6.

Caracteristicile sincerității
Saturday, March 26, 2022
9:00 AM
 
1. Inima sinceră este o inimă nouă
1 Corinteni 5:6-8
Fățărnicia este numită „aluatul ce vechi”. Odată ce aluatul crește cu drojdie, gustul lui va persista. Inima
trebuie înnoită sau își va păstra vechea stare.
„O singură inimă” și „o inima nouă” sunt amândouă haruri ale Noului Legământ: „Le voi da o altă inimă și
voi pune un duh nou în ei, voi lua din trupul lor inima de piatră...”(Ez 11:13). Dumnezeu promite să ofere
un singur duh - adică o inimă sinceră față de Dumnezeu și oameni, contrar inimii împărțite, marca
fățărniciei.
Dar cum face Dumnezeu aceasta? „Vă voi lua inima de piatră și vă voi da o inimă de carne”. Cu alte
cuvinte: „o voi muia, o voi netezi și o voi modela în întregime, după cum multe bucăți de argint vechi
sunt aruncate în foc și topite pentru a ieși o singură piesă”.
Din fire, inima omului este foarte împărțită, fragmentată de diferite pofte și slăbiciuni. Dar Dumnezeu își
aruncă vasele alese în focul Cuvântului Său, unde Duhul Sfânt le topește și le transformă într-o unitate
perfectă.
 
2. Inima sinceră este o inimă simplă
Fățarnicul învață de la șarpe și, asemenea lui, se strânge sau se lungește după bunul plac, nedorind să se
arate altora. De altfel, el are un motiv bine întemeiat pentru aceasta: să câștige mai multă credibilitate
acolo unde este mai puțin cunoscut. Fățarnicii „își ascund planurile dinaintea Domnului și faptele lor
sunt în întuneric și zic <<Cine ne vede și cine ne știe?>>” (Isaia 29:15). Între cuvintele pioase ale
fățarnicului și motivele sale necurate este o distanță colosală.
În orice caz, o inimă sinceră este ca un pârâu limpede; poți observa baza intențiilor acestei persoane din
cuvintele sale, îi poți măsura inima din limba lui.
Dacă dorești să găsești sinceritatea, caută o inimă fără ascunzișuri. Pavel, împreună cu ceilalți martori
credincioși ai lui Cristos se comportau printre corinteni „cu o sfințenie și curăție de inimă date de
Dumnezeu” (2 Cor 1:12). Ei nu aveau un loc secret în inimă în care să păstreze anumite fapte ascunse,
așa cum procedau profeții mincinoși. Această simplitate a inimii se arată pe trei căi:
a. O inimă sinceră se poartă cinstit cu ea însăși
În primul rând, o inimă sinceră se cercetează cu convingere și putere. Ea nu va recurge la scuze de genul
celei rostite de Rahela față de Laban când stătea pe idolii lui. Om sincer, David nu s-a dat bătut până
când n-a aflat că ce-i tulbura pacea se afla în el însuși. El nu se purta atât de fin și grijuliu față de
reputația sa, ca să o perie, ci ataca hoțul și își condamna păcatul mărturisindu-l, până când era justificat
de Dumnezeu: „Atunci îmi zic: <<Ceea ce mă face să sufăr este că dreapta Celui Preaînalt nu mai este
aceeași.>>” (Ps 77:10)
Și totuși David nu era mulțumit cu mărturia sa, ci aștepta ca Dumnezeu să se pronunțe dacă sufletul său
era sau nu curat: „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi
gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei!” (Ps 139:23-24)
Pe de altă parte, o persoană falsă nu dorește să audă cu amândouă urechile; ea acuză predicatorul de
încălcarea unei proprietăți private când acesta le atinge cugetul și, dacă ar putea, ar susține că slujitorii
lui Dumnezeu desființează proprietatea. De exemplu, Ioan Botezătorul și-a pus degetul pe rana lui Irod;
dar cu toate că regele se temea de cuvintele lui, el nu-l iubea pe Ioan și nu s-a dat înapoi să taie capul
celui ce avea o limbă atât de îndrăzneață ca să-i condamne păcatul.
b. O inimă cu adevărat sinceră se poartă cinstit cu Dumnezeu
Fățarnicul jonglează cu rugăciunile sale și cere de la Dumnezeu ceva ce nu dorește cu adevărat, iar apoi
se mulțumește că nu primește răspuns. Dacă ești sincer în fiecare minut, vei fi și o oră; dacă ești în
fiecare zi, vei fi un an, până când vei primi vești din cer.
„Sunt o femeie cu duhul mâhnit”, îi spunea Ana lui Eli (1 Sam 1:15). Ea se ruga de ani de zile, dar
Dumnezeu nu-i răspunsese. Astfel, un om poate spune: „Sunt profund mâhnit deoarece m-am rugat
pentru o inimă blândă și credincioasă, dar nu am primit-o. Poate că n-am fost sincer, altfel de ce ruga
mea ar fi stat agățată de nori atâta vreme?” un astfel de om este nerăbdător, ca un negustor în
așteptarea unui vas cu bogății. El nu poate dormi pe țărm până nu-l vede venind.
O inimă sinceră este perseverentă: „Să ne înălțăm și inimile cu mâinile spre Dumnezeu din cer” (Pl 3:41)
c. Inima sinceră se poartă cu simplitate față de oameni
„Ne-am purtat în lume”, spunea Pavel corintenilor, „cu o sfințenie și curăție de inimă date de
Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înțelepciune lumească” (2 Cor 1:12). Creștinul nu-și va subordona inima
capului, nici cugetul simțului practic. El nu se teme de oameni, deoarece se supune lui Dumnezeu și nici
nu riscă să-și înăbușe cugetul pentru a-și scăpa pielea, ci se încrede în Dumnezeu în mod deschis,
indiferent ce se întâmplă.
„Calea oamenilor fără prihană este să se ferească de rău” (Pv 16:17)
 
