1.

Când a spus: „Poenitentiam agite”, Domnul şi Stăpânul nostru Isus Cristos a

vrut ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie caracterizată de pocăinţă.
2. Acest cuvânt nu poate fi înţeles în sensul de penitenţă sacramentală, adică,
mărturisirea şi răscumpărarea, care sunt administrate de preoţi.
3. Totuşi, el nu înseamnă doar pocăinţa lăuntrică; nu există nici o pocăinţă
interioară care nu se manifestă în exterior prin diferite umiliri ale trupului.
4. Prin urmare, pedeapsa [păcatului] continuă atâta vreme cât continuă ura faţă
de eu, deoarece aceasta este adevărata pocăinţă interioară şi ea continuă până la
intrarea noastră în împărăţia cerurilor.
5. Papa nu intenţionează şi nu poate să retragă nici o altă pedeapsă, în afara
acelora pe care le-a impus el însuşi fie prin propria autoritate, fie prin autoritatea
Canoanelor.
6. Papa nu poate să ierte nici o vinovăţie, cu excepţia faptului de a declara că ea
a fost iertată de Dumnezeu şi prin consimţământul faţă de iertarea dată de
Dumnezeu, deşi, desigur, papa poate acorda iertarea în cazurile care sunt
rezervate judecăţii sale. Dacă dreptul lui de a acorda iertarea în asemenea cazuri ar
fi dispreţuit, vinovăţia ar rămâne întru totul neiertată.
7. Dumnezeu nu iartă vinovăţia nici unui om pe care nu l-a umilit în acelaşi timp
în toate lucrurile şi nu l-a condus la supunerea faţă de locţiitorul său, preotul.
8. Canoanele cu privire la penitenţă le sunt impuse doar celor vii şi, în
conformitate cu ele, nimic nu trebuie să le fie impus celor ce sunt pe moarte.
9. Prin urmare, Spiritul Sfânt din papa este bun cu noi, deoarece, în hotărârile lui,
el face întotdeauna excepţie de articolul cu privire la moarte şi la necesitate.
10. Ignorante şi nelegiuite sunt faptele acelor preoţi care, în cazul celor ce sunt
pe moarte, păstrează penitenţele canonice pentru purgatoriu.
11. Această schimbare a pedepsei canonice cu pedeapsa purgatoriului este destul
de evident una dintre neghinele semănate în timp ce episcopii dormeau.
12. În vremurile din trecut, pedepsele canonice nu erau impuse după, ci înaintea
iertării, ca un test al adevăratei căinţe.
13. Moartea îi eliberează de toate pedepsele pe cei ce sunt în pragul ei, ei sunt
deja morţi fata de regulile canonice şi au dreptul de a fi scutiţi de ele.
14. Sănătatea nedesăvârşită [a sufletului], adică iubirea nedesăvârşită a celor ce
mor, aduce o dată cu ea, inevitabil, o mare teamă şi, cu cât este mai mică iubirea,
cu atât teama este mai mare.
15. Teama şi groaza sunt suficiente în ele însele (ca să nu spunem nimic despre
celelalte lucruri) spre a constitui pedeapsa purgatoriului, deoarece sunt foarte
aproape de groaza disperării.
16. Iadul, purgatoriul şi cerul par să fie la fel de diferite ca disperarea, disperarea
relativă şi starea de siguranţă.
 17. Pentru sufletele din purgatoriu pare necesar ca groaza lor să se micşoreze, iar
iubirea lor să crească.
18. Pare a fi nedovedit, nici prin raţiune, nici prin Scriptură, că sufletele sunt
lipsite de starea meritorie, adică, de o iubire tot mai mare.
19. Din nou, pare a fi nedovedit că sufletele, sau cel puţin că toate sufletele sunt
sigure, ori asigurate de propria binecuvântare, deşi noi putem fi destul de siguri cu
privire la acest fapt.
20. Aşadar, prin „deplina iertare de toate pedepsele”, de fapt, papa nu vrea sa
spună „de toate”, ci numai de acelea care au fost impuse de el însuşi.
21. Prin urmare, acei predicatori ai indulgenţelor greşesc, deoarece spun că prin
indulgenţele papei omul este eliberat de orice pedeapsă şi mântuit;
22. Cu toate acestea, papa nu le iartă sufletelor din purgatoriu nici o pedeapsă
pe care, în conformitate cu canoanele, trebuiau să o plătească în viaţa aceasta.
23. Dacă, în cele din urmă, este posibil să i se acorde cuiva iertarea de toate
pedepsele, oricare ar fi ele, este sigur că această iertare poate să le fie acordata
numai celor desăvârşiţi, adică, acelora care sunt foarte puţini.
