Tainele sfinte în sectologia lumii

“Secta este celălalt” afirma Jean Mayer. Sunt oameni nemulţumiţi de

confesiunea sau cultul lor care caută în altă parte răspunsurile de negăsit. Acest
grup religios, restrâns numeric, “ce trăieşte într-o stare de tensiune permanentă
cu întreaga societate, reuşeşte să-şi câştige cât mai mulţi doritori”. Aderarea
presupune un demers propriu de angajare: în acest spirit, multe secte creştine nu
practică decât câteva din cele şapte taine.
Teoretic, secta este mediul în care atitudinea “sunt credincios, dar nu
practicant” nu este îngăduită; unde nu te târguieşti nici asupra doctrinei, nici
asupra comportamentelor; în care este luată în serios şi ca un continuu îndemn
la vigilenţă această mustrare gravă a Apocalipsei: “nu eşti nici rece, nici fierbinte.
O, de ai fi rece sau fierbinte ! (...) fiindcă eşti căldicel (...), am să te vărs din gura
Mea”.
Aceste caracteristici sunt valabile mai ales pentru sectele creştine; dar
chiar şi aici, nu le regâsim întotdeauna şi peste tot. “Tensiunea” în raport cu
societatea slăbeşte adesea de-a lungul anilor. Înflăcărarea şi rigiditatea primei
generaţii se domolesc cu timpul. În sfârşit, când o sectă atinge dimensiuni
considerabile, ea numără un procent crescând de membri mai puţin activi decât
ceilalţi, şi chiar inactivi. Noţiunea de sectă se dovedeşte cu totul relativă şi strâns
legată de un cadru socio-cultural. În Europa, mormonii sunt, în general, socotiţi
drept sectă; dar ce sens poate avea o asemenea noţiune în Utah, statul
american în care ei alcătuiesc Biserica majoritară. În Statele Unite nu este atât
de uşor să defineşti secta în raport cu o normă stabilită de o Biserică dominantă,
inexistentă. Marianne Muhlenberg spunea că “nu numai că multe secte de
numesc Biserici, dar această denumire le este dată de public în general, fie
acesta creştin sau nu”.
În limba engleză există o diferenţă între cuvintele SECT şi CULT.
Termenul SECT desemnează un grup schismatic, înfiinţat de credincioşi ce au
părăsit Biserica lor de origine, pentru a crea noua mişcare, în care se vor strădui
să vadă o întoarcere la mesajul adevărat şi nealterat al tradiţiei din care provin.

1
Cuvântul CULT “rămâne un concept mult mai confuz şi nesatisfăcător”. Un cult
se naşte mai mult dintr-o inovaţie decât dintr-o despărţire şi desemnează un grup
ce se află cu totul în afara curentului religios dominant. Din perspectivă creştină,
cultul de va distinge adesea prin recurgerea la alte autorităţi decât cea a
Scripturilor: el va aminti ideea unei îndepărtări mai mari faţă de creştinismul
tradiţional.
Unii sociologi recurg totuşi la conceptul de cult, într-un sens nedoctrinar,
pentru a desemna un grup recent creat, o nouă religie în stadiu incipient care
este redus, slab organizat, strâns în jurul unui conducător charismatic. Astăzi,
termenul este folosit în mod curent în limba engleză, în sensul peiorativ al
cuvântului francez “sectă”, desemnând îndeosebi “noile mişcări religioase”.
Aceste noi mişcări religioase s-au dezvoltat mai ales în ultimii treizeci de
ani. Cele mai multe au origini şi orientări necreştine pi neoccidentale şi neputând
fi judecate din unghiul creştinismului; lor nu li se mai pot atribui definiţiile clasice
bazate pe dihotomia Biserică/sectă, dihotomie strâns legată de contextul creştin.
ÎnsăşI punerea la un loc a acestor mişcări în cadrul unei categorii unice pare
contestabilă: diversitatea izvoarelor lor culturale şI religioase este extraordinară;
unele îşI au rădăcina în vechile tradiţii (credincioşii lui Krishna) în timp ce altele
sunt fenomene de inovaţie religioasă (grupurile “farfuriilor zburătoare”).
Noţiunea de “sectă” decurge dintr-o concepţie “ecleziocentrică”. Departe
de a fi absolută, ea variază în funcţie de contexte culturale, religioase, naţionale:
ceea ce într-un loc va fi calificat drept “sectă”, nu va fi neapărat şi în altă parte.
Caracteristica sectei este de a urma o cale spirituală neconformistă în
raport cu instituţiile religioase “oficiale” şi cu marile tradiţii religioase mondiale,
necunoscute. Mai multe Biserici baptiste, mennonite şi penticostale, precum şi
Discipolii lui Hristos şi o parte a uakerilor, ţin de Consiliul ecumenic al
Bisericilor. În Romania, cultele baptist şi penticostal nu au devenit membre ale
Consiliului ecumenic al Bisericilor, rămânând un partizanat sectar şi practicând
prozelitismul împotriva Bisericilor istorice precum: Biserica ortodoxă, Biserica
greco-catolică, Biserica romano-catolică, Biserica evanghelică şi Biserica
reformată.

2
 Nu vom aborda nebuloasa cercurilor esoterice, iniţiatice sau de meditaţie,
cu toate că, uneori, ele înlocuiesc religia şi contribuie la crearea unei atmosfere
favorabile dezvoltării diferitelor secte.
Sectele vin în întâmpinarea celor care aspiră, celor care au nevoi, ce
reprezintă în aceeaşi măsură argumente aparente pentru succes. Căutarea
apartenenţei sau a stării de comuniune, ca reacţie faţă de o societate dură şi
depersonalizată obţinerea de răspunsuri precise, de factori de siguranţă într-o
lume aflată într-o permanentă schimbare, în care certitudinile tradiţionale par să
cedeze sub şocul permanentelor repuneri în discuţie; căutarea integralităţii într-o
armonie totală, de natură psiho-corporală şi psiho- spirituală; recunoaşterea
socială, de participare şi de angajare activă prezentă mai ales în straturile
defavorizate din punct de vedere social; aspiraţia către o viziune pozitivă asupra
viitorului, privit ca o “nouă eră” într-o lume în care teama colectivă creşte o dată
cu violenţa sunt doar câteva nevoi cărora sectele afirmă că ele pot satisface cu
uşurinţă.
Mântuirea, adusă lumii de Domnul Hristos şi mijlocită prin Biserica sa, se
comunică credincioşilor prin Sfintele Taine sau Sacramente.
Cuvântul “taină” însemnând ceva secret, ascuns, care nu se poate spune
sau nu poate fi cuprins cu mintea. Aplicat la actele sfinte ale religiei creştine, care
poartă numele de sfinte taine, cuvântul îşi păstrează întreaga sa semnificaţie,
întrucât esenţa oricărei sfinte taine o formează harul dumnezeiesc, care este
nevăzut şi deci ascuns şi necuprins cu mintea şi ca atare cu neputinţă de redat în
cuvinte, cu toate că se comunică într-o formă sau printr-o materie perceptibilă
simţurilor.
Cuvântul “sacrament” este de origine latină şi se referea, în limbajul
strămnoşilor noştrii păgâni, la tot ceea ce era în legătură cu cultul, cu viaţa
religioasă (sacra). În creştinism, el a primit semnificaţia specială de lucru material
sau act religios prin care credincioşii se pun în legătură cu Dumnezeu sau se
împărtăşesc din harul Său.
Cu alte cuvinte, cuvântul “taină” ne îndreaptă gândul mai mult către partea
dinlăuntru, către fiinţa sau esenţa sfgintelor taine iar cuvântul “sacrament” ne

