e.

Deşi în perioada comunistă (1944-1989) au murit în închisorile din România mulţi

preoţi, călugări şi credincioşi ortodocşi, Biserica n-a canonizat până acum pe nici unul
dintre ei, ceea ce este, evident, o mare lipsă. Deşi n-a fost suprimată, ca Biserica
Greco-Catolică în 1948, totuşi Biserica Ortodoxă Română a trebuit să plătească scump
supravieţuirea ei: prin reducerea drastică a episcopiilor, deşi cele existente în 1948 erau
deja extrem de puţine, raportat la numărul credincioşilor; prin retragerea forţată a 20 de
ierarhi; prin închiderea sau chiar distrugerea unor biserici, mai ales mânăstiri; prin
reducerea drastică a şcolilor de teologie (seminarii şi facultăţi); prin scoaterea religiei
din şcoală şi din instituţiile publice; prin încarcerarea a aproape 2000 de preoţi; prin
expulzarea prin decretul 410 din 1959 a peste 5000 monahi şi monahii. Mari teologi, ca
Părintele Dumitru Săniloae şi actualul arhiepiscop Bartolomeu Anania al Clujului, au
cunoscut ani grei de închisoare. Rectorii Academiilor teologice din Cluj şi Arad, Liviu
Galaction Munteanu şi Ilarion Felea au murit în 1961 în închisoare. Cazul Părintelui
Prof. Gheorghe Calciu, închis în mai multe rânduri, până târziu în anii 80, este
arhicunoscut. Ţelul Partidului Comunist, urmărit cu consecvenţă în Şcolile publice şi în
mass-media, era edificarea omului nou, eliberat de orice concepţie şi credinţă
religioase, considerate retrograde.
Vocaţia de martir. Pentru o identitate deschisă
Martirii pomeniţi mai sus au murit pentru fidelitatea lor faţă de Hristos, aşa precum
Biserica Ortodoxă îl propovăduieşte. Ei au fost şi vor rămâne pentru totdeauna exemple
supreme pentru confraţii lor de credinţă a căror vocaţie de creştini este tocmai martiriul.
Căci fiecare creştin este chemat să-L mărturisească pe Hristos până la jertfa supremă a
vieţii sale. Comunitatea vechi-testamentară şi, pe urmele ei, comunitatea creştină este o
comunitate de martori-martiri care îl mărturisesc pe singurul Dumnezeu adevărat,
revelat în Iisus Hristos, Fiul Său ca Treime de Persoane. Hristos este primul Martor şi
Martir, exemplu suprem de mărturie, pecetluită cu martiriul. În moartea lui Hristos, ca şi
în moartea prin martiriu pentru Hristos, se manifestă suprema iubire faţă de Dumnezeu
şi faţă de oameni ca şi suprema libertate faţă de viaţa însăşi, care este darul lui
Dumnezeu. De aceea, mărturia şi martiriul creştin n-au nimic comun cu
fundamentalismul sau fanatismul religios, care înseamnă tocmai negarea libertăţii,
transformarea religiei în ideologie şi intoleranţă faţă de cei ce cred altfel sau nu cred
deloc. Şi totuşi, fiecare confesiune şi fiecare religie cunoaşte şi medii fundamentaliste
sau chiar fanatice. Este adevărat că alunecarea din credinţă spre ideologie şi
instrumentalizarea ei este o ispită generală. Ea este prezentă la toţi cei care n-au ajuns
la „crucificarea” raţiunii faţă de modul natural de gândire şi ridicarea ei pe planul
supranatural al credinţei. Dacă raţiunea nu este transfigurată de credinţă şi de
dragostea, care izvorăşte din credinţă, ea va subordona credinţa modului ei „căzut” de
gândire. Credinţa devine atunci ideologie.

Dezbinarea Bisericii – ca să rămânem în interiorul creştinismului – şi apariţia diferitelor

confesiuni şi secte este, evident, rezultatul acestei ispite. În decursul istoriei, creştinii s-
au bătut pe adevăruri de credinţă, devenite pentru ei adevăraţi idoli. Dacă dogmele
creştine, aceste adevăruri revelate, definite de Biserică prin Sinoadele ecumenice, nu
sunt înţelese în duhul Părinţilor care le-au definit, ori sunt golite de viaţă, adică de
dragoste, ele pot fi uşor instrumentalizate şi folosite ca arme împotriva celor care cred
altfel. Ele nu mai servesc atunci scopului lor, adică libertăţii persoanei şi unirii ei cu
Dumnezeu. Prevăzând acest pericol, Biserica din primul mileniu s-a ferit, pe de o parte,
să înmulţească dogmele, ştiind că mintea „căzută” le poate foarte uşor răstălmăci, iar
pe de altă parte a preluat imediat formulările dogmatice în cultul ei. Astfel dogma –
adevăr la prima vedere abstract – a devenit viaţă, inspirând nenumărate rugăciuni şi
imne bisericeşti. Prin aceasta, cultul însuşi al Bisericii a primit o profunzime deosebită,
capabilă să hrănească mintea şi inima credinciosului celui mai exigent în tinderea sa
spre unirea cu Dumnezeu. Scoasă din contextul ei liturgic, golită deci de viaţă şi de
dragoste, dogma devine idol. „Litera ucide, dar duhul face viu” (2 Co 3, 6).
Ce legătură au aceste consideraţii cu subiectul nostru? Foarte strânsă! Căci
confesiunile creştine se prezintă ca adevărate fortăreţe cu structuri foarte bine definite,
iar slujitorii lor ca apărători vajnici ai acestora. Există o rigiditate confesională tot mai
accentuată, de frica pierderii identităţii proprii. Chiar şi cei care vorbesc despre o
„diversitate împăcată” o fac tot de frica pierderii identităţii. În cele din urmă, fiecare este
prizonierul propriului său sistem teologic, propriei sale tradiţii, care-i asigură conştiinţa
de a se afla în adevăr şi de a-şi fi suficient. Tocmai de aceea, ecumenismul nu poate
avansa la nivel pur teologic. Teologicul trebuie să se desăvârşească permanent în
spiritual. Altfel el creează idoli, iar împotriva idolilor nu se poate lupta decât prin
asumarea martiriului. Este vorba, în primul rând de „crucificarea” raţiunii sau
transfigurarea modului ei de gândire, dintr-o gândire naturală, firească, într-o gândire
duhovnicească. În acest sens, Sfânta Scriptură face distincţie netă între „omul
firesc” şi „omul duhovnicesc” (1 Co 2, 14-15), între „omul cel vechi” şi „omul cel nou” (Ef
4, 22-24). Omul duhovnicesc, deşi are o identitate precisă, nu face din ea un idol, nu
este prizonierul propriei sale identităţi. Identitatea sa este una deschisă, care se
îmbogăţeşte permanent prin dialogul şi comuniunea cu semenii săi. Înainte de toate,
omul duhovnicesc ştie să respecte şi să aprecieze identitatea semenilor, aşa precum
Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia. De aceea, prozelitismul ca şi refuzul dialogului
sunt păcate împotriva Duhului Sfânt, Duhul libertăţii şi al comuniunii.
Dacă la nivelul minţii, omul duhovnicesc, prin crucificarea neîncetată a raţiunii, ajunge
să aibă „gândul lui Hristos” (cf. 1 Co 2, 16), la nivelul inimii el îşi asumă, ca şi Hristos,
vina şi durerea pentru păcatul întregii umanităţi, care conduce la o tot mai mare
fărâmiţare şi învrăjbire a ei. Căci lucrarea prin excelenţă a diavolului, autorul păcatului,
este dezbinarea (diabolos – cel care dezbină, cel care învrăjbeşte). Prin crucificarea
minţii şi asumarea durerii pentru păcatul lumii, omul duhovnicesc este un martir de
fiecare zi. El biruie neîncetat în el însuşi păcatul şi dezbinarea, ajungând la unirea minţii
şi a inimii, adică la unitatea omului lăuntric, care recapitulează în el întreaga
umanitate. „Noi cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare mădulare unii altora” (Rm
12, 5). Desigur, orice unitate este în cele din urmă un dar al lui Dumnezeu. Însă darul
trebuie primit prin rugăciune şi post ca şi prin răbdarea necazurilor. Demonii dezbinării
nu ies cu nimic altceva decât „cu rugăciune şi cu post” (cf. Mc 9, 29). Rugăciunea,
însoţită de o disciplină riguroasă a simţurilor prin asceză, este singura capabilă să
oprească mintea din împrăştierea ei şi s-o reîntoarcă în inimă, locul ei de origine. Căci
mintea fiind o energie a inimii, nu-şi găseşte odihna decât unită cu inima. Atunci omul
se pacifică în el însuşi şi pacifică atmosfera din jurul lui. Cuvântul lui ieşind din inimă va
primi o încărcătură ontologică şi va fi „cuvânt cu putere multă”. Câtă diferenţă între
cuvântul Mântuitorului şi cuvântul fariseilor şi cărturarilor! Fără rugăciune şi fără asceză,
ceea ce înseamnă, în fond, asumarea martiriului, a morţii faţă de omul cel vechi, viaţa şi
cuvântul nostru vor fi „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (1 Co 13, 1) Dar dacă
rugăciunea singură poate pacifica, te întrebi cum tocmai ea este atât de puţin prezentă
în întâlnirile ecumenice? Unii au încercat chiar s-o excludă cu totul, invocând canoane
din secolul al IV-lea, care interzic rugăciunea împreună cu ereticii. Or, ereticii, în sensul
acestor canoane, erau cei care negau Treimea şi Dumnezeirea Fiului. Ceea ce nu mai
este cazul astăzi când toţi creştinii angajaţi în Mişcarea ecumenică mărturisesc atât
Treimea, cât şi pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.
Împreună cu rugăciunea şi postul, răbdarea necazurilor şi suferinţelor vieţii face parte
din mărturia creştină de fiecare zi. La Părinţii Bisericii, din trecut şi de astăzi, găsim o
adevărată Teologie a suferinţei pe care n-o putem dezvolta aici. Să spunem doar atât
că suferinţa, fie că este consecinţa directă a păcatelor, fie că este trimisă de Dumnezeu
cu scop pedagogic, are un rol purificator, dacă este asumată ca atare şi purtată cu
încredere şi nădejde. Poate că nimic altceva nu-l apropie pe om de Dumnezeu ca
suferinţa şi răbdarea necazurilor şi ispitelor vieţii. Dumnezeu îi curăţă pe cei aleşi ai săi
ca aurul în topitoare. Astfel suferinţa ne adânceşte în existenţă, dă calitate rugăciuni, ne
liberează de noi înşine („lepădarea de sine”) şi ne uneşte cu Dumnezeu şi cu semenii.
Credinciosul care-şi poartă cu răbdare crucea suferinţei va ajunge să aibă o „inimă
compătimitoare” (Sfântul Isaac Sirul), adică o inimă care cuprinde în dragostea ei
întreagă umanitate, întreaga creaţie. Sunt nenumărate exemplele de credincioşi din
închisorile comuniste care fraternizând în suferinţă şi rugăciune au ajuns să înţeleagă
că esenţialul vieţii este Hristos, Care nu este prizonierul nici unei confesiuni.
Îngăduiţi-mi să închei aceste gânduri cu un citat din Sfânta Scriptură: „Drept aceea,
având împrejurul nostru atâta nor de martori, să lepădăm orice povară şi păcatul care
lesne ne împresoară şi să alergăm cu sârguinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii
aţintiţi la Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, care pentru bucuria pusă înainte-I, a
suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui
Dumnezeu” (Evr 12, 1-2).
Sunt convins că nu există altă cale care să-i apropie şi să-i unească pe creştini decât
calea rugăciunii şi a martiriului care ne converteşte neîncetat la Hristos.

