Sfântul Vasile cel Mare, predicator

şi îndrumător duhovnicesc

1
 Introducere

Cei pe care i-a avut în vedere Sfântul Vasile cel Mare în străduinţele sale de
a le uşura înţelegerea Sfintei Scripturi, concretizate în aşa-numitele «Reguli Mari»
şi «Reguli Mici», au fost cei care se retrag din lume, adică monahii sau asceţii.
Sfaturile şi îndrumările date acestora pot fi însă tot atât de folositoare şi celor care
îşi duc viaţa în lume, cu obligaţii de familie şi sociale, obligaţii care, deşi se
îndeplinesc cu eforturi mai mari, sunt răsplătite totuşi atunci când sunt împlinite,
ţinându-se seama de aceste eforturi.
Astfel, în «Cuvânt înainte» la «Regulile Mari», Sfântul Vasile cel Mare
arată cum se cuvine să începem şi să perseverăm în străduinţa noastră de a
cunoaşte şi împlini voia - adică poruncile - lui Dumnezeu, spunând: «Se cuvine să
începem cu purtarea de grijă pentru sufletele noastre să ne întristăm pentru
deşertăciunea vieţii noastre de mai înainte, să luptăm pentru fapte bune în viitor
spre preamărirea lui Dumnezeu şi a Hristosului Său şi a Duhului celui întru tot
prea cinstit şi sfânt. Să nu rămânem în stare de lenevie şi lâncezeală. Să nu
pierdem pentru totdeauna, din cauza leneviei noastre, ocazia prezentă şi să nu
amânăm pentru ziua de mâine şi pentru viitor începerea lucrurilor bune. Fiindcă
astfel vom fi găsiţi nepregătiţi cu privire la faptele bune de Cel care cere sufletele
noastre şi vom fi alungaţi din bucuria camerei de nuntă şi vom vărsa în zadar şi
fără de folos lacrimi, tânguindu-ne atunci când pocăinţa va fi fără folos, pentru
timpul vieţii noastre pe care l-am întrebuinţat rău. «Acum este timpul potrivit -
spune Apostolul - acum este ziua mântuirii» (II Cor., 6, 2). Acesta este veacul
pocăinţei, acela al răsplătirii, acesta al răbdării, acela al mângâierii. Acum
Dumnezeu este ajutător celor care se întorc din calea cea rea; atunci va fi
cercetător, înfricoşător şi de neînşelat, al faptelor, al cuvintelor şi al gândurilor
omeneşti. Acum ne bucurăm de îndelunga răbdare a Lui; atunci vom cunoaşte

2
judecata Lui cea dreaptă adică atunci când vom învia, unii spre pedeapsa veşnică,
iar alţii spre viaţa veşnică şi (când) fiecare va primi după faptele sale.
Noi spunem într-adevăr că dorim împărăţia cerurilor, dar nu ne îngrijim s-o
dobândim cu acele fapte cu care este cu putinţă să se realizeze aceasta; ci fără să
ne ostenim deloc pentru îndeplinirea poruncilor Domnului, ne închipuim cu
deşertăciunea minţii noastre că vom primi onoruri egale cu cei ce s-au împotrivit
păcatului până la moarte. Cine, stând în casă sau dormind în timpul semănatului,
şi-a umplut braţul cu snopi în timpul secerişului? Cine a cules via pe care n-a
plantat-o şi n-a cultivat-o? Fructele sunt ale acelora ale cărora sunt şi ostenelile;
onorurile îşi cununile sunt ale învingătorilor. Cine îl va încununa vreodată pe cel
care nici măcar nu s-a înarmat pentru întâmpinarea duşmanului ? Căci nu trebuie
numai să învingi, ci să şi lupţi legal, după cum spune Apostolul (II Tim., 2, 5).
Aceasta înseamnă să nu se treacă cu vederea nici cel mai mic punct din câte s-au
poruncit, ci să se îndeplinească totul aşa cum ni s-a poruncit. «Căci fericită este -
zice Scriptura - acea slugă pe care o va găsi Stăpânul, atunci când va veni, nu
lucrând oricum s-ar întâmpla», ci «făcând aşa» (Luca 12, 43) (cum s-a poruncit) ;
şi «dacă jertfeşti cu dreptate, dar nu împărţi cu dreptate, ai păcătuit». Noi însă
socotind că am îndeplinit o poruncă (întrucât nu pot spune că am şi împlinit-o, dat
fiind că toate poruncile sunt aşa de strâns legate între ele, după înţelesul cel drept
al Scripturii, încât prin călcarea unei porunci sunt călcate în mod necesar toate
celelalte), nu aşteptăm mânia lui Dumnezeu pentru poruncile pe care le-am călcat,
ci aşteptăm răsplătiri pentru singura poruncă pe care am fi împlinit-o. Cel care a
reţinut unul sau doi talanţi din cei zece care i s-au încredinţat spre păstrare, iar pe
ceilalţi i-a dat înapoi, nu este socotit recunoscător pentru că a înapoiat partea mai
mare, ci s-a dovedit nedrept şi lacom- pentru că a reţinut partea mai mică. Dar ce
să vorbim despre reţinere când (şi) cel căruia i s-a încredinţat un talant şi l-a
restituit întreg şi neatins, a fost condamnat, fiindcă n-a adăugat nimic la ce i s-a

3
dat ? Cel care a cinstit pe tatăl său zece ani, iar după aceea l-a lovit o singură dată,
nu este cinstit ca binefăcător, ci este condamnat ca ucigător de părinţi. «Mergând -
spune Domnul -, învăţaţi toate neamurile, povăţuindu-le», nu pe unele să le
păzească şi pe altele să le neglijeze, ci «să păzească toate câte am poruncit vouă»
(Matei 28, 19-20). Şi Apostolul scrie la fel: «Nu dăm nimănui vreun prilej de
sminteală, ca să nu fie defăimată slujirea, ci în toate ne înfăţişăm pe noi înşine că
slujitori ai lui Dumnezeu» (II Cor., 6, 3-4) dacă îi este mistuit corpul de o singură
boală ?
Căci dacă nu ne-ar fi necesare toate poruncile pentru mântuire, nici nu s-ar
fi scris toate, nici nu s-ar fi dispus ca toate să fie păzite în mod necesar. Ce folos
aş avea din toate faptele bune dacă spunând «nebune» fratelui meu, mă fac
vinovat gheenei ? Ce folos ar avea din libertatea pe care i-ar da-o mai mulţi, cel
care este ţinut în sclavie de unul singur ? Căci «cel care face păcat - zice Domnul
-, este rob al păcatului» (Ioan 8, 34). Ce folos ar avea cineva de ar fi ferit de mai
multe boli.
Dar s-ar putea, - continuă Sf. Vasile -, ca cineva să întrebe : Cei mai mulţi
creştini care nu păzesc toate poruncile, nu vor avea nici un folos păzind câteva? În
cazul acesta e bine să ne aducem aminte de fericitul Petru, care după atâtea fapte
bune făcute şi după ce i s-a zis de attea ori fericit, pentru o singură greşeală a auzit
(aceste cuvinte) : «De nu te voi spăla, n-ai parte de Mine !» (Ioan 13, 8). Iar
atitudinea Sfântului Apostol Petru nu arată neglijenţă sau dispreţ, ci este dovadă
de cinste şi respect (faţă de Domnul).
Şi totuşi cineva poate să spună: «Este scris că oricine va chema numele
Domnului, se va izbăvi» (Ioil 3, 5), aşa încât este de ajuns şi numai chemarea
numelui Domnului pentru că cel care îl cheamă să se mântuiască. Să audă însă şi
acesta ce spune Apostolul : «Dar cum vor chema pe cel în care nu au crezut?»
(Rom., 10, 14). Iar dacă crezi, ascultă-L şi pe Domnul care zice: «Nu tot cel ce-mi

4
zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia
Tatălui Meu care este în ceruri» (Matei 7, 21). Însă şi acela care face voia
Domnului, dar nu aşa cum vrea Dumnezeu şi nici n-o împlineşte din îndemnul
dragostei către Dumnezeu, zadarnic îşi pune zelul în lucrul său, după cuvântul
Domnului nostru Iisus Hristos însuşi, care spune că : «ei o fac ca să se arate
oamenilor; adevărul vă spun că îşi iau plata lor (Matei 6, 5)

5
 Capitolul I

Viaţa şi opera omiletică a Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare a trăit într-o epocă de mari încercări pentru Biserica
creştină care, deşi la 313, prin edictul de la Mediolan a devenit religie liberă,
nemaifiind prigonita, în decursul secolului al IV-lea a avut de înfruntat un duşman
mult mai periculos şi anume diferitele forme de erezie. În lupta de combatere a
acestui duşman periculos s-au remarcat în mod deosebit scriitorii bisericeşti din
secolul al IV-lea, între care Sfântul Vasile, Arhiepiscopul din Cezareea
Capadociei, ocupa un loc de marcă.
În procesul de formare duhovnicească al Sfântului Vasile, un rol hotărâtor l-
a avut educaţia aleasă primită în sânul familiei numeroase din care făcea parte. S-
a născut la anul 329 în Cezareea Capadociei, din familia magistratului Vasile şi a
soţiei sale, Emilia. Tânărul Vasile a fost cel de-al doilea din cei zece copii, dintre
care s-au remarcat Sfânta Macrina, care era mai mare între fraţi. Însuşi faptul că în
această familie toţi copii s-au remarcat prin alese însuşiri, este cea mai bună
dovadă că în ea s-a făcut o educaţie îngrijită. Dar aceasta se explică prin faptul că
atât părinţii Sfântului Vasile cât şi bunicii acestuia au practicat o viaţă creştină de
mare curăţie. Această viaţă devenise o adevărată tradiţie în familia lui. Bunica sa,
pe linie paternă a fost Sfânta Macrina cea bătrână, care avusese de suferit în
timpul persecuţiilor lui Dioclețian (284-305) şi care îl cunoscuse pe Sfântul
Grigorie Taumaturgul (+ 270).1

1 Pr. prof.Ioan G. Coman, Studii universitare ale părinţilor capadocieni, în S.T., VII, nr. 9-10, p. 546.

6
 Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că „am
păstrat în mine învăţătura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilăria mea
de la fericita mea mamă şi de la bunica mea Macrina şi pe care apoi am îmbogăţit-
o. Căci eu n-am schimbat părere după părere odată cu vârsta, ci mai mult am
desăvârşit ceea ce primisemla început prin învăţătura lor. După cum sămânţa
creşte şi se măreşte, dar în sine rămâne aceeaşi şi nu se schimba, ci se
desăvârşeşte - prin crestere- tot aşa şi la mine aceeaşi cunoştinţă s-a dezvoltat
numai şi s-a desăvârşit”.2
Conţinutul creştin al educaţiei pa care tânărul Vasile o primeşte în sânul
familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie
de Nazians, „trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la
strămoşii săi a fost pietatea”.3 Firea sa sensibilă şi bolnăvicioasă a constituit un alt
factor, ce a determinat inclinaţia Sfântului Vasile spre meditaţie şi viaţa
duhovnicească. După ce-şi petrece copilăria la Neocezareea, timp în care este
iniţiat de tatăl sau şi în cultura profană a vremii, în perspectiva unei profesii de
retorică, Sfântul Vasile îşi continua studiile la Cezareea Capadociei,
Constantinopol şi Atena, unde a avut profesori pe renumiţii filozofi: Himeriu,
Libaniu şi Proheresiu. „În timpul celor aproape cinci ani petrecuţi la Atena a fost
frumoasă lor prietenie”.4
Datorită condeiului meşteşugit al celui din urmă, aceasta prietenie avea să
devină model în literatura creştină. Fiind că un suflet în două trupuri, ei nu
cunoşteau „decât două căi: cea dintâi de mare preţ, cea de-a doua de o valoare mai
mică; cea dintâi ducea spre casele noastre sfinte şi spre profesorii care
propovăduiau în ele, pe când cea de-a doua duce la profesorii de ştiinţe profane”.5

2 Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, P.G., XXXVI, traducere de A. Stegmann, nr. 23, p. 262.
3 Grigorie de Nazians, Discours Funebres, text grec introdus şi tradus de F. Boulanger, Pariş, 1908, p. 66
4 Pr. prof.Ioan G. Coman, Studii universitare ale părinţilor capadocieni, în S.T., VII, nr. 9-10, p. 546.
5 Sfântului Vasile cel Mare, traducere de Pr. M. Donos, Huşi, 1931, p.122.

7
 Renunţând la nădejdile deşarte, cum numea însuşi idealurile tinereţii sale,
Sfântul Vasile se retrage în Pont, pentru a căuta un loc potrivit noului său stil de
viaţă. Ca urmare a firii sale închinate spre meditaţie, şi-a dorit totdeauna o viaţă
retrasă, chiar daca adeseori a trebuit să renunţe le aceasta. În Pont a găsit un loc
retras pe malurile râului Iris, unde a vieţuit timp de cinci ani. Biografii săi au
trecut adeseori prea repede şi prea uşor peste această perioadă, care printr-o
întâmplare plină de semnificaţii a fost aproximativ de aceeaşi durată cu studiile
sale la Atena.
Or, pentru formarea viitorului apărător al tradiţiei ortodoxe, anii petrecuţi în
singurătatea Pontului sunt mai importanţi decât cei petrecuţi în strălucitoarele
centre culturale ale vremii. În aceşti ani adânceşte studiul sfintei scripturi şi, din
moştenirea sa clara literara ne putem face o imagine clară despre vastele şi
profundele sale cunoştinţe scripturistice.
Tot în această perioadă, Sfântul Vasile se familiarizează şi cu scrisul unor
părinţi şi scriitori bisericeşti, activitatea din care rezultă „Filocalia” sau culegerea
de texte duhovniceşti din opera lui Origen(+254). Dar rezultatul direct şi poate cel
mai important al activităţii Sfântului Vasile din Pont este organizarea
monahismului.6
În Asia Mică monahismul se răspândise încă înainte de angajarea Sfântului
Vasile pe această cale. Eustatiu, care ajunge episcop de sevasta în anul 356, este
socotit iniţiatorul vieţii monahale din Asia Mică deşi practica vieţii retase în
scopul desăvârşirii duhovniceşti exista la creştinii din această regiune în mod
sigur, încă înainte de secolul al IV-lea. Eustatiu de Sevasta a răspândit în Asia
Mică practica monahala existenta în Orient sub forma monahismului anahoretic.
Sfântul Vasile cunoscuse această formă de viaţa retrasă în călătoriile sale în
Orient, astfel ca noutatea pe care o aduce el în organizarea vieţii retrase este

6 Ibidem.

8
răspândirea monahismului chinovial, forma ce se va generaliza în toată Biserica.
Şi dacă primii călugări au încercat să dea naştere în pustie unei lumi opuse lumii
antice păgâne, Sfântul Vasile care pastraza toate concepţiile sensului şi scopului
ascezei, angajează într-o măsura necunoscută, până la el, calitatea de a fi în slujba
societăţii, în care distanţa faţă de lume nu se mai realizează fizic ci moral.
Popularitatea Sfântului Vasile a crescut atât de mult în anii păstoririi sale ca
preot, încât atunci când a murit episcopul Eusebiu în vara anului 370, el a fost cel
propus pentru scaunul rămas vacant. Dar alegerea să nu s-a făcut fără greutăţi şi
cel care a înfrânt minoritatea celor ce se opuneau alegerii ca episcop a Sfântului
Vasile a fost bătrânul episcop Grigorie de Arianz, tatăl Sfântului Grigorie de
Nazians.
Un alt aspect al activităţii Sfântului Vasile în slujba apărării adevăratei
învăţături a Bisericii îl constituie opera sa scrisă. În acesta perioadă, când
arianismul trecea în ultima fază, a pnevmatomahilor, marele ierarh de la Cezareea
Capadociei a fost acuzat ca raspandesteo învăţătură greşită cu privire la Duhul
Sfânt. Mai precis, insinuarea pornea de la faptul că la 7 septembrie 374 Sfântul
Vasile a ţinut o liturghie solemnă şi a folosit expresia :,,Slava Tatălui, împreună cu
Fiul şi cu Duhul Sfânt” alături de cea tradiţionala: ,,Slava Tatălui, prin Fiul în
Duhul Sfânt”. Pentru a se justifica, Sfântul Vasile scrie în anul 375 tratatul
„Despre Duhul Sfânt”, adresat prietenului său Amfilohiu episcop de Iconomium.
Acest tratat constituie una dintre cele mai importante contribuţii la formarea
învăţăturii despre Dumnezeu Sfântul Duh şi constituie, în acelaşi timp o grăitoare
mărturie despre credinţa autorului sau, care este credinţă de totdeauna a Bisericii.
O altă latură a activitatiii arhiepiscopului Vasile o constituie continuarea şi
amplificarea acţiunilor sale caritabile, care constituie până astăzi titulul sau de
glorie. Grija noului ierarh s-a îndreptat în primul rând spre cei lipsiţi şi spre cei
bolnavi, în special spre bolnavii care sufereau boli ce-i excludeau din sânul

9
societăţii. Leproşii trăiau prin ţinuturile pustii şi nu se puteau bucura decât de
binefacerile întâmplătoare ale milosteniei creştine.
Am arătat mai sus ca Sfântul Vasile a organizat asistenta socială a Bisericii
încă din timpul păstoririi sale ca preot, dar marele aşezământ de lângă Cezareea
Capadociei, care a fost numit „Basiliada”, după numele întemeietorului sau, a fost
înfiinţat după anul 370 şi inaugurat la anul 374, fiind invitat şi Sfântul Grigorie de
Nazians, care a ţinut o celebra cuvântare cu această ocazie.
Acest complex, sau primul spital din lume, cuprindea de o parte case pentru
îngrijirea leproşilor, de altă parte azile pentru bătrâni, o mare clădire pentru
călătorii străini,şcoli pentru copii, în caree invatatu carte şi alte diferite meserii.
Toate aceste diverse clădiri erau despărţite prin grădini, care dădeau întregului o
înfăţişare dintre cele mai plăcute.
Dar în memoria vie a Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare trăieşte, în primul
rând, ca autor al „Liturghiei” care-i poartă numele şi care reprezintă „una din cele
mai superbe creaţii ale genului liric ortodox”.7
În forma actuală, textul acestei Liturghii nu este din vremea Sfântului
Vasile , dar are la baza prescurtarea şi remanierea făcută de el textului mai vechi
al anaforalei Sfântului Iacov, care în forma ei originală vine chiar de la Sfinţii
Apostoli.

7 Dr. N. Vatamanu, „1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei cel dintâi aşezământ de asistenţă socială şi sanitara”
în BOR, LXXXVII,(1969),nr. 3-4, p. 302.

10
 Capitolul II

Calităţile de slujitor al lui Dumnezeu, învăţător şi pedagog

ale Sfântului Vasile cel Mare

De aici a învăţat şi Apostolul Pavel să spună că «chiar dacă aş împărţi toată

averea şi dacă aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu mi-ar
folosi» (I Cor., 13, 3). În general eu văd aceste trei diferenţe ale poruncii pentru
nevoia indispensabilă a ascultării. Căci noi ne abatem de la rău, fie că ne
înfricoşăm de pedepse şi (atunci) suntem în situaţia sclaviei, fie că împlinim
poruncile, urmărind câştigurile din leafă pentru folosul nostru propriu şi prin
aceasta suntem la fel cu lefegiii, fie (că împlinim poruncile) pentru binele ca atare
din dragoste faţă de cel care ne-a dat legea, bucurându-ne că ne-am învrednicit să
slujim lui Dumnezeu cel atât de glorios şi bun, îşi astfel suntem în situaţia de fi.
Şi, fără îndoială, cel care împlineşte poruncile lui Dumnezeu din teamă şi
gândeşte neîncetat la pedeapsă pentru neglijenţă, nu va observa numai câteva din
aceste (porunci), iar pe altele le va neglija, ci va socoti pedeapsa pentru fiecare
greşeală la fel de îngrozitoare pentru el.8
De aceea se fericeşte cel care din evlavie se îngrozeşte, dar rămâne tare în
adevăr, putând să spună: «Pururea văd pe Domnul înaintea mea, fiindcă se găseşte
de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin» (Ps., 15, 8), pentru că nu vrea să se
neglijeze ceva din cele ce se datorează. Şi «fericit este bărbatul care se teme de
Domnul». Pentru ce? Fiindcă «în poruncile Lui se va bucura mult» (Ps., 111, 1).
Deci nu este propriu celor ce se tem să dispreţuiască vreo poruncă pe care au
primit-o sau s-o împlinească cu neglijenţă; însă nici lefegiul nu va voi să calce
vreo poruncă. Căci cum îşi va lua plata muncii lui în vie fără să fi împlinit cele

8 Pr. prof.Ioan G. Coman, Studii universitare ale părinţilor capadocieni, în S.T., VII, nr. 9-10, pg. 547.

11
cuvenite? Căci chiar numai un singur lucru de-ar lipsi din cele necesare, aceasta
face fără folos pentru stăpânul viei tot ce s-a lucrat. Căci cine va plăti salariu
pentru pagubă celui care a pricinuit-o? Al treilea fel de serviciu este cel făcut din
dragoste. Aşadar care fiu, dorind să placă tatălui său, după ce l-a bucurat cu
lucruri mai importante, ar vrea să-l mâhnească din cauza unor lucruri de mai
puţină însemnătate ? Mai cu seamă amintindu-şi de Apostolul care spunea : «Şi să
nu mâhniţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu în care aţi fost pecetluiţi» (Efes.,
4, 30). Deci, în care parte vor să fie rânduiţi cei care au călcat cele mai multe
porunci? Căci nici nu-I slujesc lui Dumnezeu ca unui Tată, nici nu I se încred că
unuia care făgăduieşte lucruri mari, nici nu-i servesc ca unui stăpân. «Căci dacă
eu sunt tată- spune Scriptura- ,unde este cinstea mea? Şi dacă eu sunt Domn, unde
este teama mea?» (Mat., 1, 6). Căci «cel care se teme de Domnul se va bucura
mult întru poruncile Lui» (Ps., 111, 1), iar «prin călcarea legii - spune Scriptura -
necinsteşti pe Dumnezeu» (Rom., 2, 23). Căci cum să aşteptăm pentru noi înşine
fericirea vieţii şi cetăţenie egală cu sfinţii şi bucurie cu îngerii înaintea lui Hristos,
dacă am preferat viaţa de plăcere a trupului în locul vieţii după poruncile
Domnului? Cu adevărat închipuiri de minte copilărească sunt acestea. Cum voi
putea să fiu cu Iov eu care nici cea mai obişnuită supărare n-am primit-o cu
recunoştinţă (lui Dumnezeu)? Cum voi putea să fiu împreună cu David eu care nu
m-am arătat mărinimos faţă de vrăjmaşul meu? Cum voi putea să fiu împreună cu
David eu care nu L-am căutat pe Dumnezeu prin cumpătare continuă şi rugăciune
stăruitoare? Cum voi putea să fiu cu oricare dintre sfinţi, eu care n-am umblat pe
urmele lor? Care arbitru de întreceri ar fi atât de nepriceput încât să socotească
vrednici de aceleaşi cununi pe învingător şi pe cel care nu a luptat? Care
comandant i-a chemat pe aceia care n-au participat la luptă să împartă prada în
mod egal cu învingătorii?