24. Prin urmare, este clar că marea parte a oamenilor sunt înşelaţi prin acea
promisiune răsunătoare şi nediscriminatorie de iertare a pedepsei.
25. Puterea pe care papa o are asupra purgatoriului, în sens general, este
întocmai ca puterea pe care o are orice episcop, sau preot, în sens special, în
cadrul propriei dioceze sau parohii.
26. Papa procedează bine, când le acordă iertare sufletelor [din purgatoriu], nu
prin puterea cheilor (pe care nu o deţine), ci pe calea mijlocirii.
27. Ei le predică oamenilor, spunându-le că îndată ce bănuţul zăngăneşte în cutia
de bani, sufletul zboară afara [din purgatoriu].
28. Este sigur că atunci când bănuţul zăngăneşte în cutia de bani, câştigul şi
avariţia pot să crească, dar rezultatul mijlocirii bisericii se află numai sub
autoritatea lui Dumnezeu.
29. Cine ştie dacă sufletele din purgatoriu doresc să fie scoase afară, aşa cum se
spune în legenda sfinţilor Severinus si Pascal.
30. Nimeni nu este sigur că propria căinţă este sinceră, cu atât mai puţin că a
ajuns la deplina iertare.
31. Oamenii cu adevărat pocăiţi sunt rari şi la fel de rari sunt şi aceia care
cumpără cu sinceritate indulgenţele, adică astfel de oameni sunt cei mai rari.
32. Ei vor fi condamnaţi pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii lor, care se cred
ei înşişi siguri de propria mântuire, pentru că au scrisori de iertare.
33. Oamenii trebuie să se păzească de cei care spun că iertările papei sunt acel
dar nepreţuit al lui Dumnezeu, prin care omul este împăcat cu El;
 34. Deoarece aceste „haruri ale iertării” se referă numai la pedepsele legate de
împlinirea sacramentelor, iar sacramentele sunt rânduite de oameni.
35. Cei care îi învaţă pe alţii că acelora care intenţionează să cumpere ieşirea
sufletelor din purgatoriu, sau să cumpere mărturisirea păcatului, nu le este
necesară căinţa, predică o învăţătură care nu este creştină.
36. Fiecare creştin cu adevărat pocăit are dreptul de a primi o iertare deplină de
pedeapsă şi de vinovăţie, chiar şi fără scrisori de iertare.
37. Fiecare creştin adevărat, fie în viaţă, fie decedat, are parte de toate
binecuvântările lui Cristos şi ale bisericii, iar acest lucru îi este acordat de
Dumnezeu, chiar şi fără scrisori de iertare.
38. Cu toate acestea, iertarea şi primirea [binecuvântărilor bisericii], care sunt
acordate de papa, nu trebuie să fie dispreţuite în nici un fel, deoarece ele sunt, aşa
cum am spus, declaraţia iertării divine.
39. Este foarte dificil, chiar şi pentru teologii cei mai înţelepţi, să le recomande
oamenilor în acelaşi timp şi abundenţa iertărilor şi [nevoia de] o căinţă adevărată.
40. Adevărata căinţă caută şi doreşte pedepsele, dar iertările generoase doar
uşurează pedepsele şi le fac să fie dispreţuite ori, cel puţin, oferă o posibilitate
[pentru a fi dispreţuite].
41. Iertările apostolice trebuie să fie predicate cu precauţie, ca nu cumva
oamenii să creadă în mod greşit că ele sunt de preferat celorlalte fapte bune ale
iubirii.
42. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că papa nu intenţionează ca această
cumpărare a iertărilor să fie comparată în vreun fel cu faptele de milă.
43. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că acela care le dă [bani] sau le împrumută
săracilor face o lucrare mai bună decât să cumpere iertări;
44. Deoarece iubirea creşte prin faptele iubirii, omul ajunge mai bun, dar prin
iertări omul nu devine mai bun, ci doar mai liber de pedeapsă.
45. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că acela care vede un om aflat în nevoie şi
trece pe lângă el, iar apoi îşi dă [banii] pe iertări, nu cumpără indulgenţele papei, ci
indignarea lui Dumnezeu.
46. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că dacă nu au mai mult decât le este necesar,
sunt obligaţi să păstreze ce este nevoie pentru propria familie şi, în nici un caz, să
risipească [banii] pe iertări.
47. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că a cumpăra iertări este o alegere liberă, nu o
poruncă.
48. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că, prin acordarea iertărilor, papa are nevoie
şi, prin urmare, doreşte ca ei să se roage pentru el, mai mult decât doreşte banii pe
care îi aduc ei.