Viena, 21 octombrie 2004

 Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii
1643-1656[1]. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și
editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648).
A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale
sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se
face pe data de 24 aprilie.[2]
VIATA: Simion Ștefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaște anul exact al nașterii sale.
A studiat la o școală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea
perioadă). A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia.
În 1643 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului
și a toată țara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din
scaun și întemnițat pentru apărarea ortodoxiei în fața calvinilor.
În acele timpuri Biserica Ortodoxă din Transilvania era prigonită, românii fiind excluși din
viața politică a principatului. Fiind prigoniți atât din motive etnice, cât și confesionale, românii erau
supuși unui prozelitism calvin din ce în ce mai accentuat. Marele merit al mitropolitului Simion Ștefan
este extraordinara sa lucrare misionară, de înfruntare a calvinizării forțate a românilor din
Transilvania. Printre altele, el accepta în cult numai limba română.
Când a devenit mitropolit, Simion Ștefan a primit jurisdicția asupra numai trei protopopiate,
din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra
niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui
Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan.[3]
Prin presiuni politice calvinii au încercat să-i impună noului mitropolit un număr de 15 obligații
calvine, dintre care cele mai importante erau: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură,
învățământul teologic sa fie făcut după catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă doar la pâine
și vin, cultul icoanelor să fie înlăturat. În aceste condiții vitrege, mitropolitul Simion Ștefan a reușit,
din mila lui Dumnezeu, să păstreze neîntinată dreapta credință ortodoxă, precum și cultura
româneasca națională.
În anul 1648 Simion Ștefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în limba română a Noului
Testament, iar în 1651 Psaltirea.
Pe lângă valoarea culturală și națională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de
preț este reușita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credință. Promovând cultura națională,
mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învățăturii creștine, moștenită de
la înaintașul sau, Sf. ierarh martir Ilie Iorest.
Simion Ștefan a murit în anul 1656.
În 1648, cu sprijinul direct al mitropolitului Simion Ștefan, se tipărește la Alba Iulia
(sau Bălgrad, cum i se spunea pe atunci, adică „Orașul alb”) traducerea în limba română a Noului
Testament. Aceasta a fost prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, fiind
anterioară Bibliei lui Șerban Cantacuzino, aceasta din urmă conținând în plus și prima traducere în
limba română a Vechiului Testament.
Iată ce scria Simion Ștefan în Predoslovie (prefață):
„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate
țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”.
Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi.
Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită și în Pravila de la
Govora - 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci:
„Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână
păcătoasă, din țărână făcută”.
Tot în vremea sa, a mai fost tipărită în românește o lucrare de seamă a vieții bisericești: „Psaltirea”,
în 1651.
Deși singurul text semnat explicit de către Simion Ștefan este „Predoslovie cătră Maria sa Craiul
Ardealului” (Gheorghe Rákóczi al II-lea), tot lui îi sunt atribuite și „Cuvintele cătră cititor”
(introducerile), de la cele doua opere citate mai sus.
„Noul Testament de la Bălgrad” conține, pe lângă prefața mitropolitului Simion Ștefan, și alte câteva
părți originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum și la unele capitole
din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat și un „Lexicon”, care oferă
sinonime și explicații pentru unele neologisme și regionalisme. Acțiunea curajoasă de traducere din
limbile greacă, latină și slavonă, în limba română, a Noului Testament și apoi tipărirea lui, a scos în
evidență dimensiunea teologică a ierarhului transilvănean. Astfel, această renumită scriere, „Noul
Testament de la Bălgrad”, face din Simion Ștefan o mare personalitate a istoriei culturii românești și
bisericești.

Proslăvirea ca sfânt
Sfântul Ierarh Simion Ștefan a fost proslăvit ca sfânt la 21 iulie 2011 de către Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române. Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011, în
„Catedrala Reîntregirii” din Alba Iulia.
Prăznuirea lui se face pe 24 aprilie, data morții sale.
 Episcopia Tomisului a fost prima episcopie înființată pe teritoriul de astăzi al țării noastre.
Consultând tomuri despre începuturile creștinismului, aflăm că Sfântul Apostol Filip l-a însoțit
pe Sfântul Apostol Andrei Minor, Dobrogea de astăzi, pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu
oamenilor de aici. Cel mai vechi izvor care îi menționează este Calendarul gotic. Potrivit istoricului H.
Achelis, Calendarul gotic a fost alcătuit în Tracia, unde împăratul Teodosie I (379-395) le-a acordat
azil goților refugiați din nordul Dunării, din calea hunilor, în anul 380. În acest Calendar au fost
introduse sărbători specifice goților arieni, dar și sărbători ale creștinilor. Calendarul gotic a înscris
printre zilele de sărbătoare specifice creștinilor din această zonă pe Sfântul Apostol Andrei și pe
Sfântul Apostol Filip, ca propovăduitori ai Evangheliei în Scythia Minor, Dobrogea de astăzi. Faptele
celor doi misionari se regăsesc și în alte documente mai târzii, precum Scrierea apocrifă a lui
Abdias și Martirologiul lui Adon, ultimul alcătuit între anii 855-860. Nu se știe cu exactitate câți
episcopi au fost rânduiți în Scythia de către Sfinții Apostoli, dar, la un anumit moment al istoriei,
conducerea ierarhică a provinciei s-a unificat, istoricul Sozomen (sec. VI) amintind că Scythia Minor
în întregime a intrat sub oblăduirea unui singur episcop care își avea reședința în metropola
provinciei, Tomis. Se presupune că Episcopia Tomisului a fost înființată în secolul III. Primul ierarh
dobrogean cunoscut după nume este episcopul Evanghelicus (în jurul anului 303). Tot istoricul
Sozomen relatează întâlnirea din anul 369 dintre episcopul tomitan Bretanion și împăratul Valens
– el amintește “un vechi obicei, care se păstrează și acum, ca un singur episcop să păstorească
Bisericile întregului neam”.