12
 Dumnezeu este bun, dar şi drept. Iar specificul dreptului este să
răsplătească după merit, precum este scris : «Fă bine, Doamne, celor buni şi celor
drepţi la inimă. Iar pe cei care se abat la alte căi strâmbe, Domnul îi va trece la un
loc cu cei care fac fărădelege» (Ps., 124, 4-5). Dumnezeu este milostiv dar şi
judecător. Pentru că «Domnul iubeşte milă şi judecata» (Ps., 32, 5). Pentru aceasta
spune : «Milă şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne» (Ps., 100, 1). Noi ştim la
cine se referă mila «căci - zice Scriptura - fericiţi cei milostivi, că aceia se vor
milui» (Matei 5,7). Vezi cât de judicios se foloseşte El de milă ? Nici nu se îndură
fără judecată, nici nu judecă fără milă, pentru că «Domnul este milostiv şi drept»
(Ps., 114, 5). Aşadar, să nu cunoaştem pe Dumnezeu numai pe jumătate şi nici să
nu luăm iubirea Lui de oameni motiv de neglijenţă. Pentru aceasta există tunetele,
pentru aceasta există trăsnetele, ca să nu se dispreţuiască bunătatea (lui
Dumnezeu). Acela care face să răsară soarele (Matei 5, 45) pedepseşte şi cu orbire
(IV Regi 5,18). Cel care dă ploaie (Zah., 10, 1), plouă şi foc (Fac, 19, 24). Acelea
(soarele şi ploaia) arată bunătatea lui Dumnezeu; acestea (orbirea şi focul),
asprimea lui. Deci ori să-L iubim pe Dumnezeu pentru motivul cel dintâi, ori să
ne temem de El pentru cel de al doilea, ca să nu ni se spună şi nouă : «sau
dispreţuieşti bogăţia bunătăţii, blândeţii şi îndelungii răbdări a lui Dumnezeu,
nepricepând că bunătatea lui Dumnezeu te duce la pocăinţă? Ci, după inima ta cea
împietrită şi nepocăită îţi aduni mânie pentru ziua mâniei» (Rom., 2, 4-5). Aşadar,
fiindcă nu este cu putinţă să se mântuiască cei care nu fac fapte potrivit poruncii
lui Dumnezeu şi nici nu este fără primejdie de a trece cu vederea ceva din cele
poruncite (căci este îndrăzneală groaznică să ne facem judecători ai legiuitorului
nostru şi pe unele legi să le socotim bune, iar pe altele să le respingem), noi,
luptători ai pietăţii, care am ales viaţa liniştită şi lipsită de plăceri (lumeşti), ca un
ajutor pentru păzirea dogmelor evanghelice, să ne punem de acord împreună şi să
hotărâm că să nu ne mai scape din vedere nici o poruncă. Căci dacă omul lui

13
Dumnezeu trebuie să fie desăvârşit (II Tim., 3, 17), precum este scris şi a dovedit-
o şi cuvântul în cele de mai sus, este neapărată nevoie să se perfecţioneze prin
observarea tuturor poruncilor, până la măsura staturii depline a lui Hristos (Efes.,
4, 13); pentru că şi după legea divină, nu animalul cu defect, chiar dacă ar fi curat,
se primeşte spre jertfă lui Dumnezeu.9 Aşadar, acel lucru de care fiecare crede că
este lipsit, să-l expună ca să fie examinat în comun. Căci mai uşor va fi aflat
lucrul pe care nu-l cunoaştem, prin cercetarea stăruitoare a mai multora, din
moment ce credem că, după promisiunea Domnului nostru Iisus Hristos, ne
dăruieşte aflarea lucrului căutat prin învăţătura şi luminarea Duhului Sfânt. Deci
«aşa cum mie mi se impune propovăduirea ca o necesitate şi va fi vai mie dacă nu
propovăduiesc Evanghelia» (I Cor., 9, 16), la fel şi pe voi vă aşteaptă o primejdie
egală dacă veţi neglija cercetarea şi nu veţi da dovadă de zel şi de stăruinţă pentru
păzirea (poruncilor) ce ni s-au încredinţat şi pentru împlinirea lor prin fapte. De
aceea zice Domnul : «Cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca pe el în ziua
cea de apoi» (Ioan 12, 48) ; şi «sluga care n-a cunoscut voia Stăpânului său, şi a
făcut fapte vrednice de bătaie, se va bate puţin; iar cea care a cunoscut şi n-a
făcut, nici nu s-a pregătit pentru voia lui, se va bate mult» (Luca 12, 47-48).
în încheierea «Cuvântului înainte», Sfântul Vasile are în vedere atât datoria
celui care vesteşte Evanghelia, de a o vesti fără greşeală, cât şi a celor care
ascultă, de a fi atenţi pentru înţelegerea clară a celor ascultate, pentru a le pune în
aplicare, fără amânare, prin fapte. «Să ne rugăm, deci - spune Sf. Vasile - ca eu să
vestesc cuvântul fără greşeală, iar pentru voi învăţătura să devină roditoare.
Aşadar, fiindcă ştim că cuvintele de Dumnezeu-inspiratei Scripturi vor sta
înaintea ochilor noştri deasupra scaunului de judecată al lui Hristos (căci «Te voi
acuza - spune Scriptura - şi voi pune păcatele tale înaintea feţei tale») (Ps., 49,
22), astfel să fim atenţi cu înţelegere clară la toate cele ce se spun şi să ne grăbim

9 Ibidem.

14
să punem în aplicare prin fapte învăţăturile divine, pentru că nu ştim în ce zi sau
oră va veni Domnul nostru».
Urmând metoda adoptată de Sfântul Vasile cel Mare în expunerea
poruncilor Domnului - întrebări şi răspunsuri - ne vom referi de data aceasta la
primele trei Reguli Mari fiindcă lămuresc pe cei care doresc să împlinească toate
poruncile Domnului, cu care anume porunci trebuie să înceapă.10
1. La întrebarea I - despre ordinea şi înlănţuirea poruncilor Domnu-lui,
formulată astfel: «Fiindcă Sfânta Scriptură ne-a dat libertatea să întrebăm, înainte
de toate trebuie să ne documentăm dacă există vreo ordine şi înlănţuire în
poruncile lui Dumnezeu, aşa încât una să fie prima, alta a doua şi aşa mai departe,
sau toate ţin una de alta şi toate sunt egale între ele în privinţa punctului lor de
plecare, aşa încât celui care ar vrea, îi este îngăduit să înceapă de oriunde vrea, ca
într-un cerc», Sfântul Vasile răspunde: «întrebarea este veche şi a fost expusă de
demult în Evanghelii, când un cunoscător de lege a venit înaintea Domnului şi i-a
zis: «învăţătorule, care este cea dintâi poruncă în lege ?». Şi Domnul i-a răspuns:
«Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi
din toată puterea ta şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare
poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia (este) să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi» (Matei 22, 35-39; Marcu 12, 28-31). Domnul Însuşi a pus ordine în
poruncile Sale stabilind ca întâia şi cea mai mare poruncă pe cea despre iubirea lui
Dumnezeu, iar ca a doua, după ordine şi asemenea aceleia, însă mai mult o
îndeplinire a celei dintâi şi atârnătoare de ea pe cea care priveşte iubirea
aproapelui. Aşadar, din cele spuse din altele asemenea care sunt relatate în de
Dumnezeu-inspiratele Scripturi, este cu putinţă să ne încredinţăm despre ordinea
şi înlănţuirea care există în toate poruncile lui Dumnezeu.11

10 G.I. Gibescu, Sfântul Marele Ierarh Vasilie, Arhiepiscopul Cesariei Capadociei, în «Biserica Ortodoxă
Română», XXXV (1911), nr. 1, p. 77.
11 Ibidem.

15
 2. La întrebarea a II-a, formulată : «Despre iubirea de Dumnezeu şi că
înclinarea şi puterea pentru păzirea poruncilor Domnului există la oameni din
natură (lor). Aşadar, să ne vorbeşti mai întâi despre iubirea lui Dumnezeu. Că,
într-adevăr, trebuie să iubim, am auzit, dar cum se poate împlini această dorim să
ştim», Sfântul Vasile cel Mare a răspuns : «Iubirea de Dumnezeu nu se poate
învăţa. Căci nici să ne bucurăm de lumină şi să râvnim după viaţă n-am învăţat de
la altul, nici să iubim pe cei care ne-au născut sau ne-au hrănit nu ne-a învăţat
altul. Astfel, deci, şi cu mult mai mult, învăţarea iubirii de Dumnezeu nu vine din
afară, ci deodată cu întocmirea vieţii, adică a omului, ni s-a împlântat oarecare
raţiune că sămânţa* care are de la natură înclinarea (facultatea) de a-şi însuşi
iubirea. Această sămânţă de raţiune au primit-o şi cei care învaţă poruncile lui
Dumnezeu şi prin harul lui Dumnezeu devin capabili s-o cultive cu sârguinţă, s-o
dezvolte cu înţelepciune şi s-o ducă la desăvârşire. Pentru aceasta şi noi, după ce
am aprobat râvna voastră ca necesară pentru reuşita scopului nostru, cu harul lui
Dumnezeu şi cu ajutorul rugăciunilor voastre, ne vom strădui ca să aprindem
scânteia dragostei de Dumnezeu care s-a răcit în voi cu puterea care ne-a fost dată
prin Duhul Sfânt. Aşadar trebuie să ştim că iubirea de Dumnezeu, deşi este o
singură simpla virtute, prin puterea ei se împlineşte şi în ea se cuprinde orice altă
porunca. "Căci cel care Mă iubeşte pe Mine, zice Domnul, va păzi poruncile
Mele» (Ioan 14, 23) şi «În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii»
(Matei 22, 40).
Acum nu vom încerca să vorbim despre orice temă cu de-amănuntul, pentru
că astfel ocupându-ne cu amănuntele, am pierde din vedere adevăratul înţeles al
poruncilor; ci după puterea şi în măsura în care se încadrează scopului nostru vă
voi aduce aminte despre iubirea pe care o datorăm lui Dumnezeu; înainte de a
începe vă voi spune totuşi că Dumnezeu ne-a înzestrat cu pulerile (necesare) ca să
împlinim toate poruncile pe care ni le-a dat, încât să nu ne revoltăm ca şi cum ni

16
s-ar cere ceva de care acum auzim pentru prima dată, nici să nu ne îngâmfăm ca şi
cum am restitui mai mult decât ni s-a dat. Căci cu aceste puteri, lucrând corect şi
după cuviinţă, facem viaţa noastră virtuoasă prin pietate ; dacă însă nu folosim
acţiunea lor, alunecăm spre răutate. Iar definirea răutăţii este următoarea :
folosirea rea şi împotriva poruncii Domnului a darurilor pe care ni le-a dat
Dumnezeu ca să facem binele; după cum tot aşa de adevărat, virtutea cerută de
Dumnezeu este folosirea acestor daruri ale lui Dumnezeu, cu bună ştiinţă, potrivit
poruncii lui Dumnezeu.12
Astfel stând lucrurile, vom spune la fel şi despre iubire. Deci, din moment
ce am primit poruncă să iubim pe Dumnezeu, avem împlântată şi puterea iubirii,
din momentul primei creări a noastre; iar dovada acestui lucru nu există în afară
de om, ci fiecare poate s-o înveţe de la sine însuşi îşi în sine însuşi. Căci noi din
natură suntem doritori de ceea ce este bun şi frumos, chiar dacă de cele mai multe
ori fiecăruia îi pare bun şi frumos altceva ; şi, fără s-o fi învăţat noi, avem
afecţiune pentru ai casei şi pentru rudele noastre şi arătăm spontan bună
dispoziţie, în fiecare zi, faţă de binefăcătorii noştri. Deci, ce este mai de admirat
decât frumuseţea dumnezeiască? Ce cugetare este mai plăcută decât măreţia lui
Dumnezeu ? Ce dor al sufletului este atât de arzător şi de nesuportat ca dorul ce
vine de la Dumnezeu în sufletul acela care a fost curăţit de orice răutate şi spune
din afect adevărat : «Sunt rănit (bolnav) de dragoste» (Cânt., 2, 5). Cu totul de
neexprimat şi de nedescris sunt luminile frumuseţii dumnezeieşti ; cuvântul nu le
poate arăta, urechea nu le poate prinde. Chiar dacă ai arăta splendoarea
luceafărului, strălucirea lunii şi lumina soarelui, toate sunt fără valoare ca să
exprime măreţia lui Dumnezeu, iar comparate cu lumina cea adevărată, ele rămân
mai în urmă de cum ar rămâne o noapte adâncă şi întunecoasă, lipsită de lună, în
comparaţie cu o după-amiază strălucitoare. Această frumuseţe a măreţiei lui

12 Sfântului Vasile cel Mare, traducere de Pr. M. Donos, Huşi, 1931, p.122.

17
Dumnezeu nu se poate vedea cu ochii trupeşti, ci se poate (pricepe numai de către
suflet şi de minte; la sfinţii pe care i-a luminat, a lăsat în ei îndemnul de
nesuportat al iubirii, încât disperând de această viaţă, ziceau: «Vai mie, că exilul
meu (pribegia mea) s-a prelungit» (Ps., 119, 5) ; «când voi ajunge să mă arăt
înaintea feţei lui Dumnezeu?» (Ps., 41, 2); «este mai bine să mă desfac de trup şi
să fiu cu Hristos» (Pilde, 1, 23); şi iarăşi: «însetat-a sufletul meu spre Dumnezeu
cel tare şi cel viu» (Ps., 41, 2) ; şi «Acum liberează pe robul tău, Stăpâne» (Luca 2,
29). Tulburaţi de această viaţă ca de o temniţă, erau nemângâiaţi în zbuciumările
lor aceia ale căror suflete le atinsese iubirea dumnezeiască. Nesăturaţi deci de
privirea frumuseţii dumnezeieşti, aceştia făceau rugăciune ca să se extindă la toată
viaţa veşnică contemplarea dulceţii Domnului. Astfel deci oamenii din natură (lor)
doresc cele bune. În general, bun şi vrednic de iubit este ceea ce este bun ; iar bun
este Dumnezeu ; toate doresc binele ; aşadar toate doresc pe Dumnezeu.13
Deci, ceea ce face bine de bunăvoie se află chiar din natură în noi, aceia,
cel puţin, care nu am fost pervertiţi în cugetele noastre de răutate. De aceea
iubirea de Dumnezeu se cere de la noi ca o datorie indispensabilă, iar lipsa ei este
pentru suflet cel mai insuportabil dintre toate relele. Căci înstrăinarea şi
îndepărtarea de Dumnezeu sunt mai insuportabile şi decât pedepsele care se
aşteaptă în gheenă, şi pentru cel care le încearcă este mai greu decât (este) pentru
ochi lipsirea de lumină, chiar dacă n-ar fi legată de durere sau (cum este) lipsirea
de viaţă pentru vietate. Iar dacă iubirea copiilor faţă de părinţi există din natură şi
aceasta este demonstrată şi de obiceiurile animalelor neraţionale şi de înclinarea
oamenilor către mame în primii ani ai vârstei, atunci să nu ne arătăm mai
neraţionali decât copiii şi mai sălbatici decât fiarele, purtându-ne fără iubire şi ca
străini faţă de Creatorul nostru pe care, chiar dacă nu-L cunoaştem cum este, din
bunătatea Lui, suntem datori să-L iubim mai mult decât orice şi să-L adorăm şi să

13 Idem, op. cit.

18
ne îndreptăm neîncetat cu gândul către El, cum se îndreaptă copiii spre mamele
lor. Însă cel mai important dintre cei iubiţi din impuls natural este binefăcătorul.
Şi aceasta, adică înclinarea către binefăcători, nu este proprie numai oamenilor, ci
aproape tuturor animalelor. «Boul - spune Scriptura - cunoaşte pe stăpânul său, şi
asinul ieslea stăpânului său» (Isaia 1, 3). Dar fie ca să nu se spună despre noi cele
ce urmează : «Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a înţeles» (Isaia 1, 3).
Căci ce să spunem despre câine şi despre multe alte animale de acestea, câtă
recunoştinţă arată către cei care le hrănesc.14
Dacă din natură avem deci atâta bunăvoinţă şi iubire faţă de binefăcători şi
ne dăm toată osteneală ca să le răsplătim binefacerile ce ne-au făcut, ce cuvânt
poate să înfăţişeze în mod demn darurile lui Dumnezeu ? Pentru că acestea sunt
atât de multe încât nu se pot număra; şi ele sunt atât de mari încât şi unul singur
este de ajuns ca să ne facă să datorăm toată recunoştinţa celui care le-a dat. Pentru
aceasta, voi trece peste celelalte (daruri) care, deşi se disting fiecare prin mărime
şi strălucire, totuşi fiind întrecute în lumină de către cele mai apar în mai slabă
lumină faţă de acelea mari, aşa cum desigur stelele sunt ascunse de razele solare,
Nu vom vorbi deci despre răsăritul soarelui şi despre cursul lunii, despre
temperatură aerului, despre schimbarea anotimpurilor anului, despre apă care cade
din nori şi cea care izvorăşte din pământ, chiar despre mare şi întreg pământul,
despre cele ce cresc din pământ, despre vietăţile ce trăiesc în ape, despre păsările
şi insectele din aer, despre nenumăratele feluri de vietăţi, toate câte au fost
întocmite pentru slujirea vieţii noastre. Vom vorbi totuşi despre ceea ce nu putem
trece cu vederea şi nici nu-i cu putinţă să tăinuiască cineva care are minte
sănătoasă şi judecată dreaptă, despre care este încă mult mai cu neputinţă a vorbi
în mod demn ; că adică Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa,
l-a învrednicit de cunoaşterea Sa, l-a înzestrat mai presus de toate vietăţile, cu

14 Ibidem.

19
raţiune, i-a îngăduit să se desfăteze de neasemuitele frumuseţi ale paradisului şi l-
a pus stăpân peste toate câte se află pe pământ ; şi apoi când, fiind înşelat de şarpe
a căzut în păcat şi prin păcat în moarte, şi toate urmările legate de ea, Dumnezeu
nu l-a lăsat fără să-i poarte de grijă, ci i-a dat la început o lege ca să-l ajute, a
rânduit (apoi) îngeri ca să-l păzească şi să-l îngrijească, a trimis profeţi ca să
mustre răutatea şi să înveţe virtutea, a pus stavilă pornirilor spre răutate prin
ameninţări; prin promisiuni i-a trezit dorinţa spre cele bune ; a arătat mai înainte,
de multe ori, sfârşitul răutăţii şi al virtuţii cu exemplele diferitelor persoane, ca să
înveţe alţii; şi în ciuda tuturor acestora şi a celor asemănătoare, nu şi-a întors faţa
de la noi când am stăruit în neascultare. Căci bunătatea Domnului nu ne-a părăsit
şi iubirea Lui faţă de noi n-am putut s-o împiedicăm, cu toate că am ofensat pe
binefăcător cu indiferenţa noastră faţa de darurile Lui; dimpotrivă, am fost
rechemaţi din moarte şi am obţinut însăşi viaţa prin însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos. Prin aceasta şi felul binefacerii devine mult mai minunat : «Căci în chipul
lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a
deşertat pe sine, chip de rob luând» (Filip. 2, 6-7). Chiar durerile noastre Le-a luat
asupra Sa (Hristos) şi suferinţele noastre le-a purtat şi a fost rănit pentru noi, ca
prin rănile Lui să ne vindecăm noi (Isaia 53, 4-5). El ne-a răscumpărat din
blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem (Gal., 3, 13) şi a suferit cea mai
necinstită moarte, pentru noi, spre a ne readuce la o viaţă glorioasă. Şi nu s-a
îndestulat numai, că fiind morţi ne-a făcut vii, ci ne-a dat şi demnitatea
dumnezeirii şi ne-a pregătit locurile de odihnă veşnică, care întrec în mărimea
bucuriei toată cugetarea omenească. «Aşadar cu ce vom răsplăti Domnului pentru
toate câte ne-a dat nouă?!» (Ps., 115, 3). El este însă atât de bun încât nu cere nici
o răsplătire, ci se îndestulează numai dacă este iubit pentru cele ce a dat. Când
cuget toate acestea (ca să-mi exprim simţămintele mele libere), cad într-o oarecare
frică şi extaz înfricoşător, că nu cumva neluând în seamă raţiunea sau prin

