Domnul Hristos “a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.” Ioan 1, 11.

Lumina lui
Dumnezeu a strălucit în întunericul lumii și “întunericul n-a biruit-o” Ioan 1, 5. Dar nu toți
au fost indiferenți față de darul cerului. Negustorul din parabolă reprezintă pe cei care
doresc în mod sincer adevărul. În diferite neamuri au existat oameni zeloși și înțelepți care
au căutat în literatura, știința și religia lumii păgâne ceea ce ei puteau primi ca fiind o
comoară pentru sufletele lor. Printre iudei se aflau aceia care căutau ceea ce le lipsea.
Nemulțumiți cu o religie formală, ei tânjeau după o religie spirituală și înălțătoare. Ucenicii
pe care i-a ales Domnul Hristos aparțineau acestei clase de pe urmă, iar Corneliu și
eunucul etiopian, clasei dintâi. Ei doreau și se rugau pentru a primi lumina din cer; și
atunci, când Domnul Hristos le-a fost descoperit, ei L-au primit cu bucurie.
În parabolă, mărgăritarul nu este prezentat ca un dar. Negustorul l-a cumpărat cu prețul
a tot ceea ce avea el. Mulți se întreabă cu privire la înțelesul acestor pilde, deoarece, în
Sfânta Scriptură, Domnul Hristos este prezentat ca fiind un dar. În adevăr, El este un dar,
dar numai pentru aceia care se predau fără rezervă Lui, corp, suflet și spirit. Noi trebuie să
ne predăm pe noi înșine lui Hristos și să trăim o viață de ascultare de bună voie, de toate
poruncile Sale! Tot ceea ce suntem, toate talentele și calitățile pe care le avem, sunt ale lui
Dumnezeu, ca să fie consacrate în slujba Sa. Când ne predăm astfel cu totul lui, Domnul
Hristos, cu toate comorile cerului, se identifică cu noi. Obținem astfel mărgăritarul de
mare preț.
Mântuirea este un dar și, totuși, el se cumpără și se vinde. Pe piața în care harul divin
este cel care are putere, mărgăritarul de mare preț este înfățișat ca fiind cumpărat fără
bani și fără plată. În această piață, toți pot obține mărfurile cerului. Comoara pietrelor
prețioase, ale adevărului este deschisă tuturor. “Iată, ți-am pus înainte o ușă deschisă”,
declară Domnul Dumnezeu, “pe care nimeni n-o poate închide.” Nici o sabie nu păzește
calea către această ușă. Din înăuntru și din afara acestei uși se aud voci zicând: “Vino!” Plin
de căldură și de iubire, glasul Mântuitorului ne invită: “Te sfătuiesc să cumperi de la Mine
aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești.” Apocalipsa 3, 8.18.

“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!” Săraci cu spiritul sunt
acei, care nu au nici o pretenție în meritele lor personale și nu se mândresc cu propriile lor
virtuți. Recunoscându-și totala lor nevrednicie și fiind convinși până în profunzime de
păcătoșenia lor, ei nu-și pun încrederea în ceremoniile exterioare, ci se încred în Isus, care
este drept și îndurător. Adevăratul creștin nu se poate înălța decât prin umilință. Inimile
mândre se străduiesc în zadar să dobândească mântuirea prin fapte bune, totuși acestea
nu sunt îndeajuns, pentru dobândirea vieții veșnice. După ce omul a făcut tot ce-i stă în
putere, Hristos trebuie totuși să-i socotească propria Sa îndreptățire.
În Hristos, Dumnezeu a dat cel mai prețios dar al cerului, pentru a răscumpăra pe om, și
după cum darul este desăvârșit și nemărginit, tot astfel și harul salvator este fără margini
și arhisuficient. Această declarație a lui Hristos lovi îndreptățirea de sine a fariseilor la
rădăcină, pe când ei se credeau deja bogați în înțelepciune spirituală, și nu mai simțeau
nici o nevoie de mai multă luminare. Asemenea oameni, cu astfel de simțăminte nu
puteau avea nici o parte la Împărăția cerurilor. (VI 171.3)
“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!” Prin rostirea unei binecuvântări asupra
celor îndurerați, Isus nu intenționa să învețe pe oameni, că ar fi o virtute în aceea, de a fi
stăpâniți neîncetat de tristețe, sau că o întristare și jeluire egoistă ar avea în sine meritul
de a îndepărta măcar o mânjitură a păcatului. Plângerea despre care vorbește Hristos,
este o întristare dumnezeiască pentru păcatele săvârșite, ce dă naștere unei pocăințe,
care duce la viața veșnică. Mulți se întristează când vina lor este descoperită, pentru că
urmările umblării lor rele i-a adus într-o situație neplăcută. Așa a plâns Esau pentru
păcatul de a fi disprețuit și vândut dreptul său de întâi-născut; totuși plângerea sa era
pricinuită de urmările neașteptate ale acelui păcat. Așa se căi Faraon de răscularea sa
contra lui Dumnezeu, când se rugă ca plăgile să fie îndepărtate de la el; totuși inima sa
rămase neschimbată, și el a fost gata să repete fărădelegea sa la cea dintâi ispită. O astfel
de întristare nu duce la pocăință. (VI 172.1)

Dar Satana nu-i va îngădui niciunui suflet să scape din robia păcatului, dacă poate să
împiedice lucrul acesta prin orice mijloc. Deși tot cerul a fost revărsat într-un unic dar
îmbelșugat — pentru că, atunci când Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său, a dat darul cel mai
ales al cerului și toate comorile cerului sunt la dispoziția noastră — totuși, sufletului care
se pocăiește, vrăjmașul va căuta să i-L prezinte pe Dumnezeu ca fiind aspru și
neînduplecat, lipsit de bunăvoința de a-l ierta pe cel păcătos. În diferite ocazii, am primit
scrisori de la persoane care erau disperate din cauza păcatelor lor. Unul după altul au
scris: „Mă tem că nu mai există niciun ajutor pentru mine. Oare mai este vreo speranță
pentru mine?” Acestor suflete sărmane le este adresată solia: „Nădăjduiește în
Dumnezeu! Tatăl are suficientă pâine pentru toți. Ridică-te și mergi la Tatăl tău. [325] El te
va întâmpina de departe. El îți va da dragostea și mila Sa.” (Soli Alese 160.4)