Mitropolia Tomisului[modificare | modificare sursă]

Din cercetările recente, s-a ajuns la concluzia ca participarea Episcopului Gheronție la Sinodul II
Ecumenic, in 381, a dus la înființarea Mitropoliei Scythiai, cu reședinta la Tomis. Întrucat există
tradiția ca in provincia romană Scythia sa existe un singur ierarh, pentru a putea infiinta aceasta
Mitropolie, imparatul Teodosie cel Mare a trecut sub jurisdictia Tomisului, trei scaune arhieresti din
afara provinciei. Astfel, la sfarsitul secoluilui al IV-lea Mitropolia Scytiei se intinde pe malul Marii
Negre, din Peninsula Crimeea, pana in zona orasului Varna de astazi, regasita in documentele
istorice si denumirea "Eparhia litoralului Marii Negre".
In anul 536 aceasta eparhie a fost reorganizata, reducandu-se semnificativ teritoriul în care se
intindea si ramanand numai arealul aproximativ al Dobrogei de astazi. In acelasi timp au fost
infiintate 14 episcopii sufragane in importantele cetati din provincia romană Scythia. In urma invaziei
slavo-avare, structura administrativă a Metropiliei s-a dezintegrat, scaunul de la Tomis fiind
retrogradat la rangul de Arhiepiscopie Autocefală. După mai multe valuri de migratori care au
destabilizat atât viață socială, cât și cea religioasă de la malul marii, și după o reactivare de scurtă
durata a mitropoliei în secolul al X-lea, teritoriul va trăi 4 secole dub dominație otomană.
Alți episcopi ai Tomisului, notificați în scrierile vremii, au fost: Teotim I (consemnat în anul
392), Timotei, care a participat la Sinodul III Ecumenic (431), semnând ca ortodox actele conciliului,
Ioan (înainte de 448), “unul dintre cei mai buni teologi ai timpului”, care a participat activ la disputele
teologice ale vremii, Alexandru, care a participat la un sinod de la Constantinopol împotriva
monofizismului (deși n-a participat la Sinodul IV Ecumenic din 451, a semnat totuși hotărârile
ortodoxe ale acestuia), Teotim II (458), Paternus (518), ultimul episcop de Tomis cunoscut
fiind Valentinian, care a purtat în 549 corespondență cu papa Romei.
Despre Revelaţia Divină. Scriptura şi Tradiţia. Raportul dintre ele

Începând cu Dogmatica Sf. Ioan Damaschin (care pe nedrept este uitată în ultima vreme), majoritatea tratatelor de

Dogmatică şi Catehisme (culmea, chiar şi al Sf. Petru Movilă) nu conţin o astfel de temă despre Revelaţie. Iar dacă o

conţin, nici pomină de împărţirea romano-catolică destul de târzie în revelaţie naturală şi revelaţie supranaturală –

înseşi noţiunile fiind străine Teologiei Ortodoxe. Am mai observat că doar câteva manuale româneşti din tot spaţiul

ortodox, conţin şi consfinţesc aceste noţiuni.

Din păcate, şi admirabilul Părinte Profesor Dumitru Stăniloae menţine aceeaşi împărţire, chiar dacă ( – şi asta este

partea bună a lucrurilor) îmbogăţeşte schemele scolastice cu mai mult duh ortodox.

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae face un salt mare, dar nu depăşeşte problema. Nici nu avea cum,

dacă ne uităm atent ce surse foloseşte cel mai mult…

Ne-am bucurat însă foarte mult că în primul volum al Dogmaticii lui Nikos Matsoukas, intitulat Introducere în

gnoseologia teologică[13], există un adevărat tratat pe marginea acestei probleme în care se demonstrează clar

netemeinicia unei astfel de împărţiri şi originea ei în polemica catolico-protestantă neterminată nici astăzi.

În cele din urmă, văzând că chiar şi ruşii, care în ultima vreme au cochetat destul de mult cu teologia romano-

catolică, tot nu au o astfel de împărţire, am hotărât ca şi noi să renunţăm la ea. Bineînţeles, lipsa acestor împărţiri nu

suprimă şi conţinutul de idei care de obicei se predă la această temă, numai că el va fi altfel strucurat şi va privit prin

prisma Tradiţiei Ortodoxe. Buni călăuzitori ne vor fi Sf. Ioan Damaschin, dar mai ales Sf. Maxim Mărturisitorul. Însuşi

cuvântul revelaţie îl vom înlocui adesea cu românescul descoperire – descoperire dumnezeiască, iar unde a fost

cazul, vom folosi şi grecescul apokálipsis (dar bineînţeles, în sensul lui originar, şi nu în cel atribuit în prezent ).

Tot la aceste observaţii generale trebuie să menţionăm şi faptul că descoperirea dumnezeiească şi cunoaşterea

omenească fac parte din acelaşi proces de întâlnire şi stabilire a comuniunii noastre cu Dumnezeu, numai că prima

porneşte de la Dumnezeu şi vine spre om, iar a doua reprezintă efortul şi îndreptarea omului spre Dumnezeu.

Deci este vorba de deschiderea persoanelor una spre alta, a iubirii lor. De aceea este absolut normal ca, ceea ce

vom numi noi căi ale descoperirii dumnezeieşti să fie în acelaşi timp şi căi ale cunoaşterii lui Dumnezeu de către om.

Şi una şi alta presupun şi implică un efort şi o curăţie duhovnicească a omului, precum şi răspunsul afirmativ la

chemarea sau, putem spune chiar, provocarea lui Dumnezeu.

Totuşi, din cauza că Revelaţia şi Teognosia (cunoaşterea lui Dumnezeu) sunt capitole destul de vaste, le vom

dezvolta pe rând, în capitole separate. Trebuie însă ca tot timpul să ţinem cont de lăgătura dintre ele.Temeiurile
Revelaţiei Dumnezeu a creat şi susţine lumea din dragoste pentru om. De aceea, Dumnezeu pe care (în fiinţa Sa)

nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1:18), nu rămâne totuşi pe deplin tăinuit şi ascuns, ci se arată şi se descoperă

omului într-un mod deosebit, tainic.

Această descoperire a lui Dumnezeu se mai numeşte revelaţie (αποκαλυψις; revelatio; откровение). Revelaţia

dumnezeiască este deci descoperirea lui Dumnezeu–Iubire şi a lucrării Lui. Această descoperire se face fiinţelor

raţionale, adică oamenilor, capabili şi însetaţi de ea. Primul act de revelaţie sau prima arătare a lui Dumnezeu s-a

realizat prin crearea lumii şi a omului care încă de la început vorbea cu Dumnezeu, iar Dumnezeu i se arăta ca iubire,

lumină şi viaţă.

De aceea, omul fără revelaţie nici nu poate trăi pentru că viaţa, atât cea biologică, dar mai ales cea teologică nu este

posibilă fără Dumnezeu care este „Domnul ce S-a arătat nouă” şi spre care omul este făcut să se îndrepte

(orienteze).

Astfel, în Doxologia Utreniei noi slăvim pe Dumnezeu spunând (la persoana II-a): „Că la Tine este izvorul Vieţii, întru

Lumina Ta vom vedea Lumina;” apoi adăugăm: „Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine”.

Interesantă este legătura între viaţă-lumină-cunoaştere deasupra cărora este mila, harul şi iubirea lui Dumnezeu ce

se revarsă continuu, ca dintr-un izvor asupra omului. Omul trebuie doar să se întoarcă spre Dumnezeu pentru a primi

iubirea Lui.

Omul este o oglindă a lui Dumnezeu. Dumnezeu se oglindeşte, se arată şi se vede în om, iar omul rămâne om, atâta

timp cât rămâne orientat spre Dumnezeu. Chipul din oglindă dispare dacă obiectul sau subiectul oglindit nu mai stă în

faţa oglinzii sau dacă oglinda se murdăreşte şi se întunecă; aşa se întâmplă şi cu omul. Însuşi termenul de om ( αν-

θρωπος) înseamnă „cel orientat spre cer, cel ce se uită în sus”.