20
îndeletnicirea cu lucruri deşarte să cad din iubirea lui Dumnezeu şi să devin spre
ruşine lui Hristos. Căci cel care acum ne înşeală şi ne sileşte cu toată iscusinţa
vicleniei sale ca prin amăgiri lumeşti să pricinuiască în noi uitarea de
binefăcătorul nostru, prigonindu-ne spre pieirea sufletelor noastre şi dând asalturi
asupră-ne, (acela) vă aduce atunci dispreţul nostru înaintea Domnului ca o ruşine
şi se va mândri cu neascultarea şi căderea noastră ; el care nici nu ne-a creat, nici
n-a murit pentru noi, ne-a făcut totuşi să-l urmăm întru neascultarea şi în călcarea
poruncilor lui Dumnezeu. Această ofensă împotriva Domnului şi această trufie a
vrăjmaşului îmi pare mai grea decât pedepsele cele din gheenă ; căci (prin
acestea) dăm duşmanului materie pentru mândrie şi ocazie să se ridice împotriva
aceluia care a murit pentru noi şi a înviat, şi căruia tocmai pentru aceasta îi
datorăm mult, precum este scris (Rom., 8, 12). Atât numai despre iubirea lui
Dumnezeu» - încheie Sfântul Vasile cel Mare, adăugând : «Fiindcă scopul, cum
am amintit mai înainte, n-a fost să spun toate, căci este cu neputinţă, însă vă fac o
scurtă rememorare a capitolelor mai importante care să trezească totdeauna în
sufletele voastre iubirea dumnezeiască».15
3. La întrebarea a III-a - Despre dragostea către aproapele - pe care Sfântul
Vasile o consideră că a doua poruncă şi ca ordine şi ca putere, el a răspuns : «Am
spus mai înainte că legea cultivă şi hrăneşte puterile care se află în noi că sămânţă.
Dar fiindcă am primit poruncă să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine (se
cade) să ştim dacă avem de la Dumnezeu şi puterea ca să împlinim această
poruncă. Dar cine nu ştie că omul este un animal blând şi sociabil şi nu solitar *
sau sălbatic ? Căci nimic nu este mai propriu naturii noastre decât să fim sociabili
întreolaltă, să ne folosim unul de altul şi să iubim pe semenul nostru. Şi drept
urmare a sămânţei pe care Dumnezeu a pus-o în noi, El cere şi fructele, când zice:
« Poruncă nouă vă dau vouă : să vă iubiţi unul pe altul» (Ioan 13, 34). Şi fiindcă a

15 Sfântului Vasile cel Mare, traducere de Pr. M. Donos, Huşi, 1931, p.122.

21
voit să îndemne sufletul nostru spre împlinirea acestei porunci, n-a cerut
(ucenicilor) semne şi puteri paradoxale ca dovadă că sunt ucenicii Lui (cu toate că
şi acestora le dăduse puterea prin Duhul Sfânt), însă le spune : «Din aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi» (Ioan 13,
25). Şi pretutindeni aşa fel leagă (Domnul) aceste porunci, încât binefacerea faţă
de aproapele o referă la sine. Căci «flămând am fost - zice El - şi Mi-aţi dat să
mănânc...» (Matei 25, 35) şi apoi adaugă: «întrucât aţi făcut aceasta unuia dintre
aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40).
Aşadar prin porunca întâi o poate împlini cineva şi pe a doua; dar cu a doua
ne întoarcem îndată la prima; şi cel care iubeşte pe Domnul, iubeşte ca o
consecinţă şi pe aproapele. Căci «cel care Mă iubeşte pe Mine - spune Domnul -
va păzi poruncile Mele» (Ioan 14, 2,1). «Iar aceasta este porunca Mea : să vă
iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi» (Ioan 15, 12). Şi iarăşi, cel care
iubeşte pe aproapele, împlineşte şi iubirea faţă de Dumnezeu, care ia binefacerea
ca şi cum I-a fost făcută Lui însuşi. De aceea credinciosul serv al lui Dumnezeu,
Moise, a arătat atât de mare dragoste către fraţii săi, încât a preferat să-i fie şters
numele din cartea lui Dumnezeu, în care era scris, decât să nu-i ierte poporului
păcatul (leş., 32, 32). Iar Pavel a îndrăznit să roage să fie anatema (lepădat) de la
Hristos pentru fraţii săi care îi erau rude după trup, căci el voia, după exemplul
Domnului, să se aducă pe sine ca preţ de răscumpărare pentru mântuirea tuturor;
dar în acelaşi timp ştia că este cu neputinţă să se înstrăineze de Dumnezeu cel ce
jertfeşte lui Dumnezeu din dragoste faţă de El şi ca să îndeplinească pe cea mai
mare dintre porunci, aşa că pentru aceasta va trebui să primească mult mai mult
decât a dat. Din cele spuse până aici s-a dovedit îndeajuns de clar că Sfinţii au
ajuns până la această măsură a iubirii faţă de aproapele».
Citirea cu atenţie a înţeleptelor îndrumări amintite mai sus ale Sfântului
Vasile cel Mare, întocmite pentru creştinii care doresc să cunoască şi să

22
îndeplinească voia lui Dumnezeu, pe cei ce nu s-au abătut de la calea cea dreaptă
îi va întări că să meargă în continuare şi mai hotărâţi şi mai statornici pe această
cale, iar pe cei rătăciţi îi va opri din drumul greşit pe care au apucat şi îi va ajuta
să revină la calea cea dreaptă, asigurându-şi astfel mântuirea sufletelor.16

Capitolul III

Învăţăturile dogmatice, morale şi litugice în omiliile la Hexaimeron, Psalmi şi

alte cuvântări

16 Simeon Popescu, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cesareei Capadociei, Viaţa şi minunile sale, Sibiu, 1906, p.
28.

23
 Spirit superior înzestrat, Sf. Vasile cel Mare a desfăşurat o rodnică activitate
în aproape toate compartimentele vieţii bisericeşti din vremea sa, precum: în
domeniul moral, dogmatic, ascetic, pastoral, liturgic, canonic, cari-tativ şi fireşte,
şi în domeniul omiletic.
În cele următoare vom zăbovi, nu prea mult, asupra activităţii omiletice a
corifeului Părinţilor capadocieni.
Vom începe prin a spune ceva despre pregătirea Sfântului în vederea slujirii
oamenilor prin cuvânt.
Trei au fost factorii care l-au instruit şi educat în vederea scopului acum
arătat: familia, Biserica şi şcoala.
Se ştie că Sf. Vasile s-a născut dintr-o familie profund creştină, a cărei
evlavie era aureolată şi de faptul că tatăl mamei Sfântului îşi încheie viaţa ca
martir, iar bunica după tată, Macrina, fusese discipolă a Sf. Grigorie Taumaturgul
şi îşi ducea viaţa ca o sfântă.
Doi dintre fraţii marelui ierarh, şi anume Grigorie şi Petru, au fost episcopi,
iar sora sa Macrina se afieroseşte vieţii monahale.
De obicei, educaţia în familie are caracter neintenţionat, ea realizându-se
prin atmosfera generală care domneşte într-însa, prin exemple, îndemnuri şi
lămuriri ocazionale. Există însă şi familii în care educaţia neintenţionată e întărită
de cea intenţionată, metodică, susţinută. Sf. Vasile cel Mare a avut privilegiul de a
fi fost vlăstarul unei astfel de familii. Tatăl său, Vasile, era retor vestit, cu o aleasă
cultură, fapt care l-a determinat să poarte grijă de iniţierea fiului în cele ale
ştiinţelor. Mama sa Emilia, împreună cu Macrina cea bătrână, îşi asumaseră
răspunderea de a-i implanta în suflet învăţăturile sfinte aşa cum le primiseră prin
catehizare.

24
 Iniţierea în doctrină şi viaţa creştină primită de către Sf. Vasile în familie a
fost lărgită şi adâncită în cadrul şi sub înrâurirea Bisericii care acţiona prin
slujbele, catehezele şi omiliile rânduite.
O influenţă deosebită a exercitat asupra Sf. Vasile contactul cu viaţa
călugărilor din diferite centre (Egipt, Şiria, Palestina), şi apoi intrarea lui însuşi în
monahism. Se ştie că la reîntoarcerea din călătoria întreprinsă prin amintitele
centre monahiceşti, Sf. Vasile întemeie el însuşi un aşezământ călugăresc pe malul
râului Iris aproape de Neocezareea, unde se dedică rugăciunii, contemplării,
muncii manuale, dar şi studiului Sf. Scripturi şi al Sf. Tradiţii.
Aici, între altele, alcătui împreună cu prietenul său Sf. Grigorie de Nazianz,
Filocalia, cu texte alese din scrierile lui Origen.
Să observăm în treacăt că Sf. Vasile nu s-a bucurat de o sănătate prea
robustă. Iar viaţa ascetică pe care şi-a impus-o precum şi boala de ficat de care a
suferit îndelung n-au fost de natură să-i amelioreze condiţia fizică. Puţinătatea lui
corporală însă, nu numai că n-a dus la o închircire a vieţii sale interioare, ci
dimpotrivă a constituit un prilej de scoatere din virtualitate a unor rezerve de
energii şi totodată de introducere a lor în dinamica unei voinţe din ce în ce mai
puternice, mai ferme, mai neînduplecate. S-a spus că sfinţii sunt voinţe
canonizate. În persoana Sf. Vasile ideea aceasta îşi găseşte o ilustrare exemplară.
Un alt factor de care Sf. Vasile s-a folosit din plin pentru pregătirea sa a fost
şcoala. Mai întâi cea din Cezareea Capadociei, unde şi-a dezvoltat cunoştinţele de
cultură generală şi retorică pe care le primise de la tatăl său.
De la Cezareea trece la Bizanţ, cetate vestită prin dascălii ei de filozofie şi
retorică. Aici nu e exclus să-l fi audiat pe Libanius, retor de mare faimă.
Mânat de dorinţa de a lua contact cu tot ceea ce învăţământul de atunci îi
putea oferi mai adânc şi mai temeinic, pleacă de la Constantinopol la Atena,
centru universitar prin excelenţă. Într-o curată emulaţie cu Sf. Grigorie de

25
Nazianz, Sf. Vasile a studiat, aici, retorica în care a atins treapta cea mai de sus a
măiestriei; dar şi gramatica, filozofia practică şi speculativă, astronomia,
geometria şi aritmetica; apoi medicina şi morală.17
Dintre profesorii vestiţi pe care i-a frecventat, menţionăm pe Himerius şi
Prohaeresius. Creştin, acesta din urmă se străduia să intensifice şi mai mult
procesul mai vechi al îmbinării elenismului cu creştinismul. Faptul avea să ajute
Părinţilor capadocieni să îmbine ei înşişi, în mod armonios, cultura elenică cu
ideile creştine.
Deplin stăpân pe toate mijloacele pe care bogată şi vasta sa pregătire i le
punea la-ndemână, Sf. Vasile se întoarce la Capadocia unde predă o vreme
retorică. În scurt timp primeşte Botezul. Experienţa sa de viaţă, precum şi
îndemnurile sorei sale îl determină să se angajeze total în slujba lui Hristos. Îşi
împărţi averea săracilor, şi, călugărindu-se, se retrase, cum am spus, undeva lângă
râul Iris unde întemeie un aşezământ monahicesc. Dar forţa spirituală care-i
umplea fiinţa se cerea folosită în vălmăşagul vieţii, adică acolo unde se făuresc,
bune sau rele, destinele vremelnice şi veşnice ale oamenilor.
În 362 e hirotonit preot şi se întoarce la Capadocia. În 370 fu ales episcop.
Avea 40 de ani. Era în deplina posesie a calităţilor spirituale, intelectuale şi de
caracter.
Împrejurările în care Sf. Vasile şi-a desfăşurat activitatea au fost deosebit de
tulburi. Unitatea Bisericii era ameninţată. Erezii, schisme şi superstiţii constituiau
nuclee cu primejdioase tendinţe centrifugale şi antiortodoxe. Dar prin
înţelepciunea, fermitatea şi abilitatea sa, Sf. Vasile izbuti să determine mai strânsă
unire şi colaborare a cercurilor ortodoxe şi să pună astfel Biserica în condiţia de a
lupta mai cu succes împotriva uneltirilor forţelor adverse. El însuşi se strădui să-şi

17 I. Coman, Studiile universitare ale Părinţilor capadocieni - în: Studii Teologice 9-10 (1955), p. 542-543; F.
Cayre, Precis de Patrologie, Pariş, 1932, p. 395-396

26
apere credincioşii pe de o parte prin instruirea lor temeinică, în cele ale dogmei
ortodoxe, iar pe de alta prin denunţarea netemeiniciei poziţiilor pe care se situau
ereziarhii.
În împlinirea acestui scop, Sf. Vasile s-a folosit şi de predică. Concepţia lui
despre predică era dintre cele care ating limita de sus. Iată ce scrie el în legătură
cu aceasta: „Dacă cel căruia i s-a încredinţat sarcina de a propovădui cuvântul va
neglija să şi-o împlinească, e osândit ca un ucigaş de oameni precum este scris
(Ezech. 33, 8).18
Ideea aceasta i-a dinamizat întreaga activitate predicatorială desfăşurată în
puţinii ani câţi a mai trăit după hirotonie.
Nu ni s-au păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe care le avem la-
ndemână şi sunt recunoscute ca autentice, vădesc pe preotul cucerit până în
adâncul fiinţei sale de adevărul că predica constituie o necesitate absolută pentru
mântuirea credincioşilor, adică pentru reintegrarea lor în condiţia de oameni
deplini prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii.
Însemnăm aici că lăsământul omiletic al Sf. Vasile cuprinde: Nouă omilii la
Hexaimeron; treisprezece omilii la Psalmi; douăzeci şi două cuvântări autentice
de un conţinut variat.19
În Omiliile la Hexaimeron, Sf. Vasile explică textul de la Facere I, 1-26
adică până la creaţia omului exclusiv.
Scopul urmărit nu e speculativ, teoretic, ci practic. Sf. Vasile urmăreşte să
explice cele auzite de către Moise de la Dumnezeu în vederea mântuirii
ascultătorilor.

18 Regulae brevius tractatae, Răspuns la întrebarea XLV, M. P. G. .31, 1112.

19 Bardenhewer, Geschichte der altchristlichen Literatur Bd. 3, Fr. i. Br., 1923, p. 151

27
 Ca operă a lui Dumnezeu, lumea e o şcoală de instruire şi educaţie a
oamenilor, e un loc în care toate lucrurile îndrumă spre cunoaşterea celor
nevăzute, spre cunoaşterea lui Dumnezeu (Hom. I, 6).
După cum din opera unui artist poţi să-ţi dai seama de ideile imprimate într-
însa de către autorul ei, la fel din cercetarea edificiului lumii se poate cunoaşte
înţelepciunea Creatorului. Şi cunoscându-i înţelepciunea şi măreţia, să-i aducem
slava cuvenită.
Preocuparea de a vorbi credincioşilor în scopul zidirii lor călăuzeşte
permanent activitatea de predicator a Sf. Vasile. în Omilia a II-a, după ce arată că
lucrurile despre care urmează să vorbească sunt pline de mister, marele cuvântător
spune că, asistat de Duhul Sfânt, va îndrăzni totuşi să vorbească convins că va
contribui cu ceva „la zidirea Bisericii lui Dumnezeu" (Hom. II, 1). Iar în Omilia a
şaptea întăreşte cele de mai sus spunând: „Scopul meu este unul singur: să ajut în
toate chipurile la zidirea Bisericii" (Horn. 7, 6).
Omiliile la Hexaimeron sunt dense în idei. Vom consemna aici câteva din
cele mai importante.
Faţă de teză unor filozofi că lumea ar exista din veci, Sf. Vasile releva că
lumea are un început ca operă creată de Dumnezeu. Lumea e creată de Dumnezeu
nu dintr-o materie preexistentă, ci din nimic (Hom. 1, 1). Dumnezeu nu formează
lumea ci o creează atât după substanţă, cât şi după forma ei.20
La aducerea lumii din nefiinţă la existenţă participă nu numai persoana
Tatălui, ci întreaga Sf. Treime: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh.
Faţă de cei ce învăţau că lumea există împreună cu Dumnezeu, dar fără ca
voinţa Lui să fi contribuit la apariţia ei, Sf. Vasile relevă că toate lucrurile şi
fiinţele sunt rezultatul unui act voluntar al lui Dumnezeu (Hom. 1, 7). Lumea a

20 Hom. II, 3-14; Hom. 3, 2; Hom. 6, 2; Hom. 9, 6.

28
fost creată după un plan: întâi a apărut lumea nevăzuta, apoi cea văzută (Hom. 1,
5-7; Hom. 8, 1).
Puterea Creatorului nu se epuizează în cele create. „În operă creată nu-i
decât o parte minimă a puterii dumnezeieşti" (Horn. 1, 2).
Dumnezeu nu-i numai creator dar şi pronietor. Şi după creaţie El continuă
să poarte grijă de lume în general şi de fiecare creatură în parte (Horn. 9, 3).
E adevărat că în lume există şi rău. Dar răul nu e de la Dumnezeu. Nu El l-a
creat.
Răul nu-i creat de Dumnezeu, dar nici nu-şi are principiul în sine. Răul e
legat de voinţa liberă a omului. „Fiecare să se recunoască drept autorul răutăţii
care e într-însul" (Horn. 2, 4-5).
O altă idee asupra căreia autorul insistă este aceea a unităţii credincioşilor, a
unităţii Bisericii. Sf. Vasile îndeamnă de repetate ori pe credincioşi să nu se lase
amăgiţi de uneltirile marcioniţilor, valentinienilor şi maniheilor care umblă „că
nişte lupi înverşunaţi" să „sfâşie turma lui Dumnezeu" şi să atace cu insolenţă
sufletele credincioşilor (Horn. 2, 4).21
Toţi aceşti eretici susţin că termenul „întunerec" de la Facere 1, 2, n-ar
exprima altceva decât principiul răului independent de Dumnezeu. Credincioşii să
rămână la adevărul limpede aşa cum îl prezintă Scriptura, anume ca întunerecul
din locul citat nu e altceva decât văzduhul lipsit de lumină. Totodată Sf. Vasile îi
pune în gardă pe credincioşi împotriva arienilor care tăgăduiau deofiinţimea
Fiului cu Tatăl. În repetate rânduri el arată că Scriptura e categoric împotriva tezei
ariene. În Omilia 9, 6 oratorul citează o serie de locuri biblice precum: „Să facem
pe om după chipul nostru"; „Eu şi Tatăl una suntem"; „Cine m-a văzut pe mine a
văzut pe Tatăl", care toate exprimă omousia Fiului cu Tatăl.

21 Sf. Vasile cel Mare, Omilia despre rolul graţiei sau al harului, P. G., XXXI, 236, C. 7.

29
 Dar nu numai ereziile, ci şi superstiţiile primejduiesc unitatea credinţei şi a
Bisericii.
Sunt unii, zice Sf. Vasile, care pun faptele omeneşti pe seama influenţelor
unor aştri. Dar o asemenea aberaţie duce la promovarea fatalismului şi la
desfiinţarea responsabilităţii pentru faptele proprii. Pe de altă parte, dacă aştrii
care au fost creaţi de Dumnezeu, ar determina ei atât binele cât şi răul din lume,
concluzia că Dumnezeu e răspunzător şi de răul din lume nu poate fi ocolită
(Horn. 6, 7-11).
Pentru alcătuirea Hexaimeronului Sf. Vasile utilizează nu numai textul de la
Facere I, 1-26, dar şi foarte multe locuri ale Sf. Scripturi pe care o cunoaşte în
chip desăvârşit. Ori de câte ori voia să proiecteze un spor de lumină asupra
vreunui verset din cele comentate sau asupra înţelesului vreunui cuvânt, autorul
recurge la citate luate din alte Cărţi ale Scripturii. Pentru el Sf. Scriptură este
dreptarul de credinţă şi viaţă pentru credincioşi. Este în chip natural plăcută şi
mântuitoare pentru cei ce pun adevărul înaintea lucrurilor doar probabile (Horn. 3,
1). învăţăturile cuprinse în Scriptură sunt „învăţături ale Duhului Sfânt (Horn. 9,
1), fapt care conduce la concluzia că ele nu pot fi interpretate corect decât de cel
ce e asistat de Duhul Sfânt (Horn. 2, 1).
În alcătuirea Hexaimeronului Sf. Vasile utilizează şi Tradiţia. De exemplu
el foloseşte lucrarea ,,Către Autolic’’ a lui Teofil al Antiohiei, dar mai ales scrierile
lui Origen. Pentru acesta din urmă Sf. Vasile nutrea un respect deosebit cum se
vede şi din Filocalia alcătuită din texte origeniste, culese de el în colaborare cu Sf.
Grigorie de Nazianz.
Dintre filozofi, Sf. Vasile a utilizat pe Platon, Plotin, Aristotel, pe stoici.
Dar, în folosirea lor, Sfântul a ţinut seama de exigenţele pe care conştiinţa sa de
slujitor al lui Hristos i le impunea cu rigoare.22

22 Basile de Cesaree, Homelie sur l'Hexaemeron trad. par Stanislas Giet, Pariş, 1949, p. 51; 56.

30
 Metoda de care Sf. Vasile s-a folosit la alcătuirea Hexaimero-nului a fost
cea istoric-gramaticală. Când în Omilia a doua caută să explice termenul
„întunerec" el respinge hotărât interpretarea alegorică potrivit căreia cuvântul n-ar
exprima altceva decât principiul răului că forţă de sine stătătoare. În realitate, zice
Sf. Vasile, termenul nu exprimă altceva decât realitatea rezultând din absenţa
luminii (Horn. 2, 5). Alegoriştii schimbă înţelesul textelor sfinte aşa cum fac
tâlcuitorii de vise care pun înţelesurile voite de ei în imaginile ce le apar în somn.
„În ce mă priveşte, când aud rostindu-se cuvântul iarbă, apoi înţeleg iarbă; la fel
fac şi când e vorba de plantă, peşte, animale sălbatice sau domestice: iau toate aşa
cum sunt numite, „Căci eu nu mă ruşinez de Evanghelie" (Rom. 1, 16; cf. Horn. 9,
1).
Dumnezeu a voit ca în Scriptură să fie scris numai ceea ce serveşte zidirii
sufletelor noastre. „Lucru pe care mi se pare că nu l-au înţeles cei care prin
interpretări absurde şi figurate atribuie de la ei înşişi Scripturii un prestigiu de
împrumut. Dar aceasta o face numai cel ce se ţine mai înţelept decât sentinţele
Duhului Sfânt şi, sub pretextul interpretării, strecoară în text propriile sale păreri.
Să primim deci (cele cuprinse în Scriptură) aşa cum sunt scrise" (Horn. 9, 1).
Să observăm că Sf. Vasile nu respinge total interpretarea alegorică, ci
numai folosirea ei în măsura care duce la deprecierea sensului literal al textelor
sacre.
Ascultătorii omiliilor la Hexaimeron au fost foarte variaţi.
În Omilia a treia, Sf. Vasile relevă că are în jurul său lucrători manuali care
îşi câştigă cinstit, prin munca lor, hrana zilnică şi care îl obligă să fie scurt în
cuvântare pentru a nu-i face să întârzie prea mult de la lucrul lor. „Ce să le
răspund? Că timpul închinat lui Dumnezeu nu e pierdut. Dumnezeu li-l va restitui
cu un important câştig. Căci toate împrejurările care le-ar crea dificultăţi, Domnul

31
le va îndepărta: trupul lor îi va da puteri, sufletului curaj; iniţiativelor spor
bun şi propăşire în viaţă" (Horn. 3, 1).
Sf. Grigore Nisanul ne informează că ilustrul său frate avea printre
ascultători oameni simpli - aceştia alcătuiau majoritatea - dar şi din cei mai
cultivaţi. În situaţia aceasta, Sf. Vasile nu se angaja uşor în explicarea greutăţilor
ridicate de chestiunile tratate dar se concentra în explicarea cuvintelor în aşa fell
ca să răspundă atât ascultătorilor din popor cât şi celor cu o cultură mai înaltă (în
Hex. MPG 44, 65, cât. la Giet, op. cât. p. 6).
La predică, ascultătorii nu se cuvine să vină oricum. Ei au datoria să-şi facă
un control de conştiinţă şi să-şi creeze o stare de receptivitate.
În Omilia primă, după ce relevă măreţia învăţăturilor cuprinse în Facere 1 ,
1, Sf. Vasile continuă: „Ce auz e vrednic de asemenea mari adevăruri? Cum să fie
pregătit sufletul ca să se apropie de înţelegerea unor asemenea lucruri măreţe? Să
fie purificat de patimile trupeşti, să nu fie întunecat de grijile vieţii, să fie activ,
atent la tot ceea ce i-ar putea prilejui primirea unor cunoştinţe despre Dumnezeu
vrednice de obiectul lor" (Horn. 1,1).
Ideea e întărită şi în Omilia 6, unde Sf. Vasile atrage atenţia
credincioşilor ca la ascultarea predicii să aducă ei înşişi o oarecare dorinţă de a
contempla obiectele propuse şi de a colabora după puteri la precizarea adevărului.
Faptul că expunerea se bazează nu pe înţelepciunea omenească, dar pe învăţăturile
date de Dumnezeu prin Moise, obligă pe credincioşi să aducă un spirit activ
pentru înţelegerea celor transmise prin predică (Horn. 6, 1).
Bun cunoscător al legilor dezvoltării vieţii sufleteşti, Sf. Vasile afirmă că
„ceea ce se dobândeşte cu efort e primit cu bucurie şi păstrat cu grijă; dar ceea ce
se dobândeşte fără efort riscă să nu fie luat în seamă" (Horn. 3, 2).

