Intrarea Domnului în Ierusalim
Matei 21, 1-11
1. Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit
la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a
trimis pe doi ucenici,
2. Zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea
voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un
mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine.
3. Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I
trebuie Domnului; şi le va trimite îndată.
4. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se
împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care
zice:
5. "Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău
vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz,
fiul celei de sub jug".
6. Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a
poruncit Iisus,
7. Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au
pus veşmintele, iar El a şezut peste ele.
8. Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau
hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi
le aşterneau pe cale,
9. Iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care
veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui
David; binecuvântat este Cel ce vine întru
numele Domnului! Osana întru cei de sus!
10. Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a
cutremurat, zicând: Cine este Acesta?
11. Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus,
proorocul din Nazaretul Galileii.
Marcu 11,1-11 Luca 19, 28-40 Ioan 12, 12-16
1. Şi când s-au apropiat de Ierusalim, la 28. Şi zicând acestea, mergea înainte, suindu-Se la 1. Deci, cu şase zile
Betfaghe şi la Betania, lângă Muntele Ierusalim. înainte de Paşti, Iisus
Măslinilor, a trimis pe doi dintre ucenicii Săi, 29. Iar când S-a apropiat de Betfaghe şi de Betania, a venit în Betania,
2. Şi le-a zis: Mergeţi în satul care este către muntele care se zice Muntele Măslinilor, a trimis unde era Lazăr, pe
înaintea voastră şi, intrând în el, îndată veţi pe doi dintre ucenici, care îl înviase din
afla un mânz legat, pe care n-a şezut până 30. Zicând: Mergeţi în satul dinaintea voastră şi, morţi.
acum nici un om. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l. intrând în el, veţi găsi un mânz legat pe care nimeni 12. A doua zi, mulţime
3. Iar de vă va zice cineva: De ce faceţi dintre oameni n-a şezut vreodată. Şi, dezlegându-l, multă, care venise la
aceasta? Spuneţi că Domnul are trebuinţă de aduceţi-l. sărbătoare, auzind că Iisus
el şi îndată îl va trimite aici. 31. Şi dacă vă va întreba cineva: Pentru ce-l dezlegaţi?, vine în Ierusalim,
4. Deci au mers şi au găsit mânzul legat la o veţi zice aşa: Pentru că Domnul are trebuinţă de el. 13. Au luat ramuri de finic
poartă, afară la răspântie, şi l-au dezlegat. 32. Şi, plecând, cei trimişi au găsit precum le-a spus. şi au ieşit întru
5. Şi unii din cei ce stăteau acolo, le-au zis: 33. Pe când aceştia dezlegau mânzul, au zis stăpânii lui întâmpinarea Lui şi
De ce dezlegaţi mânzul? către ei: De ce dezlegaţi mânzul? strigau: Osana!
6. Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus, şi i- 34. Iar ei au răspuns: Pentru că are trebuinţă de el Binecuvântat este Cel ce
au lăsat. Domnul. vine întru numele
7. Şi au adus mânzul la Iisus şi şi-au pus 35. Şi i-au adus la Iisus şi, aruncându-şi hainele lor pe Domnului, Împăratul lui
hainele pe el şi Iisus a şezut pe el. mânz, l-au ajutat pe Iisus să urce pe el. Israel!
8. Şi mulţi îşi aşterneau hainele pe cale, iar 36. Iar pe când mergea El, aşterneau hainele lor pe 14. Şi Iisus, găsind un asin
alţii aşterneau ramuri, pe care le tăiau de prin cale. tânăr, a şezut pe el, precum
grădini. 37. Şi apropiindu-se de poalele Muntelui Măslinilor, este scris:
9. Iar cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau toată mulţimea ucenicilor, bucurându-se, a început să 15. "Nu te teme, fiica
pe urmă strigau, zicând: Osana! Bine este laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile Sionului! Iată Împăratul
cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! pe care le văzuse, tău vine, şezând pe mânzul
10. Binecuvântată este împărăţia ce vine a 38. Zicând: Binecuvântat este Împăratul care vine întru asinei".
părintelui nostru David! Osana întru cei de numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus. 16. Acestea nu le-au înţeles
sus! 39. Dar unii farisei din mulţime au zis către El: ucenicii Lui la început, dar
11. Şi a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii. când S-a preaslăvit Iisus,
şi, privind toate în jur şi vremea fiind spre 40. Şi El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea atunci şi-au adus aminte că
seară, a ieşit spre Betania cu cei doisprezece. aceştia, pietrele vor striga. acestea I le-au făcut Lui.
Precizările Eminiei lui Dionisie
 71.
 Cetate și dinafară deal; și Hristos șezând pe un asin tânăr și
binecuvântând, și dinapoi apostolii; și înaintea lui Hristos un copac
sus pe deal și într-însul copiii taie ramuri [de finic] cu topoarele și le
aruncă jos pe pământ, și un copil suindu-se și privindu-l, jos, pe
Hristos; și alți copii din jos de mânz [îl întâmpină] unii țin ramuri [de
finic], alții se trântesc, alții așternându-și hainele [pe cale], și alții își
scot ghimpii și mărăcinii din picioare. Și afară de poarta cetății,
iudei, bărbați și femei, ținând ramuri și (purtând) copii în brațe și pe
umeri; iar alții, de pe zidurile și ferestrele cetății privindu-l pe Hristos.
Reprezentări în creștinismul oriental
Reprezentări în creștinismul occidental
 79. Hristos spălând picioarele ucenicilor Săi
 Casă și Petru șezând pe un scaun, cu o mână
arătându-și picioarele, și pe cealaltă având-o
pe cap; și Hristos îngenuncheat înaintea lui,
cu îmbrăcămintea cea de deasupra scoasă
și încins cu un ștergar, cu o mână ținând
piciorul lui Petru, și pe cealaltă mână
întinzând-o către el; și înaintea genunchilor Lui
un lighean cu apă și un ibric aproape. Iar
ceilalți apostoli, șezând dindărătul Lui, unii
vorbesc între ei, alții își dezleagă
încălțămintele lor. Și iarăși Hristos șezând la o
parte și fiind îmbrăcat cu hainele Sale,
întinzându-și o mână către apostoli, și cu
cealaltă mână ține o hârtie, grăind: ”Amin,
amin, grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va
vinde”. Și Apostolii, înaintea Lui, privindu-L cu
frică și vorbind unii cu alții.
 Cina cea de Taină
 Casă și [într-însa] masă cu pâine pe ea, și
blide cu bucate și o cană cu vin și un pahar
lângă ea. Și Hristos, împreună cu [cei
doisprezece] apostoli, șezând la masă. Și
înspre partea stângă, la pieptul Lui, fiind
culcat Ioan; iar înspre partea cea dreaptă,
Iuda (fără nimb) întinzându-și mâna la blid și
uitându-se către Hristos.
Ciclul Patimilor Mântuitorului

1. Rugăciunea
din grădină
2. Sărutarea lui
Iuda
3. Petru taie
urechea slugii
 81. Hristos rugându-se în Grădina Ghetsimani
 O grădină cu copaci şi Hristos îngenuncheat în mijloc, avându-şi ochii şi mâniile în sus, şi de pe obrazul Lui
căzând pe pământ [sudoare] ca nişte picături de sânge; și deasupra Iui un înger cu lumină, avându-şi mâinile
întinse către EI [şi ţinând crucea, sulița, buretele și cununa de spini]. Şi puţin mai înapoia lui Hristos. Petru, cu
Iacob și Ioan [fiii lui Zevedeu], dormind. Şi iarăşi Hristos aproape de ei, [îi deşteaptă] cu o mână ținându-l pe
Petru de haină, și cu cealaltă mână ținând o hârtie, zicându-le: ”Așa, nu puturăți priveghea un ceas cu Mine!”
 82. Iuda vânzându-L pe Hristos
 Grădină și în mijlocul ei Iuda îmbrăţișându-l și sărutându-l pe Hristos; iar înapoia lui Iuda, Petru
îngenunchins sub sine pe un ostaș tânăr [anume Malhus], îi taie urechea cu sabia. Şi împrejurul lui Hristos
ostaşi, unii cu săbii goale, alţii cu suliţe, alții cu masalale şi cu felinare, iar alţii apucându-l şi bătându-l.
 83. Ana și Caiafa judecându-l pe Hristos
 84. Petru lepădându-se de trei ori de Iisus
 85. Pilat judecându-l pe Hristos
 86. Iuda căindu-se și spânzurându-se
 87. Irod judecându-l pe Hristos
 88. Pilat spălându-se și hotărând moartea lui Hristos
 89. Biciuirea lui Hristos
Hristos fiind legat de un stâlp, cu coatele înapoi şi plin de
răni, şi doi ostași îl bat peste tot trupul, cu bice şi cu
nuiele, fără milostivire].
 90. Batjocorirea lui Hristos
Hristos în pielea goală, fiind îmbrăcat numai cu o hlamidă
roşie, pe cap cu o cunună de spini şi ţinând în mâna
dreaptă o trestie; şi jur-împrejurul Lui ostaşii batjocorindu-
l, unii îngenunchind înaintea Lui, și alții bătându-l peste
cap cu trestie.
 91. Hristos tras spre răstignire
Dealuri si ostaşi călări şi pedeştri, trăgându-l pe Hristos
legat, unul dintrânșii ținând în mână un steag; şi Hristos,
căzând la pământ cu crucea, se reazemă cu o mână; iar
deasupra lui, Simon din Cirene, cu barba rotundă, cu
cărunteţe. Îmbrăcat fiind cu haine scurte, îi ia crucea de pe
umăr. Şi înapoia lui Prea Sfânta Fecioara și Ioan apostolul
si alte femei plângând, iar un ostaş îi opreşte cu un toiag.

Răstignirea Mântuitorului
 Răstignirea Mântuitorului – repere biblice
 Matei 27; Marcu 15; Luca 23
Matei v. 51. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi
pietrele s-au despicat; 52. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. 53. Şi ieşind din
morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. 54. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el
păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu
era Acesta”!
Marcu v. 17. ”Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap”.
Luca v.16. ”Nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva Lui. 15. Şi nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis
iarăşi la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte. 16. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera. 17. Şi trebuia, la praznic, să
le elibereze un vinovat. 18. Dar ei, cu toţii, au strigat, zicând: Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba”.
26. Şi pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din ţarină, i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui
Iisus. 27. Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau. 28. Şi întorcându-Se către
ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. 29. Căci iată, vin zile
în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! 30. Atunci vor începe să spună
munţilor: Cădeţi peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne”.
”La locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. 34.
Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi”.
43. ”Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai. 44. Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut
peste tot pământul până la ceasul al nouălea. 45. Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijloc”.
” a cerut trupul lui Iisus. 53. Şi coborându-L, L-a înfăşurat în giulgiu de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în piatră, în care
nimeni, niciodată, nu mai fusese pus”.
92. Pironirea lui Hristos pe cruce
Deal și pe el iudei şi ostaşi, şi în mijlocul lor o cruce zăcând pe pământ, si lHristos cu fața în sus întins
deasupra ei; şi trei ostaşi împrejuru-i întinzându-i cu funii mâinile, altul picioarele; și iarăşi alţi ostaşi,
ţinând piroanele, le înfig în mâinile și picioarele Lui, bătându-le cu ciocane.
Și iarăși Hristos stând răstignit pe cruce, şi înaintea Lui un ostaş, ducându-i la gură un vas plin cu oţet, iar
Hristos întorcându-și fața într-o parte, ca cel ce nu vrea să-l bea.
93. Răstignirea lui Hristos
Cetate și afară de cetate un deal și pe el Hristos răstignit; și pe capătul de sus al crucii, (este) pironit titlul
ce a scris Pilat cu aceste cuvinte: ”Iisus Nazarineanul, regele iudeilor”. În ebreiește, elinește și latinește. Și
de o parte și de alta a lui Hristos răstigniți doi tâlhari: unul de-a stânga (numit Gevsta), tânăr făr barbă,
cu fața întoarsă înapoi, zice: ”De ești Tu, Hristosul, mântuiește-te pe Tine și pe noi”. Iar celălalt de-a
dreapta lui Hristos, (numit Dismas), cu barba mică rotundă, cu căruntețe, grăind către Hristos: ”Pomene-
ște-mă Doamne, când vei veni în împărăția Ta!” Iar din jos, în partea din dreapta (a lui Hristos), un ostaș
șezând călare pe calul său, împunge cu sulița pe Hristos, în coasta din dreapta, din care iese sânge și
apă. Și dinapoia lui, Născătoarea de Dumnezeu leșinată de întristare și celalte (femei) purtătoare de
miruri ținând-o, și lângă dânsa apostolul Ioan, stând cu întristare și avându-și mâna la falcă. Și sfântul
Loghin sutașul, privindu-l pe Hristos și cu mâna înălțată în sus, ăl binecuvântează pe Dumnezeu.
Iar în partea din stânga, iarăși alt ostaș călare și ținând un burete legat (în vârf) la o trestie, îl apropie de
gura lui Hristos. Și aproape alți ostași, cărturari, farisei și popor mult, unii vorbind între ei și arătându-l pe
Hristos, alții căscându-și gura și privindu-l, iar alții cu mâinile întinse, grăiesc: ”Pe alții a mântuit, iar pe sine
nu se poate mântui?” Și trei ostași, șezând împart hainele Lui; unul (fiind) în mijlocul lor, cu ochii închiși și
cu mâinile întinse într-o parte și în alta, la mâinile celorlalți doi ostași. Iar din jos de cruce, o peșteră
mititică și în ea hârca lui Adam și încă alte două oase stropite cu sângele lui Hristos, care se varsă din
ranele picioarelor Lui.
 95. Luarea trupului lui Hristos de pe Cruce
Dealuri si crucea înfiptă, şi o scară rezemată pe cruce; și Iosif (din
Arimateea) stând sus pe scară, avându-l pe Hristos îmbrăţişat de
mijloc, îl coboară; şi Prea Sfânta Fecioară, stând din jos, îl primeşte
în braţele ei și-l sărută pe obraz. Şi dinapoia Născătoarei de
Dumnezeu, [femeile purtătoare de miruri], şi Maria Magdalena
ținând mâna stângă [a Iui Hristos] i-o sărută, iar dinapoia lui Iosif,
stând, apostolul Ioan îi sărută dreapta. Şi Nicodim, puţintel
îngenuncheat, scoate cu cleştele piroanele din picioarele lui Hristos;
şi o coşniţă lângă el. Şi dedesubtul crucii craniul lui Adam, [stropit
cu sânge din picioarele Iui Hristos], ca şi la răstignire.
Pieta
 96. Plângerea de înmormântare
Piatră mare, (ca un sarcofag roşu) cu patru muchii, și o pânză aşternută pe ea, și
Hristos întins deasupra cu faţa în sus, gol; şi Prea Sfânta Fecioară îngenuncheată
deasupra-i şi sărutându-i obrazul; și Iosif îi sărută picioarele, iar apostolul Ioan
(mâna) dreaptă; și dindărătul lui Iosif, Nicodim rezemându-se de scară şi privind
către Hristos; şi aproape, lângă Prea Sfânta Fecioară, Maria Magdalena, avându-și
mâinile întinse în sus într-o parte și în alta şi plângând, și celelalte (femei)
purtătoare de miruri își smulg cosiţele. Și înapoia lor crucea împreună cu titlul ei, și
din josul lui Hristos o coșniţă cu piroanele, cu cleștele și cu ciocanul; și lângă
acestea, alt vas, ca o găleată mică.
 97. Îngroparea lui Hristos
Deal şi într-însul un mormânt [nou]
de piatră [săpat în stâncă], și Nicodim
înlăuntru, pe Hristos [înfăşurat în
giulgiu curat] ţinându-l dinspre cap, şi
Prea Sfânta Fecioară, dinafară de
mormânt, îmbrăţişându-l, îl sărută; şi
Iosif îl ţine de genunchi, iar
(apostolul) Ioan de picioare, amândoi
puţintel plecându-se; şi [femeile]
purtătoare de miruri plângând, iar
crucea se vede dinapoia dealului.
 Răstignirea Mântuitorului – repere biblice
 Ioan 19
 ” Iată Omul! 6. Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L!
Răstigneşte-L”!
 ” Iată Împăratul vostru. 15. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să
răstignesc pe Împăratul vostru?”
 ”Golgota, 18. Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în
mijloc pe Iisus”.
 ” Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. 24. Deci au zis unii către alţii: Să
n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea”.
 ” 25. Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria
Magdalena. 26. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături”.
 29. ” punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui”. 30. ” Şi
plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul”.
 33. ”Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. 34. Ci unul din
ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă”.
Elemente ioaneice în pictarea răstignirii

Titulus crucis
Coborârea la iad a Mântuitorului
 99. Coborârea Iui Hristos la iad


 Iadul, ca o peşteră întunecoasă dedesubt de dealuri, şi îngeri, purtând veşminli

 luminoase. îl leagă cu lanţuri pe Belzebut, domnul întunericului, şi pe demoni p
 ii batându-i, iar pe alţii gonindu-i cu suliţe; şi câţiva oameni, în pielea goală a li
 ii i n lamuri, uitându-se în sus; şi multe lacăte [şi încuietoare] sparte, şi porţile ia
 hn |dc aramă] dezrădăcinate [şi aruncate jos], iar Hristos, având împrejui
nemăl
 iuta lumină şi mulţi îngeri, calcă pe ele, cu dreapta ţinând (de mână) pe Adam
lai
 i .lângă pe Eva. Şi de-a dreapta, Inaintemergătorul stând şi arătându I pe I li islo
 Ini . el David şi alţi drepţi şi împăraţi cu cununi şi cu coroane; iar de a stânga
 l im ici i: lona. Isaia, ieremia. şi dreptul Abel şi mulţi alţii, toţi cu cununi (în jurul
 Învierea Domnului (în ordinea celor 11 Evanghelii ale Învierii)
 100. Învierea lui Hristos
Mormânt deschis puţintel, şi doi îngeri, cu veşminte [albe] strălucitoare, şezând la marginea
mormântului; și Hristos, călcând deasupra acoperământului mormântului și binecuvântând cu
mâna dreaptă, ţine cu stânga un steag cu crucea de aur; și mai jos de el, ostaşi: unii fugind,
alţii zăcând pe pământ ca [nişte] morţi; şi (se văd) de departe [femei] purtătoare de miruri
[ţinând în mâini năstrăpi cu miresme].
 101. Îngerul vestind vestind mironosiţelor învierea
Mormânt deschis și un înger, purtând veșminte albe şi şezând pe acoperământul mormântului
ține cu o mână o suliţă, și cu cealaltă arată înlâuntru în mormânt, giulgiul și năframa cu care
Hristos fusese legat la cap; și purtătoarele de miruri,înaintea lui, ținând miresme.
 102. Hristos arătându-se mironosițelor
Hristos stând binecuvântează cu amândouă mâinile; şi de-a dreapta lui Fecioara Maria, iar
de-a stânga Maria Magdalena în genunchi [cuprinzând] şi sărutând picioarele Lui.
 103. Petru şi Ioan venind la mormânt
Mormânt, şi Petru plecându-se înlăuntru vede giulgiurile [aruncate, şi năframa, care fusese pe
capul Lui, înfăşurată într-un loc]; şi Ioan stând afară se uită înlăuntru minunându-se; şi în
apropiere, Maria Magdalena plângând.
 104. Hristos arătându-se Mariei Magdalena
Mormântul şi înlăuntru doi îngeri şezând. îmbrăcaţi în haine albe; şi Hristos, blând in picioare înaintea mormântului şi
ţinându-şi haina sa cu o mână, şi cu cealaltă ţinând o hârtie, grăieşte: „Marie, nu te atinge de Mine... ". Şi Maria, îngenuncheată
înaintea Lui, căutând să-i apuce picioarele.
 105. Hristos frângând pâine în Emaus
Casă şi într-însa masă cu bucate, şi Luca şi Cleopa şezând la masă, iar Hristos, șezând in mijlocul lor, ţinând în mână o pâine, o
binecuvântează.
 106. Hristos, arătându-li-se apostolilor, a mâncat
Casă şi înlăuntru apostolii şi Hristos în mijlocul lor; şi Petru înaintea Lui, ţinând (în mână) un taler (mare) cu o jumătate de
peşte [fript] şi cu un fagure de miere; iar Hristos cu dreapta binecuvântează talerul, şi cu stânga ia din fagurele de miere și din
peşte.
 107. Toma pipăind rănile lui Hristos
Casă şi Hristos în mijloc, având mâna dreaptă ridicată în sus, iar cu cea stângă, trăgându-şi îmbrăcămintea, îşi dezgoleşte rana
coastei din dreapta. Iar Toma, stând lângă Dânsul, îşi pune cu frică mâna dreaptă în coasta Lui, şi cu cealaltă ţine o hârtie, care
zice: „Domnul meu şi Dumnezeul meu". Şi ceilalţi apostoli, stând împrejur, se minunează.
 108. Hristos arătându-se apostolilor la Marea Tiberiadei
Marea şi în mijloc o corabie, și apostolii trag mreaja cu mulțime de peşti. Şi Hristos, stând aproape de țărmul mării, îi
binecuvântează. Şi Petru, gol, înotând pe mare, vine către Hristos; şi înapoia lui Hristos cărbuni aprinşi şi pește pus pe ei.
109. Hristos întrebându-l pe Petru de trei ori
Marea și o corabie priponită la marginea ei, și apostolii afară; și Hristos, stând și privind către Petru, ține o hârtie grăindu-i:
”Simone al lui Iona, Mă iubești?” Iar Petru, stând înaintea Lui cu frică, îi zice: ”Doamne, Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc!”
 110. Hristos arătându-se apostolilor în Muntele Galileii
Munte și Hristos stând deasupra și binecuvântând cu amândouă mâinile, și înaintea Lui Petru și ceilalți apostoli, avându-și
mâinile întinse către El.
 Luca 24 Fapte 1
Înălțarea Domnului 49. Şi iată, Eu trimit peste voi 8. Ci veţi lua putere, venind Duhul
făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie
şedeţi în cetate, până ce vă veţi martori în Ierusalim şi în toată
îmbrăca cu putere de sus. Iudeea şi în Samaria şi până la
50. Şi i-a dus afară până spre marginea pământului.
Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a 9. Şi acestea zicând, pe când ei
binecuvântat. priveau, S-a înălţat şi un nor L-a
51. Şi pe când îi binecuvânta, S-a luat de la ochii lor.
despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.10. Şi privind ei, pe când El
52. Iar ei, închinându-se Lui, s-au mergea la cer, iată doi bărbaţi au
întors în Ierusalim cu bucurie mare. stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine
albe,
Marcu 16, 19-20 11. Care au şi zis: Bărbaţi galileieni,
19. Deci Domnul Iisus, după ce a de ce staţi privind la cer? Acest
vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a Iisus care S-a înălţat de la voi la
şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. cer, astfel va şi veni, precum L-aţi
20. Iar ei, plecând, au propovăduit văzut mergând la cer.
pretutindeni şi Domnul lucra cu ei 12. Atunci ei s-au întors la Ierusalim
şi întărea cuvântul, prin semnele de la muntele ce se cheamă al
care urmau. Amin. Măslinilor, care este aproape de
Ierusalim, cale de o sâmbătă.
 111. Înălţarea lui Hristos
Deal, cu măslini mulţi, şi deasupra apostolii privind în sus şi întinzându-şi
mâinile cu uimire; şi în mijlocul lor Născătoarea de Dumnezeu, uitându-se şi ea
în sus și de o parte şi de cealaltă parte a ei, doi îngeri, (arhanghelii Mihail şi
Gavriil), purtând veşminte albe, arătând în sus pe Hristos apostolilor şi ţinând în
mâini câte o hârtie, şi în hârtia unuia zice: „Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând
spre cer ?„ Iar în hârtia celuilalt zice: „Acest Iisus, care s-a înălţat de la voi la
cer, aşa va veni precum l-aţi văzut mergând la cer!" Şi deasupra lor, pe nori,
Hristos şezând (în cearcăn ţinut de arhanghelii Rafail şi Uriil), cu alai şi cu
îngerească cinste petrecându-se de către îngeri, cu trâmbiţe şi cu alte instrumente
de muzică, merge în sus, la ceruri, (binecuvântând cu mâinile ridicate).
Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea creștină)
Fapte 2, 1-38
1. Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în
acelaşi loc.
2. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de
vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
3. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe
fiecare dintre ei.
4. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să
vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.
5. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din
toate neamurile care sunt sub cer.