Deci omul este creat pentru a primi revelaţia, pentru a vedea şi a vorbi cu Dumnezeu, pentru a primi darul Lui, iar

„toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (Iacov 1:17). Tradiţia

patristică vobeşte despre două căi prin care Dumnezeu ni se descoperă:

I. Ο descoperire a lui Dumnezeu în şi prin creaţie în urma căreia omul, văzând frumuseţea şi armonia creaturilor, Îl

cunoaşte pe Dumnezeu şi-L laudă. Foarte sugestive în acest sens sunt textele de la Ps. 18:1-4; II Macab. 7:28 şi mai

ales Rom. 1:20; şi

II. O descoperire a lui Dumnezeu în istorie, înţelegând prin aceasta toate descoperirile lui Dumnezeu (teofaniile) din

istorie, care au avut loc în multe rânduri şi în multe chipuri… iar mai pe urmă, prin Fiul Său – Iisus Hristos (Cf. Evrei
1:1-2). Aici avem în vedere orice fel de descoperire dumnezeiască: – prin arătarea directă şi inefabilă a Slavei Sale,

aşa cum i s-a întâmplat lui Moise şi altor proroci în Legea Veche, iar în Legea Nouă Sfântului Întâiului Mucenic

Ştefan, Sf. Ap. Pavel şi altor Sfinţi, inclusiv în zilele noastre; – prin împrejurările concrete ale vieţii, care pot fi tot atât

de diferite, câţi oameni sunt pe pământ.

De cele mai multe ori Dumnezeu ni Se arată şi ne cheamă la pocăinţă prin glasul conştiinţei sau când ne

binecuvintează cu boli, necazuri sau lipsuri de tot felul, căci El foloseşte diverse mijloace şi căi pentru a ne arăta cât

de mult ne iubeşte şi ne cheamă să trăim după poruncile Lui spre dobândirea vieţii veşnice. Anume pe această cale

mulţi Îl cunosc şi răspund chemării lui Dumnezeu. Sunt şi oameni care-L urmează pe Dumnezeu, dar nu sunt

suficient de smeriţi. Şi în acest caz Domnul ni se poate descoperi, rânduind pentru noi o anume încercare spre

folosul nostru, dar niciodată peste puterile noastre (Cf. Iov 33:14-30); – prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi

Sfintele Taine. Biserica Ortodoxă distinge aceste căi de revelare a lui Dumnezeu, dar nu le separă, pentru că

descoperirea lui Dumnezeu în creaţie nu poate fi înţeleasă decât în lumina descoperirilor lui Dumnezeu în istorie şi

mai ales în Sfânta Scriptură.

De aceea, putem spune că cele două căi doar împreună ne aduc un mesaj integru despre Dumnezeu, întregindu-se

cumva una pe cealaltă[14] Când spunem că Dumnezeu se descoperă prin creaţie, ne referim bineînţeles la întregul

cosmos, dar şi la omul dotat cu raţiune, conştiinţă şi libertate. Interesant este că omul, din acest punct de vedere,

este şi subiect şi obiect al cunoaşterii, adică omul trebuie să cunoască cele din jur, dar şi pe sine însuşi, ca loc în

care se arată şi lucrează Dumnezeu.

Deci cosmosul şi omul pot fi consideraţi împreună o descoperire dumnezeiască, dar nu de aceeaşi valoare. Părintele

Profesor Dumitru Stăniloae, aprofundând învăţătura Sf. Maxim Mărturisitorul, insistă asupra faptului că omul, numit

de unii microcosmos (adică Univers în miniatură), este mai degrabă un macrocosmos, ca unul ce cuprinde în sine

toată lumea, ca unul ce este scop al lumii. „Fiind făcut din pământ, omul conţine în sine „totul” creat, dar fiind făcut

după toate creaţiile, el se află mai presus de toţi.”[15] Prin aceasta trebuie să înţelegem că nu noi suntem pentru

lume, ci lumea pentru noi, pentru că se luminează şi se spiritualizează (se transfigurează) prin noi.[16] Toate aceste

realităţi însă, nu pot fi cunoscute corect şi deplin prin simpla observaţie a naturii şi a omului. Ele au nevoie de o

confirmare şi o completare, adică de o descoperire continuă a lui Dumnezeu cel Viu. Acest lucru se realizează prin

descoperirile şi manifestările lui Dumnezeu în istorie.

Pentru a înţelege sensul aceastei Revelaţii în istorie, trebuie să ştim că ea cunoaşte trei faze sau etape diferite:

a) Revelaţia primordială – când Dumnezeu s-a descoperit primilor oameni înainte de căderea acestora în păcat. Este

faza când Dumnezeu şi omul „vorbeau faţă către faţă”, iar omului îi erau împărtăşite toate adevărurile necesare

mântuirii. Acestea îi erau făcute accesibile omului treptat, pe măsura creşterii lui duhovniceşti, iar una din tâlcuirile
date mâncării din pom şi motivului căderii omului se referă anume la încercarea omului de a accede prea repede şi

fără Dumnezeu la taine pe care încă nu le putea cuprinde.[17] Mai accentuăm că în această fază omul nu avea

devoie de Sf. Scriptură, căci această necesitate a apărut din cauza păcatului.

Dacă nu ar fi fost păcatul, spune Sf. Ioan Gură de Aur, nu ar fi fost nevoie de Scripturi, ci omul ar fi învăţat toată

teologia numai din descoperirea dumnezeiască din creaţie, din împrejurările concrete ale vieţii şi mai ales prin

lucrarea directă a harului, aşa cum se întâmpla cu Adam în Rai. Odată însă cu intrarea păcatului în lume, omul nu

mai este capabil, fără Scripturi, să-L cunoască pe Dumnezeu.[18]

b) Revelaţia în Vechiul Testament – care s-a manifestat cu precădere poporului evreu, atât prin Scriptura Legii Vechi,

cât şi prin manifestările directe ale lui Dumnezeu, cât şi toate împrejurările istorice prin care El a călăuzit poporul

evreu: fie ele plăcute sau neplăcute. Un anumit grad de Revelaţie poate fi întâlnit şi la popoarele păgâne, dar acesta

nu a depăşit limita unei simple intuiţii a Adevărului.

c) Revelaţia Noului Testament – a Tatălui, prin Fiul în Duhul Sfânt. În această fază, mai ales prin Sf. Scriptură, Sf.

Tradiţie şi Sf. Liturghie, Dumnezeu ni Se descoperă plenar, căci descoperirea dumnezeiască adusă prin Iisus Hristos

este una desăvârşită şi singura mântuitoare. Ei nu-i lipseşte nimic şi chiar dacă va fi trăită mai intens în meta-istorie,

adică în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo Dumnezeu nu ne va descoperi ceva esenţial nou, căci aşa cum spunea şi

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, descoperirea dumnezeiască s-a încheiat în persoana Mântuitorului Iisus

Hristos.

În Iisus Hristos, Dumnezeu S-a arătat şi S-a descoperit până la capăt (Evr. 1:1-2). Dumnezeu nu vine mai aproape

de om decât a făcut-o în Iisus Hristos (Filip. 2:5-11) şi nici noi nu putem înainta la o mai mare împlinire decât în Iisus

Hristos, în care umanitatea a ajuns la vârsta spirituală a deplinătăţii şi a desăvârşirii (Efes. 5:12). Această revelaţie

încheiată, continuă totuşi să lucreze prin Duhul Sfânt în Biserică, iar dialogul viu al Bisericii cu Iisus Hristos se poartă

în principal prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Taine. Prin acestea trei căi, Iisus Hristos continuă să ne

vorbească şi să ni Se descopere.

Mai corect spus, Duhul Sfânt este Cel care continuă activitatea învăţătorească a lui Iisus Hristos, prin cuvântul

Scripturii şi prin Sfintele Taine. Ne vom opri în primul rând la Sfânta Scriptură, fără a o desprinde pentru nici o clipă

de Sfânta Tradiţie şi Tainele Bisericii, dar mai ales de Sfânta Liturghie. Am putea spune că Scriptura este râul prin

care curge harul cunoştinţei de Dumnezeu în inimile noastre şi care ne descoperă viaţa veşnică ce vine câştigată prin

Jertfa lui Iisus Hristos.

Deci cuvântul Sfintei Scripturi are o valoare veşnică, dar nu numai pentru faptul că vorbeşte despre viaţa veşnică, ci

ne dă şi putere să trăim viaţa veşnică încă de acum, prin acest dialog real cu Dumnezeu care este cuvântul Scripturii.
„Adevărat, adevărat vă zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are (timpul prezent) viaţă

veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5,24), iar în alt loc Evanghelia spune că

„cuvântul Lui este duh şi viaţă”(Ioan 6:63; a se vedea şi Ioan 5:39).

Un alt aspect legat de Sfânta Scriptură este acela că ea, deşi are menirea de a stabili o relaţie directă şi personală a

omului cu Dumnezeu (şi invers), nu este un bun individual, ci unul comunitar. Mai mult decât atât, Scriptura nu

conţine un mesaj ce poate fi transmis şi interpretat în mod izolat, ci numai în Biserică, prin alţii (Sf. Irineu de Lyon şi

Tertulian).