3
îndreaptă gândul mai mult către parte lor exterioară, către forma şI materia lor;
amândouă completându-se între ele.
Biserica noastră ortodoxă se foloseşte mai mult de primul termen iar
biserica romano-catolică folosindu-l exclusiv pe cel de-al doilea, ceea ce este o
ilustrare elocventă a spiritului deosebit care domneşte în cele două Biserici mari:
Biserica ortodoxă, moştenitoare şi continuitoare a spiritului elin, de privirile
îndreptate îndeosebi către ceea ce este spiritual, tainic, mistic în lucrurile sfinte,
pe când Biserica papală, moştenitoare şI continuatoare a spiritului latin, priveşte
mai mult latura materială, parte văzută a lucrurilor şI actelor duhovniceşti.
Sacramentele, în inţelesul romano-catolic al cuvântului, găsim în toate
religiile. Nu au putut lipsi din religia lui Israel, ca religie descoperită de Dumnezeu
şi menită să pregătească omenirea pentru primirea creştinismului, existând între
acestea chiar şi o asemănare. Sacramentele Legii vechi nu împărtăşeau însă
primitorilor harul sfinţilor prin însăşI săvârşirea lor, cum o împărtăşesc sfintele
taine în Legea cea nouă, ci numai prin credinţa în meritele Răscumpărătorului
aşteptat.
Sacramentele Legii noi sau creştine, sau, mai bine spus, sfintele taine, se
deoebesc de sacramentele Legii vechi prin aceea că ele nu sunt numai semne
ca acelea, nu sunt condiţii ale îndreptării omului înaintea lui Dumnezeu sau ale
sfinţilor lui, ci împărtăşesc prin însele, îndată ce s-au săvârşit, lucrul
dumnezeiesc. Cu alte cuvinte, ele sunt cauza instrumentală a îndreptării sau
sfinţirii omului. Aceasta este învăţătura Bisericii noastre dar şi celei romano-
catolice, în timp ce PROTESTANŢII în general şi toate SECTELE văd în sfintele
taine numai nişte semne externe, ca şi Legea veche. Învăţătura lor greşită, că
numai credinţa – şi aceasta socotită ca dar exclusiv al lui Dumnezeu - mântuieşte
pe om, îI face să acorde o importanţă redusă sfintelor taine şi să le considere, ca
şi evreii dinainte de Mântuitorul, numai nişte semne externe, prin care se trezeşte
şi se adevereşte credinţa. Reformaţii se deosebesc de luterani, faţă de care sunt
mai radicali, din cauza învăţăturii lor despre predestinaţie, care este împinsă la
extrem.

4
 Totuşi sacramentele nu sunt numai semne externe, fenomene pur
subiective, ci corespund şi unor fapte obiective din iconomia mântuirii (Zwingli).
Astfel, botezul dă mărturie că Hristos a murit şi a înviat în realitate. Pâinea şi
vinul euharistic aduc aminte de trupul Fiului lui Dumnezeu şi precum pâinea
hrăneşte trupul omului şi vinul îI înveseleşte inima, tot astfel Hristos hrăneşte şi
înveseleşte sufletul omenesc lipsit e orice nădejde. Calvin se situează între
Luther şi Zwingli, sacramentele fiind pentru el, un semn de deosebire între
creştini şi necreştini, fiind numai un moment secundar, pe când adevărata lor
fiinţă e de natură harismatică. Prin sacramente lucrează Sfântul Duh, dar numai
asupra celor aleşi, pe când cei nealeşi se spală, prin botez, numai pe dinafară şi
primesc, la sfânta împărtăşanie, numai pâine şi vin. Din acest punct de vedere,
sacramentele sunt organe “prin care Dumnezeu operează cu eficacitate în aleşii
Săi”. Sectanţii se apropie de unul sau altul dintre reformatori. Astfel, socinienii şi
arminienii nu văd în sfintele taine decât ceremonii exterioare, care îI deosebesc
pe creştini de adepţii altor religii; anabaptiştii le privesc ca semne alegorice ale
vieţii spirituale; swedenborgienii, ca simboluri ale unirii omului cu Dumnezeu;
âuakerii şi duhorboţii, ca acte lăuntrice spirituale ale luminii cereşti; nazarenii, ca
semne ale justificării şi ceremoniei prin care se deosebesc creştinii de necreştini;
baptiştii, ca mântuiri solemne ale lui Dumnezeu că cel ce primeşte sacramentul
se află deja în stare de graţie.
Contrar rătăcirilor protestante, învăţătura Bisericii noastre accentuează
faptul că sfintele taine sunt cauze care mijlocesc în realitate primirea harului, iar
nu semne goale, nici numai condiţii ale primirii harului; sunt cauze secundare şi
instrumentale, adică împărtăşesc harul lui Dumnezeu, care este cauza primară.
Deşi secundare şi instrumentale, ele totuşi lucrează direct şi nu prin
mijlocirea credinţei sau a vreunei alte dispoziţii subiective şi cu toate acestea ele
nu exclud necesitatea unei anumite dispoziţii subiective pentru primirea harului,
ci, dimpotrivă, o presupun, dar eficacitatea lor nu depinde de această dispoziţie.
Învăţătura că sfintele taine lucrează direct sau nemijlocit, că, adică,
împărtăşesc harul dumnezeiesc independent de starea primitorului şi a
săvârşitorului, se rezumă în formula sau termenul scolastic ex opere operato,