 49. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că iertările papei sunt folositoare, dacă nu-şi
pun încrederea în ele, dar întru totul dăunătoare, dacă prin ele îşi pierd teama de
Dumnezeu.
50. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că, dacă ar cunoaşte sumele pretinse de
predicatorii iertărilor, papa ar prefera ca biserica Sfântului Petru să ajungă cenuşă,
decât să fie zidită cu pielea, carnea şi oasele turmei lui.
51. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că papa ar dori, aşa cum îi este datoria, să le
dea din banii lui acelor nenumăraţi oameni cărora anumiţi vânzători ambulanţi de
iertări le iau banii prin linguşire, chiar dacă pentru acest lucru ar fi nevoie să se
vândă biserica Sfântului Petru.
52. Asigurarea mântuirii prin scrisori de iertare nu este posibilă, nici chiar dacă
împuternicitul episcopului, nici chiar dacă papa însuşi şi-ar pune sufletul în joc
pentru aceasta.
53. Aceia care poruncesc ca în unele biserici Cuvântul lui Dumnezeu să fie adus la
o tăcere aproape deplină, pentru ca iertările să poată fi predicate în altele, sunt
vrăjmaşii lui Cristos şi ai papei.
54. Când, în aceeaşi predică, se foloseşte pentru iertări un timp egal, sau mai
lung decât pentru Cuvântul lui Dumnezeu, acestui Cuvânt i se aduce un prejudiciu.
55. Dacă iertările, care sunt un lucru foarte mic, sunt celebrate cu un sunet de
clopot, cu o procesiune şi o ceremonie specială, trebuie că intenţia papei este ca
Evanghelia, care este lucrul cel mai mare, să fie predicată cu o sută de clopote, o
sută de procesiuni şi o sută de ceremonii.
56. „Comorile bisericii”, din care papa acordă indulgenţe, nu sunt pronunţate,
sau cunoscute suficient printre oamenii lui Cristos.
57. Faptul că ele nu sunt nişte comori trecătoare este evident, cu siguranţă,
pentru că mulţi dintre vânzători nu împart aşa de uşor asemenea comori, ci doar le
adună.
58. Ele nu sunt nici meritele lui Cristos şi ale sfinţilor, deoarece chiar şi fără papa,
acestea aduc întotdeauna har pentru omul dinăuntru, şi cruce, moarte şi iad
pentru omul dinafară.
59. Sf. Laurenţiu a spus că aceste comori ale bisericii erau săracii bisericii, dar el a
vorbit în conformitate cu folosirea acestui cuvânt în timpul lui.
60. Fără grabă, noi spunem că acea comoară este constituită de cheile bisericii,
date prin meritele lui Cristos;
61. Deoarece este clar că pentru iertarea pedepselor şi a cazurilor care îi sunt
rezervate lui, puterea papei este suficientă.
62. Adevărata comoară a bisericii este Evanghelia cea sfântă a slavei şi harului lui
Dumnezeu.
 63. Totuşi, această comoară este în mod firesc cea mai detestabilă, deoarece îi
face pe cei dintâi să fie cei din urmă.
64. Pe de altă parte, comoara indulgenţelor este în mod firesc cea mai vrednică
de dorit, deoarece îi face pe cei din urmă să fie cei dintâi.
65. Prin urmare, comorile Evangheliei sunt mrejele cu care ei obişnuiau să
pescuiască oameni ai bogăţiilor.
66. Comorile indulgenţelor sunt mrejele cu care ei pescuiesc acum bogăţiile
oamenilor.
67. Indulgenţele pe care predicatorii le proclamă ca fiind „harurile cele mai mari”
sunt cunoscute ca fiind într-adevăr aşa, în măsura în care aduc câştigul.
68. Cu toate acestea, în realitate, ele sunt harurile cele mai mici, dacă sunt
comparate cu harul lui Dumnezeu şi cu evlavia crucii.
69. Episcopii şi preoţii sunt obligaţi să-i primească pe vânzătorii de iertări
apostolice cu tot respectul.
70. Totuşi, ei sunt mult mai obligaţi să-şi deschidă bine ochii şi să asculte bine cu
urechile, ca nu cumva aceşti oameni să-şi predice propriile visuri, în loc să
împlinească însărcinarea papei.
71. Cel care vorbeşte împotriva adevărului iertărilor apostolice – să fie
anatemizat şi blestemat!
72. Dar, cel care veghează împotriva poftei şi a imoralităţii predicatorilor iertării
– să fie binecuvântat!
73. Papa fulgeră pe bună dreptate împotriva acelora care, prin orice mijloc, aduc
prejudiciu comerţului cu iertări.