3. Creștinul adevărat este statornic
Adevărul din inimă este copia fidelă a adevărului din Cuvântului lui Dumnezeu - ele se potrivesc, după
cum fața din oglindă corespunde cu cea a omului care se privește în ea. Iată de ce, dacă adevărul din
Cuvânt este armonios, atunci și adevărul din inimă, care nu este altceva decât o reproducere a acestuia,
trebuie să fie armonios. Există o întreită statornicie în ascultarea creștinului sincer. El este statornic din
punct de vedere al scopului, motivației și împrejurărilor vieții.
a. Creștinul sincer este statornic în ce privește scopul său.
Se spune că picioarele celui neprihănit stau „pe calea cea dreaptă” - el este „sensibil la toată voia lui
Dumnezeu” (Pv 26:12). Dar Solomon spunea: „picioarele ologului nu se aseamănă” și el nu poate sta pe
calea cea dreaptă, deoarece un picior este lung, iar celălalt scurt (Pv 26:7).
De exemplu fariseii pretindeau că aveau un mare zel pentru anumite porunci. Ei posteau și se rugau, dar
se rugau pentru victima lor, și după ce posteau toată ziua, ei mâncau pe cheltuiala văduvei, a cărei casă
o nimiciseră. Este un post trist cel care conduce către un apetit feroce, care să înghită proprietatea
altora în numele religiei!
b. Creștinul sincer este statornic în ce privește motivația
Ființa omenească, în întregime înnoită, are o singură direcție. Toate puterile și capacitățile sufletului său
își adună forțele și se bucură de o înțelegere armonioasă. Când mintea descoperă un adevăr, cugetul
exercită autoritate asupra voinței poruncindu-i, în numele Domnului, ce atitudine să adopte față de el; și
imediat ce cugetul se face auzit, se deschide și voința și îi permite accesul. Apoi sentimentele, ca slujitori
loiali, văd adevărul ca pe un oaspete, îi urează bun-venit voinței și își exprimă dorința de așteptare.
Dar nu tot așa este și cu fățarnicul. Voința, cugetul și sentimentele se războiesc între ele. Când mintea
unui om se luminează, el recunoaște adevărul; dar deseori cugetul este mituit și nu pedepsește voința
pentru neglijarea adevărului.
c. Creștinul sincer este statornic când se schimbă împrejurările vieții sale
El este statornic în timp. Religia acestui om nu se reduce la o haină de sărbătoare, purtată duminica,
timp de câteva ceasuri. Dar poți trece pe la el și să-l găsești îmbrăcat în sfințenie în zilele de luni sau joi la
fel de bine ca și duminica. „Ferice de cei ce păzesc Legea, de cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice
vreme!” (Ps 106:3)
Creștinul sincer poate fi întrerupt în mersul lui spiritual, dar de îndată ce ispita este îndepărtată, el își
reia cursul sfințeniei - toate acestea pentru că are o natură nouă. În schimb, fățarnicul eșuează în orice
fibră și cadru al spiritului său; el nu posedă principiul harului care să-i susțină mersul.
Totodată, creștinul sincer este stabil în ce privește locul și compania, în public sau între rudele apropiate,
scopul lui David era același. Despre mediul lui intim, spunea: „Voi umbla cu inima fără prihană în mijlocul
casei mele” (Ps 101:2). Dar de câte ori se situa în afara acestei sfere, cugetul era însoțitorul lui; nu-l
punea să aștepte până când se întorcea el, așa cum Avraam le-a cerut slujitorilor săi când s-a suit pe
munte (Gen 22:5).
 
4. Creștinul sincer este prosper
El niciodată nu-și sfârșește călătoria până nu a obținut cerul. Aceasta îl face să se bizuie în permanență
pe Dumnezeu, mulțumindu-i pentru orice mică favoare, dar niciodată mulțumit de sine, când primea o
măsură mai mare de har. „Când mă voi trezi”, spunea David, „mă voi sătura de chipul Tău” (Ps 17:15).
Lui i se făcea mereu parte de vase pline de mângâiere, provenite de la ospățul lui Dumnezeu, vase
despre care lumea nu știa nimic. Și totuși David și-a dat seama că niciodată nu ar fi avut de ajuns, dacă
cerul n-ar fi fost scopul lui final.
Omul care aspiră la cer privește mai sus decât cel care se îndreaptă spre un pom. Pavel spunea: „Alerg
spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Fil 3:14). Premiul nu se
capătă la mijlocul drumului, ci la sfârșitul cursei; iar Pavel alerga cu toată puterea pentru a-l câștiga.
Numai fățarnicului îi plac schimbările rapide în lucrurile lui Dumnezeu. Lui îi este suficientă doar atâta
cunoștință cât să poată vorbi despre religie cu oameni religioși; altfel, o neglijează. El alege atâtea fapte
bune și frecventează Biserica pentru a fi remarcat și a evita păcatele mari (neacceptate de societate);
dar niciodată nu s-ar obosi să insiste pentru o comuniune mai profundă cu Dumnezeu cel Sfânt. El se
aseamănă cu un om de afaceri iresponsabil care nu se interesează de creșterea profitului, ci este
mulțumit doar să-și țină magazinul deschis și să nu facă închisoare, deși se implică în zeci de afaceri
necinstite.