5
spre deosebire de cea care le condiţionează de starea săvârşitorului sau a
primitorului, care se exprimă prin termenul ex opere operantis. Aceasta este de
fapt doctrina ortodoxă.
În Sfânta Scriptură se învaţă lămurit că sfintele taine împărtăşesc
nemijlocit harul, pentru că scopul lor este sfinţirea omului. Prin urmare, harul pe
care îl împărtăşesc este harul sfinţitor. Printr-unele din ele însă acest dar se dă
omului lipsit de har, iar prin altele se sporeşte harul celui care le primeşte. Din
prima categorie face parte taina sfântului botez, care se săvârşeşte asupra celor
care nu sunt încă creştini şi deci n-au primit mai înainte nici un har, precum şi
taina pocăinţei, care se aplică celor care au pierdut, din cauza păcatelor
personale, harul primit la botez. Din a doua categorie fac parte toate celelalte
taine, care se dau numai celor care sunt în stare harică, tocmai în scopul de a
spori harul deja existent în primitor. Cele dintâi se pot numi sfinte taine de
normalizare, iar celelalte, de perfecţionare a sufletului creştin.
Pe lângă harul sfinţitor pe care-l împărtăşesc toate sfintele taine fără
deosebire, fiecare dintre ele mai împărtăşeşte şi un har special, care ajută la
atingerea ţintei deosebite care se urmăreşte de fiecare taină în parte. Dcă n-ar fi
aşa, n-ar fi fost nevoie să se instituie mai multe sfinte taine. Astfel, prin sfânta
taină a botezului se dă, pe lângă harul sfinţitor care produce renaşterea, şi harul
special de a putea păzi îndatoririle luate la botez, ca şi cel de a primi celelalte
taine. Prin mirungere, pe lângă că se înmulţeşte harul sfinţitor, se dă şi harul
special de a putea lupta cu tărie pentru păstrarea şI apărarea credinţei. Prin
pocăinţă se dă, pe lângă harul sfinţitor prin care se curăţă păcatele, şI harul
special de a fi mai puţin accesibil păcatului.
Unele dintre sfintele taine lasă în sufletul celor care le primesc o urmă sau
imprimă un caracter care nu se poate şterge niciodată şi în nici un fel. Între
aceste taine se numără, în Biserica noastră, botezul şi hirotonia, iar în Biserica
romano-catolică şi ungerea cu sfântul mir sau confirmarea, cum o numesc
apusenii. Caracterul de creştin şi cel de cleric, care se dobândesc prin botez şi
respectiv prin hirotonie, nu se pierd, chiar dacă cel care l-a primit s-ar lepăda de
credinţa creştină.

6
 Autorul sfintelor taine este Mântuitorul însuşi, în virtutea firii Sale
dumnezeieşti. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel spun aceasta, numindu-se pe ei şi pe
ceilalţI Apostoli “slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”. Dreptul
de a săvârşI sfintele taine a fost dat de Mântuitorul Sfinţilor Săi Apostoli şi
urmaşilor lor, adică membrilor ierarhiei bisericeşti, şi nu oricărui credincios, cum
socotesc protestanţii.
Ingură taina sfântului botez poate fi săvârşită, în lipsa preotului şi în caz de
mare nevoie, de orice creştin, pentru marea însemnătate pe care o are această
sfântă taină pentru viaţă şi pentru nespusa grijă pe care Biserica o poartă de
mântuirea sufletelor. Ca să nu treacă, adică, dacă este cu putinţă, nimeni din
această viaţă fără să se fi împărtăşit de harul sfinţitor, Biserica îngăduie, când un
copil sau cineva care vrea să devină creştin e pe moarte, să săvârşească botezul
orice credincios.
Rătăcirea protestantă, că orice creştin poate săvârşi sfintele taine,
rătăcire întemeiată pe înţelegerea greşită a preoţiei universale, este dezisă de
însuşi practica lor, căci de fapt ceremoniile, cărora ei le dau numele de
sacramente, se săvârşesc de pastori, bătrâni, predicatori, care nu numai că se
pregătesc anume pentru a putea îndeplini această chemare, ei primesc şi un fel
de hirotonie de la alţii, care se află deja în această vrednicie.
Nu credinţa şi curăţia sufletească fac eficacitatea sfintelor taine, căci
aceasta depinde de Dumnezeu, dar lipsa credinţei şi a curăţiei este o piedică
pentru eficacitatea lor. “Cel ce ca crede şI se va boteza, se va mântui, iar cel ce
nu va crede, se va osândi” (Mihălcescu I., 1998, p.95) afirma Mântuitorul.
Biserica noastră şi cea romano-catolică au astăzi şapte sfinte taine şi
susţin că aşa a fost întotdeauna, pentru că însuşi Mântuitorul a aşezat sfintele
taine în număr de şapte.
Înainte de a vorbi despre însemnătatea celor şapte taine, vom însemna pe
scurt câte ceva despre simbolul numărului şapte în Vechiul şI Noul Testament,
căci numărul şapte pecetluieşte o mulţime de acte din Sfânta Scriptură.
Aşa de pildă, în ziua a şaptea s-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile
Sale pe care le făcuse; şapte perechi de animale şi păsări curate I-a poruncit

7
Dumnezeu lui Noe să bage în corabie înainte de a începe potopul, aupă şapte
zile a venit potopul etc.
Darurile Duhului Sfânt sunt tot şapte: înţelepciunea, înţelegerea, sfătuirea,
tăria, cunoştinţa, buna credinţă, frica. Orânduiala Bisericii lui Hristos tot pe
numărul şapte este întemeiată: apostolii, prorocii, învăţătorii, făcătorii de minuni,
cei ce au darul tămăduirilor, cei care au darul vorbirii în limbi, cei care au darul de
a tălmăci sau a explica Sfintele Scripturi norodului. Păcatele de moarte sunt tot
şapte: mândria, zgârcenia, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia, lenea.
BOTEZUL este cea dintâi taină fiind uşa sau poarta prin care se intră în
Biserică şi condiţia sine âva non pentru primirea celorlalte sfinte taine. Prin el,
omul se împărtăşeşte cu harul dumnezeiesc sfinţitor şi se face membru al
Bisericii lui Hristos. Botezul îneamnă :a cufunda, a scălda, a spăla” şi indică, în
creştinism, acea cufundare, scăldare sau spălare tainică cu apă, prin care omul
păcătos, dar iniţiat în cunoaşterea învăţăturii creştine şi doritor de mântuire, se
curăţă de păcate, se naşte din nou către o viaţă duhovnicească şi devine fiu şi
membru al Bisericii.
Botezul a fost aşezat ca taină de Mântuitorul numai după învierea Sa din
morţi, adică după ce a săvârşit răscumpărarea noastră din păcat su sfântul şi
scumpul Său sânge, după ce a primit dreptul de a împărtăşi oamenilor darurile
Sfântului Duh.
Botezul cu apă este respins şi astăzi de unii sectanţi. Astfel, socinienii,
duhoborţii şi molocanii învaţă că prin botez se înţelege în Noul Testament
învăţătătura Mântuitorului, credinţa în El sau patimile Sale şi că deci nu este
nevoie pentru mântuire de botezul cu apă sau cu altă materie, ci de un botez
duhovnicesc, care este lepădarea de păcat.
Botezul trebuie să se săvârşească prin cufundare, mai întâi pentru că
aceasta o impune însăşi semnificaţia cuvântului, apoi pentru că aşa a fost
botezat Mântuitorul şi tot aşa au botezat şi sfinţii Apostoli; botezul este asemănat
de Apostolul Pavel cu o baie, cu mormântul Domnului, în care cel ce se botează
se îngroapă împreună cu El la viaţa nouă, iar Sfântul Pentru îl aseamănă cu

