Confesiuni creștine în România

Poporul român s-a născut creştin. Romanizarea geto-dacilor a reprezentat momentul culminant în
etnogeneza poporului nostru, iar acest fenomen s-a produs concomitent şi s-a întrepătruns cu procesul de
creştinare. Spre deosebire de alte teritorii în care răspândirea creştinismului s-a realizat la o dată
identificabilă în contextul istoric, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut o formă de încreştinare ce s-
a produs treptat.
Această lentoare a fost specifică şi altor popoare a căror formare a coincis cu procesul încreştinării.
Merită însă precizat că, în timp ce la unele dintre acestea procesul a fost doar adiacent, în cazul românilor,
acesta a reprezentat alături de romanizare o coordonată esenţială, a cărei excludere determină
imposibilitatea de a defini constituirea poporului nostru.
Încreştinarea geto-dacilor de către Sfântul Apostol Andrei este atestată de scrieri ale teologilor şi ale
istoricilor, dar şi de tradiţie. Una dintre primele referinţe se regăseşte în însemnărilor episcopului Eusebiu
de Cezareea (265-340), unul dintre cei mai mari istorici ai veacurilor primare: „Sfinţii Apostoli ai
Mântuitorului, precum şi ucenicii lor s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui
Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia (Dobrogea de azi, vechea Dacie Pontică,
transformată în provincia romană Scythia Minor), lui Ioan în Asia”.
Mitropolitul Dosoftei este cel care a consemnat pentru prima oară la noi tradiţia că acest ucenic al
Mântuitorului Iisus Hristos a evanghelizat o mare parte din teritoriul patriei noastre. O altă mărturie
înregistrată aici, ce vine în sprijinul acestor afirmaţii este depusă şi de versurile unor colinde şi creaţii
folclorice dobrogene ce evocă trecerea apostolului prin aceste teritorii, dar şi de existenţa unor toponime,
cum ar fi peştera sau pârâiaşul Sfântului Andrei.
Începuturile răspândirii creştinismului în spaţiul danubiano-pontic datează aşadar din epoca
apostolică, fiind în strânsă legătură cu acţiunile misionare desfăşurate de Sfântul Apostol Andrei. După
cucerirea Daciei de către romani, procesul a continuat şi chiar s-a intensificat prin intervenţiile activităţilor
misionare desfăşurate de colonişti sau de soldaţii creştini din armata romană, de sclavi, de negustori şi de
creştinii aduşi din sudul în nordul Dunării de către goţi.
Misionarii creştini au propovăduit credinţa creştină în limba latină, astfel că această nouă credinţă a
devenit un mijloc principal de propagare a elementelor romane la geto-daci. Cu alte cuvinte, romanizarea a
fost asigurată de factorul creştin, dar şi invers. Limba latină folosită în spaţiul carpato-danubiano-pontic nu
era însă cea oficială, ci o latină vulgară, pe înţelesul oamenilor de rând. Acest fapt a dus la crearea unei
limbi noi în acest spaţiu, specifică evoluţiei cultural-lingvistice a daco-romanilor şi independentă într-o
mare măsură de evoluţia limbii latine creştine oficiale.
A.ORTODOXIA
Potrivit credinței ortodoxe, a Bisericii nedivizate, Dumnezeu este iubire si cel ce rămâne in
iubire rămâne in Dumnezeu si Dumnezeu rămâne in el.
Dumnezeu este Creatorul lumii. El a creat lumea din nimic si in afara naturii Sale. Scopul si centrul
creației este omul: Dumnezeu l-a creat pe om după chipul si asemănarea Sa4.Sufletul omului este substanța
distincta de lumea materiala, care, prin virtute si harul divin poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.
 Omul creat de Dumnezeu a acționat autonom, fapt ce a dus la distanțarea de Creatorul sau, izolarea
de El. Consecința acestei fisuri apăruta intre Dumnezeu si om a afectat întreaga creație. Totuși, starea s-a
aflat umanitatea după cădere a fost reabilitata de Hristos, autorul mântuirii neamului omenesc.
Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu fata de om, dar si a omului fata de Dumnezeu, deoarece noi li
iubim pe Dumnezeu fiindcă el ne-a iubit cel dintâi. Astfel, prin jertfa si învierea lui Hristos a devenit
posibila transfigurarea omului si a lumii întregi. Despre toate aceste vorbește Liturghia ortodoxa, in timpul
căreia credincioșii trăiesc prefigurat viată veșnica si comuniunea cu Dumnezeu.