74. Dar el intenţionează mult mai mult să fulgere împotriva celor care folosesc
pretextul iertărilor pentru a aduce prejudiciu iubirii şi adevărului sfânt.
75. A crede că iertările papei sunt aşa de mari, încât pot să absolve un om, chiar
dacă ar fi săvârşit un păcat imposibil şi ar fi violat-o pe mama lui Dumnezeu –
aceasta este o nebunie.
76. Dimpotrivă, noi spunem că, în ce priveşte vinovăţia păcatului, iertările papei
nu sunt în stare să îndepărteze nici cel mai mic dintre păcatele scuzabile.
77. Se spune că, dacă ar fi papă acum, nici chiar Sf. Petru nu ar putea să
dăruiască haruri mai mari. Aceasta este o blasfemie la adresa Sfântului Petru şi la
adresa papei.
78. Dimpotrivă, noi spunem că, până şi papa actual şi, în cele din urmă, orice
papă are haruri mai mari la dispoziţie: raţiunea, Evanghelia, puterile, darurile
vindecării, etc., aşa cum este scris în 1 Corinteni 12.
79. A spune că crucea, împodobită cu blazonul braţelor papei, care este ridicată
[de predicatorii indulgenţelor], are aceeaşi valoare ca şi crucea lui Cristos, este o
blasfemie.
 80. Episcopii, preoţii şi teologii care îngăduie ca asemenea vorbe să fie
răspândite printre oameni vor trebui să dea socoteală.
81. Această predicare liberă a iertărilor va face să le fie dificil chiar şi oamenilor
învăţaţi să salveze respectul cuvenit papei de calomnie, sau chiar de întrebările
răutăcioase ale laicilor.
82. Cu alte cuvinte: „Dacă papa salvează un număr nelimitat de suflete pentru
nişte bani amărâţi cu care să construiască o biserică, de ce papa nu goleşte
purgatoriul din iubire sfântă şi pentru nevoia cumplită a sufletelor care se află
acolo? Aceste motive ar fi cele mai îndreptăţite, primele sunt cele mai josnice”.
83. Din nou: „De ce sunt continuate slujbele de înmormântare şi slujbele de
pomenire pentru morţi şi de ce papa nu înapoiază, sau de ce nu îngăduie
retragerea donaţiilor rânduite pentru ei, dacă este greşit să te rogi pentru cei
mântuiţi?”
84. Din nou: „Ce este aceasta noua evlavie a lui Dumnezeu şi a papei, încât
îngăduie ca, în schimbul banilor, un om neevlavios şi vrăjmaş al lor să cumpere
ieşirea din purgatoriu a sufletului pios al unui prieten al lui Dumnezeu, şi nu îl
eliberează mai degrabă din iubire curată, pentru nevoia acelui suflet evlavios şi
iubit?”
85. Din nou: „De ce vechile canoane ale penitenţelor, care prin îndelungată
nefolosire sunt abrogate şi moarte, sunt împlinite acum prin acordarea de
indulgenţe, ca şi când ar continua să fie valabile şi în vigoare?”
86. Din nou: „De ce papa, a cărui bogăţie este astăzi mai mare decât bogăţiile
celor mai înstăriţi oameni, nu construieşte măcar această biserica a Sfântului Petru
cu proprii bani, în loc să o construiască din banii sărmanilor credincioşi?”
87. Din nou: „Ce anume iartă papa şi ce împărtăşire le acordă el acelora care,
prin căinţă desăvârşită, au dreptul la deplina iertare şi împărtăşire?”
88. Din nou: „Ce binecuvântare mai mare ar putea să vină asupra bisericii, dacă
papa ar trebui sa facă de o sută de ori pe zi lucrul pe care îl face acum o dată şi
dacă i-ar acorda fiecărui credincios aceste iertări şi împărtăşiri?”
89. „Deoarece, prin iertările lui, papa caută mai degrabă mântuirea sufletelor
decât banii, de ce suspendă indulgentele şi iertările acordate până acum, dacă
acestea au o eficacitate egală?”
90. A respinge numai prin forţă aceste argumente şi obiecţiuni ale laicilor şi a nu
le rezolva prin prezentarea motivelor înseamnă a expune biserica şi pe papa la
batjocura vrăjmaşilor lor şi a-i face pe creştini să fie nefericiţi.
91. Prin urmare, dacă iertările au fost predicate în conformitate cu spiritul şi
intenţia papei, toate aceste îndoieli ar fi rezolvate imediat, mai mult, ele nici nu ar
fi apărut.
 92. Aşadar, la o parte cu toţi acei profeţi care îi spun poporului lui Cristos: „Pace,
pace”, când nu este nici o pace !