112. Pogorârea Sfântului Duh

Casă şi într-însa cei 12 apostoli şezând împrejur [pe scaune]. Şi
dindosul lor o cămară mică, și în ea un om ţine înaintea lui o
năframă, cu amândouă mâinile; și în năframa aceea 12 hârtii
înfăşurate şi purtând (fiecare câte o) coroană în capătul ei; Și
deasupra omului scrierea aceasta: Lumea. Şi deasupra casei Sfântul
Duh, în chip de limbi de foc, cu multă lumină; şi 12 limbi de foc
coborând şi şezând pe (creştet la fiecare din apostoli.
Nașterea Maicii Domnului
Praznicele Maicii Domnului
2. Nașterea Maicii Domnului
Casă, și sfânta Ana culcată sub plapumă, rezemându-se pe
perne, și două fete o țin de la spate, și înaintea ei o altă fată o
apără [făcându-i vânt] cu apărătoarea: și iarăși alte fete, ținând
în mâini (vase) cu bucate, ies afară pe ușă; și din josul ei, alte
fete, șezând, spală prunca în lighean, iar altă fată leagănă
prunca, care este [culcată] în leagăn.
Intrarea Maicii Domnului în Biserică
Praznicle Maicii Domnului
4. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului
Templu [mare] și la margine, în fața ușii, pe cele trei trepte,
proorocul Zaharia, îmbrăcat cu veșminte arhierești și stând [cu
cuviință], își întinde mâinile înainte; și Prea Sfânta Fecioară,
fiind de trei ani, se suie pe trepte înintea lui, având o mână
întinsă către el, și în cealaltă ținând o făclioară: Și dinapoia ei
Ioachim și Ana, uitându-se unul la altul și arătându-și-o. Și
lângă ei mulțime de fecioare purtând făclii. Și deasupra
templului un baldachin frumos [împodobit], sub care șezând
Prea Sfânta Fecioară primește pâinea pe care arhanghelul
Gavriil i-o aduce, și-o binecuvântează.
Adormirea Maicii Domnului
Praznicele Maicii Domnului
9. Adormirea Maicii Domnului
Casă și în mijloc Prea Sfânta Fecioară zăcând fără suflare,
întinsă pe pat, cu mâinile strânse la piept în chipul crucii. Și
de o parte și alta a patului, sfeșnice cu făclii aprinse. Și
înaintea patului un evreu [anume Iefonias], cu mâinile tăiate
și spânzurate de pat, iar înaintea lui un înger cu sabia goală.
Și la picioarele ei apostolul Petru și Ioan Teologul, sărutând-o,
și împrejur ceilalți apostoli și sfinți ierarhi: Dionisie Areopagitul,
Uerotei și Timotei, ținând în mâini evanghelii; și femei
plângând. Și deasupra ei Hristos, cu haine albe, ținând
sufletul ei (ca un prunc înfășat) în brațele Lui. Și împrejurul Lui
lumină multă și mulțime de îngeri. Și sus în văzduh, iarăși cei
doisprezece Apostoli, venind pe nori [de la marginile lumii]. Și
la dreapta casei, Ioan Damaschin ținând o hârtie, zice:
”După vrednicie, ca pe un suflet, te-a primit pe tine cerul”. Și
la marginea de-a stânga casei, Cosma Melodul, ținând în
mână o hârtie zice: ”Femeie nemuritoare, pe tine, cea mai
presus de fire a lui Dumnezeu Maică [știindu-te]”.
Trădarea şi arestarea (18, 1-11)
Înaintea lui Ana (18,12-14)
Lepădările lui Petru (18, 15-18.25-27)
Înaintea lui Caiafa (18, 19-24)
Înaintea lui Pilat (18,28-19,16)
Răstignirea Domnului (19,16b-22)
Hainele Mântuitorului (19,23-24)
Fecioara Maria şi Apostolul Ioan (19, 25-27)
Moartea pe cruce (19, 28-37)
Îngroparea (19, 32-42)
 Trădarea şi arestarea
 1. Zicând acestea, Iisus a ieşit cu ucenicii Lui
dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, în  Grădină ≠ livadă;
care a intrat El şi ucenicii Săi. 2. Iar Iuda
vânzătorul cunoştea acest loc, pentru că adesea  Eu sunt (de 3 ori)
Iisus şi ucenicii Săi se adunau acolo. 3. Deci
Iuda, luând oaste şi slujitori, de la arhierei şi  Slujitori de la arhierei şi
farisei, a venit acolo cu felinare şi cu făclii şi cu farisei – au căzut la pământ
arme.
 4. Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină  Iuda nu-L sărută pe Iisus
asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: Pe cine căutaţi? 5.
Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a  Anamneza Scripturii:
zis: Eu sunt. Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei. 6.
Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi  A. In. 13,18 = Ps 40,9 →
şi au căzut la pământ. 7. Şi iarăşi i-a întrebat: Pe
cine căutaţi? Iar ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul.  B. In. 17,12 (aluzie la trădare)
 8. Răspuns-a Iisus: V-am spus că Eu sunt. Deci,
dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se
→
ducă; 9. Ca să se împlinească cuvântul pe care l-  C. In. 18,9 (amintire-
a spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am
pierdut pe nici unul. avertisment)
 10. Dar Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a
lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea  Petru şi Malhus
dreaptă; iar numele slugii era Malhus. 11. Deci a
zis Iisus lui Petru: Pune sabia în teacă. Nu voi
bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?
 Lepădările lui Petru
 15. Şi Simon-Petru şi un alt ucenic mergeau după
Iisus. Iar ucenicul acela era cunoscut arhiereului
şi a intrat împreună cu Iisus în curtea arhiereului;
 16. Iar Petru a stat la poartă, afară. Deci a ieşit
celălalt ucenic, care era cunoscut arhiereului, şi a
vorbit cu portăreasa şi a băgat pe Petru înăuntru.
 17. Deci slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: Nu
cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia?
Acela a zis: Nu sunt.
 18. Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau
şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru,
stând şi încălzindu-se.
 25. Iar Simon-Petru stătea şi se încălzea. Deci i-
au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El Lepădarea lui Petru – M-rea Moldoviţa
s-a lepădat şi a zis: Nu sunt.
 26. Una din slugile arhiereului, care era rudă cu Matei Marcu Luca
cel căruia Petru îi tăiase urechea, a zis: Nu te-am 1 26,70: Nu ştiu 14,68: Nici nu 22,57:
văzut eu pe tine, în grădină, cu El? ce zici. ştiu, nici nu Femeie, nu-L
 27. Şi iarăşi s-a lepădat Petru şi îndată a cântat
cocoşul. înţeleg ce zici. cunosc.
2 26,72: Nu 14,70: Iar el a 22,58: Omule,
Eu sunt. cunosc pe tăgăduit iarăşi. nu sunt.
Nu sunt. omul acesta.
3 26,74: Nu 14,71: Nu ştiu pe 22,60: Omule,
cunosc pe omul acesta nu ştiu ce
omul acesta. despre care ziceţi. spui.
 Înaintea lui Caiafa
19. Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre  “Râvna” slujitorului arhiereului!
ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui.  Lipsesc acuzatorii!
20. Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe faţă lumii;  Iisus se apără împotriva acuzaţiilor!
Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în
templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am
vorbit în ascuns.
21. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei
ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceştia ştiu ce am
spus Eu.
22. Şi zicând El acestea, unul din slujitorii, care
era de faţă, I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Aşa
răspunzi Tu arhiereului?
23. Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău,
dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine,
de ce Mă baţi?
24. Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa
arhiereul.
[...]
28. Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la
pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în
pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce
Paştile.
 Înaintea lui Pilat (18,28-19,16)
 Pilat –
 Pretoriu –
 Gabbat(h)a –
 Împăratul “încurcă” pe guvernator
Evanghelia lui Nicodim este o evanghelie apocrifă atribuită
lui Nicodim, din sec. II d.Hr. Primele 10 capitole sunt
cunoscute sub numele Acta Pilati şi exonerează de vina
ucederii lui Iisus pe acest conducător roman.
Ceea ce este numit Pretoriul în Evanghelii, era palatul
Irodian (basileia, aulē) în colţul nord-estic al oraşului.
Acesta, mai mult decât Fortăreaţa Antonia, era palatul ce
servea drept locuinţă procurorului. A fost folosit de către
trupele armate pentru o mai îndeaproape supraveghere a
zonei Templului.
Termenul iudaic Gabbatha, dat ca echivalent al Litostrotos-ului,
nu este o traducere, ci o denumire cu sens de loc “înalt” sau
“ridicat” şi astfel vorbeşte despre trăsătura diferită a palatului
faţă de termenul grecesc, care înseamnă “pavat din piatră”.
Astfel, relatarea ioaneică ne spune două lucruri: că locul era
într-o zonă înaltă şi că avea un pavaj din piatră.
Pilat, aşa cum ne arată şi expresia ,,Ponţiu”, a fost orginar
din Pontul Asiei Mici. A făcut parte din ordinul cavalerilor
romani. Pilat a ocupat funcţia de guvernator roman al Asiei
Mici între anii 26-36 d.Hr. În anul 1961 s-a descoperit o
inscripţie din Cezareea Palestinei care conţine dovezi cu
privire la folosirea acestui titilu de praefectus. Mai târziu
schimbă titulatura de procurator, tot sub împăratul Tiberiu.
Pilat era şeful armatei de ocupaţie care staţiona la Cezareea
şi care era compusă din 120 de călăreţi şi în jur de 2500-
5000 de pedestraşi. Pe lângă această armată, un detaşament
funcţiona ca garnizoană în cetatea Antonia din Ierusalim.
Printre privilegiile şi atribuţiile care îi reveneau lui Pilat în
calitate de procurator amintim: puterea de a dispune de
viaţa sau moartea cuiva, putând anula sentinţa condamnării
la moarte a cuiva de către Sinedriu.
 Răstignirea Domnului (19,16b-22)
16. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au
luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit.
17. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă
al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota,
18. Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi,
de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.
19. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi
era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!
20. Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul
unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era
scris: evreieşte, latineşte şi greceşte.
21. Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: Nu scrie:
Împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt Împăratul
iudeilor.
22. Pilat a răspuns: Ce am scris, am scris.
Titulus crucis
Păstrat în Biserica Santa
Croce in Jerusaleme din Teofan Cretanul – Răstignirea, măn.
Roma. Stavronikita Athos (sec. XVI)
Descoperit în 1492, fiind
ascuns în zidul basilicii Vina era atârnată la Abrevierea titlului
din Roma. gâtul vinovatului. Ebraică - ‫ינמי‬
Lemn de nuc, dimensiuni
Pilat a scrijelit INBI - Greacă
25x14 cm, 2.6 cm
lemnul? INRI - Latină
profunzime.
INЏI - Slavonă
 Hainele Mântuitorului (19,23-24)
 23. După ce au răstignit pe
Iisus, ostaşii au luat hainele
Lui şi le-au făcut patru părţi,
fiecărui ostaş câte o parte, şi
cămaşa. Dar cămaşa era fără
cusătură, de sus ţesută în
întregime.
 24. Deci au zis unii către
alţii: Să n-o sfâşiem, ci să
aruncăm sorţii pentru ea, a
cui să fie; ca să se
împlinească Scriptura care
zice: "Împărţit-au hainele
Mele loruşi, şi pentru cămaşa
Mea au aruncat sorţii".
Aşadar ostaşii acestea au
făcut.
 Fecioara Maria şi Apostolul Ioan (19, 25-27)
25. Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus,
mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui
Cleopa, şi Maria Magdalena.
26. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi
pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături,
a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!
27. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta!
Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la
sine.

Grunewald: Crucifixion 1

Iconografia este simplă sau somptuoasă;

Molene; panouri detaşate
 Moartea pe cruce (19, 28-37)
28. După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se
împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.
29. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră,
Paul
punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au
Rubens
dus la gura Lui.
Răstignire
30. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi
tip
plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.
jansenist
31. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile
sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe
Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.
32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale
celuilalt, care era răstignit împreună cu el.
33. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise,
nu I-au zdrobit fluierele.
34. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi
îndată a ieşit sânge şi apă.
35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată;
şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.
36. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească
Scriptura: "Nu I se va zdrobi nici un os".
37. Şi iarăşi altă Scriptură zice: "Vor privi la Acela pe
care L-au împuns".
 Abordare sinoptică a Patimilor
 “Erau femeile care vedeau acestea, era şi Maica [Domnului], întrecând în zelul lor,
cu aşezarea pietăţii, ceea ce ar fi urmat periculos. Stă şi Domnul suspendat pe cruce,
contemplând pericolul de epe ea, pentru Mamă recomandând pietate afectuoasă.
Acestea nu fără motiv le-a spus Ioan, pentru că erau persecutaţi mulţi [în vremea sa];
alţii au descris tulburarea creaţiei, întunecarea cerului de tenebre, fuga soarelui. Au
adăugat Matei şi Marcu, că umanitatea şi moralitatea mai mult sunt necesare în
persecuţii, [când redau strigătul]: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?”, ca să credem că pe cruce Hristos condiţia [noastră] umană a ridicat-o.
Luca, cu competenţă, a evidenţiat cum tâlharul ca un slujitor sacerdotal a mijlocit
dăruirea, iar iudeilor persecutori răsplata [lui Hristos] cu bunătate le-a arătat.
 130. Ioan, care a pătruns profund tainele divine, cu grijă a arătat că cea care L-a
născut, a rămas fecioară. Este deci, [Ioan] singurul care mă învaţă ceea ce alţii nu
pot: cum, urcat pe cruce, El [o] numeşte Mamă, biruitoare a chinurilor şi durerilor,
învingătoare a diavolului, slujirea împărţind cu credincioşie, ca să dăruiască
împărăţia cerească. Încât dacă este religios ca Domnul pe tâlhar să-l ierte, mai mult
este ca Mama să fie cinstită de Fiul”.
 Sf. Ambrozie al Milanului, Expunere la Evanghelia după Luca, trad. pr. Dr. Ilie
Melniciuc Puică, Ed. Performantica, Iaşi, 2010, p. 364.
 Referinţe patristice
 “135. Caut, de aceea, şi nu găsesc [înţeles/sens] cum a fost
împuns înainte de moartea Sa. Poate ca noi să învătăm că
plecarea Sa a fost voluntară iar nu forţată, ca să putem înţelege
tainele noi: cum botezul este înaintea altarului, pe care se află
paharul. Mai trebuie amintit cum să remarcăm natura trupului
Său, care este nemuritoare, deşi a fost întru totul în condiţia
noastră, diferită însă prin har. De aceea după moarte sângele
[Lui] s-a coagulat în trupurile noastre, dar în trupurile care poartă
incoruptibilitatea, murind ca viaţa să rămână [în ele]; apă şi sânge
a ieşit, una pentru a spăla, cealaltă pentru a mântui. Să [le] bem la
rândul nostru, deci, pentru a fi ridicaţi [cu El]”.
 Sf. Ambrozie al Milanului, Expunere la Evanghelia după Luca, trad. pr. dr. Ilie Melniciuc Puică, Ed.
Performantica, Iaşi, 2010, p. 365.
 Îngroparea (19, 32-42)
 32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui Ioan 3, 1-21
dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el.
 33. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise,
nu I-au zdrobit fluierele.  Nicodim
 34. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi
îndată a ieşit sânge şi apă. Ioan 7, 50-52
 35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e
adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să
credeţi.  Iosif din Arimateea
 36. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească
Scriptura: "Nu I se va zdrobi nici un os".
 100 litre de miresme
 37. Şi iarăşi altă Scriptură zice: "Vor privi la Acela pe
care L-au împuns".
 38. După acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic  Trupul l-au înfăşurat ≈ ungerea femeii păcătoase
al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a (la sinoptici)?!
rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-
a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui.  Pe antimis este
 39. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai
înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de Troparul: “Iosif cel cu
amestec de smirnă şi aloe.
 40. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în Bun chip, de pe lemn
giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de
înmormântare la iudei. Luând preacurat Trupul
 41. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină,
şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai Tău...” .
fusese nimeni îngropat.
 42. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus
pe Iisus, pentru că mormântul era aproape.
Tipul arcosolium era un loc de veci puţin adânc, transversal, de forma unei terase gravat
în stâncă cu o boltă extinsă pe deasupra. În acest tip de nişă întreg corpul înfăşurat era
vizibil. Relatarea ioanină este cea mai explicită în menţionarea faptului ca nişa din
 Iosif şi Nicodim
 “Ce mai vrea să spună faptul că Iisus este înmormântat nu de apostoli, ci de Iosif şi
Nicodim? Unul este drept şi statornic; celălalt nu făcuse înşelătorii. Aceasta este
adevărata înmormântare a lui Iisus; [...] Aşadar adevărul (cel drept) acoperă corpul
lui Iisus cu un giulgiu, nevinovatul uns cu mirodenii; nu fără motiv întâlnim această
separare, căci adevărul (nevinovăţia) este veşmântul bisericii, nevinovăţia îi aduce
frumuseţea. [...] Vorbind de Iosif, numai la Ioan aflăm că el a venit pe ascuns, de
frica evreilor, să găsească pe Pilat. ... În plus, Nicodim a venit în timpul nopţii; era
noapte, pentru că nu era încă (timpul) învierii; aşa încât, o dată Iisus inviat, cel drept
spune: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape”.
 139. Luca îl socoteşte pe acest Iosif ca cel drept, Matei ca cel bogat; este cazul să-l
socotim bogat, în acest moment în care a primit corpul lui Iisus; căci primind pe cel
bogat, el nu a cunoscut lipsa credinţei. Deci eşti bogat când eşti drept. Astfel el Îl
înfăşoară într-un giulgiu, dar israelitul amestecă parfumurile variate ale virtuţilor şi
pune în ele aproape 100 litre de aloe: adică măsura perfectă a credinţei. Şi ei legară
trupul lui Iisus - după obiceiul evreilor - cu (lucruri) spirituale, nu cu nodurile
necredinţei, ci cu bentiţele credinţei. Şi ei Îl aşezară într-o grădină: cu aceasta este
comparată Biserica, ca având fructele meritelor variate şi florile virtuţii”.
 Sf. Ambrozie al Milanului, Expunere la Evanghelia după Luca, trad. pr. dr. Ilie Melniciuc Puică, Ed.
Performantica, Iaşi, 2010, p. 366-367.
 Arătările Mântuitorului după înviere
(Ioan 20-21)
 Duminică dimineaţa (20, 1-18)
 Duminică seara (20, 19-23)
 Duminica următoare (20, 24-29)
 Şapte ucenici la Marea Tiberiadei (21, 1-14)
 Integrarea lui Petru în rândul Apostolilor (21, 15-19)
 Iisus, Petru şi “ucenicul iubit” (21, 20-24)
 Finalul Evangheliei în raport cu Ioan 20,31
 Duminică dimineaţa (20, 1-18)
 A “1. Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria
Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă
întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. 2. Deci a
alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l
iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi
nu ştim unde L-au pus. “

 B “3. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt.

4. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând
înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. 5.
Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. 6.
A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt
şi a văzut giulgiurile puse jos, 7. Iar mahrama, care fusese pe
capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la
o parte, într-un loc. 8. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care
sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. 9. Căci încă nu
ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. 10. Şi s-au
dus ucenicii iarăşi la ai lor”,

 C “11. Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe

când plângea, s-a aplecat spre mormânt. 12. Şi a văzut doi
îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către
picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. 13. Şi aceia i-au zis:
Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe
Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. 14. Zicând acestea, ea s-
a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este
Iisus. 15. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?
Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai
luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica. 16. Iisus i-a zis:
Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică,
Învăţătorule) 17. Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă
nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă
sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi
Dumnezeul vostru. 18. Şi a venit Maria Magdalena vestind
 “O Marie Magdalena nu ştie, după Ioan, o altă Marie Magdalena ştie, după Matei.
[...] una este admisă să ţină picioarele Domnului, celeilalte i s-a interzis să atingă pe
Domnul; una a meritat să vadă pe înger, cealaltă, venită în primul rând, n-a văzut pe
nimeni; una a anunţat pe ucenici că Domnul a înviat, cealaltă le spune că a fost
răstignit; una este veselă, cealaltă plânge; uneia Hristos i se înfăţişează deja
glorificat, cealaltă îl caută încă mort; una a văzut pe Domnul şi a crezut, cealaltă nu
L-a putut recunoaşte când L-a văzut; una adora dintr-un sentiment de credinţă,
cealaltă se chinuia în nesiguranţa inimii sale.
 155. Este foarte adevărat că îi este interzis să atingă pe Domnul: căci nu printr-un
contact cu corpul, ci prin credinţă îl înţelegem pe Hristos. „Nu te atinge de Mine, căci
încă nu M-am suit la Tatăl Meu” ceea ce înseamnă: nu am urcat încă în ochii voştri”.
 Sf. Ambrozie al Milanului, Expunere la Evanghelia după Luca, trad. pr. dr. Ilie Melniciuc Puică, Ed.
Performantica, Iaşi, 2010, p. 370.
 Cel Înviat se arată lui Toma
Duminică seara După opt zile
“19. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii “24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul,
(duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi nu era cu ei când a venit Iisus.
ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în 25. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar
mijloc şi le-a zis: Pace vouă! el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor,
20. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu
Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.
21. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a 26. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi
trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a
22. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!
Luaţi Duh Sfânt; 27. Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi
23. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” necredincios ci credincios.
28. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul
v.22 – “Cincizecimea ioneică” meu!
v. 23 – Preoţia şi Taina iertării păcatelor 29. Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce
n-au văzut şi au crezut! ”
Maria “nu mă atinge”; Toma: “adu degetul/mâna”.
A vedea şi a crede
Toma: Numit şi Geamãnul [„Didymus”] (Ioan 11,16; 14,5; 20,24; 21,2). Se spune că a
misionat în Partia şi Persia. O tradiţie mai puţin sigurã spune cã Toma a fost în India şi
China. În India de sud existã o grupã de creştini indigeni care au fost cunoscuţi de
secole ca şi creştini ai lui Toma. Ei au în posesia lor o versiune a naraţiunii Evangheliei
despre care se spune cã le-a fost transmisã de apostolul Toma. Ei pretind cã Toma a
suferit martiraj pe o înãlţime cunoscutã ca muntele Sf. Toma, în apropiere de Madras.
 Pescuirea de la Marea Tiberiadei (21, 1-14)
Luca 5, 1-11
 1. Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui
Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret,
 2. A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând
din ele, spălau mrejele.
 3. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a
rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa,
din ea, mulţimile.
 4. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc,
şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.
 5. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am
trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca
mrejele.
 6. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se
rupeau mrejele.
 7. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să
le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau
gata să se afunde,
 8. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus,
zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.
 9. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el,
pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.
 10. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau
împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de
acum înainte vei fi pescar de oameni.
 11. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.
Asemănări Diferenţe
Ioan 21, 1-14
1. După acestea, Iisus S-a arătat iarăşi ucenicilor la Marea
Tiberiadei, şi S-a arătat aşa:
2. Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi
Natanael, cel din Cana Galileii, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din
ucenicii Lui.
3. Simon-Petru le-a zis: Mă duc să pescuiesc. Şi i-au zis ei:
Mergem şi noi cu tine. Şi au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea
aceea n-au prins nimic.
4. Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au
ştiut că este Iisus.
5. Deci le-a zis Iisus: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei I-
au răspuns: Nu.
6. Iar El le-a zis: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi
afla. Deci au aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea
peştilor.
7. Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: Domnul
este! Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina,
căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă.
8. Şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de
ţărm, ci la două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti.
 9. Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus
deasupra, şi pâine.
 10. Iisus le-a zis: Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum.
 11. Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja la ţărm, plină de
peşti mari: o sută cincizeci şi trei, şi, deşi erau atâţia, nu s-a rupt
mreaja.
 12. Iisus le-a zis: Veniţi de prânziţi. Şi nici unul din ucenici nu
îndrăznea să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul.
 13. Deci a venit Iisus şi a luat pâinea şi le-a dat lor, şi de asemenea
şi peştele.
 14. Aceasta este, acum, a treia oară când Iisus S-a arătat ucenicilor,
după ce S-a sculat din morţi.
 Integrarea lui Petru în rândul Apostolilor (21, 15-19)
 “15. Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui
Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu
 Nu sunt!
mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da,
Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte
mieluşeii Mei.
 16. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul
 Nu sunt! lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu
ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile
Mele.
 17. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona,
Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia
 Nu sunt! oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate.
Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.
Mă iubeşti? Da, Doamne... Răsplata  18. Adevărat, adevărat zic ţie: Dacă erai mai
tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar
când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul
te va încinge şi te va duce unde nu voieşti.
 19. Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de
moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. Şi spunând
aceasta, i-a zis: Urmează Mie.
 Iisus, Petru şi “ucenicul iubit” (21, 20-24)
“20. Dar întorcându-se, Petru a văzut venind după el pe ucenicul pe
care-l iubea Iisus, acela care la Cină s-a rezemat de pieptul Lui şi I-a
zis: Doamne, cine este cel ce Te va vinde?
21. Pe acesta deci, văzându-l, Petru a zis lui Iisus: Doamne, dar cu
acesta ce se va întâmpla?
22. Zis-a Iisus lui: Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce
ai tu? Tu urmează Mie.
23. De aceea a ieşit cuvântul acesta între fraţi, că ucenicul acela nu va
muri; dar Iisus nu i-a spus că nu va muri ci: dacă voiesc ca acesta să
rămână până voi veni, ce ai tu?
24. Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris
acestea, şi ştim că mărturia lui e adevărată”.
“ucenicul iubit” - Ioan; Lazăr;
identificare Maria Magdalena?
“să rămână până voi veni” 1 Cor 13,13 - dragostea
Ucenicul care mărturiseşte Autorul scrierii
şi care a scris
Mormântul din Efes Gol; pulbere albă 26.09
 Icoana Pogorarii la iad a Mantuitorului
În iconografia ortodoxă, Învierea Domnului apare zugrăvită ca fiind Pogorârea la iad a Mântuitorului, căci prin ea se exprimă cel mai bine transpunerea în
imagine a adevărului de credinţă al Bisericii pe care îl vestim prin cântarea troparului Învierii: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor
din morminte viaţă dăruindu-le”.
Părinţii Bisericii ne învaţă că Domnul Iisus Hristos, îndată după ce a murit pe Cruce ca om, a coborât cu sufletul Său, ca Dumnezeu adevărat, în cele mai de
jos ale pământului, zdrobind puterea iadului, a morții și a păcatului. „Căci n-a putut fi ținut sub stricăciune Începătorul Vieții – ne învață Sfântul Vasile cel
Mare în rugăciunea Sfintei Liturghii –, S-a făcut începătură tuturor celor adormiți, Întâiul Născut din morți... cale făcând oricărui trup la Învierea din morți”.
Icoana, ca şi troparul Învierii, exprimă în chip deosebit această taină a biruinței morții prin puterea iubirii jertfelnice a Domnului Hristos pentru noi.
Dacă în spiritualitatea apuseană Hristos este reprezentat asemenea unui „atlet” sau „cavaler biruitor” care iese singur şi semeţ din mormânt purtând un steag,
ca semn al biruinţei, flancat de un înger și de soldaţii care Îl privesc cutremuraţi, în Biserica noastră Domnul cel Înviat este întotdeauna reprezentat în legătura
de iubire directă cu omul. Plină de înțelesuri duhovnicești, icoana Pogorârii la iad a Domnului Îl arată pe Mântuitorul făcându-Și drum prin învelișul
pământului, călcând în picioare porțile iadului, peste care Se înalță, apoi, pentru a ridica pe Adam şi pe Eva din osânda neascultării şi pe toţi drepţii Vechiului
Testament din legăturile diavolului şi ale morţii la viaţa cea nouă și veşnică a Împărăţiei Sale.
Icoana Învierii are în centru Persoana Mântuitorului, noul Pom al Vieţii, Care uneşte cerul cu pământul şi Care adună sub acoperământul Său pe toţi oamenii.
Veşmântul Său nu mai este zugrăvit ca cel din timpul slujirii pământeşti, ci este realizat întotdeauna într-un alb strălucitor, auriu sau cu lumini aurii,
simbolizând lumina Învierii, slava și strălucirea Dumnezeirii, manifestată plenar în coborârea la iad. Din dorința de a exprima puterea cu care Hristos cel
răstignit S-a pogorât la iad, iconarii au pictat o parte a veşmântului fluturând în sus, ca o indicare a rapidităţii cu care S-a coborât la iad. În mâna lui Iisus
Hristos se află uneori pictat şi un sul de hârtie, semn al propovăduirii, care în anumite icoane este înlocuit cu Sfânta Cruce, ca una prin care a fost biruită
moartea.
Nimbul de lumină care Îl înconjoară pe Mântuitorul apare într-o formă de migdală, dorindu-se astfel o accentuare a axei verticale a Crucii, a verticalităţii, a
extremei coborâri a lui Dumnezeu la om pentru a-l ridica din robia iadului şi a morţii. Semnificativ este faptul că acest nimb de lumină devine din ce în ce mai
întunecat în imediata apropiere de Persoana Mântuitorului, iconarul vrând, în acest mod, să exprime artistic taina dumnezeirii lui Hristos, precum și faptul că
noi, în lumina Învierii, Îl putem cunoaşte numai prin lucrările Lui, însă nu în Fiinţa Lui, care ne rămâne mereu inaccesibilă.
Axa orizontală a Crucii din icoana Învierii se regăseşte în gesturile biruitoare ale Mântuitorului, Care adună spre Sine întreaga umanitate reprezentată prin
câteva personaje simbolice. Întotdeauna apar protopărinţii neamului omenesc, Adam şi Eva, pe care Mântuitorul îi prinde de mână şi îi ridică cu multă putere
din mormintele întunericului iadului în care zăcuseră. Atât de repede se petrece totul, încât Eva este zugrăvită adesea ca neapucând să îşi scoată mâna din
mâneca hainei pentru a fi ajutată de Mântuitorul. În unele icoane, Hristos apare prinzând de mână doar pe Adam, ca o accentuare a întâlnirii dintre „Adam cel
vechi”, cel care a căzut, şi „Adam Cel Nou”, Care a venit să-l ridice.
În rândul drepţilor se remarcă întotdeauna chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care după moartea mucenicească, a binevestit și în iad
apropiata venire a Mântuitorului Hristos. Sunt prezenţi, de asemenea, şi unii dintre profeţii Vechiului Testament, David, Solomon, Moise – strămoși și profeți
ai Mântuitorului –, dar şi Abel, considerat cea dintâi jertfă umană.
În partea superioară a icoanei, cele două vârfuri de piatră arată că „pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51) în momentul morții
Mântuitorului Hristos pe Cruce. Pe de altă parte, stâncile simbolizează cosmosul întreg, lumea restaurată în Hristos, și reflectă lumina ieșită din adâncurile
pământului. Deasupra scenei apar zugrăviţi şi doi îngeri, adesea ţinând în mâini însemnele Patimilor, semn că atât lumea văzută, cât și cea nevăzută participă
cu bucurie la Învierea Domnului. În partea de jos, iadul este redat ca un adânc întunecat, în care apare un schelet legat de mâini şi de picioare şi cu o funie de
gât, simbol al morţii. La picioarele Mântuitorului se află dispuse, adesea pe diagonale, cele două porţi ale iadului, care au fost zdrobite, iar întreg spaţiul iadului
este plin de zăvoarele şi încuietorile rupte ale iadului (…)
Într-o singură imagine, în această icoană a Pogorârii Mântuitorului la iad, privim cu ochii sufletului luminați de credință și înțelegem care este taina adevăratei
biruințe asupra răului din această lume. Și anume: biruința prin puterea smereniei, a iertării și a ascultării de Dumnezeu. Strălucirea icoanei Învierii este slava
Jertfei de iubire a Domnului Hristos, Care răspunde la ura și răutatea celor care-L răstigneau, cu milostivirea Sa iertătoare – „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce
fac” (Luca 23, 34) –, arătându-ne tuturor care este Calea cea adevărată prin care putem trece și noi din umbra răutăților și a morții spre Lumina Învierii și a
vieții nestricăcioase (…)
Sfintii Apostoli
IRINEU PROTCENCO, CATAPETEASMA PARACLIS SF. IOACHIM SI ANA
HTTP://WWW.PAROHIACARPATI.NET/IRINEU-PROTCENCO.HTML
 Numele Celor Doisprezece au fost păstrate cu sfinţenie pentru că Domnul le-a rostit. Pentru
Biserica primară, însă, aceste nume trebuiau reţinute de credincioşi, cei indicaţi fiind adevăraţii
garanţi ai credinţei creştine, martori şi mărturisitori autentici ai acesteia, spre deosebire de falşii
apostoli.
 Numele Celor Doisprezece ni s-au păstrat în mai multe liste din cuprinsul Noului Testament: Mt.
10,2-4, Mc. 3,16-19, Lc. 6,1416 şi FAp. 1,13.
 In capul tuturor listelor se găseşte Petru iar la sfârşit Iuda Iscarioteanul. Andrei, Ioan şi Iacov, cei
care îi urmează lui Petru în toate listele, sunt cei mai de încredere ucenici ai Domnului. Iacov al
lui Zevedeu este ucis la porunca lui Irod Agripa pe la anul 42 d. Hr. Filip(cf. Ioan 1,45) nu poate fi
identificat cu Filip, unul din cei şapte diaconi (FAp. 6,5; 8,5-16). Bartolomeu este un patronim,
numele său fiind tradus „fiul lui Tolmai”, identificat cu Natanail.
 Matei apare în lista Evangheliei sale al optulea, spre deosebire de Evangheliile după Marcu şi
Luca, unde apare al şaptelea. El îşi precizează din smerenie calitatea anterioară de vameş (Mt.
9,9). Lui Matei îi urmează Toma, numit Geamănul.
 Simon Cananeul e numit după localitatea de origine, Cana, sau pentru că era cananeu. Luca
îl numeşte „Zelotul” (FAp. 1,13) pentru că făcea parte din grupul de rezistenţă antiromană.
 Iuda trădătorul se numea iniţial Cananitul sau Zelotul şi mult mai târziu Iscarioteanul, derivat de
la sicarius, zelot care purta pumnalul sica.
 „Se observă că numărul 12 se obţine prin inserarea lui Sf. Pavel, dar cu omiterea lui Matia”.
DCA, vol. 1, London, 1908, p. 107.
 Hristos nu-i cheamă pe toţi deodată, ci pe rând, îndată „după ce Ioan a fost prins”(Mc.
1,14). Sinopticii relatează chemarea primelor două perechi de fraţi, Petru şi Andrei, Ioan şi
Iacov (Mt. 4,18-22; Mc. 1,16-20; Lc. 5,1-11) precum şi a lui Levi al lui Alfeu, numit şi Matei (Mt.
9,9; Mc. 2,14; Lc. 5,27). Despre chemarea individuală şi nominală a celorlalţi ucenici nu se
mai aminteşte nimic precis în primele trei Evanghelii.
 In Evanghelia dupa Ioan, Iisus cheamă după Sine pe Andrei, pe Simon Petru căruia îi pune
numele Chefa, pe Filip şi Natanael şi un alt ucenic pe care nu-l menţionează Ioan (probabil
însuşi Ioan, fratele lui Iacov). Din aceasta reiese limpede că la sinoptici e descrisă de fapt a
doua chemare a ucenicilor. Astfel s-ar putea explica devotamentul total cu care I-au
urmat, conform sinopticilor, Petru, Andrei, Iacov şi Ioan. Sf. Ioan Gură de Aur menţionează:
„Se poate, deci, ca ei, după ce L-au urmat pe Iisus câtva timp la început, să-L părăsească
şi să se întoarcă la meseria lor, când au văzut că Ioan a fost întemniţat şi că Iisus a plecat”.
Omilii la Matei, p. 167.
 Identificăm în acest demers de pregătire a ucenicilor pentru apostolat trei categorii
principale de ascultători: mulţimea ucenicilor care îl urmau pe Hristos din vre-un interes
imediat sau din dorinţa de mântuire, Cei Doisprezece care au fost chemaţi nominal iar
apoi instituiţi ca grup apostolic primar şi nu în ultimul rând grupul Celor Şaptezeci de ucenici
ai Mântuitorului.
 Înlocuirea lui Iuda cu Matia
 După înălţarea la cer a Mântuitorului, cei 11 Apostoli se adună în Ierusalim, în casa
Mariei, mama lui Ioan Marcu (în încăperea de sus, unde va fi avut loc şi Cinci-
zecimea), unde mai erau de faţă şi Maria, mama lui Iisus şi fraţii Lui (1, 14). Probabil
că mai erau prezenţi şi cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, numai aşa explicându-se
numărul mare de „fraţi ca la 120” (1, 15). Este completat acum colegiul apostolic, la
propunerea lui Petru, prin alegerea lui Matia, ca Apostol, în locul lui Iuda, cel care-l
vânduse pe Domnul şi apoi se sinucise. Procedeul alegerii a fost prin tragere la sorţi,
arătând că nu oamenii aleg pentru misiunea de Apostol, ci Dumnezeu alege (1, 25).

