit., p. 150.

5
trebuie ,,să se potrivească cu arhetipul lor: Mintea absolută, Logosul şi
Duhul Sfânt”12.
În om se petrec prefaceri mari odată ce doreşte şi vrea să iubească
întru Dumnezeu. Vorbim ,,de transformări care au loc la nivelul psihicului,
mai ales la nivelul afectiv, al poftei”13. Prin dragoste se poate ajunge la
recuperarea unei valori umane care are sămânţa întregului existenţial în ea.
Iubirea presupune unitatea dintre persoane, prin actualizarea acestei
unităţi şi spre desăvârşirea ei. Sfântul Maxim spune că trebuie să ne
îndreptăm spre o dragoste desăvârşită, spre o conştiinţă adâncă a providenţei
dumnezeieşti. Pentru aceasta este necesară ,,o îndelungă răbdare a
întâmplărilor supărătoare”14, fiindcă fără acest dat te depărtezi de dragostea
fraţilor duhovniceşti.
Într-un cuvânt al său Sfântul Ignatie Briancianinov spunea: ,, Dar dacă
socoţi că Îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta trăieşte un simţământ de
neplăcere fie şi faţă de un singur om, să ştii ca te afli într-o veşnică amăgire
de sine. Dacă zice cineva, după cum său îl urăşte, mincinos este… Această
poruncă avem de la El, că cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele
său” ( 1 Ioan 4, 20-21 ).
Desăvârşirea creştină stă în desăvârşita iubire de aproapele.
Desăvârşita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, întru care nu
este sfârşit al sporirii. Creşterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârşită,
pentru că Dumnezeu este iubirea (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este
temelia întregii iubiri. Şi spune acelaşi Ignatie: ,,Iubite frate ! Caută să

12
Ibidem, p. 151.
13
Lect. Dr. Ionel Ungureanu, Morala Ortodoxă- O morală a existenţei nu a legilor, în ,,Studii Teologice”,
nr 1/2005
14
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste în Filocalia, vol. II, Humanitas, Bucureşti, 2004,
p. 100.

6
sporeşti în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în
iubirea de Dumnezeu, pe porţile învierii, pe porţile Împărăţiei Cerurilor”15.
Atracţia dintre persoane nu se bazează pe interes sau plăcere, ci pe
valoarea ce o intuim prin persoana respectivă. Am arătat şi ceva mai
devreme, iubirea cere unire integrala a celor două eu-ri. Ea e reciprocă
dăruire de sine, ieşire din sine şi revărsare unul în altul. Dar această unitate
fiinţială, realizată în iubire, nu nimiceşte identitatea personală a celor ce se
iubesc. Iubirea nu e dizolvare a unuia în celălalt, ci desăvârşire reciprocă.
Dacă afirmăm că iubirea e unitate, atunci ea implică şi ideea de dualitate.
Cum spunea Nae Ionescu, este ,,imperios necesar să admitem bipolaritatea
procesului de iubire fiindcă monopolaritatea duce la nihilism”16. Persoanele
unite în iubire se afirmă una pe alta, se desăvârşesc reciproc.
Putem defini iubirea ca ,,intenţionalitate spre comuniune, inerentă
persoanelor omeneşti”17. Ea este totodată unitate în dualitate şi dualitate în
unitate. Concepţia creştină despre om este în ultimă instanţă şi doctrina pe
care se sprijină învăţătura despre drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.
Dat fiind faptul ca învăţătura creştină este cea care postulează că omul
este fiu al lui Dumnezeu, că el este ,,chip” şi poate ajunge la ,,asemănarea”
cu Dumnezeu, că el (omul) nu este o emanaţie (ca în doctrina platonică), că
nu este un Atman rătăcit de Brahman (ca în doctrina hindusă), că este dator
în primul rând cu ,,islam” (supunere – ca în mahomedanism), mai întâi de

15
Ignatie Briancianinov, Despre iubirea de aproapele, sursa: http://logos.md/2008/09/17/despre-iubirea-
de-aproapele/
16
Nae Ionescu, Iubirea, act de cunoaştere, în ,,Studii Teologice”, nr. 3, mai – iunie, 1990, p. 103
17
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin., op. cit, p. 38.

7
toate ,,este dator să-L cunoască pe Dumnezeu, să voiască a fi în comuniune
cu El şi să-l iubească”. 18
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ,,gravitează în jurul
ideii de dragoste cu care suntem datori faţă de Creatorul, de Dumnezeu, dar
şi în jurul statutului ontologic al omului. Iubirea este o realitate
ontologică”19.

18
Mihail Brânzea, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului după învăţătura creştin ortodoxă, în
,,Studii Teologice”, nr. 1-3, ianuarie-aprilie 1994, pag. 113.
19
Ontologia este ramură a filozofiei având drept obiect existenţa ca atare, trăsăturile şi principiile comune
oricărei existenţe.