93. Binecuvântaţi să fie toţi acei profeţi care îi spun poporului lui Cristos:
„Crucea, crucea”, când nu este nici o cruce !
94. Creştinii să fie îndemnaţi să fie sârguincioşi în a-l urma pe Cristos, Capul lor,
îndurând pedepsele, moartea şi iadul.
95. Şi astfel să fie încrezători cu privire la intrarea în ceruri mai degrabă prin
multe suferinţe, decât prin asigurarea păcii.

1. Domnul şi Stăpânul nostru Isus Cristos, zicând „Poenitentiam agite” [„Faceţi

pocăinţă”] (Mat.4:17), a vrut ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie pocăinţă.
2. Acest cuvânt: pocăinţă, nu poate fi înţeles ca sacrament, adică confesiune şi
satisfacţie, aşa cum este el administrat prin serviciul preoţesc.
3. Totuşi el nu se referă numai la o pocăinţă interioară; aceasta e nulă, dacă ea nu
produce în afară tot felul de lucrări de mortificare a cărnii [de omorâre a firii
pământeşti].
4. De aceea pedeapsa (păcatului) continuă atât timp cât durează ura de sine-însuşi,
aceasta este adevărata pocăinţă interioară, adică până la intrarea în împărăţia cerurilor.
5. Papa nu vrea şi nu poate să anuleze alte pedepse decât pe acelea pe care el însuşi le-
a impus prin propria sa autoritate sau prin cea a canoanelor.
6. Papa nu poate anula nici o vină altfel decât declarând şi confirmând că Dumnezeu a
anulat-o; numai dacă nu cumva e vorba de cazurile rezervate lui. Cel care desconsideră
puterea sa în aceste cazuri particulare, rămâne în păcatul lui.
7. Dumnezeu nu anulează vina nimănui fără a-l supune în acelaşi timp smerit în toate
înaintea preotului, locţiitorul Său.
8. Hotărârile bisericeşti asupra pocăinţei sunt obligatorii numai pentru cei vii; morţilor,
conform acestora, nu trebuie să li se impună nimic.
9. Aşadar Duhul Sfânt, care se manifestă prin papa, este bun faţă de noi când, în
decretele sale, exceptează cazul morţii şi al necesităţii supreme.
10. Preoţii care le rezervă morţilor pedepse canonice pentru Purgatoriu, acţionează rău
şi într-un mod neinteligent.
11. Transformarea unei pedepse canonice într-o pedeapsă a Purgatoriului este o
neghină semănată cu siguranţă în timp ce episcopii dormeau.
12. Odinioară pedepsele canonice erau impuse nu după, ci înaintea absolvirii [iertării],
ca o dovadă a sincerităţii căinţei.
13. Morţii sunt dezlegaţi de tot prin moarte; şi ei sunt deja morţi faţă de legile canonice
deoarece prin aceasta ei sunt eliberaţi de drept de ele.
14. O evlavie şi o dragoste (faţă de Dumnezeu) imperfecte îi produc în mod necesar o
mare teamă muritorului. Cu cât dragostea este mai mică, cu atât mai mare este teama.
15. Această teamă, această spaimă sunt deja deajuns, fără a mai vorbi de alte pedepse,
pentru a constitui pedeapsa Purgatoriului, căci ea se apropie cel mai mult de groaza
disperării.
16. Se pare că între Iad, Purgatoriu şi Cer este aceeaşi diferenţă ca între disperare,
aproape-disperare şi siguranţă.
17. Se pare că la sufletele din Purgatoriu Dragostea trebuie să crească pe măsură ce
groaza scade.
18. Nu se poate dovedi prin raţiune sau prin Scripturi că sufletele din Purgatoriu ar fi în
afara stării de a nu merita nimic sau de a creşte în dragoste.
19. Nu se poate dovedi nici că sufletele din Purgatoriu ar fi sigure sau asigurate de
binecuvântarea lor, deşi noi am putea fi aproape siguri de ea.
20. Deci, prin „deplina anulare a tuturor pedepselor”, papa nu se înţelege a vorbi decât
de cele pe care le-a impus el însuşi, şi nu de toate pedepsele în general.
21. De aceea predicatorii Indulgenţelor se înşală când spun că indulgenţele papei
eliberează omul de toate pedepsele şi îl salvează [îl mântuiesc].
22. Mai degrabă nu ar anula el sufletelor din Purgatoriu nici o singură pedeapsă pe care
ele, în virtutea canoanelor, ar fi trebuit să o ispăşească în această viaţă.