Matei 27 Ioan 13 Fapte 1

“3. Atunci Iuda, cel ce L-a vândut,
văzând că a fost osândit, s-a căit şi a
adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei
treizeci de arginţi, 4. Zicând: Am greşit
vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis:
Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. 5.
Şi el, aruncând arginţii în templu, a
plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat. 6.
Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se
cuvine să-i punem în vistieria
templului, deoarece sunt preţ de sânge.
7. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei
Ţarina Olarului, pentru îngroparea
străinilor.”
“Şi întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-
o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul.
27. Şi după îmbucătură a intrat satana
în el. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă
mai curând. 28. Dar nimeni din cei care
şedeau la masă n-a înţeles pentru ce i-a
zis aceasta. 29. Căci unii socoteau,
deoarece Iuda avea punga, că lui îi zice
Iisus: Cumpără cele de care avem de
trebuinţă la sărbătoare, sau să dea ceva
săracilor. 30. Deci după ce a luat acela
bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi
era noapte.”
“Iuda, care s-a făcut călăuză celor ce L-
au prins pe Iisus. 17. Căci era numărat
cu noi şi luase sorţul acestei slujiri. 18.
Deci acesta a dobândit o ţarină din plata
nedreptăţii şi, căzând cu capul înainte, a
crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate
măruntaiele. 19. Şi s-a făcut cunoscută
aceasta tuturor celor ce locuiesc în
Ierusalim, încât ţarina aceasta s-a numit
în limba lor Hacheldamah, adică Ţarina
Sângelui. 20. Căci este scris în Cartea
Psalmilor: "Facă-se casa lui pustie şi să
nu aibă cine să locuiască în ea! Şi
slujirea lui s-o ia altul“.”
 Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime
Fapte 1,1-13 Lămuriri
“Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi Cincizecimea iudaică
loc. Cincizecimea creştină
2. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de Forme de manifestare ale
vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
Duhului:
3. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe
fiecare dintre ei. suflare de vânt; limbi ca de
4. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească foc
în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Din casă la Templu
5. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate Frica preschimbată în
neamurile care sunt sub cer. îndrăzneală (parrhesia; hybris)
6. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a Vorbire în limbi sau glosolalia
tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Sunt indicate 16 neamuri,
7. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia
corespunzător diasporei
care vorbesc toţi galileieni?
8. Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? iudaice
9. Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Beţie sau exprimare a “beţiei
Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, sacre”
10. În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de “Ceasul al treilea din zi”
lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi,
11. Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre
despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
12. Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul:
Ce va să fie aceasta?
13. Iar alţii batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must.”
 În Apus s-au păstrat mult mai multe obiecte cu reprezentarea variată a Celor Doisprezece,
în biserici, mozaicuri, fresce, sarcofagii, obiecte mici de artă etc. Într-un mozaic din biserica
Sf. Ioan din Ravena Apostolii sunt aşezaţi circular în jurul Sfinţilor Petru şi Pavel. Numele
Apostolilor sunt, în ordine: Andrei, Iacov, Ioan, Filip, Bartolomeu, Simon, Iuda Tadeul, Iacov
cel Mic, Matei şi Toma.
 Tradiţia iconografică târzie a Bisericii aşează pe Cei Doisprezece Apostoli în următoarea
ordine: Petru, Pavel, Ioan Teologul, Matei, Luca, Marcu, Andrei, Simon Zelotul, Iacov (cel
mare, fiul lui Zevedeu), Vartolomeu, Toma şi Filip. Nu trebuie să neglijăm însă faptul că
Dionisie din Furna păstrează numele celor trei Apostoli din lista primară a Celor Doisprezece,
într-o altă listă, mai puţin importantă, a Celor Şaptezeci.
 De asemenea, numele lui Pavel, dar şi ale lui Marcu şi Luca (ultimii consideraţi, de regulă,
ucenici din Cei Şaptezeci) apar la loc de frunte în lista Celor Doisprezece Apostoli ce vor
completa al doilea registru de icoane de pe catapeteasma bisericilor ortodoxe.
 Această mişcare de nume între cele două liste, a celor Doisprezece şi a Celor Şaptezeci, ar
putea fi o consecinţă firească a trecerii timpului. Astfel, murind unii din Cei Doisprezece,
ceilalţi rămaşi vor fi completat numărul lor după modelul lui Matia.
 Inscriptia Bisericii Sf. Apostoli construita de
Sf. Constantin in Constantinopol
 Inscripţia aşezată deasupra uşii de intrare, consemnată de un codice al Lavrei celei Mari,
îi enumera pe Cei Doisprezece, cu mici amănunte pentru identificare, după felul şi locul
morţii: „Marcu este dat morţii de oamenii din Alexandria; Matei doarme somnul cel mare
al vieţii; Roma îl vede pe Pavel murind de sabie; Filip pătimeşte cum a pătimit şi Petru;
Bartolomeu moare pe cruce; Simon pe Cruce îşi dă viaţa; în Roma păgânul Nero îl
crucifică pe Petru; în viată şi moarte trăieşte Ioan; Luca moare în pace, la sfârşit; bărbaţii
din Patras îl crucifică brutal pe Andrei; un cuţit curmă viaţa lui Iacov; suliţele străpung
trupul lui Toma, în India” Cod. Lavra K 34.
 Din lista evanghelică a apostolilor Tadeu, Matia şi Iacov al lui Alfeu au fost înlocuiţi cu
Pavel, Luca şi Marcu. Dacă despre Matia şi Iacov al lui Alfeu datele Tradiţiei erau foarte
sărace, justificând pe deplin dorinţa „plinirii numărului” ca şi în cazul alegerii lui Matia în
locul trădătorului Iuda (cf. FAp. 1,17), Tadeu este amintit de Eusebiu ca făcând parte din
lista Celor Şaptezeci.
Toma

 Chemare
 Misiune
 Martiriu
 Toma si Filip sunt pictati ca tineri.
Dionisie din Furna p. 149.
Simon (zelotul)

 Chemare
 Misiune
 Martiriu
 Dionisie din Furna zice: „Bătrân,
pleşuv, cu barba rotundă”.
Ibidem, p. 149
Petru Simon Chefa

 Chemare
 Misiune
 Martiriu
 Dionisie din Furna zice: „La faţa obrazului
albineţ, puţin cam palid, pleşuv la cap şi
des la părul creţ ce-i mai rămăsese; cam
cărunt, [cu ochii negri, ceva mai
sângeraţi dedesubt], sprâncenele înalte;
cu nasul cam lungăreţ, [dar nu ascuţit, ci
apăsat], barba rotundă [şi căruntă, şi la
statul trupului drept, om de mijloc, şi la
căutătură îngrijit], ţinând epistolă”.
Dionisie din Fuma, Erminia picturii
bizantine, text îndreptat, completat şi cu
indice de C. Săndulescu-Verna, Editura
Sophia, Bucureşti, 2000, 148.
 Corneliu – primul păgân primit în Biserică
Capitolul 10 relatează convertirea unui sutaş, din Cezareea, pe nume
Corneliu, eveniment ce coincide cu începutul pătrunderii creştinismului în
lumea păgână. Luca prezintă convertirea lui ca un efect al rugăciunii şi
postului, pe care acest ofiţer le practica.
În vedenia pe care Petru o are, înainte să
Fie trimis spre Corneliu, se descoperă
Caracterul universalist al religiei creştine
şi al jertfei mântuitoare a lui Iisus Hristos.
Acest lucru este subliniat, în mod expres,
în predica lui Petru, ţinută în casa lui
Corneliu (10, 34-35).
Andrei

 Chemare
 Misiune
 Martiriu
 Dionisie din Furna zice: „Bătrân, cu
părul încârlionţat, cu barba
despărţită în două părţi, ţinând în
mână cruce şi o hârtie înfăşurată”.
Dionisie din Fuma, op.cit., p.149.
Ioan Teologul Chemare
Misiune
Martiriu
Dionisie din Furna zice: „bătrân, pleşuv,
cu barba puţin cam lungă, ţinând în
mână Evanghelie”. (p. 149)
Iacob al lui Zevedeu

 Chemare
 Misiune
 Martiriu
 Iacov cel Mare, fiul lui Zevedeu şi
Vartolomeu sunt pictaţi tineri, cu
început de barbă. Ibidem, p. 149.
Bartolomeu

 Chemare
 Misiune
 Martiriu
 Iacov cel Mare, fiul lui Zevedeu şi
Vartolomeu sunt pictaţi tineri, cu
început de barbă. Ibidem, p. 149.
Matei
Chemare
Misiune
Martiriu
Dionisie din Furna zice: „Bătrân,
cu barba lungă, ţinând în mână o
Evanghelie”. Ibidem, p. 149.
Filip

 Chemare
 Misiune
 Martiriu
 Toma şi Filip sunt pictaţi ca tineri,
fără barbă. Dionisie din Furna, p.
149.
Luca

Chemare
Misiune
Martiriu
Dionisie din Furna
Marcu

Chemare
Misiune
Martiriu
Dionisie din Furna
Pavel  Chemare
 Misiune
 Martiriu
 Dionisie din Furna
 Fapte 9 – convertirea lui Saul
În capitolul 9 este descrisă convertirea miraculoasă a lui Saul care coincide cu chemarea sa de
către Dumnezeu la apostolat, moment crucial pentru răspândirea creştinismului în lume.
Fapte 9, 1-9 Fapte 22, 4-11
“Iar Saul, suflând încă ameninţare şi “Eu am prigonit până la moarte această
ucidere împotriva ucenicilor cale, legând şi dând la închisoare şi
Domnului, a mers la arhiereu, Şi a bărbaţi şi femei, Precum mărturiseşte
cerut de la el scrisori către sinagogile pentru mine şi arhiereul şi tot sfatul
din Damasc ca, dacă va afla acolo pe bătrânilor, de la care primind şi scrisori
vreunii, atât bărbaţi, cât şi femei, că către fraţi, mergeam la Damasc, ca să-i
merg pe calea aceasta, să-i aducă aduc legaţi la Ierusalim şi pe cei ce erau
legaţi la Ierusalim. Dar pe când acolo, spre a fi pedepsiţi. Dar pe când
călătorea el şi se apropia de Damasc, mergeam eu şi mă apropiam de
o lumină din cer, ca de fulger, l-a Damasc, pe la amiază, deodată o lumină
învăluit deodată. Şi, căzând la puternică din cer m-a învăluit ca un
pământ, a auzit un glas, zicându-i: fulger. i am căzut la pământ şi am auzit
Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar un glas, zicându-mi: Saule, Saule, de ce
el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Mă prigoneşti? Iar eu am răspuns: Cine
Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care eşti, Doamne? Zis-a către mine: Eu sunt
tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti Iisus Nazarineanul, pe Care tu Îl
cu piciorul în ţepuşă. Şi el, tremurând prigoneşti. Iar cei ce erau cu mine au
şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, văzut lumina şi s-au înfricoşat, dar
ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: glasul Celui care îmi vorbea ei nu l-au
Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va auzit. Şi am zis: Ce să fac, Doamne?
spune ce trebuie să faci. Iar bărbaţii, Iar Domnul a zis către mine: Ridică-te
care erau cu el pe cale, stăteau şi mergi în Damasc şi acolo ţi se va
înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevă- spune despre toate cele ce ţi s-au rânduit
zând pe nimeni. Şi s-a ridicat Saul de să faci. Şi pentru că nu mai vedeam,
la pământ, dar, deşi avea ochii des- din cauza strălucirii acelei lumini, am
Fapte 26, 9-16
“Eu unul am socotit, în sinea mea, că faţă
de numele lui Iisus Nazarineanul trebuia
să fac multe împotrivă; Ceea ce am şi
făcut în Ierusalim, şi pe mulţi dintre
sfinţi i-am închis în temniţe cu puterea pe
care o luasem de la arhierei. Iar când
erau daţi la moarte, mi-am dat şi eu
încuviinţarea. Şi îi pedepseam adesea
prin toate sinagogile şi-i sileam să
hulească şi, mult înfuriindu-mă împotri-
va lor, îi urmăream până şi prin cetăţile
de din afară; Şi în felul acesta, mer-gând
şi la Damasc, cu putere şi cu în-sărcinare
de la arhierei, Am văzut, o, rege, la
amiază, în calea mea, o lumină din cer,
mai puternică decât strălucirea soarelui,
strălucind împrejurul meu şi a celor ce
mergeau împreună cu mine. Şi noi toţi
căzând la pământ, eu am auzit un glas
care-mi zicea în limba evreiască: Saule,
Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este
să loveşti în ţepuşă cu piciorul. Iar eu am
zis: Cine eşti Doamne? Iar Domnul a zis:
Eu sunt Iisus, pe Care Îl prigoneşti. Dar,
scoală-te şi stai pe picioarele tale. Căci
 Saul produce confuzie în
AniiDamasc
 Biografia lui Saul din Tars
 35 - 38 Convertirea lui Saul;
scăpat din Damasc. 3 ani în Damasc şi
Arabia
Anul 38 – 45 Pavel trece prin Ierusalim,
se întoarce la Tars şi rămâne acolo mult
timp. Este adus de Barnaba la Antiohia şi
intră în activitatea publică
Anul 44 Persecuţia lui Irod Agripa I. la
Ierusalim: Iacob, fratele lui Ioan este ucis,
Petru este arestat şi scapă prin minune,
Irod moare lovit de Dumnezeu.
Damasc, M-rea Decani Serbia
Poartă la Monedă
Uliţa Areta IV –
dreaptă Fribourg Elveţia

Catedrala Monreale, Palermo

 Cei Şaptezeci (si doi) de Apostoli
(Lc. 10, 1, 11) în iconografie
 Astfel: Iacov, „fratele Domnului", [care s-a făcut cel mai dintâi episcop al Ierusalimului...]
bătrân, [cu părul creţ], cu barba lungă; Matia, [care a împlinit numărul celor 12 apostoli]
bătrân, cu barbă [scurtă şi] rotundă; Cleopa, [episcop la Ierusalim] bătrân cu barba
ascuţită; Andronic, spân, tânăr, [episcop]; Silvan, (Iulian), [episcop al Tesalonikiei] bătrân
pleşuv, cu barba scurtă; Agav bătrân, cu barba despicată în două; Anania, [episcop al
Damascului] bătrân cu barba lungă; Filip, [unul dintre diaconi] tânăr cu începere de barbă;
Prohor [episcop al Nicomidiei] cu cărunteţe, cu barba [neagră] scurtă, despicată în două;
Nicanor, [unul dintre cei 7 diaconi] tânăr cu început de barbă; Iacov, al lui Alfeu, „cel mic",
dintre Cei Doisprezece, tânăr cu barbă ascuţită; Iuda Tadeu, „fratele Domnului" tânăr cu
începere de barbă; Ruf, episcop [al Tebelor] cu cărunteţe, cu barba lată; Sosten bătrân
pleşuv, cu barbă lungă; Lin tânăr, cu barba rotundă; Stahie, [episcop al Vizantiei] tânăr, cu
barba ascuţită; Ştefan, [arhidiacon, întâiul mucenic] tânăr, fără de barbă; Timotei (Timon),
[episcop al Efesului] cu cărunteţe, cu barba creaţă; Ermas tânăr cu începere de barbă;
Flegont, [episcop al Parţilor] tânăr, fără de barbă; Sosipatru, [episcop al Iconiei] tânăr, cu
barba rotundă; Iason tânăr cu începere de barbă; Gaiu bătrân, cu barbă lungă;Tihic tânăr,
fără de barbă; Filimon bătrân, cu barba împrejur afumată;
 Narcis, [episcop în Atena] tânăr cu începere de barbă; Trofim cu cărunteţe, cu barbă
lungă; Cezar tânăr, fără de barbă; Zenas [legiuitorul], [episcop] cu cărunteţe, cu barba
rotundă; Aristarh, [episcop] bătrân cu părul creţ; Marcu, nepotul lui Barnaba tânăr fără de
barbă; Sila tânăr, cu începere de barbă; Gaius bătrân, cu barba ascuţită; Ermis, [episcop al
Dalmaţiei] bătrân, cu barba lungă şi lată; Asincrit, [episcop] bătrân, cu barba [rotundă]
despărţită în trei părţi; Apolos, [episcop al Chesariei] bătrân, cu barba lată; Chefa tânăr cu
începere de barbă; Climis (Clement), [episcop] bătrân, cu barba scurtă; Iustus, [numit
Barsaba], [episcop] bătrân, cu barba ascuţită; Cuart cu cărunteţe, cu barba lungă; Erast
tânăr, cu barba creaţă; Onisifor, [episcop al Coloniei] bătrân;
 Carp, [episcop] bătrân, cu barba despicată în două; Evod, [episcop al Antiohiei] tânăr cu
începere de barbă; Urban (Urvano) tânăr, cu barbă lungă; Aristobul, [episcop al Bretaniei]
bătrân; Tihic, [întâiul episcop al Calcedoniei] tânăr cu începere de barbă; Simeon foarte
bătrân; Pud tânăr cu începere de barbă; Irodion bătrân; Artema (Artemius) tânăr cu barba
ascuţită; Filolog cu cărunteţe, cu barba scurtă; Olimba (Olimpie) bătrân; Rodion tânăr;
Luca bătrân cu barba lungă; Apelis tânăr, cu barba scurtă; Amplie (Amplias) tânăr, cu
începere de barbă; Patrob tânăr cu barba creaţă; Tit, [episcop în Creta] tânăr, fără de
barbă; Terpenu (Terentie) bătrân, pleşuv, cu barba despicată în două; Tadeu (din Edessa)
cu cărunteţe, cu barbă lată; Epenet, [episcop al Cartaginei] tânăr, cu barba despărţită în
trei părţi; Ahaic bătrân, cu barba lungă; Achila bătrân, cu barba despărţită în cinci părţi;
Luchiu, [episcop al Laodiceei] tânăr, fără de barbă; Varnava [Iosie] cu cărunteţe, cu barba
lungă; Fortunat, [episcop] bătrân, cu barba rotundă; Epafrodit, [episcop] tânăr, fără de
barbă; Crescent, [episcop al Calcedoniei] bătrân, cu barba ascuţită; Parmena tânăr,
[diacon, fără de barbă].
 Un răspuns mai aproape de adevăr ar fi că Dionisie a surprins grupul Celor Şaptezeci de
ucenici într-un moment bine definit al existenţei lor. Doar la trimiterea ucenicilor în misiune
(Luca 10) acest grup apare ca fiind „Cei Şaptezeci”. În aceste condiţii nu putem înţelege
care este raţionamentul pictării ca „bătrân cu barbă” a unora dintre ei, care atunci erau
cu siguranţă tineri (exemplul lui Marcu este evident).
 Un alt răspuns ar putea fi acela că Dionisie a urmărit să zugrăvească pe fiecare din Cei
Şaptezeci în momentul în care ei sunt amintiţi de Sfânta Scriptură. Ceea ce Sfânta
Scriptură scrie despre ei, Dionisie pictează adică insistă ca icoana să fie un mijloc
pedagogic în sprijinul explicării Sfintei Scripturi. Nu putem înţelege însă, cum Luca ar putea
fi pictat bătrân câtă vreme, în paginile Sfintei Scripturi, apare ca un tânăr ucenic al
Sfântului Apostol Pavel.
 Răspunsul este cu siguranţă altul: Dionisie din Fuma îi surprinde pe fiecare din Cei Şaptezeci
în momentul trecerii la Domnul, înregistrată de sinaxare şi de calendarul bisericesc al vremii
sale.
 În ţara noastră, biserica mânăstirii Cozia păstrează pictura veche a chipurilor Celor
Şaptezeci după Dionisie din Furna. Despre pictarea mânăstirii şi reparaţiile ulterioare vezi
lucrarea Arhimandrit Gamaliil Vaida, Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod
cel Mare, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1986.
 Bibliografie
 Bora, Ioan-Sorin, Cei Șaptezeci de ucenici(Luca 10,1-24): istoria exegezei; tradiții
creștine, Ed. Mitropoliei Olteniei, 2013.
 Constantin I. Ciobanu, Ciclul predicării Apostolilor în pictura Bisericii Vestirii Maicii
Domnului a Mănăstirii Moldovița,
 Moisescu Iustin, Activitatea Sfântului Pavel în Atena, Craiova, 1946.
 Moisescu Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955.
 Nicolaescu, Diaconul Dr., N. I., Cronologia paulină, în BOR, an LX, 5-6, 1942, 177-203.
 Preda C., Apostolatul celor doisprezece şi relaţia sa cu cel paulin potrivit Faptelor
Apostolilor, în ST, an XLIX, 3-4, 1997, p. 31-54.
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

APOCALIPSA

IN EXPRESII BIBLICE SI VIZUALE

SUPORT DE CURS
FUNDAMENTAREA BIBLICA A ICOANEI

PR. LECT. DR. ILIE MELNICIUC PUICA

1
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

APOCALIPSA

Sfantul Ioan Evanghelistul, foarte batrân, retras în Efes, cade si el victima prigoanei. În anii 94-95
el este exilat în insula Patmos. Este trimis acolo pentru a-l izola de pastoritii sai si unde erau
trimisi cei socotiti dusmanii periculosi ai statului. Aici, Ioan era foarte îngrijorat de soarta fiilor
sai duhovnicesti, de persecutiile ce se îndreptau împotriva lor, de descurajarea unora, de delasarea
altora, de influentele nefaste ale mediului înconjurator. În aceasta situatie, în stari de extaz,
primeste el de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea unor taine pe care le va consemna în
cartea menita sa încheie canonul Noului Testament si, totodata, sa-i reconforteze pe crestinii care
vor crede ca, în ciuda uriaselor si devastatoarelor ofensive ale raului, binele suprem va triumfa
prin Iisus Hristos.
Deci, scopul scrierii sale este de a încuraja si întari în credinta pe cei slabi, de a mustra pe cei
rataciti si de a ameninta, cu pedeapsa dumnezeiasca, pe adversarii Bisericii, aratându-le tuturor ca
peste toate adversitatile, crestinismul va iesi biruitor.
Scopul predicii lui Hristos referitoare la A Doua Venire era unul singur, să ne îndemne la
priveghere, iar nu să ne ofere indicii despre întoarcerea Sa. Sfânta Scriptură arată că Biserica,
desăvârșirea lui Israel va suferi prigoane și chinuri atât timp cât va fi pe pământ (Ioan 15, 20; 16,
33; Fapte 14, 22; Rom. 5, 3; I Tes. 3, 3; Apoc. 1, 9; 2, 10). Acestea se vor înmulți, culminând cu
marea Strâmtorare când satana va fi eliberat pentru puțină vreme pentru a întări puterea lui
Antihrist (II Tes. 2, 9, Apoc. 20, 3). Dar Dumnezeu va ocroti Biserica Sa în vremurile de restriște
și în timpul persecuțiilor (Ioan 17, 15; Tes. 1, 10, Apoc. 20, 9). La sfârșitul acestei suferințe,
Hristos Se va arăta pe neașteptate. Atunci va avea loc învierea drepților și adunarea sfinților aflați
încă în viață. Hristos va veni cu slavă, în trup firesc, însoțit de sfinții Săi și de locuitorii cerurilor.
La venirea Sa, Satana, Antihristul și proorocul mincinos vor fi aruncați în iezerul cel de foc.
Odată cu aceasta, va avea loc învierea, urmată de judecata universală, prin care cei drepți vor fi
despărțiți d cei netrebnici pentru totdeauna. După ce drepții vor fi răsplătiți, iar cei netrebnici
osândiți, moartea și iadul vor fi nimicite, iar cerul cel nou și pământul cel nou vor ieși la iveală.
Astfel se va petrece prefacerea vechii creații, care va fi purificată prin foc. Apoi împărăția
făgăduită nouă de Hristos și descrisă în Apocalipsa 21 și 22 se va instaura deplin. Iar Bisrica va
intra în veșnicie.
În rugăciunea euharistică din Liturghia Ortodoxă, preotul, după repetarea poruncii date
de Iisus ucenicilor ,,aceasta să faceți întru pomenirea Mea”, se roagă în taină: ,,Aducându-ne
aminte, dar, de această poruncă mântuitoare și de toate câte s-au făcut pentru noi: de Cruce, de
îngropare, de Învierea celei de-a treia zi, de Înălțarea la ceruri, de șederea de-a dreapta Tatălui și
de cea de-A Doua și slăvită iarăși Venire: (cu voce tare) Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem
de toate și pentru toate.”
Suntem siguri de venirea lui Hristos, că la Liturghia euharistică, timpul și veșnicia sunt
depășite, iar trecutul, prezentul și viitorul se contopesc într-o singură expresie a iconomiei divine.
Acesta este motivul pentru care cea de-A Doua Venire este privită ca un fapt deja împlinit. Cea
de-A Doua Venire nu este numai o realitate la care luăm parte duminica la Liturghie. Mitropolitul
Hierotheos din Nafpaktos explică că noi nu doar căutăm Împărăția viitoare, ci trebuie să o trăim
ca pe o realitate prezentă, în fiecare zi: ,, Noi, ortodocșii, nu suntem în așteptarea sfârșitului, ci
prin viețuirea lui Hristos alergăm în întâmpinarea Lui, experimentând în felul acesta viața de
după cea de-A Doua Venire.” Sfântul Simeon Noul Teolog învață că „cel ce a văzut lumina
necreată și s-a unit cu Dumnezeu nu mai așteaptă cea de-A Doua Venire, pentru că deja s-a făcut
2
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

părtaș al acesteia. Așadar, veșnicia ne îmbrățișează în fiecare clipă și prin urmare trecutul,
prezentul și viitorul sunt trăite într-o unitate nedespărțită.” În spiritul pocăinței dar și al bucuriei,
Biserica așteaptă de secole, cu răbdare și credință, rugându-se, după cum Hristos Însuși ne-a
învățat: ,,Vie Împărăția Ta” . Și noi, cu pocăință și cu bucurie vom continua să așteptăm, să
priveghem și să ne rugăm, până la sosirea zilei despre a cărei venire ne-a asigurat Hristos, zi în
care timpul va deveni veșnicie.”i
În textele liturgice, Apostolul Ioan este prezentat ca autor al Evangheliei, dar nu și ca
autor al Apocalipsei. De exemplu, în cadrul slujbei Sfântului Ioan Teologul din data de 8 mai nu
există nici un cuvânt despre Apocalipsă. În Acatistul Sfântului Ioan Teologul este menționată o
singură dată Apocalipsa.ii
Credincioșii ortodocși care citesc Apocalipsa pot recunoaște îndată imaginile din ea, întrucât
multe dintre ele se regăsesc în Liturghia ortodoxă. Astfel, tămâia (Apoc. 8: 3-4) și cântarea
,,Sfânt, Sfânt, Sfânt” (Apoc. 4, 8) îl fac pe orice cititor ortodox să se simtă ca acasă. Nu se poate
vorbi despre o interpretare ,,oficială” a Apocalipsei în Biserică, deși unele comentarii, ca de
exemplu cel făcut de Sfântul Andrei al Cezareei în secolul V, au influențat semnificativ gândirea
ortodoxă cu privire la această carte inspirată. Putem spune mai degrabă ca Biserica a încercat să
facă cunoscut faptul că unele doctrine, în special cea a unei Împărății de o mie de ani, în sensul
propriu, terestru, nu se regăsesc în Apocalipsă.
În timp ce tradiția profetică își are rădăcinile în cuvăntul rostit, tradiția apocaliptică a
constituit dintotdeauna o tradiție literară. Genul apocaliptic s-a bucurat de popularitate între anii
200 î. Hr. și 200 d. Hr.. Literatura apocaliptică nu se aștepta la o transformare socială și nici nu
pretindea una ca aceasta, ci mai degrabă se concentra asupra venirii iminente a lui Mesia, care va
nimici pe cei netrebnici și va face dreptate poporului lui Dumnezeu. De obicei literatura
apocaliptică constă într-o vedenie, mijlocită de o ființă cerească, ca de exemplu un înger. O
apocalipsă era scrisă într-un mod foarte simbolic și era pusă pe seama unei personalități istorice,
ca Avraam sau Enoh; în cazul scrierilor apocaliptice creștine avem de-a face cu unele opere
considerate a fi scrise de Sfântul Apostol Petru și de Fecioara Maria, care obișnuiau să fie
frecvent citite în Biserica primară.
Cu toate că Apocalipsa, pentru unele dintre aceste motive, este clasificată în rândul
literaturii apocaliptice, ar fi mai potrivit să spunem că ea conține deopotrivă elemente ale tradiției
profetice și apocaliptice. Apocalipsa însăși este numită profeție de către Ioan (Apoc. 1, 3; 22, 7;
22, 10; 22, 18; 22, 19), ea fiind ,,cuvântul lui Dumnezeu” mărturisit (Apoc. 1, 2). Ca și în cazul
profeților, considerentele morale ocupă un loc important în Apocalipsă, ele fiind ilustrate de cele
șapte scrisori trimise celor șapte biserici în Apocalipsa 2 și 3. Din anumite puncte de vedere însă,
Apocalipsa este diferită de alte apocalipse. În timp ce acestea susțin în mod explicit că sunt scrise
de personaje vârstnice, de o anumită înălțime spirituală, Apocalipsa afirmă cât se poate de simplu
că este scrisă de un oarecare Ioan, fără măcar a preciza că este vorba despre apostolul Ioan.
Totodată, spre deosebire de apocalipse, care în mod normal încearcă să reconstituie istoria ca și
cum evenimentele ar fi fost profețite dinainte, Apocalipsa pare adânc înrădăcinată în situația
contemporană Bisericii primare.Ținând cont de atenția deosebită acordată situației din Biserica
primului veac, putem concluziona că Sfântul Ioan scrie Apocalipsa mai dregrabă pentru
,,enoriașii” săi din Biserica timpurie decât pentru noi, cei de la începuturile celui de-al treilea
mileniu. Merită să repetăm că Ioan nu a scris o carte încifrată care nu va putea fi deslușită decât
numai de către generația ultimă, cea dinainte de sfârșitul lumii. Apocalipsa a fost scrisă în primul
rând ca un răspuns al lui Dumnezeu către creștinii din Asia Mică, persecutați în primul secol.

