X.

Reforma (secolul al XVI-lea)

Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (1517)

– fragmente –

Cele 95 de teze afişate probabil de către autorul lor, Martin Luther (1483-1546), pe poarta
catedralei din Wittenberg (31 octombrie 1517), au fost elaborate cu scopul de a propune o dezbatere
privind problema Indulgenţelor. Acest eveniment este astăzi considerat începutul Reformei protestante.
Iniţial, se pare că Luther intenţiona să adreseze tezele sale doar teologilor, însă condiţiile politice şi
religioase ale timpului, cărora li s-a adăugat impactul noii invenţii a tiparului au făcut ca ideile lui
Luher să fie cunoscute, foarte repede, în întreaga Germanie. Tezele sale au devenit, astfel, un veritabil
manifest, care a declanşat una din cele mai mari crize ale creştinătăţii apusene.

1. Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos, a spus „Pocăiţi-vă!” [1], a vrut ca
toata viaţa credincioşilor să fie o căinţă.

2. Acest cuvânt [căinţă] nu poate fi înţeles ca taină a penitenţei, anume, ca mărturisire

şi iertare, aşa cum este ea administrată de preoţi.

3. Totuşi, ea nu înseamnă doar căinţă interioară; o asemenea căinţă este fără valoare
dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii.

4. Pedeapsa păcatului durează tot atât cât ura de sine (adică adevărata căinţă
interioară), anume, până la intrarea în regatul cerului.

5. Papa nici nu doreşte, nici nu poate ierta vreo pedeapsă, cu excepţia celor impuse
prin propria-i autoritate sau prin aceea a canoanelor.

6. Papa nu poate ierta nici o vină, decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de
Dumnezeu; sau, mai sigur, prin iertarea culpei [doar] în cazurile rezervate judecăţii sale. Dacă
dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit, vina ar rămâne, cu siguranţă,
neiertată.

7. Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă, în acelaşi timp, îl smereşte în toate
lucrurile şi îl face supus vicarului, preotului.

20. Prin urmare, papa, atunci când foloseşte cuvintele „deplina iertare a tuturor
pedepselor” nu iartă cu adevărat „toate pedepsele”, ci doar pe cele impuse de el.

27. Ei [preoţii] predică numai învăţături lumeşti, spunând că de îndată ce banii cad în
cutie, sufletul zboară [din Purgatoriu].

28. Sigur este că atunci când monedele cad în cutie, lăcomia şi avariţia pot spori, dar
când Biserica mediază, urmarea stă doar în puterea lui Dumnezeu.

31. Pe cât de rar este omul care cumpără indulgenţe, pe atât este şi omul cu adevărat
 2

penitent, adică aceşti oameni, într-adevăr, sunt rari.

32. Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi
condamnaţi pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii lor.

33. Oamenii trebuie să se ferească de cei care afirmă că iertările papei sunt acel
nepreţuit dar al lui Dumnezeu, prin care omul se împacă cu El.

34. Căci aceste „graţii ale iertării” privesc doar pedepsele iertării sacramentale,
instituite de către om.

35. Cei care vor să cumpere ieşirea sufletelor din Purgatoriu sau să cumpere
mărturisiri nu predică o doctrină creştină [atunci] când învaţă că, pentru acest lucru, pocăinţa
nu este necesară.

36. Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi a
vinovăţiei, chiar şi fără scrisori de iertare.

37. Orice creştin adevărat, fie viu sau decedat, are parte de toate binecuvântările lui
Hristos şi ale Bisericii, iar acest lucru îi este dat de Dumnezeu, chiar şi fără scrisori de iertare.

38. Totuşi, iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chip ignorate, căci
ele reprezintă, după cum am spus[2], o proclamare a iertării divine.

43. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că cel care dă săracilor sau care împrumută celor
aflaţi la nevoie, face un lucru mai bun decât cel care cumpără iertări;

44. Deoarece iubirea creşte prin lucrările iubirii, omul devine, de aceea, mai bun.
Omul nu devine, totuşi, mai bun prin indulgenţe, ci [este] doar eliberat de pedepse.

45. Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om nevoiaş şi trece pe lângă el, dar dă
[banii] pentru indulgenţe, nu cumpără indulgenţele papei, ci mânia lui Dumnezeu.

47. Creştinii trebuie învăţaţi că această cumpărare de iertări este o problemă de liberă
voinţă, nu o poruncă.

50. Creştinii trebuie învăţaţi că dacă papa ar avea cunoştinţă de jaful făcut de cei
predică indulgenţele, el ar prefera, mai curând, ca biserica Sfântului Petru să fie arsă din
temelii, decât să fie ridicată cu pielea, carnea şi oasele turmei sale.

56. Adevăratele averi ale Bisericii din care papa dă indulgenţe nu sunt îndeajuns
discutate şi nici ştiute de poporul lui Hristos.

59. [Când] Sfântul Laurenţiu spunea că săracii bisericii sunt comoara ei, el spunea
acest lucru potrivit înţelesului acestui cuvânt, din vremea sa.

60. Cheile bisericii – spunem noi –, date prin meritele lui Hristos, sunt acea comoară.

62. Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui
Dumnezeu.
 3

75. A socoti că iertările papale sunt atât de mari, încât să poată mântui un om, chiar
dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o chiar pe Maica Domnului, este o nebunie.

76. Dimpotrivă, noi spunem că iertările papale nu pot mişca nici cel mai neînsemnat
dintre păcatele ce pot fi iertate, în măsura în care acestea implică o vină.

77. A spune că Sf. Petru însuşi, dacă ar fi fost acum papă, nu ar fi putut acorda haruri
mai mari, este o blasfemie împotriva Sf. Petru şi a papei.

92. În lături, atunci, cu toţi acei profeţi care spun poporului lui Hristos „Pace, pace” şi
pace nu e[3].

(Henry Wace and C. A. Buckheim (editors), Luther's primary works, London, 1896, p. 411-422).
1
] Matei 4:17.
2
] V. teza nr. 6.
3
] Ieremia 6:14.