Morala creștina îndeamnă pe om la dobândirea fericirii veșnice cat si a celei de pe pământ. Pentru
aceasta credinciosul este dator sa trăiască potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Baza acestora predici o
constituie iubirea de Dumnezeu si de oameni: „Toate cate voiți sa va facă vouă oamenii asemenea si voi
sa faceți lor!”
Eshatologia creștina are in centrul ei învățătura despre moarte, judecata particulara si judecata
universala. Concepția despre viată de după moarte are in centrul ei ideea de rai si de iad. Raiul reprezintă
comuniunea cu Dumnezeu si cu oamenii. El este starea de maxima credința, nădejde si dragoste la care
poate ajunge orice credincios practicând învățăturile lui Hristos. Iadul se identifica stării de suferința a
sufletului izolat de Dumnezeu si de oameni.
Idealul eshatologiei creștine este fericirea suprema, veșnica, trăita in descoperirea caracterului
inefabil si veșnic al dumnezeirii.
Îndumnezeirea omului se realizează prin credința. „Credința este o forța care înfăptuiește unirea
desăvârșita, nemijlocita si mai presus celui ce crede ca Dumnezeu cel crezut…..Credința este o cunoaștere
care nu se poate dovedi. Iar daca nu se poate dovedi(explica) înseamnă că, credința este o legătura mai
presus de fire prin care in chip neștiut si indemonstrabil, ne unim cu Dumnezeu mai presus de intelegere”.
Alături de credința sta jertfa mistica sau Sfântă Euharistie. Prin actul euharistic omul intra in
comuniune cu Dumnezeu Fiul si prin El cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi. In sfârșit un rol de
asemenea important îl au rugăciunea si asceza, rugăciunea reprezentând dialogul omului cu Dumnezeu iar
asceza forma de transfigurare a naturii umane in integralitatea ei după asemănarea ei cu Dumnezeu.
Dacă cele arătate pana aici reprezintă credința Bisericii Ortodoxe, in cele ce urmează vom creiona
succint aspectele esențiale ale doctrinei romano-catolice, rezultate in urma separării de Biserica
Răsăriteana din anul 1054.
B.CATOLICISMUL
In materie de doctrina exista cinci principale diferențe: Filioque, Primatul Papal asupra Bisericii
universale si infailibilitatea papală, caracterul indelebil al hirotoniei si mirungerii, zămislirea si nașterea
fără prihana a fecioarei Maria și învățarea despre Purgatoriu si judecata particulară.
Trăsăturile sub care este cunoscut catolicismul pot fi rezumate astfel: sistematizarea excesiv a
doctrinei de credința de așa maniera încât o distincție intre dogma si teologie devine imposibila;
împiedicarea unei acceptări personale, libere, a mesajului credinței; introducerea in formularea dogmelor a
unor noțiuni metafizice si concepte specifice scolii filosofice particulare; dezvoltarea continua a doctrinei
in dogme noi; instituirea unor magisteriu infailibil; dorința de a impune dogma prin mijloace coercitive,
canonice; unitatea si centralizarea prin structura juridica a Bisericii si nu prin consens si in sfârșit separarea
dintre funcția învățătoare a ierarhiei si spiritualitatea dintre teologie si sfințenie.
 C.PROTESTANTISMUL
Protestantismul este rezultatul fisurii apărute in cadrul Bisericii Apusene. Numele de
protestantism vine de la atitudinea câtorva principii a statelor germane, care, în numele credinței lui Luther,
protestează la Dieta de la Speyer, în anul 1529, contra deciziei lui Carol al V-lea de a-l convinge cu forța
pe Luther sa renunțe la ideile sale.
Reforma protestanta se remarca prin următoarele aspecte doctrinare:
a) Autoritatea cuvântului lui Dumnezeu, concept care respinge din sfera credinței tot ce nu are o
baza clara in Sfântă Scriptura. Prin acest demers este refuzata tradiția si autoritatea Papei. Biblia
si Dumnezeu, după protestanți, vorbesc numai celor ce au credința, iar credința se împărtășește
credinciosului prin puterea Duhului Sfânt.
b) Mântuirea se realizează prin harul lui Dumnezeu și a credinței. Ea este generata de jertfa lui
Hristos si nu de faptele omului. Credință înseamnă acceptarea acestui dar al iertării hristice.