3
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Caracteristicile scrierii. Sisteme de interpretare.

Desi este opera celui mai popular autor, în ceea ce priveste limba si stilul, si desi este cartea cea
mai citita din toata literatura profetica, Apocalipsa Sfântului Ioan nu mai este o scriere pe
întelesul tuturor, asa cum s-ar cere unei adevarate profetii crestine. Vremile care s-au scurs de la
compunerea ei si de la prima ei interpretare, i-au acoperit tot mai mult întelesul si au pus în calea
credinciosilor obstacole tot mai grele pentru dreapta ei tâlcuire. Sunt veacuri întregi, de când
Apocalipsa Sfântului Ioan, fiul lui Zevedei, si-a ferecat tot mai mult portile si de când toti
exegetii cauta cu staruinta si cu ingeniozitate cheia cu care sa le poata deschide. Toate cheile
nascocite pâna acum cu ajutorul imaginatiei sunt însa nepotrivite, iar Apocalipsa continua a se
înfatisa cititorilor, care folosesc asemenea chei, ca o carte tot mai misterioasa si mai neînteleasa.
De unde provine oare greutatea întelegerii acestei sfinte carti? Nu cumva din însusi cuprinsul ei?
La aceasta întrebare, izvorâta din lumea protestanta, adevarata critica biblica nu poate da decât un
raspuns negativ si anume: Autorul Evangheliei a patra si al celor trei epistole care-i poarta
numele, nu putea scrie o carte obscura prin însusi continutul ei, adica o carte pe care sa n-o fi
înteles nici el, nici primii sai cititori. Circulatia de care s-a bucurat Apocalipsa, în primele
veacuri, ne dovedeste deci ca ea a avut un înteles bine determinat, pe care primii cititori l-au
pretuit tocmai pentru claritatea si utilitatea lui în aprofundarea învataturii crestine. Primirea
Apocalipsei între cartile biblice ne dovedeste, cu alte cuvinte, ca ea a avut si are un continut
moral si religios revelat, pe care crestinii veacului apostolic l-au înteles foarte bine si tocmai de
aceea l-au socotit vrednic sa stea alaturi de celelalte scrieri ale Noului Testament. Factorul
esential care determina uitarea întelesului original al oricarei scrieri vechi este schimbarea si apoi
uitarea conditiilor specifice care stau la originea oricarei scrieri si mai ales a scrierilor biblice.
Acesta este de fapt motivul principal pentru care interpretarea Sfintei Scripturi nu se poate face
făra o prealabila pregatire introductiva, adica făra aprofundarea cunostintelor filologice,
arheologice, culturale, morale, religioase si sociale, legate de istoricul fiecarei carti.
Înainte de toate, trebuie sa amintim ca, în privinta formei, Apocalipsa apartine unui gen literar cu
totul aparte. Ea apartine genului literar apocaliptic, care s-a nascut o data cu framântarile sociale
si religioase prin care a trecut Palestina pe vremea lui Antioh Epifaniu, pe la jumatatea veacului
al II-lea î.Hr. Dezvoltarea literaturii apocaliptice merge paralel cu înrautatirea conditiilor politice
si economice care au dus la cucerirea Ierusalimului de catre romani în anul 63 î.d.Hr. si mai ales
la distrugerea lui si a templului în anul 70 d.Hr.
Literatura apocaliptica apocrifa, ilustrata printr-o multime de scrieri atât iudaice, cât si crestine,
prezinta anumite caracteristici. Toate cultiva pseudonimia, fictiunea, aproximatia si exagerarea si
arata o deosebita preferinta pentru exprimarea ideilor cu ajutorul simbolurilor, semnelor si
vedeniilor. Dar pe când toate scrierile apocaliptice cu caracter necanonic manifesta o stare
sufleteasca de disperare paralizanta faţă de necazurile prezente, si de neîncredere totala în reusita
eforturilor umane pentru împutinarea raului de pe pamânt, Apocalipsa Sfântului Ioan
Evanghelistul este expresia celui mai robust optimism religios: cu fiecare cuvânt, ea angajeaza pe
cititori sa-si pastreze cu barbatie credinta si sa se opuna ereziei, desfrâului si violentei si sa tina
mereu aprinsa faclia nadejdii în biruinta finala a Bisericii lui Hristos împotriva slujitorilor lui
Antihrist.
Apocalipsa Sfântului Ioan, desi inspirata, foloseste toate mijloacele si procedeele genului, cum
sunt: aproximatia (ambiguitatea artistica), hiperbola (exagerarea, supradimensionarea),
fantasticul, pseudonimia (substituirea de nume proprii, relatia nomen - cognomen), dar mai ales
simbolismul (al culorilor, al pietrelor, si în primul rând al numerelor). Un asemenea mod de
exprimare era foarte familiar evreilor, era chiar mijlocul cel mai frecvent pentru a transmite
revelatia divina în Vechiul Testament. Acolo trebuie cautata cheia metaforelor cartii: lacustele
4
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

evoca una din urgiile cu care au fost loviti egiptenii si invazia lacustelor pe vremea lui Ioil,
prefigurare a judecatii divine; Mielul aminteste mielul pascal (cf. In. I, 29, 36); secerisul
reprezinta judecata ca în Ieremia II, 33 si Ioil III, 13; potirele reprezinta destinul, dupa limbajul
profetic conventional (Ier. XXV, 15; Zah. XII, 2). Unele dintre aceste simboluri sunt preluate ca
atare din Vechiul Testament: pomul vietii (II, 7; XXII, 2), mana (II, 17), toiagul de fier (II,27),
calaretii (VI, 1 s.u.) etc. Altele sunt explicate de Ioan însusi: sapte stele (I, 20), sapte sfesnice (IV,
5), potirele cu tamâie (V, 8), balaurul cel mare (XII, 9).
Un alt motiv privind folosirea acestui limbaj misterios trebuie cautat în contextul epocii tulburate
în care a luat nastere cartea Apocalipsei. Nu trebuia sa se dea prigonitorilor niste temeiuri care sa
permita acuzarea crestinilor înaintea tribunalelor romane. Oricare persoană putea fi acuzată, daca
toate afirmatiile ei ar fi fost formulate într-un limbaj clar. Pe de alta parte, simbolul pastreaza
intacta acea atmosfera de mister în care se învaluie întotdeauna ceea ce are de a face cu viitorul.
Un loc deosebit ocupa, de asemenea, simbolismul cifrelor si numerelor, care nu trebuie luate
cantitativ, ci simbolic. Cifra unu evoca unitatea Fiintei Divine, cifra doi cele doua firi ale
Mântuitorului, iar cifra trei Persoanele Sfmtei Treimi. Cifra patru are sens cosmograftc (patru
vânturi, patru puncte cardinale) si simbolizeaza universul. Cifra sapte, care evoca zilele
saptamânii, numarul planetelor cunoscute de cei vechi si darurile Sfântului Duh, simbolizeaza
desavârsirea, plinatatea, absolutul; în schimb, sase (7 minus 1) simbolizeaza deficienta,
imperfectul, haosul, iar 666 (trei de sase) este expresia maximei rautati, asa cum 8 (7 + 1)
reprezinta un adaos la desavârsire, iar 888 (trei de opt) desavârsirea absoluta. Tot astfel, trei si
jumatate (7 împartit la 2) arata ceva de scurta durata, efemer, precar. Numarul zece arata o
cantitate mica, numarul o suta ceva mai mare, iar numarul o mie (sau mii de ani) simbolizeaza o
multime nesfârsita, ori o durata aproape nelimitata. Numarul 12, care aminteste pe cei 12
patriarhi, pe cele 12 triburi ale lui Israel, ori pe cei 12 Apostoli ai Mântuitorului, închipuieste
totalitatea popoarelor lumii, adica tot neamul omenesc; tot astfel, multiplii lui arata cantitati
numerice considerabile, covârsitoare.
În Apocalipsa, adversarii Bisericii, slujitori ai lui Satan, sunt aratati prin animale salbatice si
monstri marini ori terestri, institutiile anticrestine prin madularele acestor fiare, iar pacatele, prin
felurite asemanari, imagini si simboluri împrumutate fie din cartile Vechiului Testament, fie din
literatura apocaliptica apocrifa, fie din însasi mentalitatea cititorilor. Din aceasta cauza, întelesul
aces-tora "nu se ghiceste ", ci se cauta cu prudenta în aprofundarea prealabila a celorlalte carti ale
Sfintei Scripturi, în cercetarea folclorului religios al epocii, în patrunderea sistemului de cugetare
al autorului si în cunoasterea tuturor conditiilor istorice legate de compunerea cartii si de prima ei
interpretare.
Pentru o buna tâlcuire a Apocalipsei sunt de respectat câteva norme patristice de Ermineutica
biblica, cum sunt:
- Sa se respecte, in interpretarea ei, regula de credinta a Bisericii, observând, din acest
punct de vedere, ca Sfintii Parinti au folosit cu multa prudenta profetiile Apocalipsei si s-au ferit
de orice actualizare a lor.
- Sa se tina seama ca, potrivit genului literar apocaliptic, metaforele, hiperbolele, alegoriile
si simbolurile Apocalipsei nu trebuie luate în sensul literal, adica ad litteram.
- Potrivit spiritului vorbirii parabolice, pericopele trebuie considerate în ansamblul lor, făra
a se cauta si în amanuntele lor intentii profetice ori întelesuri ascunse.
- Sa se tina seama de obiceiul Sfântului Ioan, autorul Apocalipsei, de a sublinia importanta
anumitor idei fie anuntându-le sumar înainte de a le expune pe larg, fie precedându-le de o lunga
si uneori îndepartata pregatire aperceptiva, fie recapitulându-le în legatura cu alte idei sau fapte
similare.
5
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

- Repetarea uor scene marchează o gradatie crescânda a descrierii si nu neaparat o

succesiune cronologica de evenimente.
- Numerele nu indica mai niciodata cantitati, ci valori simbolice, cifrele reprezentând în
general cantitati abstracte si însusiri nedefinite. Biserica a osândit hiliasmul si istoria a dezis în
permanenta pe acei care si-au îngaduit sa fixeze soroace eshatologice pe baza calculelor sugerate
de unele expresii de amanunt ale Apocalipsei.
- Autorul Apocalipsei obisnuieste sa indice realitati analoage prin simboluri diferite si chiar
sa simbolizeze unele simboluri prin alte simboluri; de exemplu, Iisus Hristos este aratat aproape
simultan asemenea cu Fiul Omului, cu un Miel si cu un Calaret.
Pe scurt, exegetii ortodocsi socotesc ca felul de interpretare dupa sistemul istoriei universale
poate fi just numai daca se ia în liniile sale mari, generale, fără a cauta sa actualizam în detaliu si
sa aplicam profetiile din Apocalipsa la fapte strict limitate. Interpretarea aceasta trebuie însa
combinata cu. aceea a interpretarii eshatologice si încadrata în conditiile istorice ale timpului
când a fost scrisa Apocalipsa.
Pe scurt, exegetii ortodocsi socotesc ca felul de interpretare dupa sistemul istoriei universale
poate fi just numai daca se ia în liniile sale mari, generale, făra a cauta sa actualizam în detaliu si
sa aplicam profetiile din Apocalipsa la fapte strict limitate. Interpretarea aceasta trebuie însa
combinata cu aceea a interpretarii eshatologice si încadrata în conditiile istorice ale timpului când
a fost scrisa Apocalipsa. Numai astfel se va putea întelege just sensul evenimentelor din aceasta
Carte Sfânta.
Apocalipsa cuprinde 22 de capitole si se împarte în doua parti: Partea I-a, istorica (cap.I- III),
precedata de un prolog (cap. I, 1-8), se poate intitula: "Scrisori catre cele sapte Biserici", caci
cuprinde un numar de sapte scrisori adresate celor sapte comunitati crestine din partea vestica a
Asiei Mici si anume: din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodiceea, prin care
se lauda sau se mustra viata crestinilor din comunitatile respective. Domnul Hristos apare ca
profet si învatator, care îndeamna, lauda si mustra. Evenimentele pe care Apostolul le descrie se
refera la acelea din primul secol al crestinismului.
Partea a II-a, profetica (cap. IV - XXII), care se încheie cu un epilog (XXII, 6-21), s-ar putea
numi: "Cartea viziunilor", caci sub forma a sapte viziuni succesive, autorul expune ceea ce se va
întâmpla în viitor, în decursul timpurilor. Aici Mântuitorul apare sub simbolul Mielului jertfit si
proslavit, care sustine Biserica si pe crestini prin toate adversitatile lumii si persecutiile ei, iar la
sfârsit apare ca biruitor.
Cele sapte viziuni se pot grupa, dupa legatura dintre ele, în trei sectiuni:
Primele trei viziuni (cap. IV, 1 - XI, 14) alcatuiesc o prima sectiune.
Aceasta se deschide cu o viziune inaugurala (cap. IV), unde se arata maretia lui Dumnezeu si
puterea data Domnului Hristos spre a pedepsi pe persecutorii Sai printr-o serie de nenorociri
descrise prin sapte peceti si sapte trâmbite (cap. V-XI, 14). Pedepsele descrise se refera la
evenimente contemporane autorului, însa încheindu-se cu acelea de la sfârşitul veacurilor. Totul
este în legatura cu cartea cu sapte peceti, care sunt deschise una dupa alta.
A doua sectiune (XI, 15 - XVI, 21) cuprinde a patra si a cincea viziune si ne face sa asistam la
lupta Bisericii lui Hristos contra "sinagogii lui Satan".
A treia sectiune (XVII - XXII, 5) cuprinde a sasea si a saptea viziune si expune judecata lui
Dumnezeu contra dusmanilor împaratiei Sale, triumful lui Hristos si începutul eternitatii fericite.
Ideea care domina totul este lupta lui Hristos cel proslavit împotriva adversarilor Bisericii Sale.
Aceasta lupta se desfasoara într-un mare numar de faze, care se succed într-o progresie evidenta,
pâna la deznodamântul fmal. Progresia care marcheaza trecerea de la o viziune la alta subliniaza
intensificarea conflictului dintre bine si rau, dintre Dumnezeu si adversarii Sai, odata cu
6
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

scurgerea timpului. Nu este neaparat o succesiune cronologica de evenimente, ci o reluare si o

dezvoltare progresiva. Ea respecta curba generala a gândirii semite care se învârte în spirala în
jurul obiectului examinat.

Cuprinsul Apocalipsei
Prologul (I, 1 - 8) cuprinde titlul si adresarea cartii: "Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a
dat-o Dumnezeu - ca sa arate robilor Sai cele ce trebuie sa se petreaca în curând- iar El, prin
trimiterea îngerului Sau, a destainuit-o robului Sau Ioan... " (vers. 1). Autorul ne face deci
cunoscut de la început caracterul cartii, caci ne indica pe scurt subiectul, originea divina, scopul
si importanta ei. Ea cuprinde o "descoperire" (revelatie) facutalui de un înger, cu scopul de a fi
citita si ascultata ca o profetie, pentru ca viata noastra este scurta si sfârsitul este aproape. De
observat ca primul cuvânt al cartii, în textul original este: Apocalipsis (descoperire, revelatie), de
unde si denumirea cartii de: Apocalipsa.
Sfântul Ioan trimite celor sapte Biserici din Asia - pe care le va indica mai departe - "har si pace
de la Dumnezeu - Tatal, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine", de la Duhul Sfânt si "de la Iisus
Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi - nascut din morţi si Domnul împaratilor pamântului",
Care ne-a rascumparat pe noi prin Sângele Sau (vers. 4-5). Este vorba de sapte biserici din
provincia romana Asia, în vestul Asiei Mici, a carei capitala era Efesul, enumerate în versetul 11
si anume: din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia si Laodiceea, selectate în functie
de cifra 7, simbolul plenitudinii si al universalitatii. Apostolul invita pe cititorii sai sa priveasca
cu ochii credintei certitudinea Parusiei Domnului (vers. 7-8).

Partea I-a, istorică: (cap.I, 9 - III)

Scrisori catre cele sapte Biserici
Capitolul 1, 9 - 20. Viziune pregatitoare: Domnul Iisus se arata Sfântului Ioan, în stare de extaz,
si îi da instructiuni despre ceea ce va trebui sa scrie Bisericilor. Continuarea primului capitol:
versetele 9-20 constituie un preambul al partii întâi. Într-o viziune inaugurala, Domnul Iisus se
arata, în stare de extaz, Sfântului Ioan si îi spune sa scrie si sa trimita celor sapte biserici (vers.
11), amintite mai sus, ceea ce vede. Se indica mai întâi circumstantele de loc si de timp în care
are loc aceasta viziune si anume: în timp ce Sfântul Ioan era exilat în insula Patmos, pentru
credinta sa în Domnul Hristos, "in zi de Duminica" (vers. 9-10).
Informatia aceasta este deosebit de pretioasa, nu numai în legatura cu precizarea timpului acestor
revelatii din Apocalipsa, dar mai ales prin aceea ca se constituie într-o marturie nou-testamentara,
de cea mai mare importanta pentru vechimea ei, privind serbarea duminicii de catre crestini înca
din vremea apostolica. Este vorba de prima zi a saptamânii, dupa calendarul iudaic, pe care
crestinii o consacrasera Domnului ca zi a Învierii Lui, în opozitie nu numai cu ziua de sâmbata a
iudeilor, ci si cu ziua care era consacrata în fiecare saptamâna cultului împaratului. Denumirea
este specific crestina si înseamna: Ziua Domnului, Zi domneasca, pe scurt Dominica). Sfântul
Ioan leaga, deci, vedeniile din Apocalipsa de ziua când crestinii se adunau pentru cultul comun
(comp. si I Cor. XVI, 2).
Într-o astfel de zi, ne spune Sfântul Ioan, "a fost în duh" sau "răpit în duh", adica în stare de extaz
şi a auzit un glas mare ca de trâmbita, care îi spunea: "Ceea ce vezi scrie în carte si trimite celor
sapte Biserici" din Asia, care în continuare sunt numite fiecare dupa numele sau. Imperativul
"scrie" îl întâlnim si în capitolul XIX, 9, iar "scrie ... în carte" si la Isaia XXX, 8.
S-a vorbit mult în comentariile mai extinse despre motivele geografice si istorice pentru care au
fost alese aceste sapte cetati ale provinciei romane Asia ca destinatare ale Apocalipsei lui Ioan.
Într-un comentariu mai restrâns cum este cel de fata nu-si are loc tratarea acestei teme. Este poate
7
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

necesar sa citam numai observatia lui W. M. Ramsay, dupa care Bisericile din provincia romana
a Asiei erau organizate în sapte grupe, fiecare grupa având drept centru una din Bisericile
amintite de Ioan, si ca aceste sapte Biserici destinatare erau centre de difuzare a corespondentei
spre partea de vest a Asiei Mici, afiându-se la o distanta de 30 pâna la 50 de mile una de alta, în
drumul care urca în forma de cerc spre nord la Pergam, se întorcea apoi spre sud-est la Laodiceea
si ducea mai departe la Efes, prin valea râului Meandru. Toate acestea este bine sa le avem în
vedere, dar sa nu uitam ca pentru Ioan numarul 7 are în întreaga Apocalipsa un caracter simbolic,
indicând întregul, uuiversalul, ansamblul; în cazul de fata Biserica în întregimea ei. Asa cum vom
vedea în capitolele II -III, desi cele sapte scrisori sunt adresate la sapte Biserici concrete, virtutile
care sunt laudate si slabiciunile care sunt înfierate în cazul fiecareia dintre ele par ca se refera mai
curând la toate Bisericile.
În versetele 12-20 avem descrierea de o maretie dumnezeiasca a Fiului Omului si noul îndemn
catre Ioan de a scrie cele ce a vazut, fie ca acestea tin de trecut fie ca tin de viitor. Expresia "Si m-
am întors sa vad al cui este glasul care vorbea cu mine" (vers. 12) este asemanatoare cu Iezechiel
III, 13: "si am auzit glas". La fel în ceea ce priveste "glas de trâmbita", pe care o mai întâlnim în
IV, 1 si XI, 12. Este foarte probabil vorba de glas de înger prin care se transmite descoperirea (I,
2). Descrierea Fiului Omului este facuta de catre Ioan în culori si imagini pe care le mai întâlnim
îndeosebi la Daniel VII, 13; X; 4 si Iezechiel. Din Daniel X, 4 s.u. însemnatate pentru textul
nostru pot avea urmatoarele: "iar coapsele lui încinse cu aur curat, ... iar ochii Lui ca flacari de
foc, bratele si picioarele Lui straluceau ca arama lustruita si sunetul cuvintelor Lui ca vuietul unei
multimi". Hristologia înalta a lui Ioan reiese din combinarea elementelor de mai sus cu trasaturile
"Celui vechi de zile", adica ale lui Dumnezeu ca Judecator al împaratilor si al neamurilor (Daniel
VII, 9 s. u.): "...si S-a asezat Cel vechi de zile; îmbracamintea Lui era alba ca zapada, iar parul
capului Sau curat ca lâna; tronul Sau, flacari de foc". Deci, Ioan întorcându-se sa vada al cui este
glasul care îi vorbea, "a vazut sapte sfesnice de aur" - care simbolizau cele sapte Biserici (cf. vers.
20) si "în mijlocul sfesnicelor pe cineva asemenea cu Fiul Omului": îmbracat în vesmânt lung -
haine de preot si împarat; cu parul alb - simbol al batrânetii si al eternitatii; ochii Lui ca para
focului - atotstiinta; glas ca vuietul apelor - atotputernicia; avea în mâna sapte stele - semn al
autoritatii peste Biserica; din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri - puterea cuvântului;
fata Lui ca soarele - semn al maririi (vers. 13-16).
Înzestrat cu aceste atribute ale mesianitatii si eternitatii, El îi comunica Apostolului ca este cel
dintâi si cel de pe urma, ca a murit si a înviat si trebuie sa scrie cele ce a vazut (vers. 17-19), cele
ce sunt si cele ce au sa fie dupa acestea, transmitându-le Bisericilor amintite. De altfel, acestea
constituie si subiectul scrierii: evenimentele din trecutul, prezentul si viitorul Bisericii.
Îngerii Bisericilor de care se vorbeste sunt întâistatatorii acelor Biserici.

Capitolul II: Epistolele catre Bisericile din Efes, Smirna, Pergam si Tiatira.

În cele doua capitole care urmeaza (II si III), Apostolul vede si aude pe Marele Păstor - Iisus,
parca vizitând aievea cele sapte Biserici ale Asiei proconsulare si pe pastorii lor: episcopii si
preotii. Desi se vorbeste numai de "îngerii Bisericilor", prin care trebuie sa întelegem, în primul
rând, pe episcopii acelor cetati centrale, acestia nu erau însa singuri, în acele cetati, în care
existau la vremea aceea nenumarate comunitati crestine (sau parohii), care îşi aveau fiecare din
ele preotii lor, supusi si ascultatori, ierarhic, de episcopii respectivelor orase. Fiecare din cele
sapte "epistole" au o adresare, ca introducere, un scurt continut cu sfaturile si observatiile de
rigoare si o încheiere. Toate încep cu formula: "Scrie îngerului Bisericii din", apoi, într-o alta
mica introducere: "Acestea zice...", "Acestea zice cel care..."; Hristos este desemnat ca autorul
8
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

real al epistolei. Corpul epistolelor se compune dintr-o descriere si un îndemn, care difera dupa
starea si nevoile spirituale ale diverselor Biserici sau ale "îngerilor" lor si o promisiune finala
(urare) servind de concluzie. Desi destinate unor comunitati anume, aceste epistole convin într-un
fel Bisericii întregi, cum observa Fericitul Augustin si Sfântul Grigorie cel Mare, întrucât
situatiile descrise aici se vor repeta pâna la sfârsitul timpurilor.
Prima din cele sapte Biserici este "Biserica din Efes”, ca cea "mai veche" si mai centrala.
Apostolul o lauda pentru demascarea învatatorilor mincinosi si lupta împotriva nicolaiţilor; totusi
îi reproseaza caderea din dragostea dintâi si oboseala de care da dovada (II, 1-7). Biserica din
Smirna are o parte buna pentru ca luptă împotriva pagânilor si iudeilor. Apostolul lauda rabdarea
lor si-i anunţă că vor mai suferi un timp dar vor fi rasplatiti (II, 8-11).
Biserica din Pergam a avut durerea de a pierde un conducator si s-au mentinut totusi în credinta.
Ei trebuie sa se împotriveasca nicolaitilor si idolatrilor, iar cei ce slabesc trebuie sa se pocaiasca
(II,12-17).
Biserica din Tiatira este laudata pentru faptele ei bune, dar multi credinciosi dau ascultare unei
proorocite mincinoase, Isabela, care-i îndeamna la imoralitate si idololatrie. Ea va fi lovita de
boala si adeptii ei pedepsiti (II, 18-29).

Capitolul III : Epistolele catre Bisericile din Sardes, Filadelfia si Laodiceea.

Vorbind Bisericii din Sardes, Fiul Omului este prezentat ca "Cel ce are cele sapte duhuri ale lui
Dumnezeu si cele sapte stele..", ceea ce arata autoritatea si puterea pe care Hristos o exercita
asupra celor sapte Biserici. Biserica din Sardes este acuzata ca are un nivel de viata religioasa si
morala foarte scazut, asemenea cu moartea duhovniceasca: ,,Ştiu faptele tale, ca ai nume, ca
traiesti, dar esti mort". De nu se vor redresa, vor fi pedepsiti cu o cucerire politica. Cei câtiva
buni vor mosteni împaratia cerurilor (III, 1-6).
Biserica din Filadelfia este laudata pentru credinta ei. Dar nu va fi ferita de persecutii. Cei mai
îndârjiti dusmani ai ei - iudeii - se vor converti (III, 7-13).
În sfârsit, Biserica din Laodiceea are o viata crestina mediocra, plina de lâncezeala,
condamnabila. Credinciosii ei nu erau crestini convinsi, nici net necredinciosi, ci într-o stare de
pasivitate si indiferenta, stare pe care Donmul o respinge. "Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece,
nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece -
am sa te vars din gura Mea" (vers. 15-16). Unii exegeti leaga caracterizarea de "fierbinte" cu
existenta apelor termale din Ierapole, iar cea de "rece" cu apele racoritoare din Colose; aceasta ar
însemna ca Laodiceea nu are ape termale vindecatoare pentru bolnavii sai sufletesti, nici ape
racoritoare pentru cei care sunt sufleteste obositi. Întelegem astfel mai bine preferinta lui Hristos:
"macar de ai fi rece sau fierbinte". Dante se confrunta cu aceeasi problema la intrarea în infern,
unde se aud oftaturi, plânsete si vaiete, iar Virgiliu explica cum ca aceasta este soarta celor care
au trait fara a fi apreciati dar nici blamati, pentru ca pe acestia nu-i primeste nici iadul, nici raiul.
Mustrarea se sfârseste cu îndemnul: "sârguieste-te ", deci arata râvna, "si pocaieste-te”. Versetul
20 face parte din cele mai frumoase texte din Noul Testament: "Iata, stau la usa si bat; de va auzi
cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (III, 20). În
ciuda dezgustului manifestat la adresa situatiei din Laodiceea, Hristos, în conformitate si cu
traditia istoriei biblice în general, sta "la usa si bate". Asa procedeaza Dumnezeu în Vechiul
Testament cu Israel, având totdeauna initiativa de a chema poporul la pocainta si la dialog.
Imaginea se explica atât la nivelul relatiei personale cât si la nivelul eclesial-euharistic si
eshatologic. Bataia la usa are legatura directa cu mustrarea foarte aspra care a precedat si la care
se asteapta un raspuns. Pocainta se va manifesta prin deschiderea usii la auzul vocii Mântuitorului
Hristos. Reconcilierea si refacerea comuniunii sunt aratate de intrarea lui Iisus "la el", la cel care
9
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

deschide, pentru a cina împreuna: "Si voi cina cu el si el cu Mine". Aceasta initiativa a lui Hristos
ne aminteste apropierea plina de mila dumnezeiasca a lui Iisus fata de oamenii neputinciosi si
bolnavi prezentati de Evanghelii. Desi toate epistolele catre cele sapte Biserici se adreseaza în cea
mai mare parte si noua, totusi epistola catre laodiceni pare ca ni se potriveste cel mai mult.

Partea a II-a, profetica (cap.IV, 1 - XXII, 5). Cartea viziunilor

Sectiunea I-a (cap.IV-XI, 14). Cartea cu cele sapte peceti si sapte trâmbite.