Credinţa, ca lucrare a Duhului, vine în cineva prin altul (oarecare),[19] dar numai când acel altul, comunică cuvântul

Scripturii, mărturisindu-l prin credinţă şi prin fapte corespunzătoare. Omul nu se naşte credincios, dar devine

credincios prin auzirea cuvântului Evangheliei de la alţii[20], iar acest cuvânt se transmite mai des şi mai eficient prin

episcopii şi preoţii Bisericii (care sunt umbriţi în mod special de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului) şi care sunt rânduiţi şi

trimişi special pentru aceasta în lume ca să mărturisească şi să transmită fiecărui om şi fiecărei generaţii mesajul

Evangheliei. Este important însă ca cel ce primeşte esenţa credinţei prin auzire de la alţii, să împrospăteze şi să

aprofundeze învăţătura printr-un contact direct şi frecvent cu Sf. Scriptură, atât în comunitatea Bisericii, cât şi în mod

individual, dar nu rupt de Biserică[21].

Fără Sfânta Scriptură, credinţa ar slăbi şi conţinutul ei ar sărăci în timp şi ar deveni nesigur în sânul Bisericii; dar fără

Biserică sau mai concret spus – fără Sfintele Taine şi în primul rând fără Sf. Liturghie, Scriptura nu ar fi actualizată în

eficienţa ei, căci ar lipsi transmiterea Duhului, de la cei ce cred, la cei ce primesc credinţa.[22] Se formează astfel o

legătură între Scriptură, Tradiţie şi Biserică care se prezintă ca trei realităţi distincte dar nedespărţite, între ele

stabilindu-se un raport de perihoreză[23].

Raportul dintre Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie este cel dintre ghindă şi stejar[24], dar un „stejar” crescut în Biserică şi o

„ghindă” culeasă în Biserică. Fără Biserică, Scriptura şi Tradiţia ar fi moarte.

În ce priveşte relaţia dintre Scriptură şi Biserică, găsim la romano-catolici concepţia greşită prin care ei au ridicat

clerul, în persoana papei şi Biserica deasupra Scripturii, făcând ca adevărul veşnic şi inspirat să depindă de

persoana papei care este Tradiţia Bisericii[25] şi persoană absolut infailibilă şi cu autoritate deplină în interpretarea

Scripturii. Protestanţii au alunecat în cealaltă extremă afirmând că Biserica (comunitatea creştină) este total

dependentă de Biblie, iar interpretarea Scripturii este la dispoziţia liberă a fiecăruia. Astfel se desfiinţează realitatea

Sfintei Tradiţii care este înlocuită cu părerea personală a fiecăruia.

În Biserica Ortodoxă însă, între Sfânta Scriptură şi Biserică, există o legătură de „interioritate reciprocă”. Pe de o

parte, există o dependenţă a Scripturii faţă de Biserică, pentru că Biserica are prioritate asupra Scripturii. Mai întâi a

existat Biserica şi apoi în sânul ei s-au scris textele biblice şi a luat naştere Canonul Sfintei Scripturi. Biserica prin
care vorbea Duhului Sfânt, încă de la început s-a văzut nevoită să redea în scris esenţa mesajului ei plenar, şi

aceasta în primul rând cu scopul misionar de a trimite ceva în scris comunităţilor creştine îndepărtate, dar şi datorită

rătăcirilor care deja apăruseră şi care mai puteau apărea în timp.

Prin urmare, din necesităţi misionare dar şi ca o măsură de precauţie şi siguranţă, Sfinţii Apostoli, „iconomii

tainelor[26] lui Dumnezeu” (I Cor. 4:1) au scris ceea ce este mai important sau mai necesar la acea vreme din

învăţătura creştină, ca în felul acesta să ne rămână o mărturie de autenticitate a ceea ce a învăţat Iisus Hristos pe

Apostoli: direct sau ulterior, prin lucrarea Duhului Sfânt.

În acelaşi timp, şi Biserica este dependentă de Sfânta Scriptură căci se adapă din ea ca dintr-un izvor curat şi

totdeauna limpede. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune că „Scriptura a luat naştere în Biserică şi spre folosul

ei…” şi este o fixare în scris a unei părţi a Tradiţiei Apostolice, care este Revelaţia deplină dată Bisericii. Biserica

apare odată cu Tradiţia, iar Scriptura apare în Biserică şi ca un rezumat al Tradiţiei, garantat de Biserică, ea fiind

„stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3:15).

În toate acestea, lucrarea Duhului Sfânt este una esenţială, pentru că El „ne călăuzeşte la tot adevărul” (Ioan 16:13)

şi tot Duhul Sfânt a avut o lucrare specială în redactarea şi fixarea textului Sfintei Scripturi prin insuflare şi asistare

(umbrire) de către Duhul Sfânt a scriitorilor biblici. Această insuflare a celor care au scris textul biblic este redată prin

noţiunea de inspiraţie a Sfintei Scripturi. Inspiraţia este sigură şi valabilă pentru toate cărţile biblice care intră în

Canon (inclusiv cele ale Vechiul Testament ca unul ce era o pregătire a Testamentului Nou: Gal. 3:24; Evr. 10:1). Sf.

Apostol Pavel spune: „Toată Scriptura esteinsuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre

îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru

orice lucru bun” (II Tim. 3:16; Rom.15:4).

Sfânta Biserică învaţă că prin inspiraţie trebuie să înţelegem acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin

care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaşte şi a înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl

fereşte de greşeli în decursul scrierii. Cu toate acestea, nu este vorba de o inspiraţie verbală, în sensul că Duhul

Sfânt ar dicta cuvânt cu cuvânt (cum greşit au înţeles unii), ci numai că aceştia au primit de la Dumnezeu conţinutul

de idei al Revelaţiei, dar nu le-a fost anulată cugetarea, voinţa sau felul şi maniera de redare. Ca dovadă, ca stil

literar şi nu numai, scrierile biblice diferă destul de mult între ele, chiar dacă toate vorbesc despre acelaşi Adevăr.

Inspiraţia divină nu este deci efectul magic al unei lucrări divine, ci rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu.[27]

În ce priveşte cuvântul Sfintei Scripturi, aşa cum am mai spus, el are menirea de a păstra nealterată esenţa

învăţăturii creştine. Fără Scriptură Biserica nu poate trăi, iar fără Biserică, Scriptura nu poate fi interpretată şi

înţeleasă în Adevăr pentru că ea conţine „unele lucruri cu anevoie de înţeles” (II Petru 3:16) şi pe care doar Biserica

din toate locurile şi timpurile le poate interpreta în Adevăr.

Prin urmare, orice interpretare care nu este conformă cu ceea ce zic ceilalţi membri ai Bisericii din alte locuri şi alte

timpuri, este parţială, insuficientă şi nevalabilă ca una ce nu aparţine Tradiţiei, căci „Tradiţia adevărată constă în ceea

ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi” (Vicenţiu de Lerin, sec. IV).

Deci, Scriptura are nevoie de Tradiţie pentru că aceasta este „memoria vie a Bisericii”[28], dar şi Tradiţia are nevoie

de Scriptură nu ca o „literă moartă”, ci ca un izvor sigur, nesupus schimbării în timp. Sfinţii Părinţi din totdeauna au

recunoscut atât Sf. Scriptură cât şi Sf. Tradiţie şi au afirmat că ele au aceeaşi valoare pentru Biserică şi nu pot fi

despărţite una de alta.

Sfânta Tradiţie (Predanie[29]), ca mediu de revelare a lui Dumnezeu în Biserică exprimă în primul rând învăţătura

Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli care nu a fost scrisă de ei înşişi, ci a fost transmisă prin viu grai (Ioan 20:30-31;

Filip. 4:9; II Tes. 2:15 şi 3:6; II Tim. 1:13 şi 2:2; II Ioan 12 şi III Ioan 13-14). Ea mai exprimă lucrarea de dezvoltare şi

transmitere corectă a învăţăturii Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, dar şi viaţa continuă a Bisericii în Duhul Sfânt.

De aceea, în Sfânta Tradiţie putem deosebi două aspecte: unul statornic (static) care se referă la fondul Tradiţiei

apostolice nesupuse schimbării; şi altul dinamic prin care înţelegem dezvoltarea şi concretizarea continuă a

Învăţăturii Bisericii, după nevoile interne şi externe ale ei în diverse epoci istorice, dar profund ancorată şi fidelă

Tradiţiei apostolice scrise şi nescrise.

Aspectul static al Tradiţiei este delimitat în timp, începând în momentul Cinzecimii şi terminându-se cu momentul

morţii ultimului Apostol.

Aspectul dinamic al Tradiţiei nu va avea sfârşit niciodată întrucât Biserica trebuie permanent să răspundă nevoilor ei

misionare şi apologetice care se schimbă în timp şi în spaţiu, dar aceste elaborări ulterioare ale Bisericii sunt valabile

doar dacă sunt acceptate unanim şi nu sunt respinse în decursul timpului de Biserică.[30] Orice element nou trebuie

să fie în deplin acord cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia Bisericii care a fost văzută de unii ca un filtru prin care trece

doar ceea ce este de folos Ei, sub călăuza directă a Duhului Sfânt.