32
 Aşadar, Sf. Vasile cere credincioşilor ca la ascultarea predicii ei să fie cu
suflet deschis,23 să manifeste un interes, să fie receptivi.
Ştiind însă ca atâţia dintre ascultători sunt indiferenţi sau cu suflet împărţit,
marele cuvântător intervine el însuşi cu mijloace menite a le trezi atenţia.
Astfel în Omilia a 2-a, 1, Sfântul Vasile arată că dacă cele explicate în
Omilia 1 s-au dovedit a fi atât de adânci, cele ce vor fi tâlcuite în Omilia 2 sunt şi
mai pline de mister. Dacă la ascultarea primei Omilii a fost nevoie de o atenţie
încordată, la urmărirea celei de a 2-a va fi necesară o şi mai sporită concentrare a
atenţiei.
În exordiul Omiliei a 4-a Sf. Vasile trezeşte curiozitatea ascultătorilor
relevând marea deosebire dintre spectacolele impure care stârnesc simţurile şi
îndrumă spre voluptatea murdară pe de o parte, şi concentrarea în contemplarea
lucrurilor create de Dumnezeu şi ascultarea învăţăturilor legate de acestea, pe de
altă parte.
În introducerea Omiliei a 7-a autorul trezeşte atenţia ascultătorilor printr-o
descriere de rară frumuseţe. ,,După creaţia luminătorilor cereşti, apele s-au umplut
de vietăţi astfel că şi această parte a creaţiei să-şi primească podoaba ei. Pământul
şi-a primit frumuseţea prin plantele produse de el. Cerul şi-a primit florile stelelor
şi prin marea pereche de luminători a fost împodobit ca şi cu doi ochi. Mai
rămânea să se dea şi apelor frumuseţea lor. Atunci se rosti poruncă şi de îndată
fluviile deveniră productive şi lacurile rodiră speciile ce le sunt proprii. Marea
produse şi ea tot felul de animale acvatice. Nici apele din bălţi şi mocirle nu
rămaseră în afara participării la împlinirea creaţiei. Astfel apele se grăbiră să
execute porunca Creatorului. Faptul că apele au primit prin poruncă puterea de a
produce vietăţi constituie o dovadă despre marea, inexprimabila putere a lui
Dumnezeu’’.

23 Pr. prof.Ioan G. Coman, Studii universitare ale părinţilor capadocieni, în S.T., VII, nr. 9-10, p. 548.

33
 O asemenea introducere nu putea lăsa indiferenţi pe ascultători, faţa de
tâlcuirea ce avea să urmeze.
De altfel, cuvântătorul e cu privirile mereu îndreptate asupra ascultătorilor,
stimulându-i şi ajutându-i să nu se desprindă de firul expunerii.
În Omilia 1, 3, după ce mai înainte explicase conţinutul versetului 1 (Fac.
1), adresându-se celor prezenţi, marele predicator zice: „Să nu-ţi închipui, omule,
că lumea n-ar avea nici un început. Să nu crezi că din pricina faptului că noi nu
percepem începutul orbitei circulare pe care se mişcă aştrii, aceştia ar fi existat
totdeauna. Cercul poate să se sustragă perceperii noastre sensoriale atât în ce
priveşte începutul cât şi sfârşitul lui. Dar din pricina aceasta, noi nu-l putem
declara că fiind fără început. Chiar dacă perceperea acestui început ne scapă,
trebuie să existe un punct de la care a pornit cel care, cu ajutorul unui centru şi al
unei raze, i-a configurat circumferinţa".
Iată şi alte exemple de apostrofe prin care oratorul obligă pe credincioşi să
fie atenţi la cuvântarea lui. „Nu căuta răul în afară de tine ... Că fiecare să se
privească pe sine drept autorul propriei răutăţi" (Horn. 2, 5).
„Aş vrea să împlântez adânc în inima ta admiraţia pentru minunile creaţiei
pentru că oriunde te-ai afla, şi-n faţa oricărei specii de plante te-ai găsi, să-ţi
aminteşti cu însufleţire de Creatorul" (Horn. 5, 2).
Într-o altă Omilie, vorbind despre rodnicia măslinului, zice: „Să fii ca un
măslin roditor în casa Domnului, plin de nădejde şi păstrând mereu prin credinţă
podoaba verde a mântuirii. Astfel vei imita acest pom verde şi vei rivaliza cu
rodnicia lui prin continua săvârşire a faptelor de milostenie" (Horn. 5, 6).
Iar ceva mai jos: „Când vezi plantele de grădină şi pe cele de câmp, pe cele
acvatice şi pe cele terestre, pe cele ce înfloresc şi pe cele ce nu înfloresc, învaţă că
şi dintr-un lucru mărunt să cunoşti măreţia lui Dumnezeu, sporeşte-ţi admiraţia şi
înmulţeşte-ţi dragostea ce o porţi Creatorului" (Horn. 5, 9).

34
 Abia de mai e nevoie să relevăm că puterea agrăirii directe de a trezi şi
întreţine atenţia e intensificată de expunerea plastică, intuitivă, fapt care ne arată
că Sf. Vasile era un iscusit pedagog.
În argumentare Sf. Vasile valorifică dovezi din autoritate, precum e şi
firesc. Înţelepţi ai Greciei s-au străduit să explice existenţa naturii. Dar nici una
din opiniile lor n-a fost de durată, deoarece o alta venea şi-i luă locul. Credincioşii
însă au răspunsul sigur dat de Moise prin propoziţia consemnată în Scriptură: „La
început a creat Dumnezeu cerul şi pământul". Ceea ce-l determină pe Sf. Vasile să
dea întâietate simplicităţii credinţei (Hom. 1, 10), este între altele, faptul că
părerile filozofilor sunt contradictorii, precum şi refractarismul lor calculat faţă de
cunoaşterea adevărului (Hom. 1, 4). Revelaţia dă credincioşilor adevărul purificat
de orice artificii (Hom. 3, 8).
Înţelepţii, zice Sf. Vasile, au scris tratate asupra lumii, şi au emis tot felul de
opinii asupra formei pământului. Unii afirmă că e sferic, alţii - cilindric, o a treia
categorie - ca un disc. Faptul că Moise n-a spus nimic despre formă pământului
nu îndreptăţeşte pe nimeni să vorbeas-că cu dispreţ despre referatul lui. Scriptura
nu e un tratat de cosmologie, autorul ei, Duhul Sfânt, neurmărind altceva decât că
în paginile ei să fie scrise doar învăţăturile menite edificării şi mântuirii
sufletelor(Hom. 9, 1).
Să observăm că în Omiliile sale Sf. Vasile foloseşte nu numai dovezi din
autoritate, dar acordă preţuirea cuvenită şi activităţii raţionale. Aşa cum atunci
când ai în faţă numai opera, nu şi pe făuritorul ei, îţi poţi da seama, prin cugetare,
despre concepţia şi ideile artistului, la fel din contemplarea lumii îţi poţi da
seama, prin gândire, de înţelepciunea Creatorului (Hom. 1, 7).
Când Moise a spus: Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, dar n-a menţionat
că El a creat şi apa, aerul, focul, a făcut-o cu scopul de a permite raţiunii să intre
în acţiune şi să găsească singură cele omise (Hom. 2, 3). De asemenea, faptul că

35
folosind pluralul: „Să facem pe om ...", Dumnezeu nu ne arată cui se adresează,
îşi are rostul său în sensul că prin aceasta El voieşte „să incite propria noastră
minte întru a cerceta persoană către care sunt îndreptate acele cuvinte" (Hom. 3,
2).
Vorbind despre plante, oratorul arată că împreună cu cele folositoare ne-au
fost date şi cele vătămătoare, dar nu cu scopul de a ne crea suferinţe, ci de a ne
obliga să ne apărăm prin efortul propriei noastre minţi (Horn. 5, 4). La fel
existenţa pomilor sălbatici prilejuieşte minţii străduinţa în direcţia găsirii
mijloacelor de înnobilare a lor (Horn. 5, 7).
Alteori Sf. Vasile cere în mod direct ascultătorilor săi să se încreadă în
raţiunea lor care e „mult mai pătrunzătoare decât ochii... pentru descoperirea
adevărului" (Hom. 6, 11).
De altfel, preţuirea pe care Sf. Vasile o acordă raţiunii umane se vede şi din
faptul luării în slujba exegezei sale a unui important volum de cunoştinţe din
disciplinele pe care el le frecventase mai ales la Atena.
În general, Hexaimeronul Sf. Vasile a fost primit cu înaltă preţuire. Sf.
Ambrozie îl imită în al său Hexaimeron (MPL 14, 123-274). Fericitul Au-gustin îl
utilizează după o traducere latină în a sa „De Genesi ad litteram." Îl folosesc
asemenea Cassiodor şi Ioan Filopon.
Operă complexă, Hexaimeronul oferea ascultătorilor aspecte variate care le
trezea interesul. Unii îl apreciau pentru farmecul stilului; alţii pentru accentul de
profundă evlavie; o altă categorie pentru frumuseţea îndrumărilor morale sau
pentru discuţiile filozofice etc.
Sf. Grigorie de Nazianz scrie undeva: „Când iau în mână Hexaimeronul său
... mă simt unit cu Creatorul" (Or. 43, 67).24

24 Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, P.G., XXXVI, traducere de A. Stegmann, nr. 23, p. 263.

36
 Desigur, unele lucruri din cuprinsul Hexaimeronului, azi sunt depăşite. Dar
rămân de permanentă valabilitate: adânca convingere în adevărul descoperit;
convingerea că Dumnezeu vorbeşte credincioşilor nu numai prin Revelaţia
cuprinsă în Scriptură, dar şi prin Revelaţia naturală.
De permanentă valabilitate rămâne şi ideea că învăţătura dumnezeiască
răzbeşte mai uşor în suflete dacă e învăluită în frumuseţe; imaginaţia şi
sensibilitatea sunt auxiliare de neînlocuit în activitatea predicatorului pentru a
sensibiliza pe ascultători faţă de temele acide. Şi să nu trecem cu vederea nici
faptul vrednic de a fi reţinut din Hexaimeronul Sf. Vasile, anume că valorile
umane sunt conciliabile cu cele ale Revelaţiei (cf. Giet, op. cât. 70 sg).
Omiliile la Psalmi. Dintre Omiliile la Psalmi sunt considerate autentice un
număr de treisprezece şi anume la Psalmii: 1, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59,
61, 114.
Omilia la Ps. 1 se referă la Psalmi în general. începe prin a arăta că
Scriptura a fost alcătuită de Duhul Sfânt pentru ca oamenii să poată găsi într-însa
doctoria potrivită cu boala fiecăruia ( Comentar la Ps. 1 - în: Comentar la Psalmi
(trad. Pr. Ol. N. Căciulă), Buc. 1939, p. 23.
Precum în Hexaimeron, aşa în Omiliile la Psalmi, Sf. Vasile precizează că
scopul Scripturii este mântuirea oamenilor, adică restaurarea integrităţii lor în
Dumnezeu.
În raport cu celelalte Cărţi ale Testamentului Vechi, Psaltirea prezintă
avantajul că adună la un loc ceea ce a găsit în celelalte ca fiind folositor pentru
credincioşi.
Cu Cărţile profetice, Psaltirea are darul de a profeţi cele viitoare; cu cele
istorice - faptul că face referiri la realităţi istorice; cu Legea are comun faptul că
dă legi pentru viaţă; cu Proverbele are comun preocuparea de a ne atrage atenţia
asupra datoriilor. Cu un cuvânt Psalmii constituie o adevărată comoară de

37
învăţături bune, punând la îndemână fiecăruia după sârguinţa lui, tot ceea ce îi
este de folos (Omil. la Ps. 1, 1).
Înzestrat cu o adâncă sensibilitate duhovnicească, marele cuvân-tător a scris
despre Psalmi cuvinte care rămân unice. „Psalmul este liniş-tea sufletelor,
răsplătitorul păcii, potolitorul gălăgiei şi valului gândurilor. El face să slăbească
mânia sufletului şi înfrânează pornirea către patimi; este tovarăşul prieteniei,
apropierea celor care stau departe, ca unul care, împacă pe cei ce-şi poartă
vrăjmăşie. Căci cine oare mai poate fi socotit vrăşmaş al altcuiva atunci când îşi
uneşte glasul la un loc cu el pentru a da laolaltă laudă lui Dumnezeu?
Psalmodia aduce cu sine tot ce poate fi mai bun: iubirea, făcând din
tovărăşia laolaltă a glasului un fel de trăsura de unire între oameni, adunând
poporul laolaltă într-un singur glas de cor: Psalmul este alungătorul demonilor,
aducătorul ajutorului îngeresc, armă pentru teamă de noapte, linişte pentru
oboseala zilei, pavăza pruncilor, podoaba tinerilor, mângâierea bătrânilor, iar
pentru femei una din cele mai potrivite podoabe ... Ce poate fi mai înţelept oare ca
această povaţă a învăţătorului care ne îndeamnă să cântăm pentru ca în acelaşi
timp să şi învăţăm cele ce ne sunt de folos? Nu se întipăresc oare în sufletele
noastre, şi mai bine învăţăturile? Căci este ştiut că învăţăturile care se dau cu forţa
nu pot să dăinuiască în suflete, pe când învăţăturile care pătrund în suflet cu
plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi".25
Prin studiul aprofundat al Scripturilor, prin experienţa personală şi adânca
cunoaştere a vieţii, Sf. Vasile a ajuns la convingerea că pentru sufletul
credinciosului bântuit de frământări, temeri, îndoieli, contradicţii, tentaţii, patimi,
tragism, nu există scriere mai potrivită, mai aducătoare de alinare, lumină,
speranţă şi curaj decât Cartea Psalmilor. Nicăieri că în această Sfânta Scriere,
dialogul dintre credincios şi Dumnezeu nu atinge accente atât de profunde şi

25 Omilii la Psalmi, trad. cit., p. 25-26.

38
răscolitoare vizând întreaga viaţă umană de la registrul celei mai desăvârşite
smerenii până la acela al unei impunătoare îndrăzneli; de la aspectul limitării
fonciare a puterilor omeneşti până la afirmarea cutezătoare a unicei măreţii
omeneşti; de la destinul lui pândit de nefiinţă până la ancorarea lui în certitudinea
de nezdruncinat a vieţii veşnice.
În tâlcuirea Psalmilor, Sf. Vasile explică mai întâi titlurile lor încercând să
arate la ce situaţie particulară răspund. El caută să determine natura genului poetic
şi muzical pe care-l reprezintă Psalmii respectivi.
Trecând la Psalmii înşişi, Sf. Vasile îi tâlcuieşte verset cu verset, folosindu-
se în general de metoda literal-gramaticală.
Accentul cade pe aplicarea practică a învăţăturilor la viaţa cotidiană a
credincioşilor.
De exemplu la Ps. 7, v. 7 care sună aşa: „Doamne, Dumnezeul meu, întru
tine am nădăjduit, mântuieşte-mă". Sf. Vasile face următoarea aplicaţie: „Cel ce
nădăjduieşte în oameni sau în altceva din cele ale vieţii: în putere, în bani, sau în
ceea ce pentru mulţi pare a fi ceva strălucit, nu poate să zică: „Doamne,
Dumnezeul meu, întru tine am nădăjduit". Desigur că noi avem poruncă să nu
nădăjduim în boieri... De aceea, după cum nu se cuvine să adori pe altcineva în
afară de Dumnezeu, tot astfel nu se cuvine nici să nădăjduieşti în altcineva în
afară de Dumnezeu, care este Stăpânul tuturor". 26 La verset. 4 al Ps. 28: „Glasul
Domnului întru putere", oratorul vine cu aplicaţia: „Glasul Domnului nu-i în cel
slab, nici în sufletul cel destră-mat, ci numai în cel ce lucrează binele cu forţă şi
putere ... Când un suflet este nemuncit de gândul cărnii ... într-unul ca acesta are
loc glasul lui Dumnezeu. Cei care au gândurile măreţe despre Dumnezeu şi care
consideră ceva cu totul înalt cuvintele privitoare la creaţie ... iar în cheltuieli sunt
fără de cruţare şi darnici în ceea ce priveşte împlinirea trebuinţelor aproapelui,

26 Ibidem.

39
unii ca aceştia sunt măreţii în care petrece glasul lui Dumnezeu". 27 Uneori
constatând lipsa de concentrare a celor ce vin la biserică, marele predicator îi
mustră părinteşte: Unii „părăsindu-şi casele şi venind la templul Domnului, vezi,
Doamne, cu scopul de a folosi ceva, nu ascultă cuvintele lui Dumnezeu, nu iau
cunoştinţă de natura lor, nu se întristează simţindu-se năpădiţi de păcate ... şi nu
tremură la gândul judecăţii, ci zâmbind şi strângându-şi dreapta unii cu alţii, fac
din casa de rugăciune un loc de vorbărie, neţinând seama de Psalmul care
mărturiseşte împotriva lor şi care zice: „în templul lui Dumnezeu oricine spune
slavă". Şi tu nu numai că nu dai slavă, dar eşti şi o piedică pentru celălalt,
întorcându-te către el şi cu zgomotul tău acoperind sunetul învăţăturii Duhului (La
Ps. 28, 7-9, trad. cit., p. 117 - 118).
Precum în Hexaimeron, aşa şi în Omiliile la Psalmi, Sf. Vasile denunţă cu
mare forţă primejdia pe care abaterile de la dreapta credinţă o prezintă pentru
unitatea Bisericii.
În Omilia la Ps. 7, v. 6, marele apărător al Ortodoxiei avertizează împotriva
vrăjmaşilor adevărului care „prin tot felul de dogme sucite" uneltesc să abată de la
dreptarul credinţei chiar şi pe cei drepţi (trad cit., p. 57).
În altă parte, autorul atrage atenţia că cinsteşte cu adevărat pe Dumnezeu
„oricine gândeşte şi vorbeşte despre lucrurile dumnezeieşti în chip ordonat,
căutând să nu cadă credinţa cea dreaptă cu privire la Tatăl, la Dumnezeirea celui
unul născut şi la slavă Duhului Sfânt".
Nu aduce slava lui Dumnezeu „nici cel ce cinsteşte argintul ... după cum
nici cel ce admiră învăţăturile cele străine de credinţa cea adevărată".28
E o datorie elementară a credinciosului să caute pacea. Pacea e legată de
dobândirea unei minţi liniştite. Minte liniştită nu poate avea decât credinciosul

27 Trad. cit., p. 107-108.

28 Omil. la Ps. 28, 2, p. 99-100.

40
care nu se lasă tulburat „nici de patimi, nici de dogmele cele mincinoase" ale celor
ce se smulg din comunitatea Bisericii (Omil. la Ps. M, v. 15, trad. cit., p. 192).
Omul cel rău, fiind hrănit „cu dogme urâte" scoate din inima lui cuvânt rău.
„Nu vezi oare ce fel de lucruri dau afară gurile ereticilor? Deci să nu plecăm
urechea şi să ne adunăm învăţători care ar putea să ne aducă boala în rărunchii
noştri şi să ne prilejuiască sloboziri de cuvinte rele pentru care vom avea să fim
condamnaţi în ziua judecăţii".29
Sunt unii care în loc să-şi vadă de treburi, îşi folosesc timpul liber ,,pentru
născocirea de noi dogme". Credincioşii să procedeze aşa ca în sufletul lor să fie
mereu prezent Hristos prin Duhul, şi astfel în linişte să poată medita la cuvintele
adevărului (Omil. la Ps. 45, v. 11, trad. cit., p. 246). Iar în Ps. 48, v. 11, Sfântul
denunţă pe cei ce schimbă numele de creştin cu acela al vreunui ereziarh ca
Marcion sau Valentin (trad. cit., p. 266).
O altă idee pe care o are mereu în obiectiv este aceea a relaţiilor dintre
categoria celor avuţi şi a celor lipsiţi. Dintre Omiliile la Psalmi îi dedică pe cea La
o parte a Ps. 14. Omilia e axată pe verset cinci: „Argintul său nu l-a dat pe
camătă". Autorul prezintă în culori sumbre chipul cămătarului care nu numai că
nu se gândeşte să renunţe la camătă, dar o stoarce chiar şi de la cei lipsiţi de cele
mai elementare lucruri necesare vieţii. Descompunerea morală a cămătarului se
vede, între altele, şi de acolo că, prefăcându-se că n-are bani, vrea să pară înaintea
săracului ca unul care, făcându-i rost de împrumut, îi acordă o mare favoare.
Procedând astfel cămătarul viclean sileşte pe cel sărac să-şi îndrepte atenţia - nu
spre camăta care i-o impune, ci spre „favoarea" pe care, chipurile, i-o face.
Şfichiuindu-i neomenia Sf. Vasile îl arată cu degetul spunându-i: Săracul a
venit la tine ca la un prieten (şi) a dat peste un vrăjmaş; căutând medicamente care
să-l vindece a dat peste otravă. Tu trebuia să mîngâi sărăcia acestui bărbat şi cu

