ASCEZA

ASCEZA
„Cu cât te vei cruţa mai puţin, cu atât mai mult, crede-mă, te va cruţa
Dumnezeu.” (Tertulian, Despre pocăinţă, IX, 6, în PSB, vol. 3, p. 218)
„(...) De multe ori patimile stau liniştite în noi, fără să fie cu totul alungate
în afara minţii noastre, deşi printr-un gând prudent, dar şi prin osteneli ascetice,
sunt ţinute cu sila ca printr-un frâu în linişte şi nu li se cedează de bunăvoie.” (Sf.
Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Patra, Cap.
7, în PSB, vol. 41, p. 500)
„(...) Deoarece toată virtutea se cuprinde şi se impune în chipul şi modul
iubirii, să nu cugete cineva dintre noi că, prin post şi prin culcare pe jos, sau alte
osteneli nevoitoare, face ceva mare dacă nu salvează iubirea faţa de
aproapele1557. Căci cel ce nu duce corabia spre ţintă, asemenea celor nepricepuţi
în cârmuirea ei, rătăceşte ca un cârmaci care are cârma corăbiei, dar, din
nepricepere, nu ştie să o conducă spre ţinta propusă. De aceea, cel ce a îndrăznit
să spună: «De căutaţi o dovadă a Lui, Care grăieşte în mine», vorbesc despre
dumnezeiescul Pavel, nu se laudă numai pentru îndrumare, ci şi pentru ţinta ce o
urmărea prin aceasta. Căci cel ce se laudă pentru ostenelile trupeşti cade din
bunătăţile cele mai de frunte şi mai necesare, adică nu urmăreşte ţinta
adevărată. Iar el ştia că aceasta este iubirea, care e ca o cunună pusă peste toate
virtuţile, cum spune spre învăţătură: «De aş împărţi toată avuţia şi de aş da trupul
meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte» (I Cor. 13, 3).
Strălucirea iubirii este în noi chipul Mântuitorului Hristos 1558.” (Sf. Chiril al
Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Noua, Introducere,
în PSB, vol. 41, p. 824)
„Truda şi postul, sărăcia şi umilinţa nu sunt grele pentru cei ce le acceptă, ci
pentru cei ce nu vor să le accepte.” (Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu,
Cartea I, II, 9, în PSB, vol. 72, p. 191)

1557 1557
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Deşi înainte a spus că iubirea se arată în toate felurile de virtuţi,
aici arată putinţa de-a practica unele virtuţi care, fiind lipsite de iubire, n-au o prea mare
valoare. Acesta e cazul când, în practicarea acelor virtuţi, se uită de iubirea semenului nostru.
Se arată aici cât de mult ne realizăm unul prin altul, cât de mult, pe măsură ce uit de mine în
grija faţă de altul, mă realizeze cu adevărat pe mine. (n.s. 1557, p. 825)
1558 1558
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Hristos, fiind Iubirea supremă, sau Izvorul personificat al iubirii
— căci iubirea nu este fără persoană, ci, unde este ea, este şi persoana, în mod deosebit
Persoana lui Hristos —, când avem în noi iubirea, avem pe Hristos sau strălucirea Lui. (n.s.
1558, p. 825)
 „În timp ce muncea (pustnicul Dorotei -n.n.) cineva i-a spus: De ce îţi distrugi
aşa corpul? El spune: Pentru că mă omoară.” (Casiodor, Istoria Bisericească tripartită,
Cartea a VIII-a, capitolul I, în PSB, vol. 75, p. 321)
„(...) Trebuie ca acţiunile să corespundă scopului, pentru că prin procedee
improprii nu se obţine nimic drept (raţional), fiindcă nu se poate ajunge scopul
fierăriei prin lucrarea olăriei (ceramicii), nici laurii atletici nu se câştigă prin
exercitarea (cântarea) la fluier. Pentru fiecare scop se cere o muncă anumită şi
corespunzătoare. De aceea şi asceza exercitată după Evanghelia lui Hristos, pentru
a plăcea lui Dumnezeu, se face prin îndepărtarea de grijile lumii şi prin totala
noastră înstrăinare de distracţii.” (Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Î. 5,
R. I, în PSB, vol. 18, p. 226)
„(...) Postul, veghea, citirea Scripturii, lipsa de îmbrăcăminte şi de alte
lucruri necesare nu constituie desăvârşirea, ci sunt mijloace ale desăvârşirii, fiindcă
scopul ultim al practicii acestora nu constă în ele însele, ci prin ele se ajunge la
scop. Zadarnic (...) va practica aceste exerciţii cel ce, mulţumit cu ele, se va opri
aci în încordarea minţii sale şi nu-şi va extinde efortul virtuţilor către atingerea
ţelului pentru care ele sunt practicate, făcând din aceste exerciţii un scop şi uitând
de rostul cel mai de pe urmă, care încoronează opera.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri
duhovniceşti, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Moise, Cap. VII, 3-4, în PSB,
vol. 57, p. 312)
„Cunoscând sfinţii cu înţelepciune nestatornicia şi trecerea succesivă a
vieţii acesteia, au înţeles că nu aceasta este viaţa dăruită de Dumnezeu oamenilor la
început, ci au învăţat tainic că Dumnezeu a creat la început alta, dumnezeiască şi
mereu la fel, una despre care au înţeles că e demnă de Dumnezeu, care e bun. Spre
aceasta ridicându-şi cu înţelepciune, prin harul Duhului, pe cât e cu putinţă
oamenilor celor de sub moarte, ochiul sufletului şi zămislind înăuntru dorinţa
dumnezeiască după ea, au socotit, cu drept cuvânt, că trebuie să lepede viaţa
aceasta prezentă, dacă vor să dobândească în chip curat pe aceea, precum o cere
raţiunea190.
Şi fiindcă lepădarea vieţii nu se face fără moarte, au socotit drept moarte a
morţii renunţarea la iubirea trupească, prin care s-a făcut intrarea morţii în viaţă.
Prin această renunţare au voit ca, pricinuind o moarte morţii, să înceteze a trăi
morţii, murind moartea cinstită înaintea Domnului, moartea adevărată a morţii,
care pe de o parte strică stricăciunea, iar pe de alta deschide în cei vrednici intrare
vieţii fericite şi nestricăciunii. Căci sfârşitul vieţii acesteia de aici socotesc că nu e
190 190
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Sfântul Maxim dă aici cea mai profundă întemeiere a ascezei. Cei
ce se decid pentru aceasta năzuiesc să redobândească viaţa lui Adam dinainte de cădere,
prima viaţă ce s-a dat omului de Dumnezeu şi care este adevărata viaţă a omului. Pentru a
face loc în ei acestei vieţi adevărate care e viaţa din Dumnezeu, ascetul leapădă viaţa lui din
resursele pur materiale, care i-a luat locul. (n.s. 190, p. 156)
drept să se numească moarte, ci izbăvire de moarte şi despărţire de stricăciune şi
slobozire din robie şi încetarea tulburării şi oprirea războaielor şi trecerea confuziei
şi retragerea întunericului şi odihna de osteneli şi tăcerea zgomotului neclar şi
liniştirea fierberii şi acoperirea ruşinii şi scăparea de patimi şi dispariţia păcatului
şi, ca să spun pe scurt, hotarul tuturor relelor191.
Acestea reuşindu-le prin mortificarea de bunăvoie, sfinţii s-au făcut pe ei
străini vieţii şi călători în ea. Căci luptându-se vitejeşte cu lumea şi cu trupul şi cu
răscoalele din ele şi scuturându-se de amăgirea provenită din amândouă, datorită
împletirii simţurilor cu cele sensibile, şi-au păzit nerobită demnitatea sufletului. În
mod cât se poate de cuvenit au judecat că e legiuit şi drept şi mai bine este ca ceea
ce e mai rău să fie condus de ceea ce e mai bune, decât să fie împiedicat ceea ce e
mai bun de ceea ce-i mai rău. Căci aceasta e o lege dumnezeiască sădită în cei ce
s-au hotărât să îmbrăţişeze cu precădere viaţa demnă de fiinţele raţionale, viaţa