Capitolul IV. Privelistea cereasca. Tronul lui Dumnezeu si corul ceresc. Aceasta a doua parte a
Apocalipsei se numeste profetica, cuprinzând evenimente si fapte ce aveau sa se întâmple în
viitor, dintre care unele la sfârsitul timpurilor. Daca în capitolele precedente (II si III) s-a aratat
mai mult slujirea Domnului de învatator si Arhiereu, în cele ce urmeaza El apare mai ales ca
Împarat şi drept Judecator.
Sfântul Ioan începe descriind mai îndeaproape, în capitolul IV, scena viziunii sale; el este
transportat dintr-odata în cer, în stare de extaz, unde contempla tronul lui Dumnezeu si privelistea
cereasca: "Dupa aceasta m-am uitat, zice Apostolul, si iata, o usa era deschisa în cer si glasul cel
dintâi – glasul ca de trâmbita, pe care l-am auzit vorbind cu mine - mi-a zis: Suie-te aici si iti voi
arata cele ce trebuie sa fie dupa acestea. Îndata am fost în duh; si iata un tron era în cer; si pe tron
sedea Cineva. Si cel care sedea semana la vedere cu piatra de iasp si de sardiu, iar de jur
împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea smaragdului" (vers. 1-3).

Privelistea cereasca este înfatisata, în continuare, într-o stralucire de nedescris. În jurul tronului
dumnezeiesc erau douazeci si patru de scaune cu tot atâtia batrâni, reprezentând toata Biserica,
adica Vechiul si Noul Testament, îmbracati în haine albe si purtând pe capetele lor cununi de aur.
Si din tron ieseau fulgere si glasuri si tunete... Si înaintea tronului, ca o mare de sticla, asemenea
cu cristalul. În mijlocul si în jurul tronului mai erau patru fiinte (ca în vedenia lui Iezechiel, cap.
I), însemnând tot ce are creatia mai maret si mai complex: leul, simbol al maretiei; taurul, semn al
vigorii; omul, semn al inteligenţei şi vulturul simbol al agerimii (v. 6-7).

10
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Albrecht Durer, Mielul injunghiat

Acestea aduceau, ca într-o liturghie cereasca, slava lui Dumnezeu (vers. 8-11). In acest fel,
Sfântul Ioan ne spune ca lucrurile înfricosatoare care vor urma si vor privi lumea si omenirea
întreaga, mai precis sfârsitul acestora, nu exprima numai vointa divina, ci constituie, de
asemenea, cerinta îngerilor si a sfinţilor aflati în lume, cerinta a istoriei sfinte.

Capitolul V: Mielul si cartea cu sapte peceti.

În continuare, Sfântul Ioan vede în mâna dreapta a Celui ce sedea pe tron si care este Dumnezeu-
Tatal, o carte scrisa si pecetluita cu sapte peceti. Cartea este atât de plina încât este scrisa si pe
dinauntru si pe dinafara, continând întreg planul dumnezeiesc privind vremurile eshatologice.
Continutul cartii este inaccesibil si de aceea nimeni din cer sau de pe pamânt nu putea sa desfaca
pecetile ei (vers. 1-3). Voia lui Dumnezeu în legatura cu timpurile din urma constituie un mister
11
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

profund, de aceea Cartea "este pecetluita cu sapte peceti". În limbajul profetilor, taina unei
vedenii care se va întâmpla cândva în viitor apare în Carte "ca pecetluita" (comp. Isaia XXIX, 11;
Ieremia XXXII, 10-14; Daniel XII, 4).
Si în timp ce Ioan este mâhnit ca nimeni nu putea sa deschida cartea, a vazut un Miel, stând ca
înjunghiat (vers. 6; comp. si Isaia LIII, 7), având sapte coarne - semnul puterii; sapte ochi (Zah.
IV, 10) - putere deosebita de cunoastere; sapte duhuri (cf. Isaia XI, 2) - deplinatatea darurilor
Duhului Sfânt. Toti se închina Lui si-L aclama vrednic de a deschide cartea, caci s-a jertfit pentru
toata lumea. Este Domnul Hristos caruia îngerii îi aduc slava (vers. 6-14). El deschide cartea si
este împuternicit cu executarea planului divin privind evenimentele de la sfârsitul veacurilor.
Capitolul acesta ne ofera unul din tablourile cele mai frumoase ale cartii.

http://dogmaticaempirica.wordpress.com/2013/03/06/apocalipsa-dumnezeiasca-liturghie-
nezidita-in-templul-nezidit/

Capitolul VI: Deschiderea celor dintâi sase peceti. Împaratii si domnii lumii se ascund în pesteri
si în crapaturile stâncilor.
Cu acest capitol autorul începe sa descrie tot sirul de calamitati care vor anunta sfârsitul
timpurilor, dar si durerile credinciosilor suferite de la adversarii lor. Toate sunt zugravite prin
deschiderea celor sapte peceti si apoi a celor sapte trâmbite (cap. VI -IX). Relele acestea, în
12
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

legatura cu ceea ce urmeaza, au un caracter preliminar, într-un anume sens pedagogic. Adica,
scopul lor este de a conduce lumea si omenirea la pocainta. Plecând însa de la cea de a sasea
trâmbita si de la moartea unei treimi din oamenii de pe pamânt, autorul însusi trage concluzia ca
ele nu au reusit sa conduca la pocainta pe oamenii care au ramas (cap. IX, 20).
Revenind la deschiderea primelor sase peceti (cap. VI), ele sunt urmate de aparitia unor calareti
pe cai de diferite culori. La deschiderea primei peceti apare un calaret calare pe un cal alb, care
prin arcul sau si cununa sa înseamna cucerire, victorie (vers. 2). La a doua pecete, se iveste un cal
rosu (vers. 4) care înseamna razboi, sânge; a treia, cu calul negru (vers. 5), semnifica doliu,
tristete. Pâinea devine rara, totusi foametea e suportabila. Prin pecetea a patra, cu calul galben -
vânat (vers. 8), aduce moarte prin sabie si foamete, peste un sfert de pamânt. Toti acesti cavaleri
înspaimântatori sunt instrumente ale razbunarii divine.

Albrecht Durer, 4 calareti

Calaretul pe calul alb, caruia i s-a dat cununa pentru a birui si a iesit biruitor, a dat multa durere
de cap exegetilor. Multi au zis ca este vorba de Domnul Hristos însusi, cum apare si în capitolul
XIX, 11-13, unde este numit si "Cuvântul lui Dumnezeu". De aici, vechii comentatori vad în cele
sapte peceti "iconomia Întruparii lui Dumnezeu - Cuvântul". Adica, prima ar fi nasterea lui; a
doua s-ar referi la Botez; a treia, la semnele care au urmat Botezului; a patra, la nedreapta
învinuire adusa de tribunalul lui Pilat; a cincea, la Cruce; a sasea, la sederea în mormânt; iar a
saptea, coborârea Domnului (cu sufletul) la iad si slobozirea celor din iad prin învierea Sa.
Comentatorii mai noi au alta explicatie. "Primul calaret, daca nu este, precis, Cuvântul personal,
ca în capitolul XIX, reprezinta cel putin mersul victorios al Evangheliei în lume, prin predica
Apostolilor si prin succesul lor. Aparitia Calaretului cu calul alb în fruntea celorlalti raspunde
unei idei specific crestine, cea a triumfului Crestinismului înainte si în timpul nenorocirilor care
vor anunta sfârsitul". Dupa altii, însa, este vorba aici despre o plaga eshatologica, care trimite în
mod indirect probabil la cavaleria partilor, ce constituia o permanenta amenintare pentru Roma,
dupa cum arata calaretul cu arc. În anul 62 d.Hr. Vologesis reusise o mare biruinta împotriva
romanilor. Cununa care i s-a dat înseamna permisiunea si puterea ce i s-a dat pentru victorii si
cuceriri. În ceea ce priveste culorile si obiectivele distrugatoare ale cailor, imaginea trimite la
ceva asemanator în capitolele I si VI din proorocul Zaharia: albul = razboiul de cucerire; rosul ca
focul = varsare de sânge; negru = lipsa de hrana; vânat sau verde =moarte.
Prin pecetea a cincea (vers. 9) apare o vedenie încurajatoare: martirii crestini - de pe timpul lui
Nero si Domitian, îmbracati în vesminte albe, adica rasplatiti în ceruri, cer razbunare contra
13
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

nedreptatilor suferite. Pecetea a sasea (vers. 12) aduce o serie de cataclisme naturale: cutremure,
caderea stelelor, întunecarea soarelui. Atunci stapânitorii lumii, bogatii si nobilii se vor
înspaimânta, se vor ascunde în pesteri si vor cere salvare. Este vorba de Parusia Domnului (cf.
Mt. XXIV, 29 si textele paralele). Mânia eshatologica a lui Dumnezeu nu este exprimata numai
aici, ci si în capitolul VIII, 12, dar cu elemente clar deosebite, întrucât corpurile ceresti nu se
destrama în întregime, ci numai o treime din soare, din luna si din stele, iar zilele si noptile se
întuneca. În capitolul XVI, 8, soarelui cunoscut noua, atunci când a fost varsata asupra sa cea de a
patra cupa, Si s-a dat sa dogoreasca pe oameni cu focul sau!". Este clar ca ne aflam în fata unor
traditii diferite despre ceea ce se va întâmpla la eshaton cu corpurile ceresti.

Capitolul VII: Pecetluirea celor alesi ai lui Dumnezeu.

Acest capitol este un fel de interludiu (paranteza) între pecetea a sasea si a saptea; asa cum vom
întâlni si între a sasea si a saptea trâmbita (cap. X, 11 –XI, 14). El raspunde la întrebarea cu care
se încheie capitolul VI (vers. 17): „Cine deci va scapa in Ziua cea mare a mâniei divine?". Avem
aici doua viziuni: vers. 1-8 si 9-17, al caror caracter sacru si luminos contrasteaza cu tablourile
sinistre care le încadreaza. Dumnezeu, printr-un înger, care împreuna cu alti patru îngeri (vers. 1-
2) ce aveau sa aduca pe pamânt alte nenorociri, pecetluiesc (înseamna) pe frunte cu semnul thau,
adica semnul crucii (ca în Iezechiel IX, 4; litera" thau" în alfabetul vechi grec avea forma unei
cruci +), pe cei 144.000 din toate semintiile lui Israel: deveniti crestini, spre a fi feriti de
nenorocirile ce aveau sa vina. De asemenea, în jurul tronului dumnezeiesc stateau o multime de
oameni îmbracati în vesminte albe ce binecuvântau pe Dumnezeu: erau martirii pentru Domnul
Hristos (vers. 9-14). Viziunea are rostul de a încuraja pe crestini în nenorocirile ce se vor abate
asupra lumii.
Ambele viziuni se refera la sfârsitul lumii.
Cât priveste întelesul numarului de 12.000 si 144.000 (vers. 4-8), este greu de precizat. Se poate
spune totusi ca scopul lor nu este de a preciza numarul celor care se vor mântui din fiecare
semintie a lui Israel si toate la un loc; ele au o însemnare simbolica. Daca ne amintim de
plângerea lui Ilie, cum ca el a ramas singurul credincios lui Dumnezeu, care îl asigura însa ca mai
sunt 7.000 (numar simbolic, asa cum este si cel de 12.000) care nu si-au plecat genunchiul în faţa
lui Baal (III Regi XIX, 10), înseamna ca 12.000 din fiecare semintie nu trebuie sa fie considerati
putini.
Despre pecetluirea sau însemnarea celor dintre neamuri nu se vorbeste, dar deducem din versetul
3 si 9 ca toti robii lui Dumnezeu se vor bucura de aceeasi protectie. În ceea ce priveste numarul
mare, nedeterminat, al martirilor proveniti dintre neamuri, un comentator observa ca numai
îngerii vor putea sa-i numere si ca în imaginea evocata în text (vers. 9-17) este reprezentata
Biserica, nu cea luptatoare de pe pamânt, ci aceea care acum este dainuitoare în ceruri.

Capitolul VIII. A saptea pecete: sapte îngeri cu sapte trâmbite.

Dupa paranteza pe care o constituie capitolul VII, textul continua cu plagile care se declanseaza o
data cu deschiderea pecetilor. Aici este vorba de pecetea a saptea, a carei deschidere este
preludiul unei serii întregi de rele si mai îngrozitoare, care vin o data cu trâmbitele pe care le-au
primit cei sapte îngeri. Momentul prevestitor al situatiei care avea sa urmeze este redat prin
cuvintele: "Si când Mielul a deschis pecetea a saptea, s-a facut tacere in cer, ca la o jumatate de
ceas. Si am vazut pe cei sapte ingeri, care stau inaintea lui Dumnezeu si li s-au dat sapte
trâmbite... " (vers. 1-2).
Daca avem în vedere ca cerul este plin de cântari de slava din momentul începerii judecatii lui
Dumnezeu asupra omenirii (vezi: cap. V, 9-14), atunci poate fi înteleasa gravitatea acestei taceri
14
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

absolute în cer, nu pentru câteva minute, ci "pentru o jumatate de ora", adica atâta timp cât sa
devina suficient de înteleasa gravitatea plagilor care vor urma o data cu cele sapte trâmbite.
Calamitatile acestea sunt asemanatoare cu plagile Egiptului (Iesire, cap. VII-XII) si au menirea de
a-i înstiinta pe oameni si a-i îndemna la pocainta. Din întregul context se întelege ca Dumnezeu
nu porneste pedepsele Sale întâi asupra oamenilor, direct, ci indirect, asupra naturii
înconjuratoare, pentru a-i detemina sa se pocaiască .
Astfel, prin trâmbita primului înger (vers. 7), le trimite pe pamânt grindina cu foc si se distruge a
treia parte a vegetatiei; al doilea (vers. 8) omoara fapturi si distruge corabii; al treilea (vers. 10)
distruge prin foc a treia parte din râuri si izvoare, amarându-le apele; al patrulea (vers. 12)
întuneca o treime din soare, luna si stele.
Următoarele doua trâmbite, care sunt numite "vai"-uri pentru intensitatea plagilor, sunt cuprinse
în capitolul IX. Este vorba într-adevar despre ceva cu totul special între plagile prezentate de Ioan
în Apocalipsa. Intervine însa paranteza despre "cărţulie". În capitolul X, 1-11. 14 si apoi în XI, 15
avem a saptea trâmbita si începe cel de-al treilea "vai", care este prigonirea Bisericii de catre
balaur, sau de catre fiara care iese din mare sau de pe uscat (cap. XII –XIII). Cele trei "vai"-uri
sunt anuntate de un vultur în VIII, 13: "Si am vazut si am auzit un vultur, care zbura spre inaltul
cerului si striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pamânt, din pricina celorlalte
glasuri ale trâmbitei celor trei ingeri, care sunt gata sa trâmbiteze!". Strigatul vulturului are
legatura cu nenorocirea lumii si bucuria lui pentru ospatul ce avea sa i se ofere.

Capitolul IX : Trâmbita a cincea si a sasea.

"Si a trâmbitat al cincilea inger; si am vazut o stea cazuta din cer pe pamânt si i s-a dat cheia
fântânii adâncului. Si a deschis fântâna adâncului si fum s-a ridicat din fântâna, ca fumul din
cuptor mare; si soarele si vazduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Si din fum au iesit lacuste pe
pamânt si li s-a dat putere de scorpii" (v. 1-3).
Comentatorii sunt de acord ca "steaua cazuta din cer" este un duh, si anume un duh rau, un înger
cazut, caruia Apocalipsa îi da diferite numiri: diavol, satana, sarpele cel vechi, balaurul, iar aici
Abaddon si Apolion. Aceasta fiinta spirituala sau înger cazut nu poate fi altul, spun comentatorii,
decât cel de care vorbeste Mântuitorul Hristos, când spune: "Am vazut pe satana ca un fulger
cazând din cer" (Lc. X, 18). Si i s-au dat "cheile fântânii adâncului”. Puterile infernale vor fi
dezlantuite pe pamânt, ca sa execute judecatile divine împotriva celor rai.
"Si din fum au iesit lacuste...cu putere de scorpii", care vor chinui pe oameni. Descrierea
lacustelor (vers. 3-11) este asemanatoare cu aceea din cartea profetului Ioil (cap. I si II).
Lacustele de care se vorbeste aici nu sunt însa insectele cu acest nume, ci sunt oamenii diabolici,
spiritele rele care vor munci pe oameni si care au de conducator pe diavolul, distrugatorul, în
evreieste Abaddon. Satana, primind puterea de a dezlantui trupele sale infernale ("deschiderea
fântânii adâncului"), se asaza în fruntea lor pentru a-i chinui pe cei pacatosi, înaintea mortii lor,
prin pedepse morale si deznadejde. Este vorba de timpurile din preajma Parusiei.
Prin trâmbita a sasea, invadeaza o armata orientala, care omoara o treime din oameni: "Si a
trâmbitat al saselea înger. Atunci am auzit un glas zicând: Dezleaga pe cei patru îngeri care sunt
legati la râul cel mare, Eufratul. Si au fost dezlegati cei patru îngeri, care erau gatiti spre ceasul si
ziua si luna si anul acela, ca sa omoare a treia parte din oameni. Si numarul ostirilor era de
douazeci de mii de ori câte zece mii de calareti” (vers. 14-16). Eufratul este un fluviu în
Mesopotamia; frontiera de rasarit a imperiului roman, cea care stavilea invaziile Mezilor si
Partilor. Aici, probabil, trebuie luat în sens figurat. Cine sunt însa cei patru îngeri? Vechii
comentatori considera ca este vorba de: Mihail, Gavriil, Rafael si Uriel, îngeri buni, care primesc
acum însarcinarea de a executa planul divin. Altii cred ca sunt dintre îngerii cazuti si pedepsiti de
15
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Dumnezeu. Ei sunt "legati" ca sa nu navaleasca asupra lumii dupa cum ar dori ei. Acum sunt
dezlegati de legaturile lor, gata fiind, în ceasul, în ziua, luna si anul în care Dumnezeu a hotarât sa
dea mortii o treime din oameni. Si împreuna cu ei o oaste întreaga de zeci de zeci de mii de
oameni si cai, daca îi poate numi cineva cai pe acestia. Restul de oameni, totusi, nu se pocaiesc
(vers. 20-21). Se face aluzie, probabil, la regii Partilor, dar mai sigur la vremurile din preajma
Parusiei.
Capitolul X : Îngerul si cartea deschisa.
Între trâmbita a sasea si a saptea este o noua întrerupere, fiind expuse doua viziuni intermediare.
Cea dintâi este în acest capitol. Un înger puternic, pogorât din cer, deosebit de toti ceilalti,
învaluit într-un nor, având curcubeul pe cap, fata stralucindu-i ca soarele, iar picioarele ca focul,
se arata înaintea Apostolului, având în mâna o carte mica, deschisa si care cuprindea planul lui
Dumnezeu si durerile ce aveau sa vina asupra lumii. Îngerul îi porunceste s-o înghita. Îndeplinind
aceasta porunca, cartea "i-a îndulcit gura dar i-a amarât pântecele", ca în viziunea lui Iezechiel
(II,8; III, 3). Cartea este dulce si amara, în acelasi timp, pentru ca ea prooroceste si judecata de
osânda si milostivirea lui Dumnezeu. "Ioan, dupa primul moment al dulcetii cuvântului divin,
zice un comentator, trebuia sa simta apoi o vie amaraciune, întrucât continutul cartii se raporteaza
la judecatile ingrozitoare ale lui Dumnezeu asupra lumii. Apostolul cu inima iubitoare nu putea
ramâne insensibil la toate relele al caror secret il poseda si avea datoria sa le proclame de mai
inainte”.

Capitolul XI, 1-14 : Masurarea templului si cei doi profeti martiri, Înainte-mergatori ai lui
Mesia.
Avem aici cea de a doua viziune intermediara. Apostolul vizionar primeste porunca de a masura
templul lui Dumnezeu din Ierusalim, fără curtea exterioara, care este data pentru un scurt timp
pagânilor: "patruzeci si doua de luni" (vers. 1-2). În acest rastimp, de stapânire a pagânilor, vor
apare doi profeti ("doi martori"), care vor avea o mare putere un scurt timp: "o mie doua sute si
saizeci de zile" (vers. 3), dar vor fi omorâti si dusmanii lor se vor bucura. Dupa putin timp, ei vor
învia (vers. 11) si se vor înalta la ceruri. Va urma un cutremur, multi vor muri, iar restul vor slavi
pe Dumnezeu (vers. 12-13).
Dupa o veche traditie, care urca pâna în secolul al II-lea, acesti doi martori ai lui Hristos de la
sfârşitul timpurilor si care vor lupta împotriva lui Antihrist, îndemnând si predicând oamenilor să
slăvească pe Dumnezeu, ar fi Enoh si Ilie, oameni sfinţi care au parasit lumea într-un fel
misterios, fara a trece prin moarte (Gen. V, 24 si Evrei XI, 5; IV Regi II, 11), dar care vor reveni
pe pamânt în ultimele zile, pentru a îndeplini o misiune profetica si vor muri ca martiri pentru
zelul lor (vers. 2-3). Ei pot simboliza, de asemenea, si pe misionarii crestini în genere, care
marturisesc pe Hristos, cu cuvântul si prin viata lor, cum considera alti comentatori.
Evenimentele despre care vorbeste Apostolul se refera la persecutia din timpul imperiului roman,
care însa va reînvia la Parusia Domnului.

Sectiunea a II-a (cap. XI, 15 -XVI, 21) Lupta Bisericii cu slujitorii lui Satan (viziunea a patra si
a cincea)
Capitolul XI, 15- 19 : Trâmbita a saptea.
Cu aceasta pericopa începe o noua sectiune profetica, privind lupta Bisericii lui Hristos cu
slujitorii lui Satan. Această lupta spirituala începe de aici, de la capitolul XI, 15, mergând
progresiv în intensitate si culminând în capitolul XXI, 10 când, dupa ce balaurul - diavol e biruit
definitiv, este aruncat în iezerul de foc împreuna cu fiara si proorocul mincinos (a doua fiara).

16
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Versetele 15 -19 din capitolul XI vorbesc de a saptea si ultima trâmbita si de prima biruinta a
Mielului - Hristos, luând împaratia lumii. Cei douazeci si patru de batrâni, cu toate puterile
ceresti vor anunta slava lui Dumnezeu, dupa care urmeaza judecata celor necredinciosi si rasplata
celor buni, deschiderea templului ceresc si fericirea vesnica. Trâmbita aceasta are sa fie, deci,
pentru cei ai lui Hristos bucurie, iar pentru vrajmasii Lui nimicirea, cum se arata în versetul 18.
Caci al treilea "vai" este cumplit pentru cei nelegiuiti, vrajmasii Lui.

Capitolul XII : Lupta femeii si a urmasilor ei cu balaurul si biruirea acestuia de Arhanghelul

Mihail.
Dupa judecata preliminara asupra lumii, care a dovedit lipsa ei de pocainta (cap. VI-IX) si dupa
evenimentele care vestesc si preced iminentul sfârsit (masurarea templului, moartea si învierea
celor doi profeti martiti ai Parusiei), planul eshatologic al Apocalipsei ne aduce în fata fazei
finale a confruntării dintre Biserică şi puterile răului, care în vremea lui Ioan erau reprezentate de
institutiile imperiale romane si în special de cultul împaratului. Avem mai întâi o reluare si o
precizare a sectiunii întâi, începând de la nasterea Domnului Hristos sau mai departe: Biserica
sperantei a Vechiului Testament.
Si cum toate lucrurile mari si importante care se întâmpla pe pământ îsi au începutul si
fundamentul lor în cer, în acest sens, prigonirea Bisericii de catre balaur începe cu un "semn
aratat din cer": "Si s-a aratat din cer un semn mare: o femeie învesmântata cu soarele si luna era
sub picioarele ei si pe cap purta cununa din douasprezece stele. Si era însarcinata... Si alt semn s-
a aratat în cer: iata un balaur mare, rosu, având sapte capete si zece coarne, si pe capete cununi
împaratesti, cautând sa înghita copilul când se va naste" (vers. 1-4).
Vechii comentatori vad aici în: "Femeia învesmântata cu soarele..." atât pe Sfânta Fecioara
Maria, mama Pruncului Iisus, cât si Biserica, mama spirituala a crestinilor. Era însarcinata si se
chinuia sa nasca, iar un balaur cauta sa înghita pruncul. Este vorba de Biserica Vechiului
Testament care sufera de la popoarele pagâne si care si-a îndreptat sperantele totdeauna spre
Dumnezeu sa-i trimita pe Mesia. Mai departe, copilul se naste (vers. 5) – Domnul Hristos din
Fecioara Maria - si este rapit la cer, iar femeia se refugiaza în pustie si e hranita de Dumnezeu
câtva timp. Este vorba despre Mântuitorul Hristos care "este rapit" la cer, dupa învierea si
înaltarea Sa si despre Biserica primară persecutată de iudei si salvarea crestinilor prin fuga lor
printre pagâni.

17
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Albrecht Durer Femeia cu 12 stele, care naste

În continuare, se descrie lupta Arhanghelului Mihail cu satan si îngerii rai (vers. 8-9), care sunt
biruiti si aruncati pe pamânt (comp. Isaia XIV, 12 si Lc. X, 18). Dar aici încep, prin influentele
lor, o lupta contra crestinilor; însa prin suferinţele multor crestini, aceia sunt biruiti spre bucuria
îngerilor buni. Adepţii lui satan încep o crunta persecutie contra Bisericii care se salveaza prin
fuga. Este vorba probabil de persecuţia zelotilor din timpul asediului Ierusalimului (70 d.Hr.),
când crestinii se refugiaza dincolo de Iordan, în pustiul Pereii.

Capitolul XIII : Fiara care se ridica din mare si profetul ei lupta împotriva creştinilor.
Pentru interpretarea acestui capitol (XIII) s-a consumat multa cerneala. Şi aceasta, pentru ca multi
exegeţi caută să găsească în el, în informaţiile despre Antihrist, principalele cauze ale crizei
epocii lor. Transferul imaginilor prezentate de Ioan într-un viitor îndepartat se datoreaza efortului
oamenilor de a identifica fiecare în felul sau sfârsitul chinurilor, un fel de iesire de sub presiunea
ranilor sociale care îi chinuie. Dar Sfântul Ioan scrie pentru epoca lui, despre evenimentele care
privesc generatia lui. In imagini miscatoare, el prezinta razboiul salbatic purtat de imperiul roman
împotriva Bisericii, razboi care se desfasura în zilele sale, dar care avea sa ajunga la intensificarea
maxima o data cu sosirea vremurilor eshatologice.
În acest capitol, lupta împotriva crestinilor îsi schimba locul din Palestina la Efes. Pentru
Apostolul Ioan, surghiunit în insula Patmos, primejdia se înfatisa acum sub chipul unei fiare

18
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

înfricosatoare care se ridica din mare, dinspre Apus si care seamana cu fiara a patra descrisa de
profetul Daniel, în viziunile sale (VII, 19-20). Acestei fiare - care huleste pe Dumnezeu si
persecuta pe crestini - i se închina toate popoarele pamântului. Crestinii nu se închina fiarei si
sufera (vers. 8), pentru ca stiu ca persecutia va fi scurta si ei vor birui. Este vorba de persecutia
din timpul lui Domitian. Aluzia este evidenta. Faptul ca Sfântul Ioan se serveste de un limbaj
simbolic, criptic, se datoreaza nu intentiei autorului de a da o încarcatura misterioasa textului; el
avea în vedere mai curând politia imperiala. Apocalipsa era o brosura care circula din mâna în
mâna, din comunitate în comunitate, în secret si cu multe masuri de precautie. Aluzia este folosita
de Sfantul Ioan ca o necesitate, nu din dorinta de a ne încurca pe noi.
O alta fiara (vers. 11), care slujeste pe cea dintâi si care se serveste de magie si ocultism, spre a
face semne si minuni, îndemnând sa adore pe fiara prima, adica reprezentantul puterii politice,
Cezarul, sunt conducatorii religiilor orientale, aliatii puterii politice. Acestia îi reclamau pe
crestini la autoritati, spre a fi persecutati. Celor ce se închinau Cezarului li se ofereau unele
certificate de loialitate, cu semnul fiarei. Numele fiarei nu este anuntat de autor din prudenta, spre
a nu-l atâta împotriva crestinilor sau sa puna în cartea sfântă un nume odios. De aceea, este redat
printr-un numar: 666 (vers. 18). Apostolul, printr-un asemenea procedeu, îl indica, dupa parerea
majoritatii exegetilor, pe Nero, asemanator prin cruzime cu Domitian, care era socotit un "Nero
redivivus" (Nero reînviat).
Pe seama, acestui numar s-au facut numeroase speculatii, fiecare în functie de alfabetul si
maniera în care se opereaza calculul. Cea mai probabila ramâne aceea care, în valorile numerice
ale alfabetului ebraic, îl indica pe Nero, împaratul Romei, primul mare persecutor al crestinilor:
Cezar (Q S R = 100 +60 + 200); Neron (N R O N = 50 + 200 + 6 + 50; totalul: 666). Semnificatia
acestui numar este si de ordin mai general: cifra 7 (simbolul perfectiunii) minus 1 = 6, simbolul
imperfectiunii, nedeplinatatii; repetata de trei ori în 666 da semnificatia maximei rautati, cel ce
întruchipeaza tot ce este mai rau. În cazul lui Nero (sau Neron), el poate fi persoana istorica reala,
dar si arhetipul celor care persecută de-a lungul istoriei.