23. Dacă în genere cineva ar putea acorda cuiva anularea tuturor pedepselor, aceasta ar
fi desigur doar în favoarea celor mai perfecţi, adică a celor mai puţini.
24. De aceea, prin acordarea cu toptanul şi în gura mare a acestei promisiuni a anulării
pedepselor, inevitabil, o mare parte a poporului va fi înşelată.
25. Aceeaşi putere pe care papa o poate avea în general asupra Purgatoriului, fiecare
episcop o posedă în particular în dioceza sa, fiecare preot în parohia sa.
26. Papa face foarte bine să nu dea sufletelor iertarea în virtutea puterii cheilor pe care
el nu le are, ci de a o da pe calea pledoariei.
27. Predică invenţii omeneşti cei care pretind că de îndată ce banii răsună în cutie,
sufletul zboară din Purgatoriu.
28. E sigur că de îndată ce banii răsună în cutie, zgârcenia şi lăcomia cresc, dar
rezultatul pledoariei Bisericii stă doar în voinţa lui Dumnezeu.
29. Cine ştie dacă toate sufletele din Purgatoriu doresc să fie răscumpărate, ca în cazul
Sfinţilor Severin şi Paul Pascal.
30. Nimeni nu este sigur că propria căinţă este sinceră; cu atât mai puţin că a ajuns la
anularea deplină a păcatelor.
31. Este tot atât de rar de găsit un om cu adevărat pocăit, ca şi unul care să cumpere o
adevărată indulgenţă, astfel de oameni sunt foarte rari.
32. Cine crede că printr-o scrisoare de indulgenţă îşi poate asigura mântuirea, va fi
blestemat pe veşnicie împreună cu învăţătorii săi.
33. Trebuie să ne ferim de acei oameni care spun că indulgenţele papei sunt darul
inestimabil al lui Dumnezeu prin care omul este împăcat cu El.
34. Căci aceste „haruri ale indulgenţelor” se aplică doar pedepselor satisfacţiei
sacramentale (satisfacerii sfinţeniei) stabilite de către oameni.
35. Necreştineşte predică aceia care învaţă că pentru a răscumpăra sufletele (din
Purgatoriu) sau pentru a obţine bilete de spovedanie, căinţa nu este necesară.
36. Fiecare creştin, care se pocăieşte cu adevărat, are dreptul la anularea deplină a
pedepsei şi păcatului, chiar fără scrisoare de indulgenţă.
37. Fiecare creştin adevărat, fie viu sau mort, are drept la toate bunurile lui Cristos şi ale
Bisericii, dăruite lui de către Dumnezeu, chiar fără scrisoare de indulgenţă.
38. Totuşi, iertarea şi participarea (la bunurile Bisericii) care sunt acordate de către papă
nu trebuie în nici un fel dispreţuite, pentru că acestea sunt, aşa cum am zis, declaraţia
iertării divine.
39. Este un lucru deosebit de greu, chiar pentru teologii cei mai învăţaţi, să laude în
acelaşi timp puterea indulgenţelor şi nevoia unei pocăinţe sincere.
40. Adevărata pocăinţă caută şi iubeşte pedepsele. Indulgenţele din belşug însă fac (ca
pedepsele) să fie urâte sau dau ocazia (să fie urâte).
41. Numai cu atenţie trebuie predicate indulgenţele apostolice (ale papei), pentru ca
poporul să nu înţeleagă în mod fals că ele sunt de preferat altor lucrări bune ale
dragostei. 
42. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că papa nu intenţionează în nici un fel ca cumpărarea
indulgenţelor să fie, în vreun fel, comparată cu lucrările milosteniei.
43. Creştinii trebuie învăţaţi că a da săracilor sau a împrumuta nevoiaşilor este mai bine
decât a cumpăra indulgenţe.
44. Căci printr-o lucrare a dragostei creşte dragostea şi omul devine mai bun, dar prin
indulgenţe el nu devine mai bun, ci doar eliberat în parte de pedeapsă.
45. Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om în nevoie şi-l ocoleşte şi dă (banii)
pentru indulgenţe, cumpără nu indulgenţele papei, ci mânia lui Dumnezeu.
46. Creştinii trebuie învăţaţi că cei care nu trăiesc în belşug trebuie să-şi păstreze
necesarul pentru casa lor şi în nici un caz să-l risipească pentru indulgenţe.
47. Creştinii trebuie învăţaţi că cumpărarea de indulgenţe este o chestiune de liberă
voinţă, nu o poruncă.
48. Creştinii trebuie învăţaţi că papa, prin acordarea de indulgenţe, are nevoie pentru el
de rugăciunile lor mai mult decât de banii pe care ei îi aduc.