Trebuie să mai menţionăm faptul că Tradiţia Bisericii nu este o noţiune abstractă, fără obiect şi surse, aşa cum

înţeleg unii noţiunea de Tradiţie, reducând-o la nu ştiu ce „tradiţie orală”, ci este reflectată în:

Vechile simboluri de credinţă şi mărturisiri, inclusiv cele ale martirilor;

Hotărârile dogmatice şi canonice ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale;

Scrierile Sfinţilor Părinţi recunoscute unanim de Biserică;

Vestigiile liturgice ale Bisericii: Sfintele Icoane[31], Imnografia ortodoxă şi altele;

Teologia contemporană care este în consens cu învăţătura Bisericii din totdeauna şi de pretutindeni.[32]

În cele ce urmează includem şi teologia contemporană pentru că, aşa cum am mai spus, se Tradiţia Bisericii este

dinamică şi ea nu vrea să propună adevăruri noi de credinţă, ci să contribuie la explicarea şi trăirea adevărului, dat

odată şi pentru totdeauna (Iuda 3).

Prin aspectul dinamic al Tradiţiei înţelegem deci creaţiile de ordin administrativ şi organizatoric ale Bisericii, cât şi

aprofundarea, accentuarea şi precizarea cu timpul a unor învăţături şi practici care au temei în Revelaţie şi sunt

primite în întreaga Biserică şi având valoare de dogme, principii morale, rânduieli liturgice sau canoane.

Pe lângă descoperirea dumnezeiască prin Scriptură şi Tradiţie, trebuie să vorbim şi despre o descoperire

dumnezeiască reală şi vie prin Sfintele Taine, fără de care, nu este posibilă înţelegerea şi trăirea primelor două. Un

rol deosebit îl au cele trei Taine esenţiale: Botezul, Mirungerea şi Euharistia,[33] fără de care nu există mântuire,

pentru că fără ele nu există cunoaştere vie a lui Dumnezeu.

Ar fi o mare greşeală să neglijăm descoperirea lui Dumnezeu faţă de fiecare persoană care se botează, se

pecetluieşte cu harul Sfântul Duh sau se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, unindu-se cu El. Şi ce-i

important: chiar şi în acest context, Sfintele Taine nu sunt nişte întâlniri strict personale cu Dumnezeu, ci întâlniri

comunitare (în comuniune cu ceilalţi), adică cu întreaga Biserică – acolo unde se citeşte, se tâlcuieşte şi să trăieşte

Scriptura şi Tradiţia Bisericii.

Revelaţia este lucrarea descoperirii dumnezeieşti naturale şi supranaturale, iar teologia este primirea, înţelegerea şi

mărturisirea acestei descoperiri. Revelaţia este cerul Sfintei Scripturi pe care se poartă norii de pe Muntele Sinai,

Muntele Tabor şi Muntele Măslinilor, iar teologia este adunarea stropilor de har şi lumină ai acestor nori.

Revelaţia este cerul biblic brăzdat şi luminat de fulgerele descoperirilor dumnezeieşti de pe Sinai, de la Înviere şi de

la poarta Damascului, iar teologia este rugul aprins de aceste fulgere în patriarhi, profeţi, apostoli, evanghelişti şi

Sfinţi Părinţi.

Revelaţia este cerul înstelat al dezvăluirilor dumnezeieşti de la Facere la Apocalipsă, iar teologia este vedenia

Carului Mic al Vechiului Testament şi contemplarea Carului Mare al Noului Testament, care au ca punct fix Steaua

Polară a lui Iisus Hristos - Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

Cuprinsul cel necuprins al Revelaţiei se află în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, păstrate cu sfinţenie în Biserică,

iar teologia şi teologhisirea zugrăvesc pe pereţii vremurilor icoanele Revelaţiei.

Revelaţia - primirea tablelor Legii, Teologia - păstrarea lor cu sfinţenie în chivotul sfânt al Bisericii

Revelaţia se întinde de la răsăritul Facerii până la asfinţitul Apocalipsei şi de la cea dintâi făgăduinţă a trimiterii

Mântuitorului din Eden până la a doua Lui Venire pe norii cerului, sau de la cuvântul La început a făcut Dumnezeu

cerul şi pământul (Facere 1, 1) până la Amin! Vino Doamne Iisuse! (Apocalipsă 2, 20). Revelaţia este curcubeul

legământului arătat de către Dumnezeu lui Noe, iar teologia este contemplarea neîncetată cu bucurie, linişte şi

seninătate a acestui curcubeu.

Revelaţia este Teofania de la stejarul Mamvri, iar teologia este alergarea şi închinarea în duh şi adevăr înaintea

Persoanelor Preasfintei Treimi, precum patriarhul biblic (Facere 18, 1-2).

Revelaţia este nesfârşita şi luminoasa Scară a cerului de la Betel, iar teologia este aşezarea pietrei de căpătâi ca

altar veşnic de închinare Domnului şi ca stâlp de aducere aminte prin turnarea untdelemnului (Facere 28, 18).

Revelaţia este rugul aprins din Muntele Sinai, iar teologia este scoaterea necontenită a încălţămintelor din picioare şi

convorbirea neîncetată cu Cel ce este veşnic şi Care se descoperă în fiecare clipă în rugul creaţiei, Revelaţiei,

Scripturii şi Liturghiei. Revelaţia este stânca de la Rafidim, iar teologia este izvorârea apei celei vii, înviorătoare şi de

sete astâmpărătoare pentru popor, precum apa izvorâtă prin lovirea cu toiagul de către Moise (Exod 17, 5-6).

Revelaţia este primirea tablelor Legii pe munte, iar teologia este păstrarea lor cu sfinţenie în chivotul sfânt al Bisericii,

împreună cu mana Sfintei Euharistii şi cu toiagul înflorit şi înmiresmat de har şi de adevăr al preoţiei veşnice a lui

Iisus Hristos (Evrei 9, 4).

Revelaţia este aducerea strugurelui din Eşcol în deşert, iar teologia este contemplarea şi gustarea din dulceaţa şi

vinul Viţei celei adevărate (Numeri 13, 24-25; Ioan 15, 1).

Revelaţia este chemarea lui Samuel în Miezonoptica de la cortul sfânt, iar teologia este răspunsul la această

chemare: Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă! (I Regi 3, 10).

Revelaţia este pogorârea focului din cer la sfinţirea templului din Ierusalim şi peste jertfa de pe Carmel a Sfântului

Prooroc Ilie, ca prefigurări ale Pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime, iar teologia este rugăciunea lui Solomon,

rugăciunea proorocului de foc şi predica Sfântului Apostol Petru de la Rusalii.

Revelaţia este vedenia serafimilor din templu, descoperită proorocului Isaia, iar teologia este cutremurarea lui în faţa

acestei descoperiri (Isaia 6, 1-9).

Revelaţia este descoperirea lui Dumnezeu înaintea Sfântului Ilie în gura peşterii de la Horeb, iar teologia este răpirea

teologului în carul cel de foc al teologhisirii, precum Proorocul Ilie, Sfântul Apostol Pavel la al treilea cer, Sfântul Ioan

Teologul în Insula Patmos, Sfântul Grigorie Teologul (prin cele Cinci Cuvântări teologice rostite în Biserica Învierii din

Constantinopol) şi Sfântul Simeon Noul Teolog (prin Imnele dragostei divine din aceeaşi cetate a Sfântului

Constantin).

Revelaţia este vedenia Celui Vechi de Zile de care s-a învrednicit Sfântul Prooroc Daniel, iar teologia este precum

tâlcuirea de către bărbatul doririlor a înscrisului dumnezeiesc de pe pereţii palatului lui Belşaţar (Daniel 5, 24-29; 7, 9-

15).

Revelaţia este asemenea învierii câmpului plin cu oase omeneşti din vedenia Proorocului Iezechiel, iar teologia poate

fi asemănată cu suirea Proorocului Avacum în turnul cel de veghe al contemplaţiei şi al teologhisirii (Iezechiel 37, 1-

10; Avacum 2, 1).

Câteva concluzii şi încheierea – Revelaţia - o continuă Apocalipsă

Trecând în hotarele Noului Testament, am putea asemăna întreaga Revelaţie dumnezeiască cu Epifania de la Iordan

şi cu icoana minunii de pe Tabor, iar teologia cu cuvintele stăruitoare ale Sfântului Apostol Petru: Doamne, bine ne

este nouă să fim aici... (Matei 17, 4).

Revelaţia este minunea Învierii Domnului, iar teologia este o nesfârşită alergare a sfintelor femei mironosiţe şi a

Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan la mormântul gol (Ioan 20, 1-10).