Capitolul XIV : Cei credinciosi Mielului sălăşluiesc în Sion. Trei îngeri vestesc judecatile lui
Dumnezeu.
Descrierea activitatii balaurului si a fiarei în capitolele XII si XIII îl conduce pe Ioan, ca în loc sa
astepte într-un anume fel sfârşitul razboiului eshatologic între Mesia si fiara apocaliptica în
capitolul XIX si urmatoarele, sa ne ofere acum, imediat, o imagine a urmarilor luptei fiarei
împotriva Bisericii.
Urmările acestea sunt atât martiriul cât si slava sfintilor. În capitolele XV-XVI, autorul coreleaza
ultima grupare de sapte plagi asupra omenirii cu plagile decisive împotriva centrului imperiului,
din capitolele XVII - XVIII. La sfârsitul cartii Ioan ne da sfârsitul plagilor în mod fericit pentru
sfinti, dupa biruintele asupra lui Satan, precum si învierea si judecata. Doreste însa de pe acum,
de la începutul celor mai grele plagi, sa accentueze faptul ca vor exista martiri care vor slavi pe
Dumnezeu, chiar într-un numar mare. În felul acesta el prevesteste deja slava noii lumi, care trece
însa prin martiriu. Din primele secole ale crestinismului, autorul ne duce la sfârsitul timpurilor,
unde, într-un tablou impresionant, Fiul lui Dumnezeu, înconjurat de o imensa multime de
credinciosi (,,144.000", vers. 1), este slavit pentru ajutorul dat, în decursul timpurilor, tuturor
celor ce au biruit ispitele si nu s-au închinat fiarei, nu au suferit influenta lui satan. Trei îngeri
anunta caderea Babilonului si pedepsele celor ce s-au închinat fiarei (vers. 8-11), iar alti trei
îngeri apar, vestind "secerisul" si "culesul viei" (vers. 15-20), adica Judecata lui Dumnezeu.

Capitolele XV, 1- XVI, 21 : Semne care anunta îndeplinirea apropiata a judecatilor divine.
19
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Capitolul XV : Cântarea biruitorilor fiarei. Şapte îngeri cu sapte cupe ale mâniei.
Sa ne amintim ca ruloul (cartea) în care erau scrise tainele viitorului (cap. V, 1) era închisa cu
sapte peceti. Acestea au fost deschise una dupa alta sub ochii lui Ioan. A saptea a facut sa apara
cei sapte îngeri înzestrati cu trâmbite(cap. VIII, 1-2). La rândul sau, a saptea trâmbita (XI, 15 s.u.)
aduce în scena, desi dupa un anumit interval, pe cei sapte îngeri care au plimit misiunea de a
varsa asupra lumii cele sapte cupe ale mâniei divine. Totul este de o simetrie admirabila în
aceasta carte.
În capitolul XVI, prin viziunea care urmeaza, autorul sfânt revine asupra timpurilor primare ale
crestinismului; el zugraveste biruinta celor ce nu s-au lasat influentati de ispitirile închinatorilor
fiarei si slava pe care ei o aduc lui Dumnezeu pentru judecatile Sale asupra persecutorilor (vers.
1-4). În acest moment templul se deschide si una dintre cele patru fapturi minunate din jurul
tronului încredinteaza la sapte îngeri (vers. 6-7) sapte cupe pline de multimea nenorocirilor, care
se vor abate asupra pamântului (vers. 8).
Timpul şi istoria în Apocalipsă, mai întâi, trebuiesc privite ca imediat premergătoare sfârşitului.
În al doilea rând, Apocalipsa prezintă istoria ca având semnificaţie doar pentru viitor, de aceea ,
este nevoie de relaţia strânsă dintre istorie şi eshatologie pentru a interacţiona cu textul. De
asemenea trebuie precizat faptul că eshatologia nu poate fi separată de întruparea istorică a
Mântuitorului şi a jertfei Acestuia pentru om , căci învierea este un fapt istoric pe care
credinciosul îl descoperă ca fiind eshatologic şi etern.iii
Seria viziunilor(trâmbițe, șapte duhuri, patru călăreți, etc.) nu au o ordine cronologică, ci sunt
așezate paralel în mod inteționat pentru a întări credința în realitatea sfârșitului.iv
Viziunile Sfântului Ioan Teologul sunt cele mai profunde și descoperirile sale sunt cele mai
mari.v
Sfântul Ioan Teologul gândește antitetic: Dumnezeu și diavol, Hristos și Antihrist, adevăr și
minciună, iubire și ură, lumină și întuneric, dreptate și nedreptate, bine și rău, viață și moarte,
virtute și păcat. Pe toate acestea le pătrunde până la rădăcină, le vede în toate nuanțele lor.vi
Dacă Sfântul Ioan a văzut tainele cele mai mari, aceasta este pentru că este ucenicul pe care îl
iubea Iisus; de asemenea, este și primul teolog, adevăratul teolog, după cum frumos îl prezintă
părintele Justin Popovici.vii
Pacea fără Hristos este o pace aparentă.viii
La 1, 4, Ioan prezintă o formulă trinitară în salutul său. Totuşi, înţelegerea exactă a celor „şapte
duhuri” este intens dezbătută de interpreţi. Aceasta ar putea fi o modalitate străveche de a face
referire la plinirea Duhului, reprezentată de cifra 7 sau ar putea implica desăvârşirea lucrării
Duhului în credincios.ix
Potrivit capitolului 5, numai Iisus putea să fie apt de a desface sigiliile. La desfacerea primului
sigiliu, Ioan L-a văzut pe Iisus schimbat din Salvator în Judecător şi din Miel în Leu. Cine este
călăreţul de pe calul alb? El este cunoscut ca Anticristul Romei. Acesta va deveni dictator peste
mai mulţi oameni decât orice conducător din întreaga istorie. El îi va hipnotiza pe oameni ca să i
se închine. Toate naţiunile şi popoarele îi vor acorda fericite autoritatea absolută pentru orice
lucru. Călăreţul purta arc însemnând prin aceasta, acţiunea de la distanţă, putând arunca
proiectilul de la o mare distanţă. Acest Antihrist va fi un om cu o mare atracţie şi putere –o figură
de tip mesianic care va părea să deţină răspunsuri la toate problemele lumii. El va fi extrem de
carismatic, de atractiv, chiar încântător. El va orbi lumea prin miracolele produse prin puterea lui
satan, care-l va poseda trup şi suflet.x
Sigiliul al doilea (Apocalipsa 6, 3-4) pectluiește războiul care spulberă falsa pace. „Sabia mare”
simbolizează armele de război cu efect mortal. Urâciune pustiirii se instaurează când Anticristul

20
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

din Roma intră în Sfânta Sfintelor din Templul ce va fi reconstruit în curând la Ierusalim, se
aşează pe chivotul legământului şi se proclamă Dumnezeu. Acest act va declanşa bătălia finală.
Sigiliul al treilea (Apocalipsa 6, 5-6) ascunde foamete şi boala. Odată ce va izbucni războiul
global, trebuie să aibă loc şi unele dezorganizări majore în sistemul economic mondial. Modul în
care vor fi distribuite alimentele, carburanţii, medicamentele şi alte articole de necesitate va
deveni cu siguranţă haotic.xi
Sigiliul al patrulea (Apocalipsa 6, 7-8) prezintă patru feţe ale morţii. Fiarele sălbatice ale
pământului reprezintă, în înţeles figurat, pe conducătorii posedaţi demonic asemenea
conducătorului suprem în domeniul acesta – Anticristul – vor produce o mare pierdere de vieţi
omeneşti. Omenirea va răspunde acestor prime patru judecăţi teribile prin măcelărirea cu cruzime
a tuturor celor veniţi la credinţa in Iisus ca Salvator şi Domn. Astfel se va dezlănţui cea mai mare
temere de lungă durată a omenirii. În toată lumea, creştinii vor fi persecutaţi şi atacaţi din cauza
convingerilor lor.
Desfacerea celui de al cincilea sigiliu (Apocalipsa 6 , 9-11). Uciderea în masă a creştinilor va fi
corectă politic, pentru că Anticristul va cere ca toţi oamenii sa-i jure supunere totală. Cei care vor
refuza, nu le va fi dat semnul special de identificare a lui Antihrist - 666. Nimănui nu i se va
permite să cumpere, să vândă sau să aibă un serviciu fără acest semn.
Desfacerea celui de al şaselea sigiliu arată un mare cutremur de pământ – cutremure ucigaşe
(Apocalipsa 6, 12-17).
Satan este sursa a tot ce este rău. El orchestrează planurile sale demonice indiferent de mijloacele
folosite prin care caută să-l separe pe om total de Creatorul său. Satan şi răul au un scop: să-l facă
pe om să se răzvrătească împotriva sfinţeniei lui Dumnezeu. Satan urmăreşte şi redirecţionarea
cinstirii corecte a lui Dumnezeu de către om spre cinstirea sa, prin intermediul fiarei şi al falşilor
profeţi (13,11-18). Profetul fals prin strâmbarea credinţei adevărate cu succes direcţionează
adorarea manifestată de fiinţele umane către fiară şi în ultimă instanţă către balaur. Ioan prezintă
un contrast între tronul lui Dumnezeu şi tronul lui Satan. Cartea Apocalipsei arată permanent că
Dumnezeu deţine mereu controlul situaţiei, folosindu-se chiar de intenţiile rele ale lui Satan,
pentru a împlini scopurile Sale bune.xii
Satan își ia o înfățișare pașnică pentru a-și masca mândria, înfățișare de binefăcător, când, de
fapt, nu caută decât să facă rău, chip de prieten al omului, când, de fapt, este ucigașul omului.
Toate acestea nu le face decât pentru a înșela cât mai mulți oameni cu putință.xiii
Hristos este prezentat ca „Mire” însă niciodată în mod direct , căci misiunea Lui Hristos cu
privire la Biserică o depăşeşte cu mult pe cea a unui mire pământesc.
Astfel, Mielul este deasemeni conducătorul şi Păstorul lor (17,17) – care-şi conduce turma. In
paradoxul astfel prezentat , Mielul înjunghiat a ieşit biruitor şi astfel s-a realizat schimbul de
roluri. Ca Păstor, El este Cel ce îşi călăuzeşte poporul la izvoarele de apă vie şi Cel ce le şterge
lacrimile (7,17). Ioan subliniază că Hristos, prin sacrificiul de sine face provizii pentru nevoile
poporului. Această imagine vechi-testamentară (Ez.34; Ps23) capătă o semnificaţie deosebită
pentru creştini prin întrebuinţarea ei de către Hristos însuşi (In 1,29) şi îşi găseşte împlinirea în
conducerea de către Hristos a oilor Sale spre veşnicie. Imaginea Păstoruli ni-L prezintă pe Hristos
ca pe un Păstor iubitor şi grijuliu, protectorul turmei Sale. La 19,9 oaia capătă o nouă identitate,
aceea de mireasă. Mielul/Păstor este Mirele iar între Mire şi mireasă se realizează o unire pentru
veşnicie.xiv
Biruinţa Mielului este o certitudine pentru Ioan (17,14) – Mielul va triumfa. Răul va fi distrus pe
măsură ce Dumnezeu împlineşte planul Său în istorie. Distrugerea finală a răului şi starea ultimă
a credincioşilor sunt realizate doar în Persoana lui Iisus Hristos.

21
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Mielul, care este figura principală în aceste viziuni, portretizează Fiul întrupat cu referire la
oferirea Sa ca sacrificiu ce substituie jertfa oamenilor, pentru a-i scoate pe aceştia din păcat şi a-i
împăca cu Dumnezeu. Pentru a înţelege cel mai bine semnificaţia numirii lui Iisus ca miel,
trebuie să se ia în considerare şi obiceiul sacrificării mielului din tradiţia evreiască
Fiara o putem identifica drept: „Marea putere persecutoare care stăpâneşte prin forţă brută şi care
este supremul duşman al lui Hristos şi al Bisericii”. Noi susţinem că identitatea fiarei trebuie
înţeleasă dintr-o perspectivă vechi-testamentară căci este citată adesea în Apocalipsă iar
simbolismul profetic este des întrebuinţat. La cap. 13 este luată în discuţie influenţa fiarei. Pentru
a încerca să identifice fiara Ioan scrie: “Este nevoie de înţelepciune. Dacă poate cineva să
priceapă să calculeze numărul fiarei, căci este număr de om ; iar acesta este 666”(v.18) singura
folosire a numărului 666 se găseşte în Vechiul Testament la 1 Reg. 10,14 şi 2 Cronici 9,13,
amândouă descriind greutatea în aur pe care Solomon o primea anual. La 1 Reg 11 citim despre
căderea lui Solomon care şi-a luat “…700 de neveste de neam regal şi 300 de concubine”.
Aceste căsătorii aveau un scop politic, anume acela de a-l ajuta să încheie alianţe internaţionale şi
să dezvolte relaţii comerciale cu restul lumii. Toate aceste soţii au întors inima lui Solomon spre
mulţi dumnezei. Prăbuşirea lui Solomon era dublă: mai întâi, legăturile sale cu restul lumii au fost
realizate pentru beneficiu comercial iar în al doilea rand, aceste legături l-au condus la idolatrie.
Ioan se foloseşte de prăbuşirea lui Solomon pentru a ajuta pe cititor să identifice fiara. Această
fiară de la cap 13 este descrisă mai departe la cap 17 ca cea care conduce pe locuitorii pământului
la idolatrie prin intermediul desfrânatei. La cap. 18 fiara este descrisă ca cea care conduce pe
oameni la comerţ prin desfrânată. Seducerea umanităţii la idolatrie şi comercialism este încă fiara
timpurilor moderne. Această fiară îl împiedică pe om să-L cunoască pe Domnul şi să păstreze
legătura cu El.xv
Capitolul 19,7 descrie colectivitatea credincioşilor ca fiind mireasa Mirelui. Ioan foloseşte
metafora căsătoriei ca metaforă a legământului. Această metaforă reprezintă noul legământ dintre
Biserică şi Hristos cel înviat, în care Hristos este prezentat ca partenerul Legământului sau
Mirele. Adevărurile cereşti sunt revelate aici şi singura modalitate prin care aceste adevăruri pot
fi comunicate şi înţelese, este prin folosirea analogiilor umane familiare. Astfel este
întrebuinţarea imaginii căsătoriei ce descrie intimitatea relaţiei credinciosului cu Dumnezeu.
Această imagine este în contrast direct cu prostituata adulteră (18,3). Desfrânata este descrisă în
legătură cu balaurul roşu, Satan de la 12,3; în timp ce mireasa este descrisă în legătură cu
Dumnezeul ei cel sfânt de la 20,11. Mireasa se află într-o stare de curăţie perfectă deoarece
Mielul a făcut-o perfectă 17, 4.xvi
Apoc. 19, 7-10 este o continuare a cântecului mulţimii. Cina Nunţii pare să trimită la Euharistie.
Figura centrală în acest pasaj pare a fi Mireasa Mielului, Biserica.
Cântecul celor douăzeci şi patru de bătrâni pare să celebreze sfârşitul istoriei Pământului în
care Dumnezeu a împărăţit peste toate puterile lumii potrivnice Lui, prin trimisul Său, Iisus
Hristos – Mielul.
Contextul cântării lui Moise şi a Mielului ne arată că sfinţii biruitori sunt implementaţi definitiv
în Împărăţia lui Dumnezeu. Se pare că ei sunt acum de partea cealaltă a răutăţii şi vicleniei lui
Satan pe pământ aşa cum au stat israeliţii în siguranţă pe malul Mării Roşii după ce Dumnezeu îi
salvase în mod providenţial din sclavia Egiteană.
Victoria lor (sfinţii şi martorii Revelaţiei) poate fi pusă în legătură cu Sângele Mielului pentru că
au preferat ca să-şi sacrifice viaţa decât să-şi lepede credinţa( Apoc. 13, 7, 15).xvii
Cele 4 Fiinţe i-au urmat întru tocmai. S-ar putea că cei 24 Bătrâni şi 4 Fiinţe repreznită cele
două condiţii – starea de lipsă a păcatului (cele 4 Fiinţe) şi starea de renaştere (24 Bătrâni).

22
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Cele 4 Fiinţe nu au experimentat o cădere morală, dar participă la cântecul renaşterii. Acest act de
lăudare a celor 4 Fiinţe demonstrează că mântuirea nu numai că izbăveşte un căzut, dar îl şi
împiedică să cadă. Cele 4 Fiinţe atestă judecata dreaptă a lui Dumnezeu, deoarece observaseră
căderea umanităţii, răutatea lui Satan şi a celor ce îl urmează, suferinţa sfinţilor şi judecarea finală
a Babilonului. Cele 4 Fiinţe, întru fel, fuseseră observatori la marea dramă a trezirii, şi îl acceptă
pe Dumnezeu, aprobând calea Sa dreaptă de a judeca. Ele îşi exprimă aprobarea prin „Amin”.
Controversa universală între puterile binelui şi ale răului depinde de chestiunile adorării şi
domniei. Acestea sunt: Cine ar trebui să primească sau să fie obiectul omagiului? Dumnezeu,
Creatorul? Sau Fiara mărilor? Cei 24 Bătrâni şi cele 4 Fiinţe judecă faptele pe baza conţinutului
imnului marii mulţimi, şi, ca mod de răspuns, hotărăsc să cadă în genunchi, în faţa lui Dumnezeu
care şade continuu pe tron. Apoi ele se alătură corului aleluia şi îşi declară acceptarea prin
rostirea cuvântului „Amin”.
Misiunea celor 4 călăreți descrie faptul că sursa judecăţii va fi Dumnezeu Însuşi, deşi El va
folosi natura decăzută a omului şi sistemele naturale ale pământului ca mijloace ale unei
distrugeri aproape totale ale planetei. Aceste patru mari catastrofe apocaliptice sunt descrise prin
simbolurile codificate ale celor patru călăreţi înspăimântători înfăţişaţi în primele 8 versete din
capitolul 6. Ioan a fost martor nemijlocit ale ororilor pe care le-a descris cu proprii săi ochi şi
urechi. El a consemnat exact ce a văzut şi auzit.

Capitolul XVI : Cele sapte cupe ale mâniei si cele sapte pedepse ce vin asupra pamântului.
Îngerii, cu cupele mâniei divine, aduc mari nenorociri pe pamânt împotriva închinatorilor fiarei:
primul (vers. 2) aduce peste ei o buba ucigasa; al doilea (vers. 3) preface marea în sânge; al
treilea (vers. 4) preface râurile si izvoarele în sânge; al patrulea (vers. 8) arde pe oameni cu
caldura soarelui; al cincilea (vers. 10) preface în întuneric împaratia fiarei; al saselea (vers. 12)
aduce pe muntele Meghido (Armaghedon) pe închinătorii fiarei - unde Debora si Barac înving pe
canaanei (Jud V, 19) - spre a fi distrusi de mânia divina (vers. 16). Armaghedon (sau
Harmaghedon) este un nume enigmatic, probabil de origine ebraica. S-ar traduce "Muntele
Meghido", desi geografia sau istoria universala nu cunoaste un munte cu acest nume.
El sugereaza, totusi, localitatea Meghido, din câmpia Esrom, unde s-au adunat armate si s-au dat
batalii sângeroase. Pe lânga cea amintita mai sus, unde Debora si Barac înving pe regii cananei
(Jud. V, 19), la Meghido regele Iosia, un rege pios, a fost ucis în lupta cu oştile faraonului Neco
al Egiptului (IV Regi XXIII, 29-30), ceea ce a ramas în amintirea poporului sau ca un dezastru
national. Au urmat apoi ultimii regi din Iuda, înaintea robiei babilonice. In context,
"Armaghedon" este un simbol al ultimei lupte ideologice dintre bine si rau, dintre fortele luminii
si ale întunericului, dintre Dumnezeu si Satana. Viziunea este oarecum paralela cu trâmbita a
sasea.
În sfârsit, al saptelea înger (vers. 17) aduce fulgere si vuiete si tunete si cutremur mare, atât de
puternic "încât cetatea cea mare s-a rupt în trei parţi", alte cetati, insule si munti sunt distruse, iar
Babilonul cel mare va lua si el paharul mâniei divine (vers. 17-19). Care este "cetatea cea mare"
care s-a rupt în trei parti? Este Roma, Ierusalimul sau Babilonul istoric? Vechii comentatori
considera ca este vorba de Ierusalim. "Iar cetatea mare - zic ei - nu e mare prin puterea sau prin
maretia cetatenilor sau locuitorilor ei; ci socotim ca este mare prin vechimea cultului ei religios si
a pietatii recunoscute a cetatii Ierusalimului, cetate în care Hristos a propovăduit, a pătimit, a fost
răstignit şi a înviat, apoi s-a înaltat la cer; aceasta cetate este deosebita de cea a neamurilor. Apoi,
împartirea acelei cetati în trei parti a neamului omenesc: în cea a crestinilor, a iudeilor si a
samarinenilor, iudeii si samarinenii respingând Evanghelia prin vointa lor libera”.

23
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Ceea ce urmeaza în capitolele XVII si XVIII despre caderea desfrânatei celei mari, Babilonul, nu
este decât dezvoltarea şi analiza pe larg a celei de a saptea şi ultime plagi împotriva Babilonului
din capitolul XVI, 17-20, despre care se spune: "Si de Babilonul cel mare s-a amintit înaintea lui
Dumnezeu, pentru ca El sa-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui" (vers. 20). Tema celor
doua capitole care urmeaza - distrugerea sistemului puterii romane - constituie piatra din capul
unghiului pentru interpretarea corecta a Apocalipsei si piatra de încercare pentru valorificarea
altor teme ale cartii mai putin clare.

Sectiunea a III-a (cap. XVII, 1 - XXII, 5)

Judecata lui Dumnezeu împotriva dusmanilor împaratiei Sale, triumful lui Hristos si începutul
fericirii eterne (Viziunea a sasea si a saptea)
Capitolul XVII: Despre marea cetate desfrânata a Babilonului.
În aceasta sectiune fmala a Apocalipsei (cap. XVII - XXII, 5), autorul sfânt descrie Judecata lui
Dumnezeu împotriva dusmanilor împaratiei Sale si anume: împotriva Babilonului tainic,
împotriva lui Antihrist si împotriva lui Satan. În capitolul XVII, Sfântul Ioan descrie marea cetate
desfrânata, "marea prostituata", numita tainic "Babilonul cel Mare", sub care este usor de
recunoscut că este vorba de Roma imperiala, centru universal al idololatriei si imoralitatii, dar si
principala persecutoare a crestinismului.
Apostolul o înfatiseaza sub chipul unei femei, sezând pe o fiara plina de nume de hula, având în
mâna un pahar "plin de urâciunile si de necuratiile desfrânarii ei", "beata de sângele sfintilor si de
sângele mucenicilor lui Iisus" (vers. 1-6). Este Babilonul tainic - Roma. Fiara era si nu mai este si
va sa vina din adânc (vers. 8). Adica, a avut influenta, acum are mai putina si va aparea pe timpul
lui Antihrist. Fiara pe care sta "are sapte capete si zece coarne".
Capetele, care înseamna munti, sunt colinele Romei; coarnele sunt împaratii Romei, iar dintre ei,
cel care se va uni cu ceilalti, spre a începe razboi contra crestinilor si care va fi învins prin
rabdarea sfinţilor (vers. 12-18) – este Domitian.

Capitolul XVIII: Caderea Babilonului. Acest capitol este strâns unit cu cel anterior si o
continuare a lui. Un înger vesteste cu glas puternic caderea marii cetati a Babilonului (vers. 1-2),
pentru imoralitatea si pacatele ei. Un glas din cer anunta pe crestini sa iasa din ea, spre a nu se
împartasi de pacatele si pedepsele ei (vers. 4-5). Faptul produce surpriza si jale asupra celorlalti
împarati şi o mare bucurie pentru crestini, caci li s-a facut dreptate, din cauza multor persecutii
suferite de la conducatorii ei (vers. 9-24).
Capitolul XIX : Biruinta lui Hristos asupra fiarei, bucuria cerului si jalea cea mare a
pământenilor care au adorat fiara.
Intre finalul capitolului XVIII (vers. 20-24) si începutul capitolului XIX (vers. 1-10) este o
strânsa legatura. Vaietele împaratilor, negutatorilor si corabierilor (XVIII, 9-19) sunt evaluate si
condamnate în contrast cu imnurile ceresti care prevestesc si sarbatoresc în continuare (XVIII,
20-24; XIX 1-10) lovitura de gratie a cerului împotriva desfrânatei celei mari, Babilonul tainic.
In aceste imnuri sunt puse faţă în faţă, de o maniera liturgica, legatura desfrânatei cu fiara şi
nunta Mielului cu mireasa care vine din cer adica Biserica. Pericopa aceasta se încheie cu
cuvintele lui Dumnezeu puse în gura îngerului vestitor: "Fericiţi cel chemati la cina nuntii
Mielului" (vers. 9). Fericirea celor chemati la Cina nuntii Mielului începe de aici, din clipa
primirii harului prin Taina Botezului, sporeşte progresiv prin încercari şi suferinţe pentru Hristos,
dar desavârsirea o dobândeste numai la trecerea în vesnicie, unde ia parte la Cina cereasca a
nuntii Mielului.

24
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Înainte de savârsirea nuntii Mielului mai ramâne, dupa distrugerea Babilonului tainic, distrugerea
puterii militare a acestuia, adica razboiul eshatologic. De aceea, autorul sfânt ne prezinta, în
continuarea acestui capitol (XIX), aparitia lui Mesia, în calitatea Lui de conducator de osti, si a
ostirilor Sale (vers. 11-16) si nimicirea puterilor potrivnice (vers. 17-21). Mântuitorul este
înfatisat sub chipul unui calaret pe un cal alb si urmat de ostile îngeresti. El nimiceste Fiara, pe
împaratii uniti cu ea si pe proorocul mincinos, care facea semne false si minuni (vers. 19-20).
Amândoi sunt aruncati în iezerul de foc, iar ceilalti ucisi cu sabia şi dati prada pasarilor (vers.
21).
Capitolul XX : Imparatia de mii de ani, prabusirea diavolului si judecata obsteasca.
Prima parte a acestui capitol (vers. 1-10) constituie o concluzie si o recapitulare a celor aratate în
capitolele dinainte. Aici se arata cum, dupa înfrângerea împaratilor si ostilor lor, este prinsa si
legata însasi capetenia lor suprema, balaurul - diavol, si aruncat în iezerul de foc, împreuna cu
fiara si cu proorocul mincinos (vers. 10). El (balaurul - diavol) este legat, de la rastignirea lui
Hristos si pâna catre sfârsitul veacutilor, când va fi slobozit "putin timp". Si tot aici se vorbeste,
mai pe larg, de împaratia de mii de ani a lui Hristos pe pamânt, adica de la întruparea, patimile si
proslavirea Sa, pâna la a doua Venire, la sfârşitul veacurilor, când va face judecata generala a
celor vii si a celor morti, cu rasplata fiecaruia, dupa faptele sale.
Aceasta prima parte a acestui capitol (XX, 1-10) ridică şi cele mai multe dificultati în fata
interpretului. De aceea, a si fost (si este) înteleasa în chip diferit, ca si capitolul XIII, de altfel. In
viziunea sa, Sfântul Ioan a vazut un înger, pogorându-se din cer si având cheia adâncului si un
lant mare în mâna lui. El a prins pe balaur, sarpele cel vechi (Gen. III,1-5), care este diavolul si
satana, si l-a legat pe ,,o mie de ani" (sau mii de ani; grec: Hilia eti). Si l-a aruncat în adânc si l-a
închis, ca sa nu mai amageasca popoarele, pâna ce se vor sfârsi cei "o mie de ani" (sau miile de
ani). Dupa aceea, va fi slobozit câtăva vreme. Iar cei ce nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, au
înviat si au împaratit cu Hristos" o mie" (sau mii) de ani. Ceilalti morti nu învie, pâna nu se
împlinesc cei o mie de ani. Aceasta-i învierea cea dintâi. Cei ce au parte de învierea dintâi,
moartea a doua nu mai are putere asupra lor, ci ei împaratesc cu Mântuitorul o mie (sau mii) de
ani. Din acest pasaj, multi au dedus venirea pe pamânt a Domnului Hristos si împaratia Sa cu cei
drepti, timp de 1.000 de ani, adica hiliasmul sau milenarismul. Insa, prin expresia" o mie de ani"
se întelege o mare perioada de timp, un timp nelimitat. Ca în tot cuprinsul Apocalipsei exista
cifre si numere cu valoare simbolica, care nu exprima cantitaţi sau raporturi determinate.
Numarul 1.000 simbolizeaza o perioada foarte lunga, pe care numai Dumnezeu o hotaraste. Ca
este asa - si aplicând o traducere foarte riguroasa - o dovedeste faptul ca în versetele 3, 5, 6 si 7
textul original grecesc foloseste expresia Ta Hilia eti = "miile de ani", un plural care nu mai lasa
loc la îndoieli.
Interpretarea literala - ca si traducerile neglijente - au dat naştere multor confuzii si rataciri,
precum vechiul hiliasm si mai noul milenarism.
Dintre cei vechi, care dau o interpretare literala acestui text sunt Papias episcopul Ierapolei,
Sfantul Iustin Martirul, Sfântul Irineu si episcopul egiptean Nepos de Arsinoe. O interpretare
metaforica sau duhovniceasca a împaratiei de o mie de ani au sustinut Origen în Rasarit si
Fericitul Augustin în Apus. Biserica a respins interpretarea literala a acestui text si a condamnat
hiliasmul la sinodul din Constantinopol (al V-lea ecumenic, 553). Foarte pe scurt, pasajul de mai
sus (Apoc. XX, 1-10) are urmatoarea explicare: Legarea lui satan înseamna limitarea influentei
acestuia prin venirea în lume a Mântuitorului, prin învatatura Sa, prin crestinism. Limitarea
influentei lui satan este concomitenta cu împaratia Domnului Hristos în sufletele credinciosilor,
împaratie destul de îndelungata. Credinciosii Care împaratesc cu Domnul Hristos si traiesc în
strânsa comuniune cu El, nu se închina fiarei, nu se lasa influentati de satan. Acestia au parte de
25
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

prima înviere, adica nasterea din nou prin botez, iar moartea a doua, moartea spirituala a trairii în
pacat (Apoc. III, 1), încheiata cu moartea, adica moartea vesnica nu mai are putere asupra lor.
Moartea dintâi este cea trupeasca. Ceilalti pamânteni, care nu învie - nu se boteaza - desi traiesc
pe pamânt, nu împaratesc cu Hristos, nu se bucura de influenta cunoaşterii Fiului si vor avea
parte de ambele morti: si cea trupeasca si cea vesnica.
În preajma Parusiei Domnului, influenta lui satan se va înteti, caci ajutat de unele popoare
pagâne, simbolizate prin Gog si Magog (Apoc. XX, 8; comp. Iezechiel, XXXVIII - XXXIX), va
seduce pe multi - când va fi epoca Antihristului, dar Mântuitorul îl va nimici în ziua venirii Sale
si îl va arunca în iezerul de foc (Apoc. XX, 9-10; comp. si II Tes. II, 8). În sfârsit, Apostolul mai
are viziunea judecatii obstesti, când toti mortii, de oriunde vor fi, vor învia si vor fi judecati. Cei
buni vor fi rasplatiti, iar cei rai aruncati în iad, care constituie moartea a doua, pedeapsa definitiva
(Apoc. XX, 11-15).
Acest capitol si, mai ales, ultimele versete încheie cele descrise cu privire la sfârsitul acestei lumi
actuale, dupa care va urma lumea cea noua si vesnica, cu "cer nou si pamânt nou", în care va
domni dreptatea. Acolo nu vor mai fi soare si luna, ca cele de azi, create, ci va fi lumina necreata,
care radiaza din Dumnezeu. Cele doua capitole care urmeaza privesc descrierea pe scurt, cum i s-
a aratat lui Ioan, Ierusalimul ceresc, cu cer nou si pamânt nou, în care vor salăşlui sfintii, alaturi
de îngeri, în preajma lui Dumnezeu si sub lumina Lui si a Fiului Sau, unde vor fi în fericirea
vesnica.