49. Creştinii trebuie învăţaţi că indulgenţele papei sunt bune dacă ei nu-şi pun
nădejdea în ele, dar sunt cu totul dăunătoare dacă prin ele ei îşi pierd frica de
Dumnezeu.
50. Creştinii trebuie învăţaţi că dacă papa ar cunoaşte metodele de şantaj ale
predicatorilor indulgenţelor, ar lăsa mai degrabă ca biserica Sfântul Petru să se
prăbuşească în cenuşă decât să fie construită cu pielea, carnea şi oasele oilor sale.
51. Creştinii trebuie învăţaţi că papa ar fi gata, aşa cum îi este şi datoria, dacă ar fi
nevoie, să vândă Biserica Sf. Petru pentru ca o mare parte s-o dea acelora cărora unii
predicatori ai indulgenţelor le iau banii din buzunar.
52. E zadarnic a te aştepta la mântuire pe baza unei scrisori de indulgenţă, chiar dacă
comisarul (pentru indulgenţe) sau chiar papa însuşi şi-ar pune sufletul chezăşie pentru
aceasta.
53. Sunt duşmani ai lui Cristos şi ai papei cei care, din cauza predicării indulgenţelor,
aduc la tăcere Cuvântul lui Dumnezeu în bisericile din jur. 
54. I se face nedreptate Cuvântului lui Dumnezeu când într-una şi aceeaşi predică se
foloseşte tot atât timp sau chiar mai mult pentru a predica indulgenţele decât Cuvântul.
55. Intenţia papei ar trebui să fie neapărat că: dacă indulgenţa, care este cea mai mică,
este sărbătorită printr-un clopot, o procesiune şi un serviciu divin, atunci Evanghelia,
care este cea mai mare, să fie sărbătorită printr-o sută de clopote, o sută de procesiuni
şi o sută de servicii divine.
56. Comoara Bisericii, de unde papa îşi trage indulgenţele, nu este suficient definită şi
nici cunoscută de către poporul lui Cristos.
57. Evident, aceasta nu constă în bunuri temporare, din moment ce predicatorii
indulgenţelor nu le împart uşor, cu mână liberă, ci doar le strâng.
58. Nici nu este meritul lui Cristos şi al sfinţilor, căci chiar şi fără papa, aceasta lucrează
harul pentru omul dinlăuntru, ca şi crucea, moartea şi iadul pentru omul dinafară.
59. Sfântul Laurenţiu a zis că comoara Bisericii sunt săracii săi, dar folosirea acestei idei
corespunde interpretării timpului său.
60. Bineîntemeiat se zice că cheile Bisericii, care vă sunt dăruite prin meritul lui Cristos,
reprezintă acea comoară.
61. Bineînţeles că e suficientă puterea papei doar pentru anularea pedepselor şi pentru
iertare în cazurile deosebite rezervate lui.
62. Adevărata comoară a Bisericii este Preasfânta Evanghelie a măririi şi a harului lui
Dumnezeu.
63. Dar această comoară este de drept urâtă în general, căci din cei dintâi face cei din
urmă.
64. Însă comoara indulgenţelor este de drept extrem de iubită, căci din cei din urmă ea
face cei dintâi.
65. Deci comoara Evangheliei este năvodul cu care odinioară se prindeau proprietarii
de bogăţii.
66. Comoara indulgenţelor este năvodul cu care se prind acum bogăţiile proprietarilor.
67. Indulgenţele, pe care predicatorii lor le laudă zgomotos ca pe un har extraordinar,
valorează într-adevăr cât valorează o afacere bună. 
68. Comparate cu harul lui Dumnezeu şi cu adorarea crucii, ele sunt,de fapt,complet
neînsemnate.
69. Datoria episcopilor şi a preoţilor este de a-i primi cu respect pe comisarii
indulgenţelor apostolice.
70. Dar cu atât mai mult e datoria lor să-şi deschidă ochii şi urechile, ca aceştia să nu-şi
predice propriile lor fantezii în locul însărcinărilor papei.
71. Cine vorbeşte împotriva adevărului indulgenţelor apostolice, să fie blestemat şi
repudiat.
72. Dar cine se ridică împotriva destrăbălării şi a impertinenţei cuvântului predicatorilor
indulgenţelor, să fie binecuvântat.
73. Cum papa de drept aruncă pedeapsa cu excomunicarea împotriva acelora care, în
diferite feluri, născocesc înşelătorii cu privire la afacerea indulgenţelor,
74. Cu atât mai mult va arunca el pedeapsa cu excomunicarea împotriva acelora care,
sub pretextul indulgenţelor, cugetă înşelătorii cu privire la dragostea şi adevărul sfinte.