29 Omil. la Ps. 44, v. 3, trad. cât., p. 210-211.

41
toate acestea i-ai înmulţit-o ... Uiţi, se vede, că urmărind sporirea bogăţiei tale de
pe urma cametei, faci ca mulţimea păcatelor tale să sporească?
Combătând lăcomia cămătarilor, Sf. Vasile caută să frâneze şi uşurinţa cu
care cei lipsiţi caută să scape de nevoi luând bani cu împrumut. La început cel ce
a primit împrumutul e vesel. Dar pe măsură ce banii se cheltuiesc şi se apropie
scadenţa restituirii împrumutului sporit cu camătă impusă, nopţile nu-i mai pot
aduce odihna, ziua lui nu mai poate fi veselă, soarele nu-l mai încălzeşte, ci
începe să urască zilele care duc la termenul de plată".
Cel ce vrea să ia bani cu împrumut să fie mai atent, ţinând seama de
necazurile ce are de înfruntat după primirea banilor.
Când ajunge la necaz să n-alerge numaidecât la cămătar. Să caute alt mijloc
pentru a-şi acoperi lipsurile. Să caute a-şi câştiga cele necesare prin muncă. „Ai
mâini şi cunoşti şi vreun meşteşug oarecare. Du-te cu ziua, slujeşte. Multe sunt
născocirile vieţii şi ai multe posibilităţi... Furnica se poate hrăni fără să ceară şi
fără să se împrumute, iar albina dăruieşte reginei ei tot prisosul hranei. Acestora
natura nu le-a dat nici mâini şi nici vreun meşteşug deosebit. Tu însă, omule, un
animal care te poţi deprinde uşor cu orice meşteşug, nu vei găsi oare să exerciţi
unul dintre toate acestea pentru întreţinerea vieţii tale?"
Numai cei neputincioşi să apeleze la împrumut. Dar cu condiţia ca aceia de
la care îl solicită să nu le pretindă restituirea. Aşa trebuie să fie între credincioşi:
cei avuţi să ajute pe cei ce nu pot munci sau sunt la vreun necaz, dar fără să le
ceară nimic înapoi. „Dacă aţi fi credincioşi" aţi asculta „sfatul Domnului" care
spune: „Să împrumutaţi pe aceia de la care nu mai nădăjduiţi că veţi lua!"
Sf. Vasile cel Mare credea că problema socială a raportului dintre bogaţi şi
săraci se poate rezolva prin determinarea celor întăriţi de a-şi pune avuţiile în
slujba ridicării celor de jos pe de o parte, iar pe de alta prin încadrarea în munca a
celor lipsiţi.

42
 Lectura Omiliilor la Psalmi lasă impresia vie că ele au un caracter profund
popular, nu în sensul lipsei de adâncime, ci în acela al cuprinderii în sfera lor
aproape a întregului complex de aspecte morale şi sociale ale vieţii credincioşilor.
Cu o desăvârşită cunoaştere a Scripturilor şi ascultătorilor, cu un fin simţ
psihologic şi duhovnicesc, cu înţelepciunea omului de înaltă cultură teologică şi
umanistă, cu tactul pastoral şi pedagogic al unui maestru în arta conducerii
sufletelor, Sf. Vasile a scos din materia Psalmilor lumini, mângâieri, mustrări,
încurajări, îndemnuri menite a vindeca, a pune pe gânduri, a trezi noi speranţe şi
călăuzi pe credincioşi pe atât de spinoasele, uneori, cărări ale vieţii.
Predici tematice. Osebit de Omiliile la Hexaimeron şi cele la Psalmi ne-au
rămas de la Sf. Vasile şi alte cuvântări caracterizate printr-o structură mai
complicată, printr-o mai amplă elaborare şi desfăşurare a subiectelor tratate şi pe
care le-am putea cuprinde sub denumirea de predici tematice. Le menţionăm aici
numai pe cele acceptate ca autentice. 1. De jejunio; 2. În illud: Attende tibi ipsi; 3.

De gratiarum actione; 4. În illud: Destruam horrea mea et

majora aedificabo; 5. În divites; 6. Homilia dicta tempore famis et
siccitatis; 7. Quod Deus non est auctor malorum; 8. Adversus eos qui irascuntur;
9. De invidia; 10. în principium Proverbiorum; 11. Exhortatoria ad sanctum
Baptisma; 12. În ebriosos; De fiide; 14. În illud: În principium erat verbum; 15.
De humilitate; 16. Quod rebus mundanis adhaerendum non sit et de incendia extra
ecclesiam facto; 17. Ad adolescentes; 18. Contra sabellianos et Arium et
Anomoeos. Unele din acestea şi anume: 3, 7, 13, 14, 18, au caracter dogmatic;
altele 1, 2, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 11, 12, 15, 16, au caracter moral; o a treia categorie în
care intră cea de la nr. 17, are caracter pedagogic.

43
 Împărţirea aceasta nu poate fi socotită riguros exactă pentru că elementele
dogmatice sunt îmbinate cu cele morale şi invers, cele morale sunt asociate cu
cele dogmatice; cele individuale cu cele sociale etc.
Prin predicile dogmatice Sf. Vasile urmăreşte să precizeze prin formulări
adecvate poziţia Bisericii faţă de interpretările doctrinare eronate puse în
circulaţie de felurite erezii. Totodată el urmăreşte să-şi instruiască ascultătorii în
aşa chip ca ei să poată rezista cu succes asaltului prozelitar al curentelor adverse.
Astfel în predica ,,Despre credinţă’’, marele capadocian arată că cerinţa de
a ne înălţa gândul la Dumnezeu şi a-L proslăvi e constitutivă fiinţelor raţionale. A
încerca însă să descriem fiinţa lui Dumnezeu e temerar, pe de o parte pentru că
pătrunderea noastră rămâne cu mult în urma măreţiei lui Dumnezeu, iar pe de alta
pentru că cuvintele nu ne exprimă decât incomplet gândurile.
Cum însă proslăvirea lui Dumnezeu nu se poate face fără să se vorbească
despre El, ilustrul cuvântător arată că va face aceasta după puteri.
Cel ce vrea să cuvânteze despre Dumnezeu, zice Sf. Vasile, va trebui să
săvârşească mai întâi un act de dezmărginire, de transcendere a tot ce este creat. E
singura cale care te poate pune în condiţia de a contempla pe cel nesupus
schimbării, lipsit de afecte, simplu, necompus, indivizibil, în lumină neapropiată,
putere inefabilă, mărime necircumscrisă, slavă strălucitoare, bunătate, frumuseţe
singulară, Fiinţa care mişcă puternic sufletul dar nu poate fi descrisă prin cuvinte.
Dumnezeu este tripersonal: Tatăl - începutul tuturor lucrurilor, cauza a tot
ce există, rădăcina a tot ce e viu. Fiul unul născut din Tatăl, Fiul care e Cuvântul
cel viu, Dumnezeu şi la Dumnezeu, nu adăugat ci din veci, Creator nu creatură.
Care face, nu e făcut, fiind tot ce e şi Tatăl. E chipul Tatălui şi ca atare are tot ce
are prototipul, Fiul are maiestatea divinităţii Tatălui în temeiul identităţii de fiinţă
întruparea nu-i împuţinează divinitatea.

44
 Duhul Sfânt e de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. El este bunătatea, dreptatea,
sfinţenia, viaţa care toate acestea nu pot fi separate de El. Precum Tatăl e unul,
Fiul e unul, la fel Duhul Sfânt şi El este unul şi, împărtăşindu-se creaturilor nu se
împuţinează cu nimic.30
Duhul luminează pe toţi spre cunoaşterea lui Dumnezeu, inspiră pe profeţi,
înţelepţeşte pe legiuitori, consacră pe preoţi, desăvârşeşte pe cei drepţi, întăreşte
pe conducători, face vrednici de cinstire pe cei cumpătaţi, e izvor al darurilor
vindecării, învie morţii, eliberează pe cei încătuşaţi, face din străini fii adoptivi.
Duhul e în cer, umple pământul, e pretutindeni şi nu-i limitat de nimic.
Locuieşte întreg în fiecare şi e întreg la Dumnezeu. El dăruieşte harurile nu ca un
slujitor, ci din propria-i putere.
Respingând teza pneumatomani'lor, expunerea Sf. Vasile arată limpede
învăţătura ortodoxă despre Sf. Duh, învăţătură care avea să fie cuprinsă în
cunoscuta formulă fixată la al doilea Sinod ecumenic.
În predica axată pe textul: „La început era cuvântul", Sf. Vasile insistă
asupra Hristologiei ortodoxe, vizând eliminarea din circulaţie a arianismului în
toate variantele lui.
Dacă Hristos s-a născut- obiectau arienii - cum se mai poate spune că El
„era"? Cel ce a creat timpul nu poate avea o naştere supusă timpului - răspunde
Sf. Vasile. Cel ce a creat începutul - era, altfel cum ar fi putut crea începutul?
Faptul că în textul citat, evanghelistul foloseşte termenul Cuvântul nu Fiul,
vrea să exprime adevărul naşterii fără dureri a Acestuia, din Minte, din Tatăl, pe
de o parte, iar pe de alta deplina unire dintre Fiul şi Tatăl. în continuare,
evanghelistul zice: Cuvântul era la Dumnezeu, nu în Dumnezeu pentru a nu da

30 I.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei, Opere ale Sfântul Vasile cel Mare în literatura noastră bisericească,
«Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 1, p. 46.

45
nimănui pretext să confunde ipostazele. Şi pentru a sublinia şi mai apăsat
distincţia ipostazelor evanghelistul adaugă: „Şi Dumnezeu era Cuvântul".
Aceste baze ale credinţei să rămână nezdruncinate, spune Sf. Vasile în
încheiere.
În predica: Dumnezeu nu este autorul relelor, marele capadocian respinge
teza celor ce pun pe seama lui Dumnezeu relele ce li se întâmplă lor sau altora.
Dumnezeu este bun şi ca atare El nu poate fi urzitorul relelor din lume.
Cel mai mare rău e păcatul. Acesta şi-a luat începutul prin abuzul de
libertate al creaturii raţionale, prin libera ei ieşire din comuniunea cu Dumnezeu.
La obiecţia: de ce nu a fost creat omul cu capacitatea de a nu greşi, Sf.
Vasile răspunde: Pentru că Dumnezeu vrea ca omul să săvârşeas-că binele în mod
liber, nu din necesitate.
Precum omul a devenit rău prin voinţa liberă, la fel diavolul care la început
a fost înger, a devenit ceea ce este tot prin libera alegere.
În predica: Contra sabelianilor, a lui Arie şi a anomeilor, ilustrul cuvântător
îşi propune să arate ascultătorilor cât de temeinică este poziţia creştinismului
ortodox.

Capitolul IV

Însemnătatea catehetică şi omiletică a Sfintei Liturghii a

Sfântului Vasile cel mare

Într-o expunere densă, cuprinzătoare, Sf. Vasile demonstrează pe bază de

texte biblice, că Fiul este o persoană distinctă de a Tatălui, şi că nu este o creatură
a Lui. De exemplu, textul: Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl arată clar că e

46
vorba de două persoane distincte: a Fiului şi a Tatălui. Anomeii să-nveţe din
Scriptură că Fiul şi Tatăl sunt una, adică sunt Dumnezeu (Ioan 10, 30), iar Sabelie
să renunţe la erezie lăsându-se şi el îndrumat de Scriptura care învaţă lămurit
trinitatea persoanelor dumnezeieşti. „Eu am ieşit de la Tatăl şi la El mă voi
întoarce" (Ioan 16, 28). Locul distinge precis între persoana Fiului şi a Tatălui.
Fraza: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va trimite" (Ioan 14, 16) exprimă
limpede trinitatea persoanelor: Fiul e cel ce roagă, Tatăl e cel rugat, Duhul Sfânt e
cel trimis. Trei persoane şi o singură fiinţă.
În continuare, Sf. Vasile ţine să precizeze că Tatăl şi Fiul nu decurg dintr-o
entitate care ar fi superioară amândurora. Ei nu sunt fraţi, ci pur şi simplu unul e
Tatăl care naşte, celălalt Fiul care se naşte. Se poate să nu convină cuiva ce
spunem aici, dar să se ştie că noi nu ne vom călăuzi după plăcerea cuiva, ci după
ceea ce spune Scriptură şi Părinţi.
Cele spuse despre distincţia dintre Fiul şi Tatăl vom spune şi despre
persoana Duhului Sfânt. Duhul nu e alt nume pentru Tatăl şi pentru Fiul, dar e o
persoană distinctă. Duhul nu e o parte a cuiva, ci e perfect şi întreg în sine însuşi.
Unde e prezent Duhul, acolo e şi Hristos şi unde e Hristos acolo e şi Tatăl.
Atât Fiul cât şi Duhul sunt din Tatăl. Fiul prin naştere, Duhul într-un chip
inefabil. Cine nu cinsteşte pe Duhul, nu cinsteşte pe Fiul şi cine nu cinsteşte pe
Fiul nu cinsteşte pe Tatăl.
În esenţă, Sf. Vasile respinge pe sabelieni ca pe unii care afirmând că
Treimea este o simplă aparenţa reeditează monoteismul rigid, iar pe arieni îi
respinge pentru că vor să repună în circulaţie politeismul păgân.
De observat că în predica la care ne referim, Sf. Vasile nu foloseşte faţă de
eretici expresii aspre cum făcuse cu alt prilej, când denunţându-i, îi numea „lupi",
„putreziciunea Bisericii", „nemernici" etc. În predica despre care vorbim, Sf.
Vasile îndeamnă pe anomei şi să-belieni să-şi vindece rănile cu doctoria oferită de

47
învăţătura evan-ghelică şi-n felul acesta „să facem pace între noi lepădându-ne de
războiul cel lung purtat împotriva pietăţii, aruncând armele ascuţite ale impietăţii
şi transformând lăncile în fiare de pluguri şi săbiile în seceri".31
Dintre predicile morale vom menţiona în primul rând un grup de trei: La
cuvântul: Strica-voi jitniţele mele... (Luca 12, 18); Despre bogaţi; Cu prilejul
secetei, grup în care Sf. Vasile valorifica nu numai mijloacele artei sale oratorice
care sunt de prim rang, dar şi forţa persuasivă a păstorului hotărât a-şi atinge
scopul propus: de a-i convinge pe cei bogaţi că, în calitatea lor de creştini, ei sunt
fraţi cu cei săraci faţă de care au datoria sfânta de a pune în slujba lor nu numai
cunoştinţele şi îndemnurile verbale, dar şi averile lor.
În predica: ,,La cuvântul: Strica-voi jitniţele mele... , Sf. Vasile arată că în
cadrul creştinismului bogaţii sunt chemaţi să-şi pună averile în slujba ridicării
celor săraci. Bogaţii să ajute pe alţii, nu să-i exploateze. Cum din nefericire fac
unii îngrămădind averi peste averi, acaparând prin viclenie sau cu forţa ceea ce nu
le aparţine.
În fond nici n-ar exista bogaţi şi săraci dacă fiecare ar lua numai cât îi e
necesar. Cel ce nu se mulţumeşte cu cât îi e de trebuinţă este un om lacom. Cel ce
ia ce nu-i aparţine este un tâlhar. Cel ce nu dă celor aflaţi în necaz e un om
nedrept.
În omilia rostită cu prilejul secetei din 368, Sf. Vasile arată că pricină, cauza
dramaticei situaţii trebuie căutată în credinţa slabă şi în lipsa dragostei faţă de
semeni. Rugăciunile sunt fără căldură, fără frângerea inimii. Frecventarea
slujbelor - grăbită şi fără concentrare. Înstrăinarea de iubire e evidentă. Lipsa
iubirii frăţeşti se vede mai ales din faptul că bogaţii în loc să rupă zapisele, să
arunce în foc poliţele, să-şi deschidă magaziile şi să împartă pâine la cei lipsiţi, se
arată de o neomenie barbară. Ei văd trupuri de oameni pe punctul de a se nărui în

31 Homil. contra Sabellianos ...2

48
nefiinţă, dar trec nepăsători pe lângă ele de parcă n-ar fi văzut nimic. Oare un
astfel de om poate fi socotit altfel decât ca o fiară sălbatică dacă nu chiar ca un
blestemat ucigaş de oameni?
Ascultătorii să ştie însă că oricât de mari sunt păcatele şi greutăţile lor,
Dumnezeu nu-i părăseşte niciodată. Cu condiţia să se căiască şi, să-şi reaşeze
viaţa pe făgaşul iubirii frăţeşti.
Bogaţii să-şi înăbuşe lăcomia şi să se lase călăuziţi de milostenie.
Credincioşii să reediteze acel mod de viaţă al primilor creştini care, se ştie, aveau
toate deobşte.
Pline de substanţă şi de fină analiză psihologică sunt şi celelalte predici
morale.
În predica: Despre invidie32, după ce prezintă felurite forme ale acestui
păcat, precum şi ravagiile operate de asemenea patimă atât în invidioşi cât şi în
cei invidiaţi, Sf. Vasile stăruie în îndemnul adresat ascultătorilor de a-şi concentra
puterile asupra binelui,asupra virtuţilor. Nu stă-n puterea nimănui să fie posesorul
bunurilor pe care le vede la alţii şi pentru care se simte ispitit să-i invidieze, dar
stă-n puterea oricui să devină bun, drept, virtuos, adică să-şi dobândească bunuri
mai durabile şi mai de preţ decât toate celelalte.
Cine se concentrează în efortul de a deveni bun, nu va aluneca
niciodată în păcatul invidiei.
În predica: Despre mânie, Sf. Vasile arată că efectul acesta ia forme dintre
cele mai vecine cu turbarea. Cel mai bun mijloc de a stăpâni mânia este frâul
raţiunii.
Să se ştie însă că mânia comporta şi ceva bun. Ea poate ajuta sufletului să
nu alunece într-o stare de moleşire. Fără forţa pe care o dezvoltă mânia, virtutea

32 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Cenzura invidiei la Plutarch, Sf. Ciprian şi Sf. Vasile cel Mare, Bucureşti, 1946, p.
11.

49
n-ar putea fi afirmată cu energie, iar păcatul n-ar putea fi urât după merit. Cu
condiţia - adaugă oratorul - ca forţa declanşată de mânie să rămână mereu sub
controlul raţiunii, precum câinele trebuie să rămână mereu sub porunca păstorului.
În predica: Contra beţivilor, Sf. Vasile relevă că dipsomama e mama
tuturor viciilor.
Beţivii cad sub nivelul animalelor. Acestea rămân mereu în limitele
indicate de natura lor, ceea ce nu se poate spune despre beţivi. Ca mijloace de
luptă contra unei asemenea patimi, Sf. Vasile recomanda postul, şi anume
postul aspru; rugăciuni cu lacrimi; îngenunchieri, acte de milostenie. Cei din
jur să nu rămână indiferenţi, ci să-i ajute, să-i încurajeze în purtarea luptei contra
viciului. În caz că dipsomanul refuză să se căiască şi să se îndrepte, să fie izolat,
doar îşi va da seama de starea în care se află şi va lua hotărârea de a se lepăda de
patimă.
În categoria predicilor pedagogice intră aşa numita Omilie către tineri. În
acest mic tratat autorul îndeamnă pe credincioşi să nu res-pingă global scrierile
autorilor păgâni pentru motivul că într-însele sunt şi lucruri de valoare pentru
afirmarea şi dezvoltarea vieţii creştine însăşi.
Astfel lectura şi înţelegerea corectă a Scripturii reclamă o minte
pătrunzătoare, ageră, bine exercitată. Cunoaşterea scrierilor laice, a cultu-rii
profane ascute mintea credincioşilor, îi deprinde să nu rămână la suprafaţă, ci să
răzbată în adânc.
În al doilea rând cultura profană pune la-ndemână credincioşilor multe şi
variate mijloace formale menite a-i ajuta ca adevărul revelat, ei să-l prezinte în
expuneri cât mai frumoase şi mai atractive.
În al treilea rând credincioşii pot găsi în cultura profană bune îndemnuri
pentru înfăptuirea virtuţii, pe de o parte, pentru respingerea şi combaterea viciilor,
pe de alta.