Revelaţia este Cina şi Arătarea din Emaus, iar teologia şi teologhisirea reprezintă drumul spre Emaus străbătut

împreună cu Iisus Hristos şi cu ucenicii Săi.

Revelaţia este Arătarea de pe ţărmul Tiberiadei, iar teologia este aruncarea în apă a Sfântului Apostol Petru şi

răspunsul lui tremurător şi înecat de plâns la întreita întrebare a Mântuitorului: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe

Mine? (Ioan 21, 1-17).

Revelaţia este o continuă Arătare a luminii dumnezeieşti pe drumul Damascului, iar teologia înseamnă căderea

solzilor de pe ochi, săvârşirea călătoriilor apostolice şi scrierea Epistolelor pauline şi soborniceşti care leagă Faptele

Apostolilor de Apocalipsă.
Revelaţia este o continuă Apocalipsă, descoperită în Patmosul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, iar teologia

înseamnă contemplarea lui Iisus Hristos cel Înviat şi veşnic în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur şi căderea cu faţa

la pământ înaintea Lui, precum Apostolii pe Tabor şi ostaşii în Ghetsimani şi la Înviere (Apocalipsă 1, 9-20).

Revelaţia este o nesfârşită Cină de Taină la care Iisus Hristos ne cheamă, ne aşteaptă, ne spală picioarele şi ne

cuminecă neîncetat cu Trupul şi Sângele Său, împărtăşindu-ne prin Marea Cuvântare de la această Cină din tainele

Revelaţiei, iar teologhisirea este plecarea capului nostru pe pieptul Mântuitorului, precum ucenicul iubirii (Ioan 13,

23).

Revelaţia este cerul înstelat, iar predica este ecoul tunetului din cer. Dogmatica este cerul senin, iar mistica este

fulgerul de pe cer. Eshatologia este sfârşit al începutului şi început al sfârşitului. Protologia este izvorul râului, iar

eshatologia este gura de vărsare a râului în marea eternităţii. Protologia şi eshatologia sunt cele două margini ale

curcubeului Revelaţiei, care ating şi unesc cerul cu pământul prin hristologie.

Astfel putem contempla istoria ce se desfăşoară pe covorul timpului, care se întinde de la poarta Raiului până

înaintea tronului Judecăţii lui Iisus Hristos, adică între Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi Duminica Înfricoşătoarei

Judecăţi, covor ţesut din hainele întinse pe cale ale faptelor şi evenimentelor.

Cerul senin de deasupra noastră, care s-a deschis de mai multe ori în istoria Revelaţiei prin teofanii, epifanii şi

anghelofanii, pare acum închis şi tăcut, dar se va deschide încă o dată, pentru totdeauna, la Parusie. Parusia se

revelează înlăuntrul Atotprezenţei. Atotprezenţa ascunde acum Parusia, iar Parusia va dezvălui atunci Atotprezenţa.

Parusia este lumina din sfeşnicul Atotprezenţei. Parusia este esenţa Atotprezenţei. Dacă Atotprezenţa este trinitară,

Parusia este hristică. Atotprezenţa este norul de lumină ce ascunde şi totodată descoperă Parusia. Parusia dă sens

Atotprezenţei. Atotprezenţa ne-a adus întâia dată Întruparea şi ne va aduce a doua oară Parusia.

Parusia va fi Schimbarea la Faţă a Atotprezenţei, după cum Schimbarea la Faţă de pe Tabor a fost transfigurarea

prezenţei Mântuitorului Iisus Hristos în Persoană, în vremea aceea pe pământ. Parusia va descoperi Atotprezenţa şi

celor de-a dreapta şi celor de-a stânga.

Însăşi Învierea cea de apoi va avea loc întru Atotprezenţă, la glasul arhanghelului şi la trâmbiţa lui Dumnezeu.

Judecata va fi osânda celor care nu cred şi nu descoperă Atotprezenţa divină.

Pretutindeni Dumnezeu

Conştientizarea Atotprezenţei de către creştin şi teolog apropie Parusia de noi, fixând-o mistic prin pironire pe crucea

prezentului. Atotprezenţa poartă crucea Parusiei, iar Parusia încununează Atotprezenţa. Atotprezenţa însumează

toate etapele Revelaţiei şi mântuirii în Iisus Hristos - prin Duhul Sfânt în Biserică - de la Facere, Întrupare şi
Schimbarea la Faţă până la Răstignirea, Moartea, Îngroparea şi Învierea cea de a treia zi, ca trepte spre Înălţarea la

cer şi Şederea cea de-a dreapta Tatălui. Pogorârea Duhului Sfânt ne descoperă Atotprezenţa şi ne va revela

Parusia. Atunci Atotprezenţa se va împlini în Parusie. Atotprezenţa este nimbul Parusiei, iar Parusia este aureola

Atotprezenţei.

Atotprezenţa stă pe tronul Judecăţii prin Parusie. Învierea însăşi va avea loc prin Atotprezenţă şi deodată cu Parusia.

Prin Înviere, cei morţi se învrednicesc de Atotprezenţă şi se pregătesc pentru Judecată, precum florile ce se trezesc

primăvara simţind câmpul verde din jurul lor şi conştientizând cerul senin de deasupra lor. Atotprezenţa este călăuzită

de semnul crucii ca de un stâlp de foc, până când semnul Fiului Omului va pecetlui Atotprezenţa şi va deschide Uşa

Parusiei.

Atotprezenţa urcă pe scara teologiei de la pământ la cer, iar Parusia coboară pe aceeaşi scară din cer pe pământ.

Atunci va fi un cer nou şi un pământ nou în sufletul creştinului şi al teologului, iar sfinţii se vor bucura de Atotprezenţă

şi se vor cutremura de Parusie. Atunci Atotprezenţa şi Parusia se vor întâlni în semnul Fiului Omului, iar Duhul care

ne va fi călăuzit la tot adevărul Atotprezenţei va mărturisi despre Parusie (Ioan 16, 13; 15, 26).

Deschiderea mormintelor drepţilor prin cutremurul de la Răstignirea Domnului înseamnă descoperirea Atotprezenţei,

iar mergerea la Judecată prin Înviere este întâmpinarea Parusiei cu candelele aprinse. Credem în Atotprezenţă şi

mărturisim Parusia. Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apocalipsă 22, 20). (Cf. Episcopul Daniil Stoenescu -

http://ziarullumina.ro/revelatie-si-teologie-1185.html - 10.12.2011/08.12.2015).
Metode complementare de evaluare, calitatea instrumentelor de
evaluare
1. Metode complementare de evaluare

Aceste metode permit profesorului sa obtina repere si informatii asupra derularii

activitatii sale, prin folosirea unor instrumente adecvate cu care apreciaza achizitiile
elevilor si progresul lor. In acest fel, metodele complementare au functia de reglare a
desfasurarii activitatii.

Principalele metode de evaluare complementare sunt: referatul, investigatia, proiectul,

portofoliul, observarea sistematica a activitatii si
comportamentului elevilor si autoevaluarea

Referatul reprezinta o modalitate de evaluare care permite atat o apreciere nuantata a

invatarii cat si identificarea unor elemente de performanta individuala probate de elev si
izvorate din motivatia lui pentru activitatea desfasurata. Din punctul de vedere al
continutului lor, referatele pot fi clasificate in doua categorii cu virtuti distincte si
anume:

- referate bibliografice, bazate pe o informare documentara a elevului;

- referate de investigatie stiintifica, bazate pe dezvoltarea unui plan de actiune elaborat

de elev sau sugerat de profesor.

Caracteristicile esentiale ale referatelor sunt:

- au un pronuntat caracter formativ si creativ;

- inglobeaza zone mai intinse de continut;

- dispun de un caracter integrator, oferit de metodologia informarii si cercetarii

stiintifice;

- permit abordarea unor domenii noi, realizand conexiuni interdisciplinare;

- releva motivatia de invatare.

Atunci cand elevii sunt solicitati sa intocmeasca referate, acestora li se comunica
tematica si timpul de lucru si, daca este necesar, li se ofera sprijin privind planul de
lucru, indicatii bibliografice, modul de alcatuire s.a. Evaluarea unui referat se face
pe baza unei scheme de notare a profesorului (descriptori deperfromanta) care vizeaza
toate etapele implicate in elaborarea lui.

Investigatia reprezinta posibilitatea oferita elevilor de a aplica, in mod creativ,

cunostinte si deprinderi, cu scopul de a explora situatii noi sau putin asemanatoare cu
propriile experiente. Ea reprezinta o activitate care se poate desfa-sura pe durata unei
lectii (sau a mai multora) si in care elevii primesc o tema de rezolvat si instructiuni
precise cu succesiune algoritmica.

