CARACTERUL ABSOLUT, DEFINITIV ŞI UNIVERSAL AL MÂNTUIRII LUI

CRISTOS

Creştinii îl consideră pe Isus nu numai unul dintre marii profeţi - cum sunt consideraţi
ceilalţi întemeietori de religii -, ci Revelatorul definitiv al tainei dumnezeieşti, Fiul lui Dumnezeu
întrupat, Mântuitorul unic şi universal al tuturor oamenilor, “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan
14,6).
Apariţia ereziilor din epoca post-apostolică a dat nastere unor realităţi ecleziastice care nu se
aflau în comuniune cu Biserica Catolică. Toţi creştinii credeau în Cristos, însă credinţa lor nu era
identică.

Iubirea lui Dumnezeu se exprimă cel mai bine în persoana lui Cristos. Revelaţia lui
Cristos corecteazăşi împlineşte celelalte revelaţii, considera Troeltsch. În centrul doctrinei despre
mântuire nu se află Cristos, ci Dumnezeu care se reveleazăîn multiplicitatea religiilor. Isus este
persoana prin care Dumnezeu s-a revelat în măsura cea mai înaltă.
În afară de motivele legate de istoricism, modelul convergent se întemeiazăşi pe
următoarele raţiuni teologice3.
a). Isus şi întruparea Cuvântului.
b). Isus ca mântuitor absolut.
c). Isus ca Unul-Născut al Tatălui.
d). Isus ca mântuitor escatologic.

. Fiecare popor, fiecare religie au o vocaţia în vederea unei misiuni mântuitoare. De aceea
religiile nu trebuie să se afle în conflict, dar să contribuie în mod propriu la realizarea unui plan
unic de mântuire. Aceasta nu înseamnă neapărat că toate religiile ar fi egale, dar că fiecare are o
misiune de îndeplinit şi un dar pe care îl pot oferi celorlalţi.
Toţi oamenii care doresc să se mântuiască trebuie să se îndrepte către Cristos. Isus are în
sine însuşi, în evenimentul Său şi în persoana Sa motivele caracterului absolut definitiv al
mântuirii”
Sf. Părinte Ioan Paul al II – lea, concluzionează astfel: “Oamenii, prin urmare, nu pot intra în
comuniune cu Dumnezeu decât prin intermediul lui Cristos, sub lucrarea Spiritului Sfânt.
Conciliul Vatican II, nu exclude posibilitatea altor mijlociri mântuitoare, chiar dacă
participante. Prin urmare Cristos este mijlocitorul constitutiv al mântuirii persoanelor din alte
religii.
Isus însă nu exclude de la mântuire persoanele care nu aparţin poporului ales: laudă
credinţa centurionului (cf. Mat. 8,10; Luc. 7,9), afirmă că multe persoane din Răsărit şi din
Occident vor şedea la masa Împărăţiei iar iudeii vor fi alungaţi afară (cf. Mat. 8,11-12; Luc.
13,18-29).
El este mântuitorul întregii lumi deoarece este şi creatorul acesteia.
Toate vor fi recapitulate în Cristos (cf. Efes. 1,10), adică vor fi aşezate sub un singur cap care
este Cristos.

3
 Să nu uităm însă că Logosul, adică Isus Cristos, este Acela care răspândeşte seminţele
adevărului în întreaga omenire. Prin urmare Cristos este mijlocitorul constitutiv al mântuirii
pentru oamenii din religiile necreştine.
Sf. Scriptură ne arată că Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor oamenilor, dar
dacă revelaţia este calea mântuirii şi mântuire în ea însăşi ne izbim de următoarea problemă:
există revelaţii autentice în religiile necreştine? Acest lucru este posibil datorită lucrării
Spiritului Sfânt care se foloseşte de ceea ce au bun şi adevărat pentru a le împărtăşi harul
mântuirii.
Alt aspect specific revelaţiei creştine este progresivitatea, deoarece ea se realizează
treptat în istorie, prin împliniri succesive deschise viitorului
Al treilea aspect priveşteîmplinirea revelaţiei, care s-a realizat printr-un eveniment
istoric absolut, irepetabil şi definitiv:Înnomenirea Fiului lui Dumnezeu “de la Spiritul Sfânt şi
din Maria Fecioară”
Creştinismul este singura religie în care revelaţia coincide cu întruparea lui Dumnezeu
într-o persoană care se autodefineşte: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Nici un alt
întemeietor de religii nu s-a propus pe sine însuşi ca obiect al credinţei. Faptele şi cuvintele lor
pot fi considerate inspirate, însă nicidecum fapte şi cuvinte umane ale lui Dumnezeu.

Al patrulea element specific revelaţiei creştine pe care îl subliniem este unicitatea.

Revelaţia Sa începutăîn Vechiul Testament şi desăvârşităîn Noul Testament este definitivă: “nu
mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publicăînainte de arătarea în glorie a Domnului nostru
Isus Cristos”.

CTI, în documentul Creştineismul şi religiile, sublinează posibilitatea existenţei unor

elemente mântuitoare în religiile necreştine. Acestea, însă, pot fi purtătoare de adevăruri
mântuitoare numai în măsura în care îi conduc pe oameni la adevărata iubire, adică la
Dumnezeu: “Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”
(1Ioan 4,8)

Chiar dacă aceste scripturi pot face parte dintr-o preparatio evangelica, nu pot fi
considerate echivalente cu Vechiul Testament, care este pregătirea imediată a venirii lui Cristos
în lume.

Cunoaşterea şi acceptarea acestui adevăr prin credinţă, în lumina învierii, ne ajută

săînţelegem de ce lucrarea mântuitoare a lui Cristos are un caracter unic la care nu se poate
renunţa din motive legate de facilitarea dialogului inter-religios.
Datorită uniunii ipostatice, între cele două naturi există o autentică communicatio
idiomatum, adică o comunicare a proprietăţilor specifice.

Pe de altă parte, Sf. Scriptură demonstrează că Dumnezeu poate şi de fapt a intrat în

istorie.
Viaţa şi activitatea lui Isus nu sunt un mit inventat de prima comunitate creştină, Istoria
lui Isus Cristos este reală. Mărturiile care atestă acest adevăr sunt Evangheliile, documentele
scrise de autori iudei şi romani.
Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea ne avertizează că “este contrară credinţei creştine
introducerea oricărei separări între Cuvânt şi Isus Cristos”.Acelaşi Cuvânt care l-a început “era la
Dumnezeu” (In. 1,1), la plinirea timpurilor “S-a făcut trup şi S-a sălăjluit între noi” (In. 1,14).
 Conştiinţa pe care Mântuitorul o are despre Sine şi despre misiunea Sa implică aşadar şi
conştiinţa preexistenţei Sale: “Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai dinainte de a fi fost
Avraam” (Ioan 8,58; cf. Ioan 8,42).
Conştiinţa despre Sine, manifestată de Isus prin fapte şi învăţătură, se află la baza
credinţei apostolilor în dumnezeirea Sa: “Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El
întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând.”
Cartea Facerii ne arată că Dumnezeu avea o intenţie mântuitoare universalăîncă
din momentul chemării lui Avram căruia i-a spus: “se vor binecuvânta întru tine toate neamurile
pământului” (Fac. 12,3).
Spiritul Sfânt are un rol activ şi în lucrarea mântuirii. Creştinii nu trebuie să excludă
prezenţa Spiritului şi în religiile necreştine deoarece Cristos a murit pentru păcatele tuturor
oamenilor iar Spiritul, care “suflă unde vrea” (In. 3,8), pune la dispoziţia tuturor oamenilor
posibilitatea reală a mântuirii.