50
 Sf. Vasile ţine să precizeze însă, că în frecventarea autorilor laici,
credincioşii să se ghideze după exemplul albinelor. Aşa cum acestea nu se aşează
pe orice floare şi nu iau tot din cele pe care au zburat, la fel şi credincioşii să ia
din conţinuturile culturii şi scriitorilor profani numai ceea ce e potrivit adevărului.
În sfârşit, Sf. Vasile ne-a mai lăsat şi un număr de panegirice: La martira
Iulita; La martirul Gordios; La cei patruzeci de martiri; La martirul Mamant.
Deposedată de bunurile ei de către un potentat păgân, Iulita apelă la
ocrotirea justiţiei. Simţind că poate pierde procesul, potentatul denunţă pe Iulita
că e creştină. Cerându-i-se să tăgăduiască pe Hristos şi să dea cinstire zeilor, Iulita
refuză. Urmarea fu condamnarea ei la arderea pe rug. Sentinţa fu acceptată cu
smerenie şi curaj bărbătesc.
În panegiricul ,,La Martirul Gordios’’, Sf. Vasile formulează regula că
pentru cinstirea martirilor nu e nevoie de cuvinte pompoase, ci doar de
prezentarea adevărată a faptelor săvârşite de ei.
Respectând această regulă, oratorul înfăţişează faptele lui Gordios. Slujitor
în armata romană, la un moment dat, Gordios renunţă la cariera sa militară şi se
retrase în singurătate dedicându-se postului, rugăciu-nii, vegherilor şi cercetării
tainelor lui Dumnezeu. Cu prilejul unei sărbători în cinstea lui Neptun, Gordios
apăru în mijlocul mulţimii mărturisind că el crede în Hristos, nu în Neptun. Urmă
condamnarea lui la moarte. Toate încercările făcute din partea multora de a-l
determina să renunţe la credinţa lui spre a-şi salva viaţa au rămas fără rezultat.
Gordios persistă în hotărârea lui şi însemnându-se cu semnul crucii apăsă vitejeşte
pasul spre locul execuţiei.
La panegiricul ,,La cei patruzeci de martiri’’, Sf. Vasile arată eroismul cu
care patruzeci de credincioşi au rezistat la chinurile infer-nale impuse lor de către
prefectul păgân. Dezbrăcaţi la piele, cei patruzeci au fost duşi şi lăsaţi afară într-

51
un ger de crăpau pietrele, înteţit şi mai mult de sufletul de gheaţă al vântului de
nord.
La un moment dat unul din cei patruzeci cedă şi se refugie într-o încăpere
încălzită, plasată anume aproape de locul supliciului.
Adânc mişcat de curajul celorlalţi, unul dintre soldaţii de gardă îşi lepădă
îmbrăcămintea şi se alătură fără şovăire celor treizeci şi nouă, restabilind astfel
numărul iniţial.
La panegiricul ,,La martirul Mamant’’, Sf. Vasile - pornind de la faptul că
martirul în cauză a fost un simplu păstor, arată că adevă-ratul păstor îşi pune
sufletul pentru oile sale în timp ce năimitului nu-i pasă de oi. Năimiţii din vremea
sa, adaugă Sf. Vasile, sunt ereticii, adică acei oameni care desfigurează învăţătura
sănătoasă a Bisericii lui Dumnezeu, sfâşiindu-i unitatea.
Biserica să-şi păstreze unitatea simbolizată prin cămaşa cea necu-sută a lui
Hristos. Credincioşii să asculte de Biserică şi să se ferească de certuri şi
neînţelegeri.
Martirul a cărui cinstire se face, să păzească Biserica nevătă-mată şi s-o
pună la adăpost de asalturile ereziilor.
Prin cele de mai sus s-a urmărit să se trezească interesul simpresbiteri-lor
faţă de bogată vistierie omiletică a celui dintâi mare predicator al Bisericii
ecumenice. În ipoteza că un asemenea interes ar fi pus în mişcare el se cuvine să
fie satisfăcut prin lectura directă a omiliilor marelui capadocian. Că accesul la
aceste omilii e greu, nu poate fi negat. E adevărat ca - în trecut - ele au fost
traduse aproape toate în româneşte, dar acum sunt intruvabile.33
Când fiecare preot va putea parcurge pe îndelete omiliile Marelui
Vasile suntem încredinţaţi că propovăduirea în Biserica noastră va cunoaşte
un sensibil spor de forţă şi conţinut.

33 D. Fecioru, Bibliografia traducerilor în româneşte din literatura patristică I, Buc, 1937.

52
 Până atunci ne îngăduim să supunem meditaţiei simpresbiterilor câteva din
regulile omiletice fundamentale respectate strict de către Sf. Vasile în activitatea
sa omiletică şi care azi îşi au valoarea lor nescăzută.
O primă regulă. Preotul să fie stăpânit în permanenţă de conşti-inţa că
predica constituie o necesitate absolută pentru mântuirea, adică pentru viaţa
plenitudinară. a credincioşilor. Predica realizează comuniunea ascultătorilor cu
Dumnezeu asigurându-le astfel reintegrarea în condiţia lor de oameni deplini şi
deplin disponibili pentru angaja-rea întregului potenţial energetic de care dispun
în direcţie pozitivă.
În viziunea Sf. Vasile preotul care neglijează predica este „ucigaş de
oameni", în sensul că eliminarea propovăduirii din activitatea pastorală aduce la
sistarea dialogului dintre credincioşi şi Dumnezeu, deschizându-se, prin însuşi
acest fapt cale largă alunecării în robia păcatului, ceea ce e tot una cu moartea
spirituală. În efectuarea tâlcuirii şi aplicării învăţăturii dumnezeieşti, preotul să se
folosească nu numai de disciplinele teologice, dar şi de cele neteologice. Întâi
pentru că disciplinele laice cercetând esenţa lucruri-lor şi a fenomenelor, îi pot
pune la-ndemână excelente temeiuri pentru a reprezenta cu mai multă forţă
atotputernicia şi măreţia Creatorului.
În al doilea rând, o bună iniţiere a preotului şi în cele ale disciplinelor
neteologice îl poate pune în situaţia de a cuprinde mai din adânc şi de a exprima
mai frumos şi mai nuanţat învăţăturile descoperite.
La forţa cuvântului preotul să adauge elocvenţa vieţii personale,
trăirea în acord cu învăţăturile propovăduite.
Puterea predicilor basiliene izvora din caracterul dumnezeiesc al cuvântului
propovăduit, dar şi din viaţa lui personală ridicată sinergetic la un înalt nivel de
desăvârşire.

53
 Sf. Vasile tâlcuia Scripturile nu numai cu graiul dar şi cu întregul său mod
de a fi, cu totalitatea fiinţei sale.
Când afirma că predicatorul care neglijează predica e un „ucigaş de
oameni", Sf. Vasile înţelegea nu numai pe păstorul care nu rosteşte cuvântul de
învăţătură, dar şi pe cel care nu-şi sprijină cuvântarea şi pe exemplul vieţii
personale. Pentru Sf. Vasile e ucigaş de oameni nu numai cel ce nu predică prin
grai viu, dar şi cdl ce nu predică prin exemplul vieţii personale.
O altă regulă care a ghidat întreaga activitate a Sf. Vasile a fost preocuparea
kerigmatică permanentă pentru asigurarea unităţii de credinţă în sânul
ascultătorilor, precum şi a unităţii Bisericii ecumenice.
În sfârşit, preotul să-şi concentreze efortul omiletic în direcţia instruirii şi
educaţiei credincioşilor în aşa fel ca la baza relaţiilor interindividuale şi
intercomunitare să pună principiul iubirii frăţeşti ca singurul mijloc capabil să
inhibeze pornirile spre divinizare, să asigure apropierea şi coeziunea lor liber
consimţite.

Capitolul V

Învăţături duhovniceşti în Regulile Pastorale

I. Cuvântări despre post. - Deşi Sfântul Vasile va fi rostit foarte multe

cuvântări la diferite ocazii, totuşi până la noi n-au ajuns decât 24, cu conţinut
diferit. E greu de precizat timpul în care a fost rostită fiecare din aceste cuvântări,
dar credem că cele mai multe au fost ţinute în timpul când era preot şi mai puţine
când a a-juns episcop.

54
 Se crede că în timpul Postului Mare, Sfântul Vasile a predicat aproape în
toate zilele şi poate chiar de două ori pe zi. Dacă s-ar fi adunat toate omiliile
rostite de el, azi am fi avut o colecţie vastă de cuvântări la Postul Mare ale
Sfântului Părinte. Dintre acestea au rămas numai două.
Prima cuvântare despre post, rostită la începutul Postului Mare, în care
Sfântul Vasile ne prezintă zilele postului ca fiind momente de veselie
duhovnicească şi de purificare morală, după cuvintele Mântuitorului: -«Iar tu când
posteşti unge capul tău şi spală faţa ta...» (Matei VI. 17), pentru a îndemna pe
credincioşi la post, arătându-le în acelaşi timp vechimea acestei practici creştine.
De la începutul aces-tei cuvântări vedem cum oratorul foloseşte textul Sfintei
Scripturi că drept argument la temeinicia şi valorificarea postului adevărat. Intro-
ducerea este la Sfântul Părinte o continuă ilustrare a Sfintei Scripturi, locul de
căpetenie de unde izvorăsc adevăratele învăţături, mergând şi descoperind
originea postului.
Postul - zice Sfântul Vasile - a fost arătat primului om în rai: ,,Să nu
mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi a răului» (Fac. II, 17). Primii noştri
părinţi au fost alungaţi din paradis pentru că n-au păzit această lege. Deci, noi
suntem datori a posti, pentru a reintra în paradisul pierdut prin neascultare.
Predicatorul acum vine cu exemple biblice pentru a convinge pe ascultătorii săi de
foloasele acestei prac-tici şi anume: prin post Moise s-a pregătit pentru a se urca
pe Muntele Sinai şi pentru a se apropia de Dumnezeu, prin post profetul Ilie la
Horeb simţi prezenţa lui Dumnezeu, prin post a dat el viaţă fiului vădu-vei din
Sarepta Sidonului. Însuşi Iisus Hristos a postit 40 de zile.
Înlănţuirea această logică a exemplelor asupra foloaselor ce decurg din
practicarea postului dau farmecul şi înălţarea cuvântărilor oratorului sfinţit.

55
 Cum am văzut, Sf. Vasile, pentru a convinge cât mai temeinic pe auditori,
aduce în cuvântarea sa argumentele cele mai puternice. Cu ce argumentează el?
Sfânta Scriptură este pentru el temelia oricărei argumentări.
Sfântul Părinte avea de luptat cu obiceiul.,atât de răspândit în timpul său al
acelor banchete interminabile, care se soldau de cele mai multe ori cu practicarea
a tot felul de patimi. Pentru a arăta foloasele postului, marele cuvântător spune că
postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al corpului, arma
cea mai tare a vitejilor, exerciţiul atleţilor, el alungă ispitele, îndeamnă la pietate,
face a iubi cumpătarea, mspiră modestia, dă curaj şi învaţă a iubi pacea.34
Forma aceasta comparativă, îndemnurile succesive, exemplele reale dau
cuvântării Sfântului Vasile farmecul şi tăria unei convingeri adevărate pornite
dintr-o inimă plină de iubire pentru credincioşii săi. Sf. Părinte, îndemnând pe
ascultători la practicarea postului, le spune ce alte foloase mai poate aduce: Postul
este podoaba cetăţii, pacea caselor, sigurătatea averilor.35
După ce le-a adus în faţă aceste binefaceri, care decurg din practicarea
postului, vine imediat cu exemple din Sfânta Scriptură argumentându-le şi
avertizându-i pe ascultători astfel: Dispreţuiţi acum de a bea apă şi a ţine post, dar
luaţi aminte să nu doriţi într-o zi o singură picătură ca bogatul nemilostiv. Sau
când îi îndeamnă la cumpătare vine cu exemplul cel mai bun zicându-le: Apă n-a
îmbătat pe nimeni niciodată. Apa nu se urcă la cap. Ea nu leagă nici picioarele,
nici manile. Când cineva bea apă n-are niciodată nevoie de ajutorul altuia pentru a
merge... Iar acum oratorul face o frumoasă descriere a credinciosului care practică
postul: înfăţişarea celui care posteşte n-are decât ceva de venerat. Culoarea feţei
sale nu este îmbujorată de nici un roşu înflăcărat şi este împodobiţii de o paloare
modestă. Ochii săi sunt dulci, mersul este grav. aerul serios. El nu-şi peimite

34 M. Popescu, Sf. Vasile şi Fericitul Augustin ca oratori, în «Biserica Ortodoxă Română», XX (1896), 6, p.
589.
35 Ibidem.

56
hohote de râs nemoderate, vorbirea sa este pe atât de liniştită pe cât inima de
curată.36
Descrierea aceasta pe care o face Sf. Vasile este de o ţinută clasică, o
descriere logică intuitivă, demonstrativă. Pleacă de la lucru-rile cele mai obişnuite
spre cele mai mari. Prezintă întâi faţa omului, privirea, culoarea feţii, râsul
moderat, aerul serios, mersul grav. vorbirea liniştiţii care descoperă un suflet
curat.
După ce arată efectul fizic al postului, insistă asupra folosului ce-i are
sufletul în urma postului. Degeaba căutăm a instrui fizicul corpului nostru dacă nu
curăţim şi sufletul prin metode specifice lui. Sf. Vasile compară trupul şi sufletul
cu doi adversari care sunt într-o luptă continuă. A slăbi pe unul este a întări pe
celălalt. Şi trupul este într-o luptă continuă împotriva sufletului deci dacă noi
voim a spori energia sufletului, trebuie să o micşorăm pe cea a trupului. Postul
trebuie însoţit mai ales abstinenţa de la rău, de la pasiuni împletite cu toi felul de
vicii.
Sf. Vasile strigă cu putere pentru a trezi sufletele celor împătimiţi: Rupeţi
toate legăturile nedrepte, iertaţi aproapelui vostru, daţi datoriile. Nu postiţi pentru
a face certuri şi procese. Voi nu mînoaţi carne, tiar roadeţi pe aproapele vostru, pe
fratele vostru. Nu beţi vin, dar nu puteţi a vă abţine de a insulta pe alţii. Aşteptaţi
seara ca să luaţi masa, dar ziua toată o petreceţi în tribunalele judecătorilor. Vai
vouă celor beţi fără de vin. Mânia, da, este un fel de beţie, care nu tulbură mai
puţin sufletul decât adevărata beţie.37
Privind spre alte probleme de ordin moral Sfântul Părinte explică şi
cuvintele textului biblic: «Fii atent la tine însuţi», în Deuteronom XV, 9: «Fii cu
luare aminte de tine şi să nu se ascundă în inima ta nici o cugetare rea».

36 Ierod. Nestor Vornicescu, Învăţături duhovniceşti din viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, Ibidem, XLI
(1965), nr. 1-2, p. 49.
37 Idem, op. cit.

57
Nimic nu este mai înalt decât această conştiinţă de sine, căci noi suntem deprinşi a
ne ocupa mai mult de lucrurile dinafară, decât de noi înşine. Avarul - zice Sfântul
Vasile - vede în visul său grămezi de aur. Ambiţiosul se vede devenit mare
conducător.
Dar de multe ori când sunt părăsiţi de această stare imaginară, cu mare
părere de rău revin la realitate. Nu vă hrăniţi cu speranţe zadarnice, care nu se vor
realiza niciodată.
Deşi Sf. Vasile recomandă un studiu al principiilor morale creştine şi
punerea lor în practică, totuşi el voieşte ca oamenii să înţeleagă demnitatea naturii
lor şi mărimea destinului lor, ca din conştiinţa sufletului lor, să ştie a se înălţa
până la Dumnezeu. Când omul va avea o idee înaltă despre sine. el nu va pierde
din vedere scopul vieţii sale pământeşti, el va socoti bunurile pământeşti la
dreapta lor valoare, nu va fi nici îngâmfat când le va avea, nici descurajat când va
fi lipsit de ele. În această privinţă Sf. Vasile vorbeşte cu elocvenţă zicând: Cugetă
mai întâi că eşti om, singurul din fiinţele raţionale... Tu ai fost înzestrat cu un
suflet inteligent, prin care poţi cunoaşte pe Dumnezeu, a raţiona asupra naturii
fiinţelor, a culege roadele plăcute ale ştiinţei. Toate animalele pământeşti, toate
cele de sub apă, din aer, îţi servesc ţie şi ascultă de cuvintele tale. Oare, nu tu ai
inventat artele şi ai zidit cetăţile? Nu tu ai imaginat tot ce este necesar vieţii, tot ce
serveşte luxului şi plăcerii? Nu ai făcut tu din mare un drum lesne de trecut?
Aerul, cerul, mulţimea stelelor, oare. nu desfăşoară ele pentru tine rânduiala lor
admirabilă?.38
Repetarea aceasta a Întrebărilor dau cuvântării Sfântului Vasile efecte
oratorice strălucite. Pentru a influenţa educativ asupra credincioşilor. Sfântul
Vasile prezintă o mare abilitate oratorică, în cuvântările sale, foloasele

38 Ierod. Nestor Vornicescu, Aspecte ale desăvârşirii în viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, în «Ortodoxia»,
XXX (1978), nr. 4, p. 621.

58
duhovniceşti din alte domenii, pe care şi le pot câştiga dacă preţuiesc învăţăturile
evanghelice şi dacă aceste învăţături devin puteri cele stăpânesc viaţa şi existenţa.
Sfântul Vasile prezintă exemple vii pentru a arăta ce a făcut Dumnezeu pentru om
şi ce trebuie să câştige omul prin practicarea virtuţilor creştine. Un Dumnezeu
făcut om pentru tine, manifestarea darurilor Sfântului Duh, distrugerea morţii,
speranţa învierii, însuşirea de a se înălţa până la Dumnezeu prin păzirea
poruncilor, împărăţia cerurilor pregătită pentru tine, cununa dreptăţii păstrată celui
ce nu fuge de greutatea alipită de practică virtuţii.39 Cel care îşi cunoaşte temeinic
sufletul său va putea ajunge, plecând de la această cunoaştere, chiar la ideea de
Dumnezeu, cum spune psalmistul. cu care idee încheie Sfântul Vasile cuvântarea:
«Cunoştinţa ce am câştigat despre tine Dumnezeul meu. cercetându-mă pe mine
însumi este cu adevărat minunată» (Ps. 139. 6).
Despre rolul graţiei sau al harului. Această cuvântare rostită de sfântul
Vasile a fost cauzată de o necesitate pastorală imperioasă, de oarece el observase o
tristeţe pe faţa creştinilor, care erau chinuiţi de ideea că omul se pare că este sortit
aproape totdeauna să lupte cu suferinţa. Sfântul Vasile le întăreşte acestora
speranţa vorbindu-le despre bucuria creştină pe care Sfântul Apostol Pavel o arăta
tesalonicenilor (I Tes., V, 16): «Bucuraţi-vă totdeauna, rugaţi-vă neîncetat,
mulţumind lui Dumnezeu pentru toate». Vorbitorul îi convinge că să îndulcească
relele prezente prin speranţa bunurilor viitoare. Cei ce au vedere slabă îşi întorc
privi rile lor de la obiectele prea luminoase şi le odihnesc îndreptându-le spre
verdeaţă şi flori. Deci nu trebuie să lăsăm sufletul nostru pradă cugetărilor triste.
Câteodată ascultătorii Sfântului Vasile erau în anumite momente
dezorientaţi de felul cum se făcea dreptatea umană, de anumite calamităţi ce se
întâmplau în natură, de pierderea de averi, de distrugerea recoltelor. de moartea

39 Pr. Prof. Ene Branişte, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul creştin, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXVI
(1958), nr. 1-2, p. 192.

59
copiilor prematuri. Sfintui Părinte îi îndeamnă stăruitor: Vi s-a făcut o
învinovăţire, gândiţi-vă la slavă ce vă aşteaptă în cer şi pe care o veţi merita prin
răbdarea voastră. Aţi suferit nenorociri în averi, gândiţi-vă la bogăţiile veşnice şi
la vistieria ce aţi câştigat prin faptele voastre cele bune. Aţi fost alungaţi din patria
voastră, aveţi patrie. Ierusalimul cel ceresc. Aţi pierdut un fiu ce-l iubeaţi, aveţi
însă pe îngeri cu care vă veţi bucura veşnic înaintea tronului lui Dumnezeu.40
III. Alte cuvântări. Sf. Vasile se foloseşte în cuvântarea sa contra bogaţilor
de textul evangheliei: «Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi» (Luca XII.
8), pe care-l întrebuinţează şi împotriva avariţiei.
Cu mare măiestrie şi abilitate omiletică în a înfăţişa lucrurile. Sfântul Vasile
descrie într-o formă intuitivă, întrebuinţând comparaţia şi contradicţia, palatele cu
luxul exuberant al bogaţilor din vremea sa. pe de altă parte, mizeria şi foametea ce
bântuia în lumea oamenilor lipsiţi de pâinea cea de toate zilele. Era o vreme în
care săracii vindeau totul pentru a-şi câştiga o pâine; ei îşi vindeau chiar pe proprii
lor fii pentru a-şi agonisi hrană, în timp ce cei avuţi îi speculau mai cumplit.
Înfiorător descrie Sf. Vasile tabloul disperării şi al grozavelor chi-nuri ale
unui părinte, care era silit a vinde pe unul dintre copiii săi pentru a avea pâine
(obicei practicat pe acea vreme), zicând: Acest nenorocit se vedea fără bani şi fără
speranţe de a câştiga. Un mic număr ele haine şi mobile, care toate preţuiesc
câţiva oboli; iată tot ce posedă sărăcia lui. În sfârşit, el îşi întoarse privirile sale
spre copiii săi, gândind a-i conduce la târg, pentru a alunga moartea de foame ce-l
ameninţa. Ce luptă între foamea ce-l chinuieşte şi între iubirea părintească!
Foamea îl ameninţă cu moartea, natura umană îl reţine şi-l convinge de a muri cu
copiii săi. Adeseori împins, adeseori oprit, în sfârşit el cedează forţat şi învins de o
necesitate imperioasă şi de o nevoie grabnică. Şi mai departe. Dar ce sfaturi se
luptă în inima unui părinte! Pe cine voi vinde întâi? Pe care dintre ei va vedea cu

40 Ibidem.

60
mai multă plăcere un negustor de grâne? Alege-voi pe cel dintâi născut, însă
respect dreptul său de mai mare. Pe cel mai tinăr. dar mi-e milă de vârsta sa
fragedă ce nu simte încă nenorocirea să. Crudă alegere. Ce să fac? Ce să fac?
Apoi urmează: De voi păstra pe toţi. îi voi vedea pe toţi murind de foame înaintea
mea. De voi vinde anul singur, cu ce ochi voi vedea pe cei ce-mi vor rămâne?
Cum voi locui în casa mea. după ce m-am lipsit eu însumi de copiii mei? Cum mă
voi înfăţişa la masa mea unde va fi pusă o pâine cumpărată cu asemenea preţ?
După mulle lacrimi el merge să vândă pe cel mai drag dintre copiii lui. Durerea să
nu vă mişcă, voi nu cugetaţi că el este om ca şi voi? Foamea grăbeşte pe acest
părinte nenorocit şi voi vă tocmiţi cu dânsul. Îl reţineţi, îi prelungiţi durerile ce-l
sfâşie. El vă ofeă propriile sale odrasle pentru a vă plăti hrana sa şi departe ca
mânia voastră să tremure primind de la nenorocirea să ceea ce vă vinde mai
preţios, voi discutaţi cu dânsul, vă temeţi a nu cumpăra prea scump.41
Sf. Vasile face un aspru rechizitoriu împotriva celor bogaţi, care-i adunat
averile prin exploatare, fără trudă şi fără sudoare din partea lor.
Sf. Vasile le arată bogaţilor că atunci când îşi însuşesc averea, care este a
mai multora, ei sunt nişte hoţi. care ţin ceea ce nu este al lor, este al săracilor,
hainele pe care le închid în dulapuri, sunt ale celor ce sunt goi, banii ce-i ascund
ei, sunt ai acelora pe care i-au ruinat.
După această mustrare, Sfântul Vasile le atrage atenţia ca ei să fie totdeauna
cu gândul la cuvintele Mântuitorului pe care le va spune la judecata de apoi:
«Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor...» (Matei XXV,l-33). Aceştia sunt nu
numai acei ce iau averea altuia, dar şi acei ce nu fac parte celor săraci din averile
lor.