Caracteristicile esentiale ale investigatiei sunt redate de caracterul lor formativ,

activizator, integrator (deoarece imbina procese de invatare cu metodologia informa-rii
si cercetarii stiintifice) si sumativ (prin angrenarea unor cunostinte, priceperi si atitudini
diverse).

Evaluarea investigatiei se face pe baza unei scheme de notare ce cuprinde masurarea

separata si prin puncte a unor elemente cum sunt strategia de rezolvare, aplicarea
cunostintelor/principiilor/legilor, acuratetea inregistrarii si prelucrarii datelor, claritatea
argumentarii si forma prezentarii etc.

Exemplu In trei locuri de munca (A, B, C) exista elementele indicate mai jos:

- locul A: butori prevazut cu robinet umplut cu motorina;

- locul B: depozit de hartie strabatut de o conducta de termoficare ce emana aburi;

- locul C: statie de alimentare cu benzina in care se afla un autoturism.

a. In ce conditii ar putea sa apara un incendiu in cele trei locuri de munca, fara a

interveni vreun factor exterior?

b. Precizati sub forma unei ecuatii cauzale factorii care ar putea duce la aparitia
incendiilor in cele trei locuri de munca.

c. Ce materiale si utilaje stingatoare s-ar folosi cand s-ar produce un incendiul in toate
cele trei locuri de munca? Raspunsul se va formula in cadrul unui tabel cu urmatoarea
rubricatie
Locul de munca Nisip Extinctor Gura de Rezervor Furtun de Galeti
incendiu de apa canepa

Proiectul reprezinta o modalitate complexa de evaluare indivi-duala sau de grup,

aplicata pentru evaluarea sumativa. Subiectul proiectului poate fi propus de profesor
sau de elevi, iar elementele ce se evalueaza sunt reprezentate de capacitatile elevului de
a observa si alege metodele de lucru, a masura si compara rezultatele, a utiliza o
bibliografie specifica, a manevra informatiiile, a ratio-na, investiga, analiza, sintetiza si
organiza materialul probatoriu, precum si de a reali-za un produs.

Din punct de vedere psihopedagogic proiectul reprezinta forma cea mai inalta a
problematizarii.

Portofoliul reprezinta o metoda de evaluare sumativa complexa, bazata pe un ansamblu

de rezultate produse de elev si neimplicate in actul evaluativ fise de
informare/documetare, referate, eseuri, pliante, prospecte, desene, colaje s.a. In acest
fel, portofoliul ofera o imagine completa a progresului inregistrat de elev de-a lungul
intervalului de timp pentru care a fost conceput. Structura si componenta unui
portofoliu se subordoneaza scopului pentru care a fost proiectat si ele sunt sta-bilite de
profesor pe baza preocuparilor elevilor. Tematica trebuie sa-i conduca pe elevi la surse
de informatii diferite de cele uzitate in scoala, precum si la forme de comunicare mai
complexe, iar in intervalul de timp afectat profesorul trebuie sa faca verificari periodice
ale componentelor portofoliului.

Capacitatile ce se pot evalua sunt:

- obtinerea si manevrarea informatiilor si a metodelor;

- masurarea/compararea/interpretarea rezultatelor;

- organizarea/prezentarea materialului probatoriu;

- sintetizarea/realizarea unui produs.

Observarea sistematica a activitatii si a comportamentului elevilor se bazeaza pe pe un
set de trei instrumente: fisa de evaluare, scara de clasificare si lista de control/verificare.

a. Fisa de evaluare ar trebui sa cuprinda informatii relevante des-pre elev cum sunt:
date generale; particularitati ale proceselor intelectuale; aptitudini si interese; trasaturi
de afectivitate si temperament; atitudini fata de sine, de colegii si profesorii sai,
disciplina scolara, evolutia aptitudinilor-atitudinilor-intereselor si nive-lului sau de
integrare. Ea se va intocmi pentru elevii cu probleme care au nevoie de sprijin si
consiliere tutoriala si se va limita numai la cateva comportamente funda-mentale.

b. Scara de clasificare indica profesorului frecventa de aparitie a unui anumit

comportament. De pilda masura in care elevul participa la discutii si in ce masura
comentariile sale au fost in legatura cu tema studiata (niciodata, rar, oca-zional,
frecvent, intotdeauna).

c. Lista de control/verificare indica profesorului prezenta/absenta unui anumit

comportament atunci cand elevul a fost confruntat cu o sarcina de lucru (urmeaza sau
nu instructiunile, cere sau nu ajutor, coopereaza sau nu cu ceilalti elevi, a dus sau nu
activitatea pana la capat, a facut sau nu curat la locul de munca etc.).

Autoevaluarea este o necesitate imperativa in procesul edu-cational deoarece ajuta

elevii sa se autocunoasca, dandu-le incredere in sine si sporindu-le motivatia pentru
imbunatatirea perfomantelor scolare. Prin autoevaluare elevul isi apreciaza propriile
performante in raport cu obiectivele operationale. Pentru aceasta el va completa, sub
indrumarea profesorului, o grila de autoevaluare ce va contine capacitatile vizate,
sarcinile de lucru, valori ale performantei proprii (slab, mediu, bun, foarte bun,
excelent). Informatiile obtinute in urma autoevaluarii sunt comparate cu cele ale
profesorului, se introduc in portofoliul elevului si se prezinta periodic parintilor.

2. Calitatea instrumentelor de evaluare

Calitatea instrumentelor de evaluare este redata de urmatorii indicatori:

a. Validitatea (sa masoare ce este destinat a masura): validitate de continut, validitate

de construct (acuratetea masurarii unui anumit construct: inteligenta, creativitatea,
inventivitatea, motivatia etc.), validitatea concurenta (manifestarea aceluiasi
comportament la toate disciplinele care il implica; exemplu: calculul numeric si cel
algebric), validitate predictiva (masura in care testul administrat face prognoza
 rezultatelor viitoare ale elevului), validitatea de fatada (relevanta testului pentru elev
privind competente/continuturi).

b. Fidelitatea (rezultate constante obtinute prin aplicarea repetata a testului).

c. Obiectivitatea (acordul corectorilor testului asupra notarii aceluiasi ras-puns).

d. Aplicabilitatea (administrarea si interpretarea usoara a testului).

Tipurile de itemi

Tipurile de itemi care vor costitui proba (testul) de evaluare. Se recomanda a se folosi
categoriile de itemi din tabelul

Nr. crt. Criteriul de clasificare Tipuri de itemuri

Gradul de obiectivitate 1. Itemi obiectivi (inchisi):

(in absenta unei scheme de - cu alege duala;

notare)
- cu alegere multipla;

- de tip pereche;

- cu alegere si corelare multipla.

2. Itemi semiobiectivi:

- cu raspuns scurt;

- de completare;

- structurati.

3. Itemi subiectivi (deschisi):

- rezolvare de probleme;

Natura sarcinii de lucru
Tipul de raspuns
Prezenta / absenta resurselor
materiale
Modalitatea de transmitere a
itemilor
Modalitatea de comunicare a
raspunsurilor elevilor
- eseu structurat;
- eseu liber.
1. Itemi de precizare (identificare).
2. Itemi de ordonare.
3. Itemi de completare (texte sau desene lacunare).
4. Itemi de asociere.
5. Itemi de corelare.
6. Itemi pentru stabilirea de relatii cauzale.
7. Itemi de calcul.
8. Itemi pentru executarea de lucrari practice.
1. Itemi cu raspuns construit.
2. Itemi cu raspuns la alegere.
3. Itemi de completare.
1. Itemi care nu necesita resurse materiale.
2. Itemi care necesita resurse materiale.
1. Itemi comunicati oral.
2. Itemi comunicati in scris.
3. Itemi comunicati prin mijloace audio-vizuale.
4. Itemi comunicati prin programe de evaluare (calculatoare, si-
mulatoare, dispozitive de conexiune inversa).
1. Itemi cu raspuns oral.
2. Itemi cu raspuns in scris.
3. Itemi cu raspuns dat prin dispozitive/echipamente de evaluare
(calculatoare, simulatoare, dispozitive de conexiune inversa).
4. Itemi cu raspuns dat prin activitati practice.
4. Concluzii

1. Prin raspunsuri orale se evalueaza comportamente de exprimare, conversatie,

intervievare, informarea solicitantilor s.a.

2. Prin raspunsuri in scris se evalueaza comportamentele de scriere, com-punere,

recunoastere, ordonare, identificare, corelare, asociere, calcul, etc.

3. Prin activitati practice se evalueaza comportamente de tehnica profesionala,

deprinderi motorii si intelectuale, executare de operatii etc.

4. Prin raspunsuri date prin instalatii specializate se evalueaza comportamente de

recunoastere, identificare, corelare, luarea deciziilor, calcul, introducerea si procesarea
datelor etc.