75. E nebunesc a crede că indulgenţele papei ar fi atât de puternice, încât să-l absolve
pe un om care – deşi e ceva imposibil – ar fi violat-o pe născătoarea lui Dumnezeu.
76. Afirmăm, din contră, că indulgenţele papei nu pot îndepărta nici măcar cel mai mic
păcat referitor la vina acestuia.
77. A zice că dacă chiar Sfântul Petru, dacă ar fi astăzi papă, nu ar putea împărţi haruri
mai mari, aceasta ar fi o defăimare a Sfântului Petru şi a papei.
78. Noi afirmăm, din contră, că acesta, ca şi oricare alt papă, are haruri mai mari, anume
Evanghelia, „darurile şi puterile Duhului de a însănătoşi” etc, cum se afirmă în 1Cor. 12.
79. Este blasfemie să se zică că crucea (indulgenţelor), ridicată la loc de cinste (în
Biserică) şi împodobită cu armele papale, ar fi egală cu crucea lui Cristos.
80. Episcopii, preoţii şi teologii care îngăduie să i se ofere poporului asemenea predică,
vor trebui să dea socoteală.
81. Această predicare îndrăzneaţă a indulgenţelor face nu prea uşoară, chiar şi pentru
oamenii învăţaţi, apărarea prestigiului papei în faţa criticilor răuvoitoare sau chiar în
faţa întrebărilor insidioase ale laicilor.
82. De exemplu: De ce nu goleşte papa Purgatoriul de dragul dragostei sfinte şi al
nevoii supreme a sufletelor, ca un motiv bine întemeiat, din moment ce el răscumpără
nenumărate suflete de dragul banilor nenorocirii pentru a construi o biserică, ca un
motiv „cusut cu aţă albă”?
83. Sau: De ce se continuă cu slujbele mortuare şi aniversare pentru cei decedaţi şi de
ce nu dă el (papa) înapoi fundaţiile, care pentru aceasta sunt făcute, sau de ce nu
permite restituirea lor, dacă e ceva greşit să te rogi pentru cei răscumpăraţi?
84. Sau: Ce fel de nouă evlavie a lui Dumnezeu şi a papei este aceea, dacă i se permite
unui duşman şi om fără-de-Dumnezeu să răscumpere un suflet evlavios şi iubit de
Dumnezeu, şi nu eliberează acest suflet evlavios şi iubit dintr-o dragoste fără plată?
85. Sau: De ce sunt încă pedepsele canonice, care „în fapt şi prin nefolosinţă” sunt
abrogate şi moarte, răscumpărate cu bani prin acordarea de indulgenţe, ca şi cum ar fi
încă în vigoare?
86. Sau: De ce nu construieşte papa, care astăzi este mai bogat decât cel mai bogat
Crassus [bogătaş], o biserică a Sfântului Petru cu proprii săi bani decât cu cei ai
credincioşilor săraci?
87. Sau: Ce anulează papa sau la ce dăruieşte el acea participare acelora care, printr-o
căinţă desăvârşită, au drept la o anulare deplină şi la o părtăşie deplină?
88. Sau: Ce ar putea fi mai bine pentru Biserică, decât dacă papa, care (acum) o face o
singură dată, ar distribui de o sută de ori pe zi fiecărui credincios aceste anulări şi
aceste părtăşii? 
89. Cum caută papa prin indulgenţe salvarea sufletelor mai mult decât banii; de ce
suspendă el acum scrisorile şi indulgenţele acordate mai înainte, din moment ce
acestea sunt la fel de eficace?
90. A supune aceste argumente extrem de meticuloase ale laicilor doar prin forţă şi a
nu le înlătura prin contraargumente raţionale, înseamnă a expune Biserica şi pe papă
batjocurii duşmanilor şi a-i face pe creştini nefericiţi.
91. De aceea, dacă indulgenţele ar fi fost predicate după duhul şi înţelegerea papei,
toate aceste argumente s-ar fi rezolvat fără toate acestea, nici măcar n-ar mai fi existat.
92. De aceea să dispară toţi acei profeţi care predică despre Cristos: „Pace, pace” şi nu e
nici o pace!
93. Bineveniţi să fie toţi profeţii care predică despre Cristos: „Cruce, cruce” şi nu este
nici o cruce!
94. Creştinii trebuie încurajaţi să năzuiască să-L urmeze pe Cristos, Capul lor, prin
pedepse, moarte şi iad;
95. Şi mai degrabă să se încreadă că vor intra în Împărăţia Cerurilor prin multe dureri,
decât să se odihnească într-o falsă siguranţă spirituală.