41 M. Popescu, Sf. Vasile şi Fericitul Augustin ca oratori, în «Biserica Ortodoxă Română», XX (1896), 6, p.
591.

61
 Avariţia şi luxul excesiv le combate Sfântul Vasile mai ales la acei care fac
din aceste patimi un ideal, fără a privi în jurul lor la cei nevoiaşi. Avariţia, pofta
demonică de a avea cât de mult, duc pe om la acea cumplită încătuşare a sufletului
de cele trecătoare, aşadar la zgârcenie.
Avarii nu vor întârzia să devină mai palizi decât aurul pe care ei îl adună,
dacă vor lipsi pe sărac de pâinea pe care ei - bogaţii - o dispreţuiesc pentru că o au
din abundenţă. Sfântul Vasile pune bogaţilor întrebarea: Când nu va mai fi grâu în
jitniţele lor, când nu vor mai avea nimic ce să vândă, la ce vă mai servi aurul,
spuneţi-mi, chiar de aţi avea lăzile voastre pline. Oare nu veţi fi îngropaţi cu acel
aur? Oare aurul nu este tot pământ? Oare nu va sta şi el ca şi noroiul nefolositor
lângă corpul vostru, ce nu este decât noroi?.42
Eşti sărac - zice Sfântul Vasile - un altul este mai sărac decât tine. Tu ai
pâine pentru zece zile, el nu are decât pentru o zi. Faceţi parte de bună voie din
prisosul vostru celui ce nu are nimic. Să nu vă îndoiţi de a da, din cauză că aveţi
puţin, să nu puneţi interesul vostru înaintea pericolului comun. Dacă toată hrana
voastră se reduce la o pâine şi dacă un sărac se prezintă la uşa voastră, scoate din
cămara ta acea singură pâine şi luând-o în mina. ridicând ochii către cer zi lui
Dumnezeu: «Eu nu am decât această pâine ce vezi Doamne; pericolul este
evident, dar eu sacrific totul sfatului Tău şi dau din puţinul ce am fratelui meu
căruia îi este foame.43
Anul 368 a fost pentru Cezareea Capadociei un an de mare restrişte.
Seceta mare, care bântuise asupra acestor ţinuturi, a provocat mari uferinţe
populaţiei, care ajunsese muritoare de foame. Cu acest prilej Sfântul Vasile
rosteşte o cuvântare descriind în culorile cele mai vii ravagiile foametei. A muri
de foame este cea mai crudă dintre toate morţile. Sabia, focul, dinţii fiarelor

42 Sf. Vasile cel Mare, Omilia despre bogaţi. P. G., XXXI, 268, CDA. 4
43 Ibidem.

62
sălbatice sfârşesc repede cu omul. Foamea e un lung martir, o durere prelungită, o
moarte totdeauna prezentă, dai întârzie a da ultima lovitură. Oratorul descrie într-o
gradaţie ascendentă fazele muribundului înfometat. Ea slăbeşte sângele, stinge
căldura sfârşeşte sănătatea, sleieşte câte puţin forţele. Carnea veştejită se lipeşti de
oase, culoarea pielii pierde frumuseţea sa, ea se înnegreşte mai întâi apoi
slăbiciunea o cuprinde. Corpul tremurând nu se mişcă decât cu greutate, vocea
slăbeşte, ochii scorburoşi, înfundaţi în orbitele lor, seamănă cu o nucă veştejită,
măruntaiele uscate se strâng, corpul nu mai este decât un schelet, ale cărui oase se
pot număra.
Analiza aceasta sistematică a omului înfometat, descrierea în culorii cele
mai vii a mizeriei produse de foamete, comparaţia ochilor muribundului cu o nucă
veştejită, toată imaginaţia oratorului, patosul descrierii, înlănţuirea frazelor într-o
ordine logică descoperă pe omul artei oratoriceşti. Scopul cuvântării Sfântului
Vasile era ca să mişte inima, pentru a trezi sentimentul uman de compasiune,
pentru a determina ajutorare, între oameni la vremuri grele.
Vorbind despre invidie, Sfântul Vasile ne prezintă profilul disgraţio-dai
omului invidios într-o naraţiune nespus de intuitivă: Ochii lor nu mai sunt aceeaşi,
ei strălucesc, scânteiază. Invidioşii îşi ascuţesc dinţii spre a ataca pe duşmanii
lor.44
Cât de intuitiv prezintă Sfântul Vasile înfăţişarea acestor oameni: Faţa este
posomorită, de o paloare verzuie, corpul se umflă, spiritul este schimbat din cauza
viforului lăuntric. Vocea devine aspră şi pătrunzătoare. vorbele sunt neînţelese,
rău articulate, fără nici o rânduială şi fără înţeles. Când minia este ajunsă la
ultimele excese prin obiectele ce o întărită. cel mânios înfăţişează o privelişte ce

44 Sf. Vasile cel Mare, Omilia despre secetă şi foamete, P. G., XXXI, 313, CD. 4.

63
nu se poate nici povesti, nici suporta. El nu iartă pe nimeni. Picioarele
sale,mâinile,toate părţile corpului său devin instrumentele furiei sale .45
Când Sfântul Vasile vorbeşte despre invidie, iată cum descrie el profilul
moral al celui stăpânit de invidie: Ochii invidiosului sunt reci şi întunecaţi, obrajii
săi zbârciţi. Sprâncenele zburlite; el este mai nesu-ferit decât o fiară sălbatică. 46
Sau: Invidiosul este asemenea vulturilor care dispre-ţuind câmpiile şi grădinile cu
flori mirositoare, se duc cu grabă la locui de infecţie şi putreziciune: sau. întocmai
ca muştele care lasă părţile sănătoase pentru a se aşeza pe o rană infectă... aşa şi el
nu priveşte la ce este frumos în viaţă, ci se lipeşte de ce este defectuos, slab. El
punt toată dibăcia lui în a dispreţui ceea ce este demn de laudă...47
Stilul Sf. Vasile este limpede, elegant, bogat în imagini; expresiile
îndemânatice, frazele curgătoare împodobite cu multe figuri oratorice, fac din
cuvântările Sfântului Părinte o adevărată copadoperă pentru posteritate şi mai ales
o paradigmă pentru predicatorii tutror veacurilor. în vorbirea sa el este atât de
variat şi nespus de convingător.
În cuvântarea despre beţie, Sfântul Vasile conturează şi depistează în forma
cea mai expresivă ororile beţiei. S-a întâmplat chiar între creştinii pe care îi
păstorea el, ca, după ce posteau şapte săptămâni, la praznicul învierii Domnului,
se veseleau peste măsură, pierzând tot ceea ce au agonisit ei sufleteşte în timpul
Postului Mare. Pentru a îndrepta greoaia acestora, Sfântul Vasile îi mustră şi-i
îndeamnă descriindu-le tabloul mui om turmentat de băutură. Iată cum procedează
oratorul. Beţivul se coboară prin patima sa mai jos decât animalul. Căci ce animal
este atât de grozav de văzut şi de auzit, ca oamenii beţivi? Ei nu recunosc pe
arietenii lor cei mai buni. iau pe străini ca persoane ce le sunt familiare. iau umbra
unui arbore ca un pârâu. sau ca o prăpastie. Un vuet asemenea ca vuietul valurilor,

45 Ibidem.
46 Ibidem.
47

64
răsună neîncetat în urechile lor. Ei îşi imaginează că pământul se înalţă şi munţii
se întorc. Câteodată ei râd cu hohote ce :iu se sfârşesc câteodată plâng fără ca
nimic să-i poate mângâia.48
Ceea ce îI frămînta pe Sfîntui Vasile era gândul de a readuce pe calea
virtuţii creştine pe cei ce participau la banchetele cele mai degradante din vremea
să şi care erau, pentru Sfântul Părinte, adevărate locuri le tortură şi de dezagregare
morală a sufletelor oamenilor... Când ospăţul -e înfierbmtă - zice el - ei duc
nebunia lor până a se lua la întrecere care va bea mai mult şi care se va îmbăta
mai repede. Diavolul va judeca pe aceşti blestemaţi...49
În încheierea cuvântării, pentru a nu duce la disperare pe cei în cauză, Sf.
Vasile le făgăduieşte îndreptarea lor prin cuvântul Sfintei Scripturi: «Remedii
folositoare, vor vindeca mari greşeli» (Eclez. X, 4), iar pentru îndreptarea lor îi
îndeamnă ca prin milostenie să-şi răscumpere păcatele lor.50
IV. Panegirice. - Veacul al IV-lea a fost productiv în toate genurile de
cuvântări, printre care găsim şi penegiricul, ce este un gen de cuvântare festivă cu
caracter narativ, în care se laudă. În cuvintele cele mai frumoase, faptele virtuoase
ale sfinţilor, martirilor luptători pentru Hristos, pentru că faptele lor să rodească şi
în sufletele credincioşilor asemenea virtuţi, necesare câştigării împărăţiei lui
Dumnezeu, câştigării mântuirii. Obiceiul rostirii penegiricelor este mai vechi
decât creştinismul. Grecii şi romanii obişnuiau să sărbătorească oamenii mari prin
serbări publice, cu ocazia cărora se rosteau cuvântări de laudă. În penegiricile
creştine care sunt istorisiri pioase, se proslăvesc faptele virtuoase ale sfinţilor,
acestea să devină pentru viaţa creştinilor făclii luminoase pe drumul vieţii,
care îi conduc pe aceştia cu paşi repezi pe calea evlaviei creştine.

48 Sf. Vasile cel Mare, Omilia contra beţiei, P. C, XXXI, 449, A

49 Ibidem.
50 Ibidem.

65
 Sfântul Vasile ne-a lăsat câteva panegirice la martiri diferiţi ca: Sf.Gordius,
Sf. Iulita, cei 40 de Mucenici din Sevasta şi la Sf. Mamant.
În panegiricul la Sf. Iulita. El descrie în faţa ascultătorilor săi cu o rară
frumuseţe şi expresivitate oratorică sfârşitul acesteia. Această sfântă martiră se
leapădă de toată averea ce o deţinea, dăruind-o săracilor pentru credinţa creştină şi
pentru a urma lui Iisus Hristos. Ea se debarasează de toate plăcerile ce i le oferă
viaţa. Iulita - zice Sf. Vasile - nu ateargă niciodată la plăcerile vieţii cu atâta grabă,
cum aleargă ia rugul înflăcărat, arătând prin fapta sa, prin vorbele sale şi gândul
său vesel, cât de mare era bucuria sufletului ei.51
Sf. Vasile ştie să vorbească cu măiestrită elocvenţă pentru a arăta câtă
bărbăţie era în fiinţa acestei martire, câtă putere de convingere!
Sf. Părinte era convins cu desăvârşire despre adevărurile pe care le rostea.
Când vorbea despre aceşti sfinţi el trăia până în adâncul sufletului său momentele
din viaţa acestora care îi lăuda şi de aici înflăcărarea cu care el vorbea. încât
lumea care îl asculta. îl aclamă prin aplauze şi prin lacrimi.
Aşa a fost şi a rămas Sfântul Vasile: mare orator creştin prin excelenţă
«spirit grav, profund, al cărui gust atic nu se teme de a îmbogăţi cu toate culorile
Orientului marile sale lucrări, tratate, omilii, în care vorbirea cea mai dulce se
aliază cu fericirea unei delicateţe alese...
Elogiile care i s-au adus de posteritate îi revin pe merit. Vestitul patriarh
Fotie, vorbind despre orator spune că nu se găseşte alt orator a cărui dicţiune să
fie mai curată, mai frumoasă, mai semnificativă, mai proprie pentru acţiunile
publice, ca aceea a Sfântului Vasile. El este atât de superior în arta de a convinge
prin cuvânt, încât oricare predicator creştin poate să şi-l aleagă ca model de stil
pentru cuvântări.52

51 Sf. Vasile cel Mare, Panegiric la St. Muceniţă Iulita, P.G., XXXT, 240-241. DA. 2.
52 I. Chiriac-Dimancea, Istoria elocvenţei creştine de la Iisus Hristos până azi, Introducere în Ist. Bis. şi
Patrologie, Craiova, 1927. p. 7.

66
 Cuvântările morale şi ascetice ne lasă să vedem pe de o parte pietatea
admirabilă de care era mişcat acest sfânt cuvântător, iar pe de alta să stabilească
anumite reguli omiletice demne de observat.
La fel învăţatul Dupin ne relatează, într-o caracterizare elogioasă. că
Sfântul Vasile descrie lucrurile aşa de viu. explică judecăţile şi adevărurile
creştine cu atâta forţă, face portretele patimilor omeneşti aşa de îngrozitoare, iar
îndrumările la virtute aşa de convingătoare. încât este imposibil ca, atunci când
citeşti omiliile sale să nu te simţi mai învăţat şi convins de adevăr şi să nu prinzi
dragoste faţă de virtute şi ură contra patimei.
Villemain are şi el pagini admirabile. Despre Sf. Vasile, spune că, deşi el a
fost amestecat în toate luptele religioase din vremea sa, totuşi el căuta mai mult de
a instrui prin cuvintele sale pe săracii care locuiau în Cezareea, învăţându-i să-l
cunoasă pe Dumnezeu şi din contemplaţia naturii. De aceea când citim omiliile la
Hexaemeron, avem impresia că citim adesea pagini nespus de frumoasa din
«cartea naturii» care vorbesc despre Dumnezeu. în toate acestea se vede
pretutindenea grija Sfântului Părinte de a arăta pe Dumnezeu ca fiind Creatorul
naturii şi pentru a descoperi marea înţelepciune şi bunătate a Acestuia. De aceea
grijă mare a sfinţitului cuvântător în alcătuirea şi realizarea cuvântărilor sale ca
prin acestea să poată face pe ascultătorii săi să-L înţeleagă şi să-L iubească pe
Dumnezeu.
Sf. Vasile a fost şi este numit «Mare» de întreaga creştinătate şi va rămâne
pentru totdeauna acelaşi mare şi sfânt cuvântător al Bisericii. Biserica l-a aşezat
pe drept cuvânt între sfinţi şi l-a pus cu cinste între doctorii săi ecumenici.
Trăsătura dominantă a caracterului Sfântului Vasile ca predicator este o
plenitudine din cele mai diverse. Exceptând pe Sfântul Ioan Hrisostom. Biserica
se poate mândri cu puţini cuvântători atât de compleţi şi atât de avântaţi şi erudiţi
ca Sf. Vasile. Căci el a fost un caracter creştin uriaş, un cuvântător în acţiune tot

67
atât de uriaş, care ştia întotdeauna şi pretutindenea. ca prin cuvântul său. să
rămână în contact, cu viaţa creştinilor, să le vorbească acestora despre frumuseţile
duhovniceşti ale vieţii aşezate pe temeiul Evangheliei şi să-i conducă spre
împărăţia lui Dumnezeu.
Acest ansamblu de calităţi strălucite şi soiide a permis Sfântului Vasile de a
exercita în puţin timp o influenţă considerabilă nu numai asupra credincioşilor săi,
ci asupra întregii creştinătăţi.
El a fost mai puţin poet decât Sf. Crigore de Nazianz, dar şi limbajul
omiliilor sale este îndestulat cu frumuseţi literare şi cu înălţime de gând, savant şi
împodobit şi în care se găsesc o nobleţe şi o eleganţă clasică.El este în acelaşi
timp un model de elocventă în epoca de aur a predicii creştine, o elocvenţă pusă
mai ales în slujba milosteniei, care în realitate este inima creştinismului.
Sfântul Vasile şi-a pus cunoştinţele şi elocvenţa sa strălucitoare în slujba
Evangheliei. Omiliile sale exprimă tăria neînduplecată a credinţei creştine, dar şi
o neţărmurită dragoste pentru oameni şi Dumnezeu.
De aceea el rămâne, ca şi alţi mari cuvântători ai Bisericii, o eternă
paradigmă pentru predicatorul creştin.

Capitolul VI

Sf. Vasile cel Mare în B.O.R. şi în scrierile teologice româneşti

Încă din timpul vieţii sale, Sf. Vasile cel Mare a avut legături directe şi
prieteneşti cu Biserica creştină de pe meleagurile noastre. Creştinii din părţile
Dunării de Jos aveau strânse legături cu Biserica din Capadocia, mai ales pentru
faptul că mai mulţi misionari creştini, care au activat în părţile dunărene, erau
capadocieni. Dintre aceşti misionari printre populaţia romanizată de la Dunărea de

68
Jos, s-a remarcat în mod deosebit Sava, care în timpul lui Atanasie (348-372) a
suferit moarte de martir.
Scrisorile 155, 164 şi 165 din corespondenţa Sf. Vasile cel Mare sunt
adresate unor personalităţi creştine din Scythia Minor (Dobrogea) în legătură cu
trimiterea la Capadocia a moaştelor Sf. Sava numit Gotul, deşi era grec, dar
activase printre goţi, sau mai precis în regiumile ocupate de goţi. Biserică din
Goţia răspunde printr-o scrisoare către Biserica clin Capadocia, 53 în care este
descris martiriul Sf. Sava Gotul.
«Eroismul martiric al creştinilor de «dincolo de Istru» impresionase adânc
pe ierarhul capadocian, însă cunoştinţele lui despre aceste locuri erau puţine şi
vagi. Ştia, desigur, despre compatrioţii săi de acolo, urmaşii vechilor captivi aduşi
din Capadocia şi de stăpânitorii acestor pământuri, goţii, după care, deşi formau
minoritatea populaţiei, ţinuturile stăpânite de ei se numeau Goţia. Majoritatea
populaţiei o formau însă băştinaşii daco-romani, pe care documentele vremii îi
ignorează, dar al căror vitalitate spirituală se remarca şi în noua lor situaţie
politică şi religioasă».54
Mai târziu, începând din secolul al XlV-lea, când se dezvoltă organizarea
bisericească a românilor, prezenţa Sf. Vasile cel Mare prin opera sa poate fi
semnalată în toate regiunile locuite de români. «Scrierile Sf. Vasile col Mare
circulau fie în limba latină sau în slavonă, se copiau, se traduceau în româneşte,
având rosturi multiple - cu deosebire pentru a fi de un ajutor direct în organizarea
vieţii monas tice, în statornicirea unui climat de trăire adânc duhovnicească,
pentru desăvârşirea morală, pentru mântuire».55

53 I.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei, Opere ale Sfântul Vasile cel Mare în literatura noastră bisericească,
«Ortodoxia», XXXI (1979), nr. 1, p. 52.
54 Pr. Prof. V. Gh. Sibiescu, Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor (Dobrogea), în
«Ortodoxia», XXX (14), nr. 1, p. 156.
55 Ibidem

69
 Cei care s-au sârguit cu deosebită râvna creştină la lucrarea trudnică de
copiere, «tălmăcire şi diortosire» a operelor vasiliene în veacurile trecute au fost
cu deosebire monahii, iar unii dintre ei, ajungând mari ierarhi, au depus toată
osârdia pentru a înlesni tipărirea şi, în chip firesc, o cât mai largă răspândire a
acestora».56
Cum era şi firesc, lucrarea Sf. Vasile cel Mare care a cunoscut cea mai largă
răspândire în literatura bisericească în limba română este textul «Sf. Liturghii» în
redactarea arhiepiscopului de Capadocia. În afară de variantele care au circulat în
manuscrise, de la 1579, când se tipăreşte pentru prima dată textul Sf. Liturghii a
Sf. Vasile cel Mare în româneşte de către diaconul Coresi, şi până astăzi, sunt
cunoscute peste 70 de ediţii.57
Potrivit tipicului ortodox, Liturghia Sf. Vasile cel Mare se oficiază şi astăzi
fn Biserica Ortodoxă Română de zece ori pe an.
Dintre celelalte lucrări ale Sf. Vasile cel Mare, care au circulat în
nenumărate variante în limba română, amintim aici, în primul rând, Cuvintele sale
de învăţătură şi omiliile.58 De altfel, alături de Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Vasile cel
Mare a fost autorul din care s-a tradus cel mai mult în vechea literatură
bisericească de limbă română.
Scrierile vasiliene în totalitatea lor, jar Regulile monahale în special, au
contribuit mult la instaurarea principiilor morale creştine, a rânduielilor de viaţă
activă, care au stat la baza organizării mănăstirilor româneşti. 59 Astfel, scrierile Sf.
Vasile cel Mare cu referinţe la viaţa monahală s-au bucurat de multă preţuire
printre călugării români din toate timpurile.

56 Ibidem.
57 Teoctist, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Sfântul Vasile cel Mare şi evlavia
credincioşilor ortodocşi romani, În «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», LV (1979) nr. 1-2, p. 751
58 Ibidem.
59 Ibidem.