Capitolul XXI : Cerul nou si pamântul nou. Ierusalimul ceresc.

În viziunea sa, Sfântul Ioan n-a mai privit pamântul si marea create, ci un cer nou si un pamânt
nou, precum si un nou Ierusalim, cetatea sfânta, deci transfigurarea întregii creatii. "Cerul nou si
pamântul nou" înseamna ca totul va fi reînnoit, transfigurat. Precum natura a fost umilita si a
suferit pentru pacatele oamenilor (Rom. VIII, 21), tot asa ea va fi slavita împreuna cu ei. Autorul
sfânt descrie în acest capitol locuinta celor alesi, cortul lui Dumnezeu, unde nu este nici plângere,
nici durere, nici întuneric, ci lumina vesnica, unde pacatosii nu pot intra (vers. 1-8). Ierusalimul
ceresc are ca temelie douasprezece porti, adica cei doisprezece Apostoli ai Mielului (vers. 14), iar
pietrele zidurilor si portile din diferite metale pretioase si margaritare. Acest templu maret este
vesnic deschis pentru cei curati si înscrisi în cartea Mielului (vers. 16-27).

Capitolul XXII : Fericirea vesnica. Venirea lui Hristos.

Primele cinci versete exprimă ultimele învataturi de seama ce i se descopera Apostolului. El mai
vede râul si apa vietii, limpede cum e clestarul si care izvoraste din tronul lui Dumnezeu si al
Mielului. In mijlocul cetatii, de o parte si de alta a râului creste pomul vietii. Acolo domneste o
lumina vesnica, pentru ca Domnul Dumnezeu le va fi celor fericiti lumina si vor împarati în vecii
vecilor (vers. 1-5).

Epilogul (XXII, 6-21). Autorul sfânt accentueaza ca cele scrise în cuprinsul cartii sunt adevarate
(vers. 6). Nimeni nu trebuie sa elimine ceva din cele scrise în ea (vers. 18-19). Isi exprima dorinta
fierbinte ca Domnul sa vina cât mai curând.
Despre venirea aceasta din urma, finala, a Domnului a vorbit Domnul însusi în Evanghelie (Mt.
XXIV, 30-36), ca si Sfântul Apostol Pavel, în acea formula: "Maran atha", adica „Domnul vine"
(I Cor. XVI, 22). Sfântul Ioan, care primeste revelatiile Apocalipsei, aminteste aceasta formula"
vin curând" de sapte ori, aproape totdeauna pusa în gura lui Hristos. Acest ultim avertisment din
Apocalipsa (XXII, 12-13) pune pecete pe toate celelalte.

26
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Cartea se încheie cu o formula de binecuvântare si de urare care a devenit o formula liturgica:

"Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toti! Amin", asemanatoare celei din II Cor. XIII, 13.
Scrierea a început în felul unei scrisori (I, 4-6) si se termina, de asemenea, printr-o formula
epistolara (XXII, 21).

27
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS ( JUDECATA DE APOI) ÎN FRESCA

MOLDOVENEASCA

Canonul reprezentării
Primele reprezentări iconografice ale Judecăţii de Apoi sunt simple, având la bază doar
cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Matei cap. 25 vers.31-46 , în care Hristos foloseşte
ca imagine a Judecăţii despărţirea oilor de capre de către ciobani, astfel apare reprezentată în
catacombe. Însă, cu trecerea timpului, scena s-a modificat, s-a îmbogăţit şi cu alte elemente
preluate din paginile Sfintei Scripturi şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, devenind complexă, o
icoană compusă, primind denumirea de scenă, din cauza planurilor diferite, care împreună o
compun. La baza reprezentărilor din Evul Mediu stau diferite erminii, dar şi capacitatea creatoare
a meşterilor zugravi, care pentru a o face mai impunătoare au adăugat elemente noi,
surprinzătoare.
Erminia athonită descrie astfel Judecata de Apoi: „Hristos stând pe un tron de foc,
înveşmântat în alb, venind în slavă; cetele îngereşti stau înspăimântate înaintea Lui; cu mâna
dreaptă binecuvintează sfinţii, iar cu stânga arată păcătoşilor, chinurile veşnice. În partea dreapta
se află Fecioara Maria, iar în partea stângă Sfântul Ioan Înaintemergatorul care I se închină;
alături stau cei doisprezece apostoli pe tronuri, în dreapta lor sfinţii poartă ramuri în mâini, ca
simbol al virtuţilor personale: primii sunt patriarhii şi proorocii, apoi episcopii, mucenicii şi
pustnicii şi în al treilea rând, regii(împăraţi) dreptcredincioşi, cuvioasele şi muceniţele. În partea
stângă a lui Hristos se văd păcătoşii, împreună cu diavolii şi trădătorul Iuda, regii tirani,
închinătorii la idoli, antihriştii, ereticii, ucigaşii,...etc. Aceştia ţipă, îşi smulg bărbile şi îşi rup
îmbrăcămintea. În faţa iudeilor, Moise ţine în mână un rotulus pe care scrie: ,,Prooroc din
mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi Mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L
ascultaţi.” În faţa Tronului Judecăţii sunt pictate Sfânta Cruce şi Cartea Vieţii. De sub picioarele
Mântuitorului tâşneşte un râu de foc, în care diavolii îi aruncă pe cei păcătoşi chinuindu-i cu lănci
şi cârlige sau afundându-i în flăcări.”
La acest canon, s-au adăugat regional unele elemente, cum ar fi: intrarea în Rai a drepţilor,
învierea morţilor, judecata particulară a sufletelor, moartea dreptului şi moartea păcătosului,
strângerea de către îngeri a cerului cu semnele zodiacale şi Dumnezeu -Tatăl în mijloc. În unele
scene, de exemplu: învierea morţilor -reprezentarea antropomorfică a pământului şi a mării-
semnele zodiacale , apar motive preluate din mitologia populară şi păgână(judecata sufletului cu
balanţa, idee preluată din mitologia egipteană ). Aceste elemente au fost integrate mai târziu în
canonul reprezentării Judecăţii de Apoi.
Cea mai completă descriere a modului în care trebuie zugrăvită scena Judecăţii de apoi o aflăm la
Dionisie din Furna în Erminia sa, carte de pictură redactată între anii 1729-1733, alcătuită prin
compilarea unor modele iconografice mai vechi: Judecata viitoare a toată lumea care se
zugrăveşte în salonul bisericii: „Hristos şezând pe scaun înalt, purtând veşminte albe şi
strălucind mai mult decât soarele, cu mâna dreaptă îi binecuvintează pe sfinţi, iar cu cea stângă
arătându-le celor păcătoşi semnele piroanelor.
Şi împrejurul Lui lumină multă şi toate cetele îngereşti stând şi slujindu-i cu frică şi cu cutremur,
iar deasupra Lui este această scriere: Iisus Hristos, Dreptul Judecător. Şi de o parte şi de cealaltă
parte a Lui, Prea Sfânta Fecioară [de-a dreapta], şi Inaintemergătorul [de-a stânga Lui], amândoi,
făcând solie şi rugăminte ( pentru iertarea celor păcătoşi ).
28
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

[Iar sub picioarele lui Iisus Hristos fă înfricoşatul scaun de judecată, înconjurat de îngeri] şi
înaintea scaunului, semnul cinstitei Cruci, împreună cu aşezământul Domnului şi cu toate
mărturiile Legii şi ale proorocilor, şi dimpreună cu Sf. Evanghelie (sau Cartea vieţii ) deschisă [
pe scaun cu Duhul Sfânt în chip de porumbel deasupra, şi cununa cea de spini, suliţa, buretele,
piroanele şi hlamida cea mohorâtă]. Şi doi îngeri [de o parte şi de cealaltă parte de scaun : cel]
de-a dreapta zice , ţinând filacter: „şi morţii au fost judecaţi, din cele scrise în cărţi, potrivit cu
faptele lor”...iar celălalt de-a stânga, care zice: „Iar cine n-a fost aflat scris în „carte vieţii” a fost
aruncat în iezerul de foc....”
[Apoi înspre partea de-a dreapta a înfricoşatului scaun, fă pe strămoşul Adam, bătrân încuviinţat,
şi de-a stânga pe strămoaşa Eva, cu genunchii la pământ, amândoi privind la Hristos, Judecătorul
tuturor.], [...]
[Apoi să faci pe] cei doisprezece apostoli, îmbrăcaţi cu haine albe, şezând pe douăsprezece
scaune, [şase de o parte, şi şase de altă parte] de-a dreapta (lui Hristos începând de la marginea
dinspre miazănoapte înspre mijloc fă-i cum se orânduiesc şi pe tâmplă, astfel): 1.Toma[...],
2.Simon[...], 3.Andrei[...], 4. Marcu[...], 5. Ioan[...], 6. Petru[...], iar în partea stângă (a lui
Hristos, continuând spre miazăzi), facem pe ceilalţi: 7. Pavel[...], 8. Matei[...], 9. Luca[...], 10.
Iacov[...], 11. Vartolomeu[...], 12. Filip[...].
Şi împreună cu ei [fă toate cetele a] toţi sfinţii, spre partea cea dreaptă a lui Hristos, ţinând fiecare
în mâini, ca nişte stâlpări sau ramuri verzi, faptele lor cele bune, ale patriarhilor, şi ale
proorocilor, în starea a doua, ceata ierarhilor, a mucenicilor şi a sihaştrilor, în starea a treia, ceata
drepţilor împăraţi, a femeilor muceniţe şi a cuvioaselor.
[Apoi acolo (pe peretele de) către răsărit, sub acestea, dinspre dreapta (lui Hristos, adică înspre
miazănoapte) fă raiul aşa: mai întâi fă ocolul dimprejur, zidit cu cristal, cu aur şi cu pietre scumpe
în toate părţile, şi înfrumuseţat cu deosebiţi pomi, zid, fă o uşă încuiată şi apostolul Petru cu
cheia, umblând să descuie uşa raiului şi uitându-se înapoi, şi, lângă Petru, arhidiaconul Ştefan,
ţinând un orar şi un bolovan şi împrejurul lor toate cetele sfinţilor (de mai sus), voind să intre în
rai.
Apoi, în mijlocul raiului, fă pe Maica lui Dumnezeu şezând în jeţ de aur şi de o parte şi de alta fă
doi îngeri, cam plecaţi spre dânsa, îmbrăcaţi diaconeşte, iar numele Precistei scrie-l aşa: „Maria,
Curata Fecioară, Maica Vieţii”.
Apoi de-a dreapta Precistei, lângă înger , fă pe tâlharul (Dismas), care, ţinând crucea în braţe, şi
în cealaltă mână, ţinând filacter, să zică : „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia
Ta”. Iar de-a stânga Precistei, lângă celălalt Înger, fă pe cele cinci fecioare înţelepte, purtând pe
cap acoperământ (ca un văl). Iar afară de zidul raiului, fă pe cele cinci fecioare nebune triste la
chip şi plângând, şi toate cu candelele, stinse, şi aplecate, pe cea dinaintea lor fă-o să ţină într-o
mână candela stinsă, ca un vas gol, iar în cealaltă să ţină filacter[...]
Iar mai jos în rai, sub Maica Domnului, fă pe strămoşul Avraam, bătrân, cu perii capului şi barba
albă, şezând în jeţ şi ţinând pe genunchii săi sufletul lui Lazăr cel sărac, îmbrăcat cu cămaşă albă,
şi de-a dreapta lui Avraam fă pe Isaac, şi de-a stânga pe Iacov, bătrâni, şezând şi ei pe scaune,
întorşi puţin spre Avraam.[...]
Apoi, în mijlocul raiului, fă un pom frumos plin de roade şi în mijloc, în frunzele lui, fă chipul lui
Hristos, şi numirea copacului va fi aşa „ Pomul Vieţii”.
Apoi mai sus, la spatele celor cinci fete nebune, mai în depărtare niţel, să faci adormirea săracului
Lazăr şi pe un înger luându-i sufletul. Iar de-a stânga lui Hristos [să faci] „focul cel veşnic” şi
păcătoşii muncindu-se.

29
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Închipuieşte, o zografe, pe arhanghelul Mihail cu trâmbiţa, trâmbiţând spre toată faţa pământului
şi spre mare zicând aşa: „Sculaţi-vă cei ce dormiţi!”. Şi să-i faci pe unii vărsându-i marea, pe alţii
ieşind din morminte: bărbaţi, femei, copii şi de toate vârstele.
Apoi să faci (sus) pe Moise Proorocul cu o ceată mare de iudei, avându-şi capetele acoperite,
cărturari şi farisei şi ceilalţi iudei care, mult tânguindu-se şi bocind, unii îşi smulg bărbile, [alţii să
se tragă cu mâinile de păr , alţii îşi rup hainele , uitându-se [cu frică] la Hristos şi la ceilalţi sfinţi
şi la proorocul Moise, care îl arată cu degetul pe Hristos şi le grăieşte într-o hârtie:” Prooroc din
mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-L
ascultaţi [în toate câte vă va spune]”; [sau dojenindu-i aşa:”Iată, ticăloşilor, pe Hristos, pe Care L-
aţi răstignit voi şi L-aţi batjocorit! Acesta vine Judecător, vai vouă!”]. şi să zică Ana şi Caiafa
aşa: „Vai nouă, vai, că L-am judecat pe El spre moarte!”. Apoi , mai încolo zugrăveşte pe un
înger ţinând cerul (ca pe un filacter mare) şi, făcându-l sul, îl strânge.[...]
Apoi începe a zugrăvi de sus, râul cel de foc, care iese de sub picioarele lui Hristos şi [trăgându-l
până în gura balaurului celui atotmâncător, din colţul (de jos) dinspre miazăzi. Apoi zugrăveşte]
pe toţi [ticăloşii şi] păcătoşii, [ruşinaţi, goi şi posomorâţi], izgoniţi de la Hristos şi osândiţi
dimpreună cu diavolii şi cu vânzătorul Iuda, [amestecaţi prin para focului şi arzând veşnic. Pune ]
împăraţii tirani, [care au muncit pe sfinţi; pune pe judecătorii cei ce iau mită şi fac strâmbătate
săracilor; pune ] pe închinătorii la idoli, împotrivitorii lui Hristos, ereticii [şi hulitorii sfintei
Biserici, pune arhierei, preoţi, călugări, dascăli; pune tâlharii şi pe ucigaşii de oameni, pârâtorii]
trădătorii, furii, răpitorii, [asupritorii] lacomii, iubitorii de arginţi, [pune pe cei ce iau camătă],
mincinoşii, fermecătorii, beţivii, desfrânaţii, cei neastâmpăraţi şi toţi cei pângăriţi şi necuraţi,
[pune sodomiţii, cei ce s-au spurcat cu dobitoace, desfrânatele cele ce spurcă sufletele creştinilor,
pune femeile fermecătoare şi care îşi omoară copiii în pântece sau după ce îi nasc; pune bogaţii
nemilostivi], şi mai înainte de toţi, păgânii şi nemulţumitorii, [nebunii] şi tot felul de păcătoşi,
amestecaţi prin foc; la unii să le vină focul până la gât, la alţii până la piept, iar la alţii să se vadă
numai câte o mână sau câte un picior.
Iar pe Arie, şi alţii ca el, să-l faci cu capul în jos tocmai în gura balaurului; iar pe capul balaurului
să faci pe Belzebut, domnul diavolilor cu sufletul Iudei, ţinându-l cu o labă în braţe, iar în cealaltă
să ţină pahar, ieşind foc dintr-însul.
Şi să faci „înger de foc” muncind pe păcătoşi [şi pe viclenii şi nemilostivii diavoli, care îi aruncă
în râul cel de foc şi cumplit îi căznesc cu multe feluri de unelte, cu ostii şi cu suliţe, unii
împingându-i cu lancile în văpăile acelea, alţii ca nişte balauri de foc încolăciţi împrejurul lor îi
trag şi cu de-a sila îi pogoară în cele mai de jos ale pământului, unde este întunericul cel mai
dinafară, legăturile cele nedezlegate, [tartarul], scrâşnirea dinţilor, viermele cel neadormit, [iadul
cel atotmâncător, locaşul diavolului ], şi mai la urmă „focul cel nestins”, pentru ca să se
muncească acolo veşnic.(Osândiţii) se arată înăuntru într-o prăpastie, toţi ferecaţi cu fier şi foarte
întunecaţi, necontenit clănţănindu-le dinţii cu mare jale, fiind arşi de foc şi mâncaţi totdeauna de
viermi.[...]
Mai alături să faci „cumpăna dreptăţii”, fiind ţinută dintr-un nor de o mână nevăzută; şi la
mijlocul cumpenei, un suflet în pielea goală, legat cu mâinile la spate. Şi într-o parte a cumpenei
să pui o năframă, iar în alta o piatră de moară; şi un diavol aproape de cumpănă cu trei pietre de
moară în spinare, iar alt diavol să tragă cu un cârlig de talerul în care este piatra, iar un înger îi
înfige o ostie în burtă.
Sub acesta, mai jos, fă moartea bogatului nemilostiv, care priveşte de departe spre sânurile lui
Avraam, care se veseleşte împreună cu toţi sfinţii în rai.(Deci), [fă casă şi un iatac şi un om
(bogat) îmbrăcat în podoabă, zăcând pe pat; şi femeia lui şezând pe un scaun la capul lui, iar
30
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

rudele şi copiii lui plângând; şi doi diavoli, aproape de el ţin pungi cu bani şi catastifuri, iar un alt
4
diavol îi trage sufletul cu sila, cu un cârlig de fier].”
Locul pictării scenei Judecăţii în spaţiul bisericii s-a stabilit cu greu, a variat de la o ţară la alta,
fiind pictată atât în interior cât şi în exterior. În înterior , Judecata a fost pictată în noas, pronaos
şi în exonartex, iar în exterior pe zidul de apus ori de miazăzi, iar uneori chiar şi în trapeză.

Izvoarele teologice ale reprezentării scenei Judecăţii de Apoi

În Tradiţia Bisericii s-au păstrat mai multe vedenii asupra Înfricoşătoarei Judecăţi, mai mult sau
mai puţin bogate în descrierea acesteia, însă dintre acestea două pot fi folosite ca temei al
reprezentării iconografice a Judecăţii de Apoi: Vedenia Sfântului Nifon al Constanţianei şi
Vedenia lui Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile cel Nou, pe care a avut-o în urma rugăciunilor
acestuia.

1.Vedenia Sfântului Ierarh Nifon al Constanţianei.

Sfântul Ierarh Nifon a trăit în « veacul de aur » (al IV-lea) al Bisericii, fiind contemporan cu
Sfântul Atanasie cel Mare, mare apărător al dreptei credinţe. Originar din Egipt, Sfântul Nifon
reuşeşte să ajungă la nepătimire în urma unor aspre nevoinţe trupeşti şi duhovniceşti. Apoi este
hirotonit episcop al Constanţianei, cetate aflată lângă Alexandria Egiptului, în insula Cipru, la
hirotonirea şi la înmormântarea sa participând şi Sfântul Atanasie cel Mare. Sfântul Nifon este
prăznuit în ziua de 23 decembrie. În timpul nevoinţelor sale are o vedenie în cadrul căreia
Dumnezeu îi descoperă modul în care se vor desfăşura evenimentele de la sfărşitul lumii :
învierea morţilor, înfricoşata Judecată şi petrecerea sfinţilor în Împărăţia Veşnică. « Într-o seară,
după ce şi-a terminat obişnuita rugăciune de noapte, cuviosul s-a intins să doarmă pe patul de
pietre - ca întotdeauna. Era miezul nopţii şi el încă veghea, uitându- se la luna şi la stelele cerului.
Singur cum era, îşi socotea păcatele şi se tânguia cu mintea, gândindu-se la înfricoşatul ceas al
Judecăţ Deodată, vede că se trage tăria cerului ca o perdea (Fig.1) şi apare Domnul nostru Iisus
Hristos într-o mărinimie uriaşă (Fig. 2). În jurul Lui, în văzduh, stăteau toate oştile cereşti :
îngeri, arhangheli, minunate şi înfricoşate cete, rânduite fiecare după felul său (Fig. 2).

Fig. 2.
Fig. 1
Domnul S-a adresat conducătorului unei cete şi acela s-a apropiat luminos, teamă şi
respect : « Mihaile, mai marele Aşezământ, pregăteşte cu ceata ta tronul de foc al slavei
Mele şi mergi în valea lui Iosafat (Fig. 3). Acolo să-l aşezi ca început al venirii Mele
31
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

pentru că s-a împlinit ceasul când fiecare va lua plata dupa faptele sale. Grabeşte-te, că a
sosit ceasul. Voi judeca pe cei ce s-au închinat la idoli şi s-au lepadat de Mine, Făcătorul
lor (fig. 4). Pe cei ce s-au închinat la pietre şi la lemne, pe care le-am dat spre trebuinţele
lor. Pe toţi îi voi sfărâma ca pe vasele olarului. Tot aşa şi pe duşmanii mei, pe ereticii care
au îndraznit să coboare pe Duhul Mangâietor în rândurile făpturilor. Vai de ei, ce foc îi
aşteaptă!
Acum Mă voi arăta şi iudeilor care M-au răstignit şi n-au crezut în dumnezeirea Mea. Mi
S-a dat toată stăpânirea şi puterea şi sunt Judecător drept. Atunci când eram pe Cruce,
ziceau : « Huo, Tu Cel ce dărâmi Biserica .... mântuieşte- te pe Tine Însuţi.... ». Acum, a
Mea este răzbunarea, le voi răsplăti! Voi judeca, voi cerceta, voi pedepsi aspru neamul
jidovesc, cel stricat şi viclean, pentru că nu s-a pocăit. Le-am dat vreme de pocăinţă, dar
au nesocotit-o ; vor lua acum răzbunarea (Fig. 4).

Fig. 3 Fig.4

Le voi răsplăti şi sodomiţilor, care au spurcat pământul şi văzduhul cu putoarea lor. I-am
ars atunci şi iarăşi îi voi arde, pentru că au urât plăcerea Duhului Sfânt şi au iubit plăcerea
diavolului.
Voi pedepsi pe toţi desfrânaţii, neruşinaţii şi întunecaţii care se aseamană cu armăsăr Nu
s-au îndestulat cu căsnicia lor legală, ci s-au bălăcit în fărădelegi şi satana i-a aruncat
legaţi în prăpastia sa de foc. Nu au auzit că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile
Dumnezeului celui viu? Nu s-au temut că voi vărsa peste ei mânia mea ; i-am chemat la
pocăinţă, dar nu s-au pocăit.
Voi judeca pe toţi tâlharii care au facut noian de rele, precum şi pe ucigaşi şi pe toţi care
au făcut mulţime de păcate. Eu le-am dat răgaz să se pocăiască, dar ei n-au luat în seamă.
Unde sunt faptele lor cele bune? Le-am dat pilda şi icoană pe fiul cel desfrânat şi pe mulţi
alţii, să nu se deznădăjduiască de păcatele lor. Ei însă, au dispreţuit poruncile Mele şi s-au
lepădat de Mine. S-au îndepărtat de Mine şi au iubit stricăciunea ; pe Mine M-au
nesocotit şi s-au făcut robi păcatului. Să meargă, deci, în focul pe care ei singuri l-au
aprins.
Dar, şi pe cei care au murit ţinând minte răul îi voi trimite într-o înfricoşată muncă.
Pentru că n-au dorit pacea mea, ci au fost mânioşi, răutăcioşi şi răzbunători. Pe lacomi, pe
cei ce au luat dobândă şi pe toţi iubitorii de argint, care este închinare la idoli, îi voi
nimici şi distruge cu toată mânia mea, pentru că şi-au pus nădejdea în aur, şi pe Mine M-
au nesocotit, ca şi cum nu M-aş îngriji de ei. Pe acei mincinoşi creştini care au învăţat că
32
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

nu este învierea morţilor şi că este reîncarnarea sufletelor, îi voi topi pe toţi în gheenă ca
ceara ; atunci se vor convinge de învierea morţilor. Magii, vrăjitorii şi toţi care se ocupă
cu magia vor fi zdrobiţi.
Vai şi de cei care au petrecut cu chitare şi instrumente; au cântat, s-au îmbătat, au jucat,
au vorbit porcării şi s-au dedat la rele! I-am chemat şi nu M-au ascultat, ci m-au luat în
râs. Acum viermele le va roade inima. Le-am arătat la toţi milă şi le-am dat timp de
pocăinţă, dar nici unul nu a luat aminte. Voi închide în întuneric şi pe cei ce au nesocotit
Sfintele Scripturi, pe care le-a scris Duhul Meu prin mijlocirea sfinţilor. Voi judeca şi pe
cei ce se ocupă cu superstiţiile şi se încred în cuţite, găleţi, furci şi alte asemenea. Atunci
vor înţelege că trebuia să nădăjduiască în Dumnezeu şi nu în făptura Lui. Se vor tulbura
şi împotrivi atunci, dar nu vor avea nici o putere, deoarece a Mea este răzbunarea, Eu le
voi răsplati.
Voi pedepsi pe împărăţii şi pe conducătorii care M-au amărât necontenit cu nedreptăţile
lor. Au judecat nedrept şi cu mândrie, dispreţuind pe oameni. Şi aceştia vor plăti. Dreapta
Mea putere nu primeşte mită. Îi voi pedepsi după fărădelegile lor. Atunci vor înţelege că
sunt mai înfricoşat decât toţi împăraţii pământului. Vai de ei, că iadul îi aşteaptă pentru că
au fost cruzi şi au vărsat sânge nevinovat, sângele copiilor şi a soţiilor lor.
Şi cu ce urgie voi pedepsi acei slujitori care n-au fost păstori adevăraţi, care Mi-au
părăginit via mea şi Mi-au risipit oile! Că au păstorit aur şi argint şi nu suflete şi au căutat
preoţia pentru interes. Ce pedeapsă vor lua! Ce tânguire! Voi vărsa peste ei toată mânia
Mea şi urgia, şi-i voi zdrobi. S-au străduit să câştige oi şi boi care pier, iar de tuma mea
cea cuvântătoare nu s-au îngrijit. Voi pedepsi cu toiag fărădelegile lor şi cu bici
nedreptăţile lor. Dar şi pe preoţii care glumesc, râd şi se ceartă în biserică, îi voi arunca în
foc şi în tartar! Am venit şi vin. Cine poate să-Mi stea împotrivă? Dar vai şi amar de cel
păcătos care va cădea în mâna Mea! Pentru că fiecare se va înfăţişa înaintea Mea gol şi
descoperit. Cum va îndrăzni atunci să se arate neruşinarea păcătoşilor? Cum vor privi faţa
Mea? Unde-şi vor ascunde ruşinea? Se vor umple de ruşine înaintea preacuratelor mele
puteri.
Voi judeca şi pe monahii care şi-au neglijat canonul şi au nesocotit făgăduinţele pe care
le-au făcut înaintea Mea, a îngerilor şi a oamenilor. Una au făgăduit şi alta au făcut. Din
înălţimea norilor îi voi arunca în prăpastia iadului. Nu le-a fost de ajuns pieirea lor, ci au
făcut şi altora sminteală ucigătoare. Mai bine le-ar fi fost să nu se fi lepădat de lume,
decât să se lepede şi să trăiască rău, în desfrânare. A Mea este răzbunarea, Eu le voi
răsplăti tuturor celor ce nu au voit să se pocăiască. Îi voi judeca pe toţi ca un judecător
drept....Cuvintele acestea pe care Domnul le-a rostit cu glas de tunet către Arhanghelul
Mihail au umplut de spaimă nenumăratele puteri îngereşti.
Apoi a poruncit să-i aducă cele şapte veacuri de la facerea lum Mihail a primit poruncă să
îndeplinească şi acest lucru (Fig.5). De aceea a mers degrabă la casa testamentului şi le-a
adus. Erau ca nişte cărţi mari, pe care le-a pus în faţa Judecătorului.(Fig.6).