8
potopul. Toate aceste numiri şI asemănări nu s-ar potrivi pentru botez dacă el nu
s-ar face prin cufundare.
Cufundarea trebuie să se facă de trei ori, pentru că botezul se săvârşeşte
în numele persoanelor Sfintei Treimi (Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh) şi pentru că
el închipuieşte moartea, îngroparea şi învierea Domnului, ca şi şederea Lui cea
de trei zile în mormânt.
Turnarea sau numai stropirea cu apă a celui ce se botează au fost admise
în Biserica veche numai ca excepţie şi în special în cazuri de boală. Protestanţii
practică botezul numai prin stropire, cum l-au moştenit de la catolici. Numai
baptiştii, pocăiţii şi nazarenii săvârşesc botezul prin cufundare, dar nu de trei ori,
ci numai o dată.
Mântuitorul le-a poruncit Apostolilor Săi, când I-a trimis la predică, să
săvârşească botezul cu următoarele cuvinte: "SE BOTEAZĂ ROBUL LUI
DUMNEZEU (numele) ÎN NUMELE TATĂLUI ŞI AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI
DUH. AMIN" (Mihălcescu I., 1998, p.113) . Formula de botez a romano-
catolicilor se deosebeşte întrucâtva de a noastră, a ortodocşilor, prin aceea că se
spune: "EU TE BOTEZ ÎN NUMELE TATĂLUI ....".
Botezul nu poate fi decât unul, adică fiecare om îl poate primi numai o
dată şi numai în cazul în care n-a fost vârşit în numele Sfintei Treimi se poate
repeta, pentru că cel dintâi e socotit ca inexistent. El imprimă celui botezat un
caracter care nu se şterge sau nu se pierde niciodată, chiar dacă creştinul ar
săvârşi după primirea lui orice păcat, chiar dacă s-ar lepăda de credinţă. Fiindcă
botezul este de absolută trebuinţă pentru oricine, ca să se mântuiască, este de la
sine înţeles că el trebuie să se aplice şi copiilor.
Unii protestanţi susţin, dimpotrivă, că pruncii nu trebuie botezaţi. După
cum în viaţa fizică noul născut are nevoie de aer, de lumină, de hrană etc. ca să
poată creşte şi să se întărească, tot astfel şi în viaţa duhovnicească cel renăscut
prin taina sfântului botez are nevoie de harul Sfântului Duh, ca să întreţină, să
dezvolte şi să întărească noua sa viaţă. Acest har al Sfântului Duh şi puterile
supranaturale nedespărţite de el se împărtăşesc neofitului prin sfânta taină a
UNGERII CU SFÂNTUL MIR sau MIRUNGEREA.

9
 Ungerea cu sfântul mir este aşadar acea sfântă taină în care, prin ungerea
cu sfântul mir şi prin rugăciunea preotului, se comunică celui botezat harul
Sfântului Duh şi puterea de creştere şi intrare în viaţa duhovnicească. Ea mai
poartă şi numele de punerea mâinilor.
Sfântul Pavel le scrie corintienilor: "Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună
cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit pe
noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre". Ungerea este o lucrare harică,
pentru că are efecte supranaturale şi, ca atare, nu poate fi decât o sfântă taină.
Originea dumnezeiască a acestei taine se dovedeşte şi prin faptul că ea este
privită şi primită ca atare nu numai de Biserica romano-catolică, ci şi de Bisericile
eterodoxe, care s-au despărţit de Biserica ecumenică în cele dintâi veacuri ale
existenţei ei, cum sunt: Biserica armeană, iacobită, nestoriană etc. Singurii
protestanţii şi toate sectele protestante nu recunosc ungerii cu sfântul mir
caracterul de sfântă taină. Ei pretind că punerea mâinilor Sfinţilor Apostoli asupra
celor de curând botezaţi avea ca scop împărţirea de daruri speciale sau harisme,
ca, de exemplu, vorbirea în limbi, facerea de minuni etc. şi că, deci, nu era o
sfântă taină menită să rămână de-a pururi în Biserică. De altfel, mulţi dintre
protestanţi practică ungerea cu mir, pe care o aplică copiilor la confirmare, dar o
privesc ca pe o simplă ceremonie.
Sfântul mir care se întrebuinţează la această taină se prepară din
untdelemn, din vin şi din treizeci şi cinci de feluri de aromate şi se sfinţeşte numai
de episcopi.
Forma acestei taine este ungerea, în chipul crucii, cu sfântul mir a frunţii,
ochilor, nasului, gurii, urechilor, pieptului, spatelui, mâinilor şi picioarelor, adică a
organelor simţurilor şi a părţilor mai însemnate ale trupului celui botezat şi
rostirea cuvintelor : "PECETEA DARULUI SFÂNT" (Mihălcescu I., 1998, p.134).
Protestanţii în general socotesc ungerea cu Sfântul mir o simplă
ceremonie şi-i dau un caracter pur pedagogic. Ei săvârşesc ceremonia la 14 ani,
după ce copii învaţă catehismul şi cântările religioase şi susţin apoi, un examen.
Odată cu confirmarea, ei se şi împărtăşesc pentru prima oară.

10
 Dacă prin botez, omul se spală de păcatul originar şi de orice păcat ar fi
săvârşit înainte de primirea acestei sfinte şi dumnezeieşti taine, dar urmările
păcatului originar rămân şi după aceea, aşa că omul poate încă să păcătuiască.
Pentru curăţirea de păcatele săvârşite după botez, Dumnezeu a binevoit să
rânduiască sfânta taină a POCĂINŢEI. Astfel, creştinul care se căieşte de
păcatele sale şi le mărturiseşte duhovnicului, dobândeşte de la Dumnezeu
iertarea păcatelor şi se face din nou curat şi drept, cum a fost când a ieşit din apa
sfântului botez.
Mărturisirea ortodoxă defineşte astfel această sfântă taină: “pocăinţa este
părerea de rău pentru păcatele săvârşite, pe care omul le descoperă înaintea
preotului cu hotărârea tare de a-şi îndrepta viaţa, fiind gata să îndeplinească tot
ceea ce preotul duhovnic îI dă ca epitimie" (Mihălcescu I., 1998, p.143).
Practicarea pocăinţei în afară de creştinism a avut şi are ca roade iertarea
păcatelor, dar ea nu este o taină, ci o virtute morală care împodobeşte sufletul.
La treapta de sfântă taină, adică de mijloc prin care se comunică harul
dumnezeiesc, pocăinţa a fost ridicată de către Mântuitor.
Materia pocăinţei nu este ceva sensibil, ceva văzut şi pipăit, ca la taina
botezului şi a mirungerii, motiv pentru care teologii romano-catolici o numesc
cvasi-materie. Ea constă din mărturisirea păcatelor de către penitent înaintea
duhovnicului.
Pentru ca să poată produce efectul dorit, căinţa trebuie să fie sinceră (nu
numai din gură sau din buze, ci din toată inima, căci “jertfa lui Dumnezeu este
duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu n-o va urgisi”), generală,
hotărâtă, să izvorască din credinţa, nădejdea şi dragostea lui Dumnezeu.
Mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului este un moment atât de
însemnat al acestei sfinte taine, încât taina însăşi poartă şi numele de
MĂRTURISIRE.
Protestanţii, deşi nu socotesc pocăinţa ca sfântă taină, totuşi practică
mărturisirea într-o formă care nu e nici publică, nici particulară sau înaintea
pastorului, ci – cum spun ei - înaintea lui Dumnezeu, adică creştinul îşi