70
 Având în vedere şl titlurile operelor Sf. Vasile cel Mare planificate a fi
tipărite în seria de traduceri româneşti a unor scrieri patristice, serie iniţiată de
Prea Fericitul Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, putem spune
că întreaga operă a marelui ierarh capadocian este tradusă în limba română.
Acest fapt relevă pieţuirea deosebită de care s-a bucurat şi se bucură Sf.
Vasile cel Mare în Biserica Ortodoxă Română, căci pe lingă cinstirea pe care
întreaga Biserică Ortodoxă o aduce marelui ierarh capadocian, putem spune că Sf.
Vasile cel Mare s-a bucurat de cinstire deosebită în Biserica noastră.
O contribuţie românească la îmbogăţirea formelor de exprimare a cultului
Sfinţilor Trei Ierarhi, Inclusiv al Sf. Vasile cel Mare, în pietatea ojtodoxă «o
reprezintă Acatistul alcătuit în cinstea lor, în două redacţii deosebite, dintre care
una mai veche, datorită cântăreţului Efrem Ilarion din secolul trecut (probabil din
mănăstirea Căldăruşani), iar altă mai nouă, alcătuită de doi preoţi din Botoşani:
Dumitrache Stamete şi Hristofor Manoilescu (t 1931) şi tipărită de preotul Gh. Th.
Gheorghiu (Botoşani, 1932). Există de asemenea un Acatist românesc al Sf.
Vasile, compunere din secolul trecut a arhimandritului Gherman Ionescu de la
Tazlău, din care cunoaştem trei ediţii tipărite».60
O dovadă netăgăduită despre înrâurirea avută de Sf. Vasile cel Mare asupra
evlaviei românilor ortodocşi este mulţimea de biserici clădite întru pomenirea sa 10.
În ţara noastră există mult peste o sută de biserici, care, au oa hram pe Sf. Vasile
cel Mare fie singur, fie împreună cu ceilalţi doi mari dascăli ai lumii şi ierarhi
Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.
Belşugul de sfinţenie şi de înţelepciune al Sf. Vasile cel Mare a fost cântat
în stihuri alese, nu numai de vestiţii imnografi de odinioară - aşa cum aflăm în
cărţile bisericeşti de slujbă ci şi melozii anonimi ai neamului românesc, şi-au adus

60 Pr. Prof. Gheorghe I. Moisescu, Sfinţii Trei Ierarhi în Biserica românească, în «Ortodoxia»,XII (1960), nr. 1, p.
13.

71
ofrandă simţirii lor duioasă, preamărind pe marele ierarh ortodox în colindele
noastre strămoşeşti. Credinciosul ortodox român sărbătoreşte praznicul Sfântului
Vasile cel Mare nu numai la biserică în ziua de 1 ianuarie şi 30 ianuarie (o dată cu
Sflntul Ioan Gură de Aur), ci şi la el acasă, împodobind seara ajunului şi
dimineaţa Sf Vasile cu frumoase datini şi colinde. Icoana Sfântului Vasile cel
Mare ne apare cu totul originală în viziunea colindelor româneşti. Fără a neglija
elementele biografice, isto-rice, ale sfântului, colindele ne înfăţişează pe Sfântul
Vasile cel Mare cu totul familiar duhului ortodoxiei populare româneşti, umanizat
şi transfigurat de aureolă sfinţeniei, crescut şi asimilat spaţiul etnic şi spiritual al
poporului român.61
Prin hotărârea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, şcolile de
învăţământ teologice din Patriarhia Română (cele şase seminarii teologice de la:
Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţ, Cluj, Caransebeş şi Craiova şi cele două
Institute teologice universitare de la Bucureşti şi Sibiu) sunt puse sub patronajul
Sfinţilor Trei Ierarhi. Astfel, în fiecare an la 30 ianuarie au Ioc la aceste instituţii
de Învăţământ teologic serbări închinate Sfinţilor Trei Ierarhi, cu care ocazie sunt
evocate personalităţile lor sau analizate diferite aspecte de aotualitate din opera
lor.
În revistele teologice şi bisericeşti din Patriarhia Română sunt publicate
nenumărate studii, articole sau predici dedicate Sfinţilor Trei Ierarhi, între care
este evocată şi personalitatea Sf. Vasile cel Mare. În cele ce urmează ne vom
referi însă numai la materialul publicat cu referinţă specială la Sfântul Vasile cel
Mare.
În acest sens trebuie să menţionăm mai întâi monografiile scrise de diferiţi
teologi români, care În decursul timpului au prezentat într-o formă mai extinsă sau
mai sumară personalitatea Sfântului Vasile cel Mare.

61 Ibidem.

72
 Dar contribuţii propriu-zise ale teologiei româneşti la studierea gândirii
teologice a Sfântului Vasile cel Mare s-au adus în special prin diferite studii, care
au avut ca obiect unele puncte speciale din vasta operă a marelui ierarh.
Astfel, Pr. Prof. Ion G. Coman, fost rector şi titular al catedrei de Patrologie
la Institutul teologic Universitar din Bucureşti, a publicat o valoroasă lucrare
despre studiile universitare ale Sf. Vasile 62 şi o altă lucrare despre prietenia model
dintre Sf. Vasile şi Sf. Grigorie do Nazianz, 63 prietenie legată tocmai în timpul
studiilor de la Atena.
Tot P. C. Prof. Ioan G. Coman, bun cunoscător atât al culturii clasice
greceşti, cât şi al literaturii patristice, este cel care a adus valoroase contribuţii în
legătură cu atitudinea Sf. Vasile cel Mare faţă de cultura păgână 64, ca şi în legătură
cu specificul gândirii Sf. Vasile cel Mare în comparaţie cu alte personalităţi din
istoria culturii universale.
Un alt aspect al teologiei Sf. Vasile cel Mare, care a reţinut atenţia
teologilor români, a fost contribuţia sa la stabilirea principiilor vieţii monahale, ca
şi influenţa gândirii sale asupra monahismului românesc. În legătură cu aceasta
sunt de remarcat studiile I.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei", care, într-unui din
studiile publicate recent şi în care erau relevate unele «aspecte ale desăvârşirii m
viaţa şi opera Siintulul Vasile cel Mare», arată că utilizând din antichitatea profană
tot ce putea servi la instruirea auditoriului său, Sf. Vasile «îndemna şi povăţuia să
se observe şi să se interpreteze cu discernământ, să se însuşească tot ceea ce este
binefăcător formării sufletului creştin, desăvârşirii; pentru că toate «cugetările
drepte» constituie un patrimoniu incontestabil al întregii omeniri. El însuşi

62 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Cenzura invidiei la Plutarch, Sf. Ciprian şi Sf. Vasile cel Mare, Bucureşti, 1946, p.
18.
63 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Studiile universitare ale Părinţilor Capadocieni, în «Studii teologice», VII (1955),
nr. 9-10, p. 550.
64 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sfântul Vasile despre folosul culturii elene pentru educaţia creştină, în «Miracolul
clasic», Bucureşti, 1940, p. 218- 254; Vezi şi Pr. L. Maghe-Varling, Atitudinea Sf. Vasile cel Mare faţă de cultură,
în «Mitropolia Banatului», VII (1957), nr. 10-12, p. 52-58.

73
procedase cu cea mai mare atenţie şi grijă în această direcţie; citează judicios,
interpretează cu exigenţă, în spirit profund creştin, învăţăturile culese din operele
filozofilor, istoricilor, celebrilor scriitori profani, textele acelora el Ie umple «de
mireasmă biblică».
Iar într-un alt studiu dedicat învăţăturii Simţului Vasile cel Mare despre
muncă65, I.P.S. Mitropolit Ncstor, după ce stabileşte concepţia despre muncă în
lumea veche iudaică, precreştină şi greco-romană, arată că Sf. Vasile a reprezentat
prin concepţia sa despre muncă «un extraordinar triumf moral asupra societăţii
timpului, triumful atitudinii faţă de munca manuală îndeosebi, discreditată în
lungul şir al secolelor de sclavagism în Orientul antic».
Din concepţia Sf. Vasile despre muncă, din înţelegerea adâncă a cuvântului
Sfintei Scripturi privind întrebuinţarea cu toată cuviinţa a roadelor muncii, a
izvorât grijă să plină de iubire creştină pentru cei înfometaţi în Cezareea în anul
368, precum şi marea sa operă caritabilă care i-a purtat numele: Vasiliada.
În literatura teologică românească s-au publicat mai multe studii care au
subliniat importanţa acestui aşezământ al Sf. Vasile cel Mare pentru istoria
carităţii creştine.66
În legătură cu activitatea filantropică a Sf. Vasile cel Mare au fost subliniate
în teologia românească ideile sale sociale şi morale, care s-au dovedit a fi de o
deosebită importanţă în actualitate.
De asemenea importante în actualitate sunt de subliniat şi strădaniile Sf.
Vasile cel Mare în slujba păstrării unităţii Bisericii 23. Într-un studiu dedicat
«Unităţii Bisericii în Oikumene după Sf. Vasile cel Mare», P. C. Arhid. Prof.
Constantin Voicu, titularul catedrei de Patrologie şi rectorul Institutului teologic
65 Ierod. Nestor Vornicescu, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre muncă, în «Mitropolia Olteniei», XXXI
(1979), nr. 1-3, p. 10-48.
66 Nicolae Vătămanu, 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei”, în «Biserica Ortodoxă Română»,
LXXXVII(1969), nr. 3- 4, p. 297-311; Samir Gholam, Vasiliada sau instituţi de binefacere a Sfântului Vasile cel
Mare, în «Glasul Bisericii», XXXI (1973), nr. 7-8, p. 735-748; drd. Ioan Popa, Sfântul Vasile cel Mare
predicatorul milosteniei, în «Studii teologice», XXIII (1971), nr. 3- 4, p. 224- 234.

74
Universitar din Sibiu, sublinia că pentru marele ierarh capadocian «unitatea
Bisericilor se manifestă prin unirea, comuniunea şi prietenia corifeilor ei. Când
aceştia sunt uniţi, atunci sunt unite şi Bisericile. Dimpotrivă, frângerea unităţii
este stingerea dragostei, prin setea de dominaţie şi prin slava deşartă, prin
particularităţile creştinilor separaţi şi mai ales a episcopilor şi corifeilor ale căror
opinii sunt adeseori atât de diferite» .
În afară de aceste câteva aspecte ale actualităţii gândirii teologice a Sf.
Vasile cel Mare, evidenţiate de către teologii români, trebuie să arătăm că în
decursul timpului Sf. Vasile a fost prezent în mod constant în preocupările
teologiei româneşti mai ales sub două aspecte : mai întâi ca învăţător al Bisericii
şi mai apoi ca liturgist. Astfel mai multe studii publicate în limba română au
analizat şi subliniat contribuţia valoroasă adusă de Sf. Vasile la îmbogăţirea
cultului creştin.
Între multele merite pe care le-a dobândit Sf. Vasile cel Mare, în măreaţa sa
activitate de slujire a Bisericii, se numără la loc de frunte contribuţia sa la
adâncirea adevărurilor de credinţă revelate. Este îndeobşte cunoscută lupta
marelui ierarh de la Cezareea Capadociei în sprijinul Ortodoxiei niceene,
activitatea din care se va desprinde contribuţia sa la precizarea învăţăturii
ortodoxe despre Sf. Duh, în raport cu Tatăl şi cu Fiul.67
Adâncind înţelesul despre fiinţa şi ipostasurile în Slinta Treime, după
Sfântul Vasile cel Mare, P. C. Pr. Dumitru Stăniloae, fost titular al catedrei de
Teologie dogmatică şi simbolică la Institutul teologic Universitar din Bucureşti,
subliniază că «Sf. Vasile afirmă la tot pa-sul caracterul paradoxal al existenţei lui
Dumnezeu cel Unul într-o Treime de Persoane real subsistente şi ireductibile una
67 Pr. Mgr. Ion Chirvasie, Învăţătura despre Sf. Duh la Sfântul Vasile cel Mare, în «Studii teologice», XI (1959),
nr. 1-2, p. 73-84; Pr. Ilie Moldovan, învăţătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie şi preocupările ecumeniste
contemporane, teză de doctorat, în «Mitropolia Ardealului», XVIII (1973), nr. 78, p. 662 - 859; Pr. Prof.
Constantin Cornitescu, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, în «Ortodoxia», XXXI
(1979), nr. 1, p. 108-115 ; Pr. Gheorghe Dragulin, Doctrina trinitară a Sf. Vasile cel Mare, în discuţiile teologilor
contemporani, în «Glasul Bisericii», XXXVIII, (1979), nr. 5-6, p. 489-498.

75
la alta. Acest fel specific de existenţă e propriu numai lui Dumnezeu. Punerea lui
în evidenţă domină toată învăţătura despre Dumnezeu a Sfântului Vasile, ca de
altfel a tuturor Părinţilor».
În cele de mai sus am menţionat doar câteva aspecte ale activităţii şi
gândirii teologice ale Sfântului Vasile cel Mare, care au fost aprofundate de
diferiţi teologi români. Trebuie să precizăm însă că studiile citate în note, nu
reprezintă decât o parte din ceea ce teologia românească a elaborat în legătură cu
Sf. Vasile cel Mare.
Cu ocazia împlinirii a 1600 de ani de la moartea Sf. Vasile cel Mare, din
toate revistele teologice din Patriarhia Română, au fost dedicate numere speciale
acestui eveniment, numere în care s-a publicat un bogat material cu privire la
însemnătatea personalităţii Sf. Vasile cel Mare pentru Biserica Ortodoxă în
general şi pentru Biserica Ortodoxă Română în special.
Din iniţiativa şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Iustin,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a fost întocmit un volum omagial cu alte şi
însemnate contribuţii la exegeza actuală a operei Sf. Vasile cel Mare, cu ocazia
aniversării a 1600 de ani de la moartea sa.
La această aniversare putem preciza că în Biserica Ortodoxă Română, Sf.
Vasile cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinţi, că opera să constituie şi
astăzi un bogat izvor de învăţăminte folositoare, iar exemplul vieţii sale unul
dintre cele mai iubite modele ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârşirii
creştine.

76
 Concluzii

Înscriindu-se pe linia tradiţiei dinamice a Bisericii creştine atât în ceea ce

priveşte gândirea sa teologică, opera sa liturgica şi canonica, cât şi în ceea ce
priveşte dimensiunea slujirii pe cae o dezvolta mai mult decât oricare alt înaintaş
al său, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă una dintre persoanele care şi-au adus
fundamental raportul la dezvoltarea şi apărarea credinţei creştine de-a lungul
timpului în istorie.
Ideile Sfântului Vasile cel Mare au influenţat monahismul romanesc mai
întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana, iar mai târziu prin Paisie Velicicovski ca
şi pe alte căi, astfel ca viaţa monahală din Biserică Ortodoxă Romana are un
pronunţat caracter vasilian.
Deasemeni trebuie menţionat faptul că la 10 octombrie 1776, Patriarhia
Ortodoxă a ridicat pe mitropoliţii Ungrovlahiei la treapta de locţiitori ai Cezareei
Capadociei, ar putea fi interpretat tot în lumina conştiinţei ca Biserica Ortodoxă

77
Romană a păstrat neştirbita moştenirea ideilor creştine ale Sfântului Vasile cel
Mare.
Popularitatea Sfântului Vasile cel Mare în Biserica Ortodoxă Romană este
afirmata mai ales de nenumăratele traduceri în româneşte din opera sa.
Alături de cinstirea cultică a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători,
cântări, iconografie, cuvântări atât pentru creştinism cât şi pentru Biserica
Ortodoxă este un model de induhovnicire demn de urmat iar vasta sa opera este
un puternic scut împotriva ereziilor iar pentru cei ce îl citesc este un izvor nesecat
de spiritualitate.
El este unul dintre cei mai populari sfinţi, opera să constituie şi astăzi un
bogat un bogat izvor de învăţăminte folositoare, iar exemplul vieţii sale unul
dintre cele mai iubite modele ale celor care se nevoiesc pe calea desăvârşirii
creştine.

78
 BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu

purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, cu a probarea Sfântului Sinod, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București 2013.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură versiune diortosotă după
Septuaginta, redactată și adnotată de Î.P.S Bartolomeu Anania, Ed.
Renașterea, Cluj Napoca,2009.
I.
II. Dicționare și manuale

1. Pr. Prof. Dr, Ioan Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București 1994.

79
 2. Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologie Vol. I,II, Editura
Basilica a Patriarhie Române, 2009.
3. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol III, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București,1998.

III. CĂRȚI

1. Sfântului Vasile cel Mare, traducere de Pr. M. Donos, Huşi, 1931.

2. Simeon Popescu, Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cesareei
Capadociei, Viaţa şi minunile sale, Sibiu, 1906.
3. F. Cayre, Precis de Patrologie, Paris, 1932.
4. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Cenzura invidiei la Plutarch, Sf. Ciprian şi
Sf. Vasile cel Mare, Bucureşti, 1946.
5. D. Fecioru, Bibliografia traducerilor în româneşte din literatura
patristică I, Buc, 1937.
6. I. Chiriac-Dimancea, Istoria elocvenţei creştine de la Iisus Hristos
până azi, Introducere în Ist. Bis. şi Patrologie, Craiova, 1927.
7. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sfântul Vasile despre folosul culturii
elene pentru educaţia creştină, în «Miracolul clasic», Bucureşti, 1940.
8. Basile de Cesaree, Homelie sur l'Hexaemeron trad. par Stanislas
Giet, Pariş, 1949.
9. I. Chiriac-Dimancea, Istoria elocvenţei creştine de la Iisus Hristos
până azi, Introducere în Ist. Bis. şi Patrologie, Craiova, 1927.
10. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Cenzura invidiei la Plutarch, Sf. Ciprian
şi Sf. Vasile cel Mare, Bucureşti, 1946.

80
IV.STUDII ȘI ARTICOLE

1. Pr. prof.Ioan G. Coman, Studii universitare ale părinţilor

capadocieni, în S.T., VII, nr. 9-10.
2. G.I. Gibescu, Sfântul Marele Ierarh Vasilie, Arhiepiscopul
Cesariei Capadociei, în «Biserica Ortodoxă Română», XXXV
(1911), nr.1.
3. I. Coman, Studiile universitare ale Părinţilor capadocieni -
în: Studii Teologice 9-10 (1955).
4. I.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei, Opere ale Sfântul Vasile
cel Mare în literatura noastră bisericească, «Ortodoxia», XXXI
(1979), nr. 1.
5. M. Popescu, Sf. Vasile şi Fericitul Augustin ca oratori, în
«Biserica Ortodoxă Română», XX (1896).
6. Ierod. Nestor Vornicescu, Aspecte ale desăvârşirii în viaţa şi
opera Sfântului Vasile cel Mare, în «Ortodoxia», XXX (1978), nr.
4.
7. Pr. Prof. Ene Branişte, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul
creştin, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXVI (1958), nr. 1-2.
8. M. Popescu, Sf. Vasile şi Fericitul Augustin ca oratori, în
«Biserica Ortodoxă Română», XX (1896).
9. I.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei, Opere ale Sfântul Vasile
cel Mare în literatura noastră bisericească, «Ortodoxia», XXXI
(1979), nr. 1.

81
10. Pr. Prof. V. Gh. Sibiescu, Legăturile Sfântului Vasile cel
Mare cu Scythia Minor (Dobrogea), în «Ortodoxia», XXX (14),
nr. 1.
11. Teoctist, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi
Sucevei, Sfântul Vasile cel Mare şi evlavia credincioşilor ortodocşi
romani, În «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», LV (1979) nr. 1-2.
12. Pr. Prof. Gheorghe I. Moisescu, Sfinţii Trei Ierarhi în
Biserica românească, în «Ortodoxia»,XII (1960), nr. 1, p. 13.
13. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Studiile universitare ale
Părinţilor Capadocieni, în «Studii teologice», VII (1955), nr. 9-10.
14. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sfântul Vasile despre folosul
culturii elene pentru educaţia creştină, în «Miracolul clasic»,
Bucureşti, 1940, p. 218- 254; Vezi şi Pr. L. Maghe-Varling,
Atitudinea Sf. Vasile cel Mare faţă de cultură, în «Mitropolia
Banatului», VII (1957).
15. Ierod. Nestor Vornicescu, Învăţătura Sfântului Vasile cel
Mare despre muncă, în «Mitropolia Olteniei», XXXI (1979), nr. 1-
3.
16. Nicolae Vătămanu, 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei”,
în «Biserica Ortodoxă Română», LXXXVII(1969), nr. 3- 4, ;
17. Samir Gholam, Vasiliada sau instituţi de binefacere a
Sfântului Vasile cel Mare, în «Glasul Bisericii», XXXI (1973), nr. 7-
8
18. drd. Ioan Popa, Sfântul Vasile cel Mare predicatorul
milosteniei, în «Studii teologice», XXIII (1971), nr. 3- 4.
19. Pr. Mgr. Ion Chirvasie, Învăţătura despre Sf. Duh la Sfântul
Vasile cel Mare,în«Studii teologice», XI (1959), nr. 1-2.

82
 20. Pr. Ilie Moldovan, Învăţătura despre Duhul Sfânt în
Ortodoxie şi preocupările ecumeniste contemporane, teză de
doctorat, în «Mitropolia Ardealului», XVIII (1973), nr. 78.
21. Pr. Prof. Constantin Cornitescu, Învăţătura Sfântului
Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, în «Ortodoxia», XXXI
(1979), nr. 1.
22. Pr. Gheorghe Dragulin, Doctrina trinitară a Sf. Vasile cel
Mare, în discuţiile teologilor contemporani, în «Glasul
Bisericii», XXXVIII, (1979), nr. 5-6.

Cuprins

Introducere ................................................................................................... 2
Cap. I
Viaţa şi opera omiletica a Sfântului Vasile cel Mare....................................6

Cap. II
Calităţile de slujitor al lui Dumnezeu, învăţător şi pedagog ale Sfântului
Vasile cel Mare......................................................................................................11

Cap. III

83
 Învăţăturile dogmatice, morale şi liturgice în omiliile la Hexaimeron,
Psalmi şi alte cuvântări..........................................................................................24

Cap.IV
Însemnătatea catehetică şi omiletica a Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile
cel Mare................................................................................................................47

Cap.V
Învăţături duhovniceşti în Regulile Pastorale.............................................55

Cap. VI
Sfântul Vasile cel Mare în Biserica Ortodoxă Română şi în scrierile
teologice româneşti .............................................................................................. 69
Concluzii....................................................................................................78
Bibliografie.................................................................................................80
Cuprins...................................................................................................... 84

84