191 191
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Dar cunoscând că lepădarea unei vieţi nu se face fără moarte,
asceţii au ales moartea vieţii care se hrăneşte numai din cele materiale. Pe de altă parte ei nu
au voit să moară pur şi simplu, ci să schimbe viaţa cea după trup, cu cea din Dumnezeu. Deci
trebuiau să rămână într-o continuitate a subiectului care voieşte. Astfel au realizat moartea
vieţii după trup, renunţând la iubirea faţă de el, sau la iubirea trupească prin care viaţa cea
după trup a intrat în om. Dar, omorând prin aceasta sursa de alimentare a vieţii celei după
trup, au omorât propriu-zis moartea promovată de aceasta. Asceţii au urmărit astfel nu
moartea vieţii, ci moartea morţii, moartea procesului de descompunere. În acelaşi timp, prin
aceasta au deschis în fiinţa lor intrare vieţii din Dumnezeu, care nu se descompune. (Sfântul
Maxim va relua şi aprofunda această distincţie între moartea vieţii şi moartea morţii în
«Răspunsuri către Talasie», 61). Mortificarea vieţii preocupate în mod principal de trup nu
poate fi considerată moarte, ci izbăvire de moarte, sau de procesul de alterare, de războiul din
fiinţa noastră şi dintre noi, de confuzia sau lipsa de sens în care trăim.
Desigur, nu toţi credincioşii se pot opune într-un mod atât de accentuat vieţii ce se hrăneşte din
resursele materiale ale lumii. Dar toţi pot frâna această viaţă şi dezvolta concomitent viaţa ce
se hrăneşte din Dumnezeu, urmând lui Hristos. În orice caz concepţia aceasta despre mântuire
e cu totul deosebită de cea apuseană, care consideră mântuirea noastră realizându-se
într-un mod pur juridic, în afară de noi, fără de nici un efort de schimbare a vieţii noastre
după trup, într-o viaţă din Dumnezeu. (n.s. 191, p. 157)
care imită prin îndestularea cu puţin lipsa de trebuinţe şi de grijă a îngerilor 192.” (Sf.
Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 43, în PSB, vol. 80, p. 156-157)

192 192
Tâlcuirea Pr. Stăniloae: Viaţa în înfrânare trupească nu e contrară naturii umane. Căci
omul fiind alcătuit din trup şi suflet e drept ca sufletul să nu fie robit de trup şi ca ceea ce e
superior în noi să conducă ceea ce e inferior, fără ca aceasta să însemne suprimarea a ceea ce
e inferior. Condusă astfel, natura umană se împlineşte, căci atunci nu conduce omul robit de
plăceri şi de patimi, ci raţiunea pentru care planul material e făcut străveziu pentru ordinea
transcendentală şi transcendentă de raţiuni. Sfântul Maxim nu neagă valoarea lumii şi a
trupului în sens origenist, dar socoteşte că cei ce văd numai concretizarea sensibilă a lor, nu şi
ţesătura raţională care se concretizează şi e străvezie prin ele şi se comportă în consecinţă,
sunt victimele unei amăgiri şi unei renunţări la dreapta şi deplina dezvoltare a fiinţei lor. (n.s.
192, p. 157)