11
mărturiseşte în gând păcatele, iar pastorul se roagă împreună cu el pentru
iertarea păcatelor.
Forma sfintei taine a pocăinţei este mărturisirea de dezlegare pe care o
citeşte preotul după ce a ascultat mărturisirea penitentului. După ritualul Bisericii
noastre, această rugăciune este: “DOMNUL ŞI DUMNEZEUL NOSTRU IISUS
HRISTOS, CU DARUL ŞI CU ÎNDURĂRILE IUBIRII SALE DE OAMENI, SĂ TE
IERTE PE TINE FIULE (SAU FIICĂ) ŞI SĂ LASE TOATE PĂCATELE. ŞI EU,
NEVREDNICUL PREOT ŞI DUHOVNIC, CU PUTEREA CE-MI ESTE DATĂ
MIE, TE IERT ŞI TE DEZLEG DE TOATE PĂCATELE TALE, ÎN NUMELE
TATĂLUI ŞI AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH. AMIN” (Mihălcescu I., 1998,
p.159).
Prin toate sfintele taine se împărtăşeşte credincioşilor harul dumnezeiesc
sfinţitor. Mântuitorul Iisus Hristos a binevoit însă a da Bisericii Sale o sfântă taină
în care, pe lângă împărtăşirea harului sfinţitor ca în celălalte sfinte taine, este El
însuşi totdeauna de faţă în chip real, se sălăşluieşte în trupul nostru şi se uneşte
cu sufletul nostru. Această sfântă taină este cea a sfintei ÎMPĂRTĂŞANII. Astfel,
creştinul mănâncă trupul Domnului şi bea sângele lui, sub forma pâinii şi a
vinului. I se mai spune şi EUHARISTIE care înseamnă mulţumire, pentru că la
Cina cea de taină, când Mântuitorul a aşezat Sfânta Împătrăşanie ca taină, a
mulţumit lui Dumnezeu, înainte de a frânge pâinea şi a o da Sfinţilor Apostoli, şi
pentru că ea este totodată şi o jertfă de mulţumire a Bisericii cum afirma Sfântul
Ioan Gură de Aur.
Sfânta Treime, întruparea Domnului şi Sfânta euharistie sunt cele trei mari
mistere de nepătruns ale credinţei creştine şi toate trei stau în strânsă legătură,
căci Sfânta Treime se face cunoscută lumii prin întruparea lui Dumnezeu Fiul, iar
sfânta euharistie repetă şi continuă până la sfârşitul veacurilor actul final şi
încoronarea scopului întrupării Domnului şi îi uneşte pe oameni cu Dumnezeu
întrupat, îndumnezeindu-i ca urmare a întrupării sale.
Sfânta Împărtăşanie nu numai că a fost aşezată de Mântuitorul ca taină, ci
El a binevoit să-I şi pregătească pe oameni pentru primirea ei. Astfel, Domnul,
după ce a săturat în pustiu, în chip minunat, 5000 de oameni cu cinci păini şi doi

12
peşti, şi după ce mulţimea voia să-l facă rege, a ţinut o cuvântare despre pâinea
cereascţ, în care spune:
“Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în
Mine nu va înseta niciodată… Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine
are viaţă veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştrii au mâncat mană în pustiu
şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă
cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine
mănâncă din pâinea această, viu va fi pe veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da
pentru viaţa lumii este trupul Meu… Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi
mânca trupul Fiul Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel
ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu rămâne
întru Mine şi Eu întru el.” (Mihălcescu I., 1998, p.171)
În aceste cuvinte, Mântuitorul exprimă destul de lămurit trebuinţa pentru
oameni de a se împărtăşi cu trupul şi cu sângele Său, ca să poată moşteni viaţa
de veci.
La Cina cea de taină, adică cu o zi înainte de Paştele Iudaic, şi chiar în
noaptea în care avea să fie prins şi târât la patimi, Mântuitorul a aşezat
înfricoşata taină a sintei împărtăşanii. După istorisirea sfântului evanghelist
Matei, lucrurile s-au petrecut astfel: “Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi
binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul
Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintr-un acesta toţi. Că
acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor” (Mihălcescu I., 1998, p.172).
Dacă Biserica noastră foloseşte la împărtăşanie pâinea de grâu şi dospită,
romano-catolicii întrebuinţează azimă. Temeiul dogmatic al ambelor practici este
felul în care a serbat Mântuitorul Paştile, cand a aşezat taina sfintei euharistii.
Ortodocşii, susţin că Mântuitorul n-a serbat Paştile Iudaic, care încă nu sosise, şi,
ca atare, pâinea euharistică n-a fost azimă, ci pâine dospită, pe când romano-
catolicii pretind că Mântuitorul a serbat Paştele Iudaic, în timpul căreia se
mănâncă numai azimă şi deci pâinea euharistică a fost azimă.

13
 Forma tainei sunt cuvintele, de fapt rugăciunea pe care o citeşte preotul în
timpul liturghiei credincioşilor, când sfinţeşte sfintele daruri. “ÎNCĂ ADUCEM ŢIE
ACEASTĂ SLUJBĂ CUVÂNTĂTOARE ŞI FĂRĂ DE SÂNGE ŞI CEREM ŞI NE
RUGĂM ŞI NE CUCERIM: TRIMITE DUHUL TĂU CEL SFÂNT PESTE NOI ŞI
PESTE ACESTE DARURI CE SUNT PUSE ÎNAINTE ŞI FĂ, ADICĂ, PÂINEA
ACEASTA CINSTIT TRUPUL HRISTOSULUI TĂU, IAR CE ESTE ÎN POTIRUL
ACESTA, CINSTIT SÂNGELE HRISTOSULUI TĂU, PREFĂCÂNDU-LE CU
DUHUL TĂU CEL SFÂNT” (Mihălcescu I., 1998, p.183).
Respectul şI veneraţia deosebită cu care credincioşii au primit şi primesc
Sfânta împărtăşanie sunt de asemenea o dovadă de înaltă sfinţenie a acestei
taine şi că cel care o primeşte crede cu adevărat că se împărtăşeşte cu
adevăratul trup şi sânge al lui Iisus Hristos.
Despre chipul în care este de faţă cu adevărat sau real Domnul Hristos în
sfânta euharistie, Biserica noastră şi cea romano-catolică, urmând exemplul
Sfinţilor Părinţi, învaţă că aceasta se face prin transsubstanţiere sau prefacere,
adică: prin rugăciunea preotului şi prin chemarea şi venirea Sfântului Duh,
pâinea şi vinul se prefac în însuşi trupul şi sângele Domnului, rămânând din ele
numai forma exterioară sau înfăţişarea de pâine şi de vin.
Pâinea şi vinul, odată prefăcute în trupul şi sângele Domului, nu se prefac
din nou în pâine şi vin, dacă nu sunt date credincioşilor – cum învaţă protestanţii
-, ci rămân trupul şi sângele Domnului cât timp ele există. Aici stă, între altele,
sublimitatea acestei taine, că - pe când celelalte sfinte taine există ca atare
numai în momentul săvârşirii lor de către preot şi al primirii de către credincioşi,
iar după aceea încetează, rămânând doar efectele lor – sfânta euharistie
durează, Domnul Iisus este continuu de faţă atât cât durează pâinea şi vinul
binecuvântate.
Protestanţii în general au despre sfânta euharistie păreri care se
depărtează de la adevăr. Ei pot fi împărtţIţi în două grupe: pe de o parte luteranii,
care admit prezenţa reală, dar nu prin transsubstanţiere, şi pe de altă parte,
Calvin, Zwingli şi alţii, care învaţă alte rătăciri. Sectele ieşite din protestantism
n-au o învăţătură bine definită despre sfânta împărtăşanie, în genere, şi