Faptele omului nu au nici o contribuție in procesul salvării, ele fiind doar o dovada a îndreptării.
In consecința, mântuirea nu este responsabilitatea omului ci, planul imuabil al lui Dumnezeu care
lucrează in istorie in mod liber.
c) Biserica este indivizibila: adică este acea comunitate a credincioșilor așa cum aceasta apare in
gândul lui Dumnezeu. Biserica nu are o structura vizibila permanenta, nici o preoție sacramentala.
Preotul, ca si liturghia reprezintă realități instituite de om pentru aducerea aminte a evenimentului
mântuitor realizat de Hristos. Biserica rămâne permanent sub judecata lui Dumnezeu si se afla
într-un proces continuu de înnoire.
d) Crezurile(răsăritean si apusean) sunt forme istorice ale credinței si au o valoare secundara pentru
interpretarea Bibliei .
e) Iertarea păcatelor si mântuirea sunt expresia voinței lui Dumnezeu. Omul este iremediabil
păcătos, fapt pentru care restaurarea lui se realizează prin lucrarea tainica a lui Dumnezeu.
D.NEOPROTESTANTISMUL
Prin termenul de „neoprotestant” se înțeleg acele culte protestante apărute pe teritoriul României
începând cu secolul al XIX-lea și recunoscute oficial astăzi. Spre deosebire de occidentul anglo-saxon,
unde n-a existat o separare clară între „paleoprotestanți” și „neoprotestanți”, pe teritoriul României au
existat două valuri distincte de protestantism:
 cel inițial, de secol XVI, de unde avem bisericile protestante clasice: reformată (maghiară),
unitariană (maghiară), luterană (cu două biserici, una săsească, și una maghiaro-slovacă), și
 cel modern, începând din secolul XIX, de unde avem cultele numite popular și „pocăite”.
În general, aceste culte sunt destul de similare, și multă lume nu face distincție între ele, însă, văzute
din exterior, în linii mari, ele par să se distingă prin următoarele:
 Cultul baptist – Considerat de unii americani ca încadrându-se undeva la jumătatea drumului
dintre protestanții „clasici” și cei „neo-”, este cel mai vechi cult „pocăit”, atât ca istorie proprie (a
apărut prin secolul al XVII-lea) cât și ca prezență pe teritoriul României. Numele vine de la practica
botezului la vârstă adultă.
 Penticostalismul – Cel mai numeros cult „pocăit” de la noi, și totodată cel cu cea mai rapidă
creștere ca număr de adepți. Apărut în secolul XX ca o mișcare reformistă, pune accent pe „botezul
cu Duhul Sfânt” și sunt cunoscuți pentru practica „vorbitului în limbi”. (Merită menționat faptul că
această confesiune a avut o puternică răspândire și în rândul populației de etnie romă, și nu doar la
noi. De exemplu, și comuna cu cea mai mare proporție de penticostali este una majoritar romă –
70% aparținând acestei etnii)
 Cultul adventist – numiți uneori și „sâmbetiști”, sunt cunoscuți pentru faptul că au ca zi sfântă
sâmbăta și nu, ca alți creștini, duminica. Își au originea în mișcarea milenaristă a milleriților.
 Martorii lui Iehova – poate cei mai vizibili dintre neoprotestanți, sunt cunoscuți pentru că umblă
din ușă în ușă cu revistele „Treziți-vă!” și „Turnul de Veghe”, pentru că îi spun Iehova divinității
supreme și pentru faptul că sunt împotriva transfuziilor de sânge.
 Creștinii după Evanghelie – sunt ceea ce în engleză se numesc Plymouth Brethren, un cult apărut
în Irlanda secolului al XIX-lea. N-au pastori plătiți, și au o organizare ecleziastică foarte
descentrată, fără ierarhie.
 Biserica Evanghelică din România – poate cea mai interesantă dintre culte, dat fiind faptul că este
unul în întregime autohton, desprinsă din ortodoxie, și nu din originară din catolicism, precum
celelalte. Cea mai cunoscută personalitate a acestui cult este Dumitru Cornilescu, a cărui traducere a
Bibliei este folosită de majoritatea protestanților români.