14
îndeosebi despre prezenţa Domnului în elementele euharistice. Sfânta euharistie
este hrană duhovnicească, adică ea este pentru suflet ceea ce este hrana pentru
trup, unind în chip mistic pe om cu Hristos, păstrând şi desăvârşind, hrănind şi
întărind astfel întreaga sa viaţă spirituală.
Biserica ortodoxă, urmăritoare şi păstrătoare credincioasă a învăţăturii şi
practicii ecumenice, a împărtăşit şi împărtăşeşte şi pe copii şi pe prunci cu sfântul
trup şi sânge al Domnului, pe când Biserica romano-catolică şi dupăea şi cea
protestantă s-au abătut de la această practică.
NUNTA sau CĂSĂTORIA este acea sfântă taină prin care bărbatul şi
femeia – care convin în chip liber să trăiască împreună toată viaţa, spre a da
naştere la copii, a-i creşte în spiritul religiei creştine şi a se ajuta reciproc în toate
împrejurările – dobândesc harul dumnezeiesc pentru atingerea acestui scop.
Privită în sine, căsătoria este ceva natural, pentru că se întemeiază pe
diferenţa firească de sexe, potrivit căreia neamul omenesc nu s-ar putea menţine
şi înmulţi fără traiul laolaltă al bărbatului cu femeia. Pentru că diferenţierea
sexelor nu este opera omului, ci a lui Dumnezeu, căsătoria, chiar şi ca act
natural. este rânduită de ădumnezeu. Într-adevăr în Cartea Facerii citim: “Nu
este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”; şi, după ce a
făcut femeia, i-a binecuvântat pe amândoi, zicând: “Creşteţi ţi vă înmulţiţi şi
umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Mihălcescu I., 1998, p.243).
Naşterea şi creşterea copiilor şi prin aceasta perpetuarea neamului este,
aşadar, primul scop al căsătoriei, aşa cum a fost aşezată de la început de
Dumnezeu. Dar pentru că omul nu este numai materie, nu constă numai din trup,
ci şi din suflet, care este elementul constitutiv de căpetenie al fiinţei sale, trebuie
ca unirea dintre bărbat şi femeie să fie o legătură liberă, din convingere şi
întemeiată pe dragoste, iar ajutorul reciproc să decurgă de la sine. Căci ajutprul
reciproc nesilit şi necondiţionat este al doilea scop al căsătoriei.
Interpretarea protestantă, după care expresia “taină mare” nu s-ar referi la
căsătorie, ci la unirea lui Hristos cu Biserica, este de observat, mai întâi, că
însăşi traducerea greşită a cuvintelor a dat prilej pentru aceasta.

15
 Cu toate că această sfântă taină trebuie să se instituiască numai între un
bărbat şi o femeie, există la ora actuală ţări care acceptă căsătoria între sexe
identice dar nu în faţa lui Dumnezeu.
Forma tainei căsătoriei sunt cuvintele de binecuvântare cu care preotul
însoţeşte punerea cununilor pe capul celor ce se căsătoresc şi care pentru mire
sunt acestea: “SE CUNUNĂ ROBUL LUI DUMNEZEU (NUME) CU ROABA LUI
DUMNEZEU (NUME), ÎN NUMELE TATĂLUI ŞI AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI
DUH”, repetate de câte trei ori, cum şi următoarea rugăciune ce se rosteşte
îndată după aceasta: “DOAMNE, DUMNEZEUL NOSTRU, CU SLAVĂ ŞI CU
CINSTE ÎNCUNUNEAZĂ” (Mihălcescu I., 1998, p.251).
Romano-catolicii cred că forma acestei sfinte taine este primirea de
fiecare dintre soţi a declaraţiei pe care i-o face celălalt, anume că vrea să se
căsătorească cu el.
Biserica interzice căsătoria între rude . Biserica a osândit cu asprime atât
poligamia (unirea conjugală a unui bărbat cu mai multe femei) cât şi poliandria
(unirea unei femei cu mai mulţi bărbaţi), ca obiceiuri păgâneşti, care înjosesc
demnitatea omenească. Divorţul sau despărţirea sunt îngăduite numai în cazul
morţii fizice sau spirituale, însă şi atunci biserica învaţă că este bine ca soţul care
ar putea cere divorţul să nu o facă încercând în felul acesta salvarea celuilalt. În
cazul morţii spirituale biserica îngăduie a doua şi uneori a treia căsătorie şi în
cazuri deosebite interzicând cu desăvârşire cea de-a patra căsătorie
considerând-o deja adulter.
Fiind prilej de bucurie şi de veselie, cununia se săvârşeşte în zilele de
sărbătoare, îndată după Sfânta Liturghie. Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu
se pot face nunţi în următoarele zile şi răstimpuri din cursul anului: în cele patru
posturi de peste an, ca şi în toate zilele de post din săptămână: miercurea şi
vinerea, Ziua Crucii (14 septembrie), Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul
(23 august), în săptămâna brânzei , în săptămâna luminată, în Duminica
Rusaliilor, între Crăciun şi Bobotează.
Prin sfânta taină a pocăinţei, creştinul se vindecă de bolile sufleteşti, adică
de păcat şi de urmările lui. Dumnezeu însă a dat Bisericii Sale un mijloc prin care

16
să se vindece şi suferinţele trupeşti odată cu cele sufleteşti. Acest mijloc este
sfântul MASLU. Este deci, acea taină în care, prin ungerea cu untdelemn sfinţit a
trupului celor bolnavi şi prin rugăciunile preoţilor, se dobândeşte iertarea
păcatelor şi vindecarea trupească. Protesanţii nu socotesc sfântul maslu ca
taină, ci numai o simplă ceremonie, care se practică în vremea Sfinţilor Apostoli,
ca un mijloc de vindecare miraculoasă, iar romano-catolicii, deşi îl numără între
cele şapte taine, l-au denaturat, aplicându-l numai bolnavilor pe patul de moarte,
ca pregătire pentru călătoria de veci. De aceea ei îl numesc ungera de pe urmă
(extrema unctio) sau sfânta taină a muribunzilor (sacramentum exeuntium)
(Mihălcescu I., 1998, p.259).
Forma acestei sfinte taine este rugăciunea rostită de şapte ori de preoţi şi
ungerea, tot de şapte ori, a părţilor trupului bolnavului, prescrise de ritual.
Rugăciunea sună astfel: “PĂRINTE SFINTE, DOCTORUL SUFLETELOR ŞI AL
TRUPURILOR, CEL CE AI TRIMIS PE UNUL NĂSCUT FIUL TĂU, DOMNUL
NOSTRU IISUS HRISTOS, SĂ VINDECE TOATĂ BOALA ŞI DIN MOARTE SĂ
IZBĂVEASCĂ, TĂMĂDUIEŞTE PE ROBUL TĂU (NUME) DE NEPUTINŢA
TRUPEASCĂ ŞI SUFLETEASCĂ CE L-A CUPRINS ŞI-L FĂ SĂ VIEZE CU
DARUL HRISTOSULUI TĂU, PENTRU RUGĂCIUNILE PREA CURATEI
STĂPÂNEI NOASTRE, NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU ŞI PURUREA
FECIOAREI MARIA...” (Mihălcescu I., 1998, p.262-263).
Efectele lui sunt: vindecarea trupească, iertarea păcatelor. Pentru că prin
el de obţine iertarea de păcate şi adesea şi sănătatea trupească zdruncinată sau
pierdută, se obişnuieşte ca sfântul maslu să se facă chiar oamenilor mai mult
sau mai puţin sănătoşI trupeşte şi tuturor îndeobşte, în Joia sau în Vinerea
Sfintelor patimi.
Ca Mare Preot sau Arhiereu, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a
adus de bunăvoie jertfa de pe cruce şi a răscumpărat prin aceasta pe om de vina
şi urmările păcatului originar, împăcându-l cu Dumnezeu şi făcându-l din nou
părtaş harului dumnezeiesc.
Iisus Hristos însă nu putea rămâne pe pământ pentru totdeauna, ci trebuia
să se întoarcă la Tatăl şi să petreacă în ceruri, în slava nesăvârşită care este

17
proprie Dumnezeimii, aşa că opera Sa trebuia continuată pe pământ de alţi
preoţi, care au şi fost rânduiţi de El în persoana Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor
lor. PREOŢIA este aşadar, acea taină care, prin punerea mâinilor şi prin
rugăciunea arhierului împărtăşeşte persoanelor anume pregătite harul
dumnezeiesc şi împuternicirea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi
sfintele taine şi a conduce turma cuvântătoare, în măsura în care le dă dreptul
treapta ierarhică care li se conferă prin preoţie. Pentru că preoţia se săvârşeşte
prin punerea mâiniulor ea se mai numeşte şi HIROTONIE şi a fost instituită de
Mântuitorul însuşi prin alegerea celor 12 Sfinţi Apostoli, pe care i-a deosebit de
mulţimea credincioşilor şi cărora le-a dat chiar de la început însărcinarea
specială de a propovădui Evanghelia şi a săvârşI unele minuni. P lângă cei 12
SfinţI Apostoli, Mântuitorul a mai ales încă alţi 70 de ucenici, pe care, de
asemenea, I-a trimis la predică cu aproape aceleaşi puteri ca ale Apostolilor.
Instituirea dumnezeiască şi caracterul de sfântă taină al preoţiei şi,
împreună cu aceasta, şi îndreptăţirea celor trei trepte ierarhice, le-au tăgăduit,
protestanţii şi sectele. Punctul de vedere al acestora este acela că caracterul de
sfântă taină al preoţiei ar fi că toţi creştinii sunt preoţi, şi în afară de această
preoţie universală nu este şi nu are de ce să fie o preoţie specială sau
sacramentală.
Forma tainei sunt cuvintele rugăciunii: “ DUMNEZEIESCUL HAR CARE
PE CELE NEPUTINCIOASE LE VINDECĂ ŞI PE CELE CE LIPSESC LE
ÎMPLINEŞTE, HIROTONISEŞTE PE CUCERNICUL IPODIACON (NUME) ÎN
DIACON (SAU DIACON ÎN PREOT, ORI PREOT ÎN ARHIEREU). SĂ NE
RUGĂM, DAR, PENTRU EL, CA SĂ VINĂ ASUPRA-I HARUL SFÂNTULUI
DUH” (Mihălcescu I., 1998, p.278).
Episcopatul este treapta ierarhică cea mai înaltă apoi prezbiteratul şi
diaconatul. Femeile nu pot intra în cler. Potrivit poruncii sfântului Apostol Pavel:
“Femeile să tacă în biserică”, ele n-au avut niciodată dreptul a primi hirotonia.
Numai montaniştii şi coliridianii în vechime şi unele secte protestante, azi, admit
pe femei în cler.

18
 După ce am enumerat fiecare sfântă taină, vom enumera în continuare
cele mai importante SECTE şi felul cum acceptă sau nu aceste sfinte taine ale
creştinismului. Protestantismul, apărut în secolul al XVI-lea în cadrul Bisericii
romano-catolice, a dat naştere unei Biserici Reformate şi unei Biserici Luterane,
care au pătruns şi în ţara noastră în special prin minorităţile etnice din
Transilvania, maghiarii şi germanii. Mai târziu, au pătruns şi sectele
neprotestante.
Baptiştii şi-au luat numele de la învăţătura lor despre botez, susţinând că
botezul trebuie împărtăşit numai adulţilor. Învăţăturile baptiştilor sunt în mjoritate
cele ale protestanţilor. Ei nu recunosc Sfânta Tradiţie şi cele şapte Sfinte Taine,
sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, a
rugăciunilor pentru morţi, a jurământului, a postului, a simbolurilor liturghice;
dreptul şi puterea disciplinară o are adunarea. Baptiştii sunt rigorişti,
neîngăduitori faţă de cei ce păcătuiesc. Botezul se aplică numai celor vârstnici şi
se săvârşeşte numai printr-o singură cufundare (el nu iartă păcatele); fiecare are
dreptul şi priceperea de a tâlcui Sfânta Scriptură, nu au decât trei sărbători:
Crăciunul, Paştele şi Rusaliile şi sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului şi a
Sfinţilor.
Adventiştii îşi au numele de la cuvântul latinesc “adventus = venire”,
deoarece îi preocupă mult venirea a doua a Domnului şi în special data exactă a
ei. Adventismul de ziua a şaptea a fost adus în România în 1870 iar cartea lor de
cult principală este “Imnurile creştine”. Învăţăturile lor caracteristice sunt:
cunoaşterea datei exacte a venirii a doua, mileniul sau împărăţia de o mie de ani
a lui Hristos pe pământ, cu cei drepţi; nu există iad, nici suflet nemuritor. Ziua lor
de odihnă este Sâmbăta, obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile
despre mâncăruri curate şi necurate( ei nu mănâncă porc); nu botează copii ci
numai adulţi iar celelalte taine creştine nu sunt admise.
Martorii lui Iehova sau studenţii în Biblie, zişi şi milenişti sau russelişti, este
una din cele mai periculoase secte care acţionează şi în ţara noastră. Adepţii ei
s-au numit “ russelişti”, după numele întemeietorului, “milenişti”, ca unii care
răspândesc învăţătura despre “mileniu”, “studenţii în Biblie, ca unii ce ar studia

19
mai serios decât ceilalţi Biblia şi în fine “martorii lui Iehova”, ca singurii
“mărturisitori” ai lui Iehova.
Învăţăturile specifice iehoviştilor sunt: cunoaşterea exactă a datei venirii a
doua, mileniul - împărăţia lui Hristos de o mie de ani; nu există suflet nemuritor,
omul neavând suflet, ci fiind suflet (adică fiinţă vie, sufletul nefiind altceva decât
viaţa), deci nu există nemurire. Învierea este un dar deosebit al lui Dumnezeu dat
celor aleşi ai Săi. În viziunea lor nu există iad şi chinuri veşnice; păcătoşii la
înviere vor fi nimiciţi; învierea va fi o restaurare sau o restabilire la loc a lucrurilor,
aşa cum le-a făcut Dumnezeu la început; Sfântul Duh nu este o persoană a
dumnezeimii, ci numai o energie a Tatălui, cu alte cuvinte nu există Sfânta
Treime. Iisus Hristos este o creatură a lui Dumnezeu pe pământ; el a fost numai
om şi ca om a murit pe cruce pentru totdeauna. Iehoviştii nu sărbătoresc nici o zi,
nu au nici o sărbătoare.
Penticostalii se mai numesc şi “tremurători” sau “spirişti”, sau îşi mai spun
“Biserica lui Dumnezeu Apostolică”. Numele de penticostali vine din greacă şi
înseamnă Cincizecime. Ei susţin că toţi membrii sectei lor au botezul cu Duhul
Sfânt şi cu foc, pe care l-au primit apostolii la Cincizecime prin pogorârea Duhului
Sfânt. Şi ei cred în mileniu iar pe lângă botezul cu apă este de trebuinţă şi cel cu
Duhul Sfânt şi cu foc, pe care l-au primit apostolii la Cincizecime şi prin care se
primeşte darul vorbirii în limbi. Pentru ca Biserica să nu fie moartă trebuie să aibă
darul Sfântului Duh, iar pentru a obţine acest dar, se cere rugăciune şi post,
adică nemâncare. Botezător poate fi numai cel care are darul vorbirii în limbi (în
timp ce la baptişti şi la alte secte potae fi numai cel rânduit de comunitate).
Slujbele duhovniceşti sunt cele ale predicatorilor, prorocilor şi prezbiterilor aleşi
din Biserică şi ordonaţi (sfinţiţi ca preoţi prin punerea mâinilor). Ordinaţiunea nu
se poate pierde. În adunări pot vorbi şi femeile iar păcătoşii deţi afară din
adunare nu mai pot fi reprimiţi.
Nazarenii sau Pocăiţii afirmă că îl urmează pe Iisus Nazarineanul nu
numai în cuvinte, ci şi în fapte. Se numesc pocăiţi deoarece susţin că pocăinţa
este temeiul mântuirii şi că numei ei fac adevărata pocăinţă.

20
 Învăţătura nazarineană în cea mai mare parte seamănă cu cea a
baptiştilor. Ei nu admit jurământul deoarece poate fi îndestulătoare făgăduinţa
fără jurământ, neîngăduinţa de a face uz de armă în război, imposibilitatea de a
mai păcătui după botez, neprimirea din nou în comunitate a celor ce au fost
excluşi. La pocăiţi toate instituţiile publice sunt locaşuri ale lui Antihrist. Tot
asemenea este şi şcoala, care nu are nici un rost, deoarece copii după ce
primesc botezul nu mai pot păcătui, ei ajungând la fericirea raiului şi deci
neavând nevoie de a fi educaţi în şcoli. Nu există predicatori aleşi, ci fiecare
poate predica, dacă este iluminat de Duhul Sfânt; rigorism în ceea ce priveşte
viaţa privată şi bucuriile ei.
Evangheliştii sau “creştinii după Evanghelie” şi-au luat acest nume sub
pretextul că toată viaţa lor este în perfectă armonie cu Sfânta Evanghelie.
Rătăcirile lor sunt: botezul este unul, dar are tri feţe: botezul apei care nu
mântuieşte; botezul Sfântului Duh, care poate fi primit înainte, deodată sau după
cel al apei şi botezul în moartea Domnului, care este starea cea mai înaltă de
sfinţenie la care poate ajunge un credincios. Evangheliştii au patru judecăţi: a
celor credincioşi, făcuţi în cer cu mult înainte de judecata cea mare a păcătoşilor;
a celor în viaţă, la venirea a doua a Domnului, când va începe mileniul şi a
îngerilor răi. Evangheliştii nu au ca celelalte secte o organizaţie centrală, fiind
prea puţini.
Tudoriştii – doctrina lor era un amestec de învăţături protestante, fără a
avea ceva nou şi original. Cultul consta, ca şi la toate sectele, din predici, cântări,
citiri biblice şi rugăciuni, ajungând cu timpul să aibă şi casă de rugăciune. A fost
singura sectă înfiinţată la noi în ţară din sânul Bisericii ortodoxe Române dar în
decursul anilor ea a dispărut.
Alte secte mici, puţin răspândite urmează învăţăturile marilor secte –
SECERĂTORII, INOCHENTIŞTII, TEOSOFII, SPIRITIŞTII.
Stiliştii de 60 de ani lucrează orice taină şi orice sfinţire în bisericile lor fără
arhiereu şi fără ierarhie, şi prin urmare, dacă ei n-au ierarhi, nici preoţii lor nu se
pot numi preoţi, nici Biserica lor Biserică şi nici creştini cei botezaţi de ei nu se
pot numi cândva creştini. Pentru că unde nu este ierarhie şi arhiereu, nici

21
sfinţenie nu este, nici mântuire. Fiindcă izvorul tuturor sfinţilor şi darurilor vine
numai prin arhiereu. Ei botează şi cunună a doua oară, săvârşind o mare erezie
şi greşeală dogmatică. Stiliştii au rupt legătura duhovnicească cu ierarhia
canonică a Bisericii Ortodoxe Române.
Imediat după revoluţia din 1989 şi-au făcut apariţia în ţara noastră diferite
secte şi mişcări paracreştine: NEW AGE, BISERICA UNIFICĂRII, MORMONII,
BAHA’I, YOGA CREŞTINĂ, YOGA, ZEN- ul CREŞTIN, etc.
Toate aceste mişcări sunt incompatibile cu Creştinismul. Aceste mişcări
nu au nici o fundamentare în tradiţia şi practica creştină, ci sunt pur şi simplu
fructul religiilor păgâne orientale sau al practicilor spiritiste modern, mai mult sau
mai puţin diluate, şi prezentate adesea ca fiind “lipsite de conţinut religios”.
Toate sectele sunt de dată recentă, căci istoria nu le cunoaşte, după cum
nici ele nu cunosc şi nu recunosc istoria. Deci n-au dovada unei continuităţi
apostolice – de la apostolii Domnului – şi nu au în ele garanţia adevărului.
Aproape toate sectele au fost născocite de oameni neînvăţaţi, fără o pregătire
îndestulătoare necesară înţelegerii şi aprofundării Scripturii. Pregătirea lor nu le-
ar fi putut garanta competenţa tâlcuirii nici măcar a unui articol de ziar sau a unui
text profan oarecare, oricât de iluminaţi sau preţioşi s-ar pretinde a fi. “Ei vorbesc
în numele religiei cam cu aceeaşi competenţă cu care ar vorbi lăcătuşii în numele
agriculturii, semidocţii şi analfabeţii în numele ştiinţei şi al progresului, sau
agricultorii în numele astronomiei”. De necontestat este faptul că doctrinele lor n-
au reprezentat un pas înainte în tâlcuirea şi aprofundarea Bibliei, ci dimpotrivă,
au dat dovadă numai de nepricepere şi de misticism fanatic şi bolnăvicios.

22