33
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Fig. 5 Fig. 6
Apoi a stat deoparte privind cu respect, cum răsfoieşte Domnul istoria veacurilor. Şi-a
luat primul veac, l-a deschis şi a zis : "Aici scrie, în primul rând : Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, un Dumnezeu în trei feţe (Fig. 7). Din Tatăl s-a născut Fiul şi Făcătorul veacurilor,
deoarece cu Cuvântul Tatălui, prin Fiul, s-au făcut veacurile, s-au creat netrupeştile
puteri, s-au întărit cerurile, pământul, adâncurile, marea, râurile şi toate cele ce sunt într-
însele".Apoi, după ce a citit puţin mai jos, a zis: « Aici scrie: Chip al nevăzutului
Dumnezeu este primul om, Adam, cu femeia lui, Eva. Atotputernicul Dumnezeu şi
Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, a dat lui Adam o poruncă. Aceasta era legea
care trebuia ţinută cu toată puterea şi scumpătatea, spre cinstea Făcătorului său şi ca să nu
uite că Dumnezeu se află deasupra lui ». După puţin, a citit mai departe : « Nelegiuirea în
care a căzut chipul lui Dumnezeu prin înşelăciune sau mai bine zis din neatenţie şi din
neglijenţă. A căzut omul şi a fost izgonit din rai cu dreapta judecată şi hotărâre a lui
Dumnezeu. Nu putea să stea în aceste bunătăţi începătorul nelegiuirii! » Mai jos a citit : «
Cain s-a aruncat asupra lui Abel şi l-a omorât, după voia diavolului. Se cade să ardă în
focul gheenei, pentru că nu s-a pocăit. Iar Abel va trăi în veşnicie ».
În acelaşi fel a răsfoit cele şapte cărţi ale veacurilor. În sfârşit a luat pe a şaptea şi a citit:
« Începutul veacului al şaptelea însemnează sfârşitul veacurilor. Începe să se generalizeze
răul, desfrânarea, nemilostivirea. Oamenii veacului al şaptelea sunt răi, invidioşi,
mincinoşi, cu dragoste făţarnică, iubitori de stăpânire, robiţi de păcatele sodomiceşti şi de
celelalte păcate ».

34
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Fig. 7
A mers puţin mai departe, a citit ceva şi îndată Şi-a ridicat privirea în sus, mâhnit; a
sprijinit o mână pe genunchi şi cu cealaltă Şi-a acoperit faţa şi ochii şi a stat aşa cugetând
în Sine multă vreme, apoi a şoptit: Intr-adevăr acest veac a întrecut cu nedreptatea şi cu
răutatea pe toate celelalte. A citit mai jos: păgânii cu idolii lor au fost nimiciţi cu lemnul,
cu suliţa şi cu cuiele care au pironit de –viaţă- purtătorul Meu trup. A tăcut câteve clipe şi
iarăşi S-a aplecat asupra cărţii: Doisprezece comandanţi ai Marelui Împărat, albi ca
lumina, au tulburat marea, au închis gurile fiarelor, au înecat balaurii cei gânditori, au
luminat pe orbi, au săturat pe cei flămânzi şi au sărăcit pe cei bogaţi.Au pescuit multe
suflete moarte, dându-le din nou viaţă. Mare este plata lor... şi apoi, după puţin a adăugat:
Eu iubitorul de oameni, am ales şi mărturisitori, biruitori cu ajutorul Meu. Prietenia lor a
ajuns până la cer şi iubirea lor până la tronul Meu. Dorul lor până la inima Mea şi jertfa
lor Mă arde cu putere. Slava şi puterea Mea este cu ei !
După ce a întors multe file, a şoptit cu un zâmbet de mulţumire: Omul care a ţinut cu
cinste cârma celor şapte coline (Constantinopolul) şi a devenit Împăratul lor a fost
slujitorul dragostei Mele. I se cuvine împărăţia cerurilor pentru că a fost râvnitor şi
următor Domnului Său. Apoi trecând peste multe foi a zis: O preafrumoasă şi precinstită
mireasă! Câţi vrajmaşi s-au chinuit să te murdărească. Dar nu M-ai trădat pe Mine,
Mirele tău! Nenumărate erezii te-au ameninţat, dar piatra pe care ai fost zidită nu s-a
mişcat, pentru că porţile iadului nu au biruit-o. Mai jos erau scrise toate păcatele
oamenilor, pe care moartea le-a găsit neşterse prin pocăinţă. Şi erau aşa de multe ca
nisipul mar ... Le-a citit Domnul nemulţumit, şi a dat din cap suspinând. Nenumărata
mulţime a îngerilor stătea tremurând de frica dreptei mânii a Judecătorului. Când Domnul
a ajuns la jumătatea acestui veac, a zis : Sfârşitul lui este plin de putoarea păcatului, de
lucrurile omeneşti, care sunt toate mincinoase şi întinate : invidie, ură , minciună,
duşmănie, chefuri, beţii, desfrânări, ucideri, hule, ţinere de minte a răului. Dar ajunge !Îl
voi curma la mijloc. Să înceteze stăpânirea păcatului! Şi zicând aceste cuvinte pline de
mânie, Domnul a dat Arhanghelului Mihail semnalul pentru Judecată. Imediat, acela cu

35
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

ceata lui au luat prea strălucitul şi negrăitul Tron şi au plecat. Era aşa de numeroasă ceata
aceea, încât pământul nu o încăpea. Şi fugind strigau cu glas de tunet : Sfânt, Sfânt, Sfânt
Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Lui. Şi de acest înfricoşat strigăt se
cutremura cerul şi pământul.

Fig. 8. Arhanghelul Gavriil

Apoi a pornit Gavriil (Fig. 8) cu ceata lui cântând ; a urmat al treilea mare arhistrateg,
Rafail cu ceata lui, înălţând cântarea : Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava
Lui Dumnezeu Tatăl. Amin.
În sfârşit, s-a pornit şi ceata a patra. Comandantul ei era luminos ca zăpada, cu privirea
dulce. Şi, fugind cânta cu putere : Dumnezeu, Domnul dumnezeilor a grăit şi a chemat
pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion măreţia frumuseţii Lui.
Dumnezeu arătat vine, Dumnezeul nostru şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va merge şi în
jurul Lui vifor mare ! Şi continua restul psalmului. Iar comandanţii îi răspundeau : Vine
Dumnezeu să judece pământul, că Tu stăpâneşti peste toate neamurile. Conducătorul
acestei oşti se numea Uriil.
După puţin au adus înaintea Domnului, Prea Cinstita Lui Cruce (Fig. 9), care strălucea ca
un fulger înfricoşat şi revărsa o negrăită mireasmă. În urma Lui veneau cu multă cinste
cetele Stăpâniilor şi ale Puterilor. Priveliştea era de o măreţie uimitoare. Nenumăratele
Puteri cântau cu multă armonie.

36
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Fig. 9 Tronul hetimasiei (detaliu Sf.

Cruce)

Unii ziceau cu multă teamă: Înălţa-Te-voi, Dumnezeul meu şi Împăratul meu şi voi
binecuvânta numele Tău în veci! Alţii ziceau: Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă
închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este. Aliluia, Aliluia, Aliluia!
Apoi a dat dumnezeiasca poruncă să vină iarăşi puternicul comandant Mihail, să stea
lângă tronul Domnului, în acea clipă a apărut un înger care ţinea o trâmbiţă. A luat-o
Judecătorul în mâna Sa, a trâmbiţat de trei ori şi a zis trei cuvinte, apoi a dat-o lui Mihail:
Mergi la Golgota, unde Mi-am intins preacuratele mâini şi trâmbiţează şi acolo de trei ori.
Îndată ce a plecat Mihail, Domnul a chemat ceata începătoriilor şi a zis adresându-se
comandantului ei:
Îţi poruncesc să iei dumnezeiasca ta ceată şi să vă împrăştiaţi în toată lumea, ca să aduceţi
pe nori pe sfinţi, de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Să-i
aduceţi pe toţi ca să Mă întâmpine, când va suna trâmbiţa. După toate acestea, Dreptul
Judecător a aruncat o privire pe pământ şi a văzut negură şi întuneric, jale şi vai şi multă
tânguire, din înfricoşata tiranie a satanei. Turbează şi urlă balaurul. A dărâmat totul şi le
zdrobeşte ca pe iarbă. Pentru că vede pe îngerii lui Dumnezeu că îi pregătesc focul cel
veşnic. Dacă a văzut toate acestea, Judecătorul a chemat un înger de foc cu înfăţişare
aspră şi înfricoşată, fără milă ; era conducătorul cetelor îngerilor, care supraveghează
focul iadului (Fig. 10) şi i-a zis : Ia cu tine toiagul Meu, care leagă şi zdrobeşte. Ia şi
nenumărata mulţime de îngeri din ceata ta şi pe cei mai înfricoşaţi care îndeplinesc
pedepsele celor din iad. Să mergeţi la marea cea gânditoare ca să găsiţi urmele domnului
întunericului (Fig. 11) Apucă-l cu putere şi-l ţine bine şi-l loveşte fără milă cu toiagul,
până când va preda ceata duhurilor celor rele. Leagă-i apoi tare pe toţi cu puterea
toiagului Meu, după porunca Mea, şi apoi aruncă-i în chinurile iadului cele mai groaznice
şi fără milă.

37
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Fig. 10 Fig. 11

Când toate acestea au fost gata, s-a făcut semn Arhanghelului care ţinea trâmbiţa, să
trâmbiţeze puternic. Şi imediat s-a făcut o tăcere de moarte, ca şi cum s-ar fi liniştit toate.
La prima trâmbiţare s-au alcătuit toate trupurile morţilor. La a doua, Duhul Domnului a
pus sufletele în trupurile moarte. Spaimă şi cutremur au cuprins toate ; cele cereşti şi cele
pământeşti tremurau. Atunci a sunat a treia oară şi cea mai înfricoşată trâmbiţă, care a
zguduit toată lumea, când morţii au înviat din morminte într-o clipă (Fig. 12). Înfricoşată
privelişte ! Erau mai mulţi decât nisipul măr În acelaşi timp se cobora din ceruri ca o
ploaie deasă spre Tronul Judecăţii cetele îngereşti, zicând cu glas de tunet : Sfânt, Sfânt,
Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de frică şi de cutremur !

38
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Fig. 12

Tot pământul şi mulţimea nenumărată a cetelor îngereşti stăteau aşteptând. Tremurau

plini de spaimă în faţa înfricoşatei stăpâniri dumnezeieşti, care se cobora pe pământ. Şi pe
când toţi priveau în sus, au început cutremure , tunete şi fulgere în valea judecăţii şi în
văzduh şi toţi au fost cuprinşi de groază. Atunci tăria cerului s-a strâns ca o carte şi a
apărut cinstita Cruce (Fig. 9) strălucind şi scânteind ca soarele.
Îngeri o ţineau înaintea Domnului Iisus Hristos şi Judecătorului lumii, care venea. Apoi
se auzea un imn, o cântare străină : Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului,
Dumnezeu este Domnul, Judecător, Stăpânitor, Domn al păcii
Îndată ce s-a terminat această puternică slavoslovie, a apărut Judecătorul pe nori, şezând
pe tron de foc (Fig. 2). Cu preacurata Lui strălucire, învăpăia cerul şi pământul. Atunci,
din mulţimea morţilor care înviaseră, unii au început să strălucească ca soarele şi îndată
au fost răpiţi de nori în văzduh pentru întâmpinarea Domnului lor. Cei mai mulţi însă au
rămas jos, nimeni nu i-a luat la cer. Se tânguiau cu amar că nu s-au învrednicit şi ei să fie
răpiţi de nori şi mâhnirea şi durerea umpleau de amărăciune sufletele lor. Au căzut toţi în
genunchi în faţa Judecătorului şi apoi s-au ridicat.
Înfricoşatul Judecător se aşezase deja pe tronul judecăţii şi în jurul Lui se adunaseră toate
puterile cerului, cu frică şi cu cutremur.Cei ce fuseseră răpiţi pe nori pentru întâmpinarea
Lui, stăteau de-a dreapta, ceilalţi se aflau de-a stânga Judecătorului. Cei mai mulţi dintre
aceştia erau iudei, conducători, arhierei, preoţi, împăraţi, mulţime de monahi şi mireni
(Fig. 13). Stăteau ruşinaţi şi se jeleau de pierzarea lor. Feţele lor erau ticăloşite şi
suspinau cu adâncă mâhnire. O tânguire de moarte s-a lăsat peste toţi şi nici o mângâiere
nu le venea de nicăieri. Dar cei ce stăteau de-a dreapta Judecătorului erau veseli,
strălucitori ca soarele, cinstiţi, slăviţi, albi ca lumina, parcă aprinşi de o dumnezeiască
lumină.Ca să îndrăznesc să zic, semănau cu Domnul şi Dumnezeul lor.

Fig. 13

Deodată, înfricoşatul Judecător şi-a aruncat privirea într-o parte şi în alta. S-a uitat de-a
dreapta bucuros şi a zâmbit. Când, însă S-a întors spre stânga, S-a tulburat; S-a mâniat
tare şi Şi-a întors îndată faţa. Atunci cu glas puternic şi măreţ a zis celor de-a dreapta :
« -Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia care a fost gătită vouă de
la întemeierea lumii Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat să

39
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în
temniţă şi aţi venit la Mine.»
Atunci, aceia s-au mirat şi au întrebat:
« -Doamne, când Te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci sau însetat şi Te-am
adăpat ? Şi când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat şi când
Te-am văzut bolnav şi în temniţă ?
-Amin zic vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi
făcut».
Apoi S-a întors şi către cei de-a stânga şi le-a zis cu asprime :
« -Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi
slugilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dat să
beau, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu
M-aţi cercetat.
-Doamne, i-au răspuns aceia nedumeriţi, când Te-am văzut bolnav şi în temniţă şi nu Ţi-
am slujit Ţie ?
-Amin zic vouă, le-a răspuns Domnul, întrucât nu aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti mai
mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut». Pieriţi din ochii mei, blestemaţi ai pământului ! În tartar,
în scrâşnirea dinţilor, acolo va fi plângere şi tânguire fără de sfârşit.
Cum a rostit Judecătorul această hotărâre, dinspre răsărit s-a pornit un uriaş râu de foc
care curgea vijelios spre apus. Era lat ca o mare întinsă. Văzându-l păcătoşii din stânga s-
au îngrozit şi au început să tremure de spaimă în deznădejdea lor. Atunci, nemitarnicul
Judecător a poruncit ca toţi, drepţi şi păcătoşi, să treacă prin râul cel arzător, pentru ca să
fie încercaţi prin foc. Au început cei din dreapta, care au trecut toţi şi au ieşit ca aurul
curat. Lucrurile lor nu au ars, ci s-au arătat prin încercare, mai luminoase şi mai limpezi,
iar ei s-au umplut de bucurie. Apoi au început să treacă şi cei din stânga prin foc, ca să fie
încercate lucrurile lor. Dar fiindcă erau păcătoşi, flăcările au început să-i ardă, ţinându-i
în mijlocul râului. Şi lucrurile lor au ars ca pleava, iar trupurile au rămas întregi, ca să
ardă ani şi veacuri nesfârşite, împreună cu diavol Nici unul nu a reuşit să iasă din acel râu
de foc. Pe toţi i-a ţinut focul, pentru că erau vrednici de osândă şi de pedeapsă ( Fig. 14 ).

40
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Fig. 14
După ce păcătoşii au fost predaţi iadului, înfricoşatul Judecător S-a ridicat de pe tron şi a
pornit către dumnezeiescul palat, împreună cu toţi sfinţii Săi. Îl înconjurau cu multă frică
şi cutremur Puterile cereşti, cântând : Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi
porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei, Domnul şi Dumnezeul dumnezeilor,
împreună cu toţi sfinţii Săi, care se vor bucura de veşnica moştenire.
Altă ceată răspundea şi zicea : Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, cu
cei pe care i-a învrednicit harul Său să se numească fii ai lui Dumnezeu ; Dumnezeu este
Domnul, împreună cu fiii noului Sion şi S-a arătat nouă !
Şi arhanghelii, care mergeau dupa Domnul, Îl slavosloveau cântând pe rând o cântare
cerească: Veniţi să ne bucurăm de Domnul, şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului
nostru, să întâmpinăm faţa Lui cu mărturisire şi în psalmi să-i cântăm Lui. Iar altă ceată
răspundea armonios: Dumnezeu este Domnul şi Împărat mare peste tot pământul. Că în
mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt.
Acestea şi multe alte cântări armonioase cântau îngerii, încât toţi care le auzeau se
bucurau de o negrăită bucurie. Astfel cântând, au intrat sfinţii cu Domnul nostru Iisus
Hristos la ospăţul cel ceresc din dumnezeiescul palat şi inimile lor săltau de bucurie. Şi
îndată porţile palatului s-au închis (Fig. 15).

41
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Fig. 15
Atunci, Împăratul Ceresc a chemat pe mai marii îngerilor. Primii au venit Mihail, Gavriil,
Rafail, Uriil şi conducătorii cetelor. Au urmat apoi cei doisprezece luminători ai lumii,
Apostol Lor le-a dat Domnul slavă strălucită şi doisprezece tronuri, ca de foc, ca să stea
cu multă cinste lângă Învăţătorul lor, Hristos. Chipul lor scânteia de o negrăită lumină
veşnică şi hainele lor străluceau şi erau străvezii ca chihlimbarul; şi căpeteniile îngerilor
îi cinsteau. Apoi li s-au dat şi douăsprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de
mult preţ, care străluceau ca o lumină orbitoare şi îngeri slăviţi le ţineau deasupra
capetelor lor .
Au venit apoi înaintea Domnului cei şaptezeci de apostoli. De asemenea şi aceştia au
primit cinste şi slavă, dar cununile celor doisprezece erau mai minunate. Acum a venit
rândul mucenicilor (Fig. 16). Aceştia au primit slava şi cinstea marilor oşti îngereşti care
s-au prăbuşit din cer împreună cu Lucifer. Adică, mucenicii au devenit îngeri şi
conducători ai cetelor îngereşti. Îndată li s-a adus o mulţime de coroane care au fost puse
pe sfintele lor capete. Cum stăluceşte soarele aşa străluceau şi acestea. Astfel, Sfinţii
Mucenici, îndumnezeiţi se bucurau de o negrăită bucurie. Apoi a intrat ceata sfântă a
ierarhilor (Fig. 17), preoţilor, diaconilor şi a celorlalţi clerici. Au fost încununaţi şi ei cu
cununi veşnice, potrivit cu râvna, lucrarea şi răbdarea lor. Cunună de cunună se deosebea
cu slava ei, precum se deosebeşte stea de stea. Şi mulţi preoţi şi diaconi erau mai slăviţi şi
mai luminoşi decât mulţi arhierei. Lor li s-a dat şi câte o biserică, pentru ca să aducă pe
jertfelnicul cel înţelegător, Sfânta Jertfă şi slujbe bine plăcute lui Dumnezeu. A intrat
apoi, cuvioasa ceată a monahilor (Fig. 18). Chipul lor revărsa o tainică mireasmă şi
scânteia ca soarele. Domnul i-a împodobit cu şase aripi şi prin puterea Sfântului Duh au
devenit asemenea cu înfricoşaţii heruvimi şi serafimi şi au început să cânte cu glas de
tunet : Sfânt , Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui ! Slava lor
era mare, negrăită şi cununile lor felurit împodobite şi luminoase ; potrivit cu luptele şi cu
sudorile lor, au primit şi cinstea. A urmat apoi ceata proorocilor (Fig. 19). Lor le-a dăruit

42
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Împăratul Cântarea Cântărilor, Psaltirea lui David, timpane şi hore, lumina

nematerialnică, strălucitoare, negrăită bucurie şi slavoslovia Duhului Sfânt. Atunci,
Stăpânul le-a cerut să cânte ceva. Şi au cântat o cântare aşa de melodioasă, încât toţi
săltau de fericire. După ce sfinţii au primit aceste daruri din preacuratele mâini ale
Mântuitorului, aşteptau acum acelea pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit
şi la inima omului nu s-au suit.

Fig. 17
Fig. 16

Fig. 18
Fig. 19

A intrat apoi toată ceata oamenilor care s-au mântuit în lume : săraci şi împăraţi şi supuşi,
robi şi liberi (Fig. 20). Au stat toţi înaintea Domnului, Care a despărţit dintre ei pe cei
milostivi şi curaţi şi le-a dat desfătarea raiului din Eden, palate cereşti şi luminoase,
cununi de mult preţ, sfinţenie şi bucurie, sceptruri şi tronuri şi îngeri ca să-i slujească.

43
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Fig. 20
Apoi au venit toţi cei ce din dragoste pentru Hristos s-au făcut săraci cu duhul. Acum au
fost slăviţi foarte mult. Însăşi din mâna lui Hristos au primit cununa strălucită şi
moştenireapărăţiei cerurilor. Apoi cei ce plâng pentru păcatele lor şi-au primit marea
mângâiere a Sfintei Treimi. Pe urmă cei blânzi şi fără răutate care au moştenit cerescul
pământ, unde se află mireasma şi dulceaţa Duhului Sfânt. Şi ei au fost cuprinşi de o
negrăită bucurie şi plăcere, văzând că s-au învrednicit să moştenească pământul cel fericit
; cununile lor ca de trandafiri scânteiau. Au urmat cei flămânzi şi însetaţi de dreptate. Lor
le-a dat plata dreptăţii ca să se sature. Şi cu buna lor aşezare s-au bucurat văzând că
Împăratul Hristos este înălţat şi slăvit de îngeri. Apoi cei prigoniţi pentru dreptate. Lor le-
a dăruit sfânta slavoslovie şi preaminunata viaţă. S-au aşezat pentru ei tronuri minunate,
pe care să stea în Împărăţia cerurilor. Coroanele lor erau de aur sfânt şi nematerialnice şi
străluceau aşa de tare, încât de slava lor să se bucure şi cetele îngereşti. Apoi a intrat
ceata celor prigoniţi pentru Hristos, Marele Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre.
Pe ei i-a aşezat pe tronuri de aur şi au fost lăudaţi de Dumnezeu.
După aceştia au intrat marea mulţime de păgâni, închinători la idoli, care nu au cunoscut
legea lui Hristos, dar din fire au ţinut-o, ascultând de conştiinţa lor. Mulţi străluceau ca
soarele de nevinovaţia şi curăţia lor şi Domnul le-a dat paradisul şi cununi luminoase şi
împletite cu trandafiri şi spini. Dar pentru că au fost lipsiţi de botez erau orbi şi nu vedeau
deloc slava lui Dumnezeu, pentru că Sf. Botez este lumina şi ochiul sufletului. De aceea
cine nu este botezat, deşi moşteneşte bucuria raiului şi simte ceva din mireasma şi
dulceaţa lui, nu vede nimic. După aceştia, a văzut Cuviosul Nifon o ceată de sfinţi care
erau copiii creştinilor. Toţi păreau să fie ca de treizeci de ani. Mirele i-a privit cu privire
veselă şi le-a zis : Haina Botezului este într-adevar fără pată, fapte însă deloc. Vouă ce să
vă fac ? Atunci ei au răspuns cu îndrăzneală: Doamne ne-ai lipsit de bunătăţile Tale cele
pământeşti, cel puţin să nu ne lipseşti de cele cereşti. A zâmbit Mirele şi le-a dat
bunătăţile cele cereşti. Au primit şi cununa nevinovăţiei şi a nerăutăţii şi toate oştile
cereşti i-au admirat. Era minunat să auzi pe sfinţii îngeri, care bucurându-se nespus de
vederea tuturor cetelor sfinţilor, cântau dulci cântări.
44
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

După toate acestea, vede Nifon că vine înaintea Mirelui o dumnezeiască Mireasă. În jurul
ei se revărsau miresme cereşti şi mir dumnezeiesc. Pe preafrumosul ei cap purta o
neasemuită diademă împărătească care scânteia. Îngerii o priveau uimiţi şi sfinţii
copleşiţi. Harul Sfântului Duh ţinea deasupra preacuratului ei creştet o diademă cerească.
Intrând în dumnezeiescul palat, o însoţeau o mulţime nenumărată de fecioare, care cântau
cu doxologii şi imne măreţia lui Dumnezeu. Când a ajuns lângă Mire, marea Împărăteasă
s-a închinat de trei ori, împreună cu toate sfintele fecioare. Atunci Cel Preafrumos a
văzut-o şi S-a bucurat. Şi-a plecat capul şi a cinstit-o ca pe Preacurata Sa Maică. Aceasta
s-a apropiat cu multă evlavie şi cinste şi a sărutat nemuritorii şi neadormiţii Săi ochi,
precum şi îndureratele Sale mâini. După dumnezeiasca sărutare, Domnul a dat fecioarelor
haina strălucitoare şi cununi prealuminoase şi apoi au venit toate puterile cereşti, cântând
şi fericind-o şi slăvind-o. (Fig. 21).

Fig. 21
Fig. 22
Atunci Mirele S-a ridicat de pe tronul Său, având de-a dreapta Sa pe Maica Sa, iar la
stânga, pe cinstitul Prooroc şi Înaintemergătorul Său (Fig. 22), a ieşit din palat şi a mers
la dumnezeiescul ospăţ, unde se aflau bunătăţile, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu
le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pregătite pentru toţi cei ce L-au iubit pe
Dumnezeu. În urmă veneau toţi sfinţ Aceştia cum au văzut bunătăţile, s-au umplut de o
nespusă bucurie şi au început să umble prăznuind la minunatul ospăţ. Dar pe acestea
robul lui Dumnezeu, Nifon nu a mai putut a le descrie. Deşi l-am silit de multe ori, nu mi-
a spus măcar cât de puţin : Nu pot , fiule, zicea supinând, să înfăţişez sau să asemuiesc cu
vreun lucru pământesc lucrurile acelea. Erau mai presus de orice cugetare şi închipuire,
dincolo de toate cele văzute şi nevăzute.
Deci, după ce Domnul a împărţit sfinţilor toate bunătăţile cele negrăite şi nemaiauzite, a
poruncit heruvimilor să înconjoare veşnicul ospăţ, aşa cum zidul înconjoară un oraş. A
poruncit apoi ca serafimii să încojoare pe heruvimi, domniile pe tronuri, începătoriile pe
domnii, stăpâniile pe începătorii şi în sfârşit Puterile cerurilor pe stăpân Precum un zid
înconjoară un oraş tot aşa cetele cereşti se înconjurau una pe alta.
De-a dreapta ospăţului veacurilor stătea cu mare cinste Arhanghelul Mihail cu ceata lui ;
la stânga Gavriil cu ceata lui, Uriil stătea la apus şi Rafail la răsărit. Toate acestea s-au
făcut cu porunca Domnului Iisus Hristos, a Marelui Dumnezeu şi Mântuitorul tuturor
sfinţilor. Aceste patru cete erau foarte mari şi împreună cu cetele preacuratelor puteri,
încojurau ospăţul lui Dumnezeu cu mare strălucire.Când toate acestea s-au terminat,
atunci Însuşi Dumnezeu –Omul Iisus s-a supus Celui ce-i supusese toate şi i-a dat toată
45
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

stăpânia şi domnia şi puterea care o luase de la El. Apoi El a intrat la dumnezeiescul

ospăţ ca moştenitor al Tatălui, Împărat şi Arhiereu împreună moştenitor cu toţi sfinţii.
La sfârşitul tuturor tainelor pe care le-a văzut Sfântul Nifon a avut şi cea mai înfricoşată
descoperire. Însuşi Tatăl Fiului Unul Născut, Născătorul, Lumina cea neapropiată şi
negrăită, a răsărit deodată, luminând deasupra preacuratelor puteri, deasupra tuturor
cercurilor şi cetelor lor. Lumina peste preacuratul ospăţ cum luminează soarele lumea.
Aşa strălucea Tatăl milostivirilor. Şi precum buretele absoarbe şi ţine vinul, tot aşa sfinţii
se umpleau de nespusa dumnezeire a Tatălui şi Împăratului, neîntrerupt cu El în veci. De
acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Era numai Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul,
lumină şi hrană şi strălucire, bucurie şi veselie. Apoi s-a făcut o adâncă tăcere. Ochii
dreptului Nifon au primit o lumină curată, neamestecată ca să vadă : primei cete care
înconjura ospăţul i s-a rânduit să săvârşească o cântare neîntreruptă şi nesfârşită. Ea a fost
cuprinsă de o negrăită şi nespusă bucurie. Îndată dumnezeiasca şi înfricoşata ceată a
început o negrăită slavoslovie. Inimile sfinţilor săltau de bucurie şi desfătare. De la prima
ceată, măreaţa cântare de slavoslovie a trecut la ceata a doua a serafimilor. A început
atunci şi aceea să cânte cu multă maiestrie o cântare tainică. Cu o înşeptită dulceaţă
răsuna slavoslovia şi în urechile sfinţilor, care se bucurau negrăit cu toate simţurile lor.
Ochii vedeau lumina cea neapropiată, mirosul lor mirosea mireasma dumnezeirii,
urechile auzeau dumnezeiasca cântare a preacuratelor puteri, gura lor gusta Trupul şi
Sângele Domnului Iisus Hristos, nou, întru Împărăţia cerurilor, mâinile lor pipăiau
veşnicele bunătăţi şi picioarele lor săltau la ospăţ. Astfel toate simţurile lor se săturau de
negrăită bucurie.[...]. După ce le-a văzut pe toate acestea de trei ori Fericitul Nifon şi se
afla în mare răpire şi vedere, a auzit glasul lui Dumnezeu, zicându-i:
‘’ Nifone, Nifone, frumoasă a fost prooroceasca ta vedenie. Scrie dar cu amănuntul toate
cele ce ai văzut şi auzit, pentru că aşa se vor întâmpla. Ţi le-am arătat ţie, pentru că Îmi
eşti prieten credincios, fiu al Meu iubit şi moştenitor al Împărăţiei Mele. Încredinţează-te
deci acum, când te-am învrednicit să vezi înfricoşatele taine, de marea Mea iubire de
oameni faţă de cei ce se închină cu smerenie Împărăţiei şi Stăpânirii Mele. Pentru că Eu
mă bucur să privesc pe cel blând şi smerit şi care se cutremură de cuvintele Mele.”»

2. Vedenia Sfântului Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile cel Nou

Despre Sf. Vasile cel Nou, cuvios trăitor la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul
secolului al IX-lea, în Constantinopol, nu se ştiu prea multe amănunte legate de viaţa lui.
A avut mare faimă în rândul locuitorilor vestitului oraş, prin viaţa sa, dar mai ales prin
proorociile sale, care l-au făcut cunoscut şi împăraţilor din acei ani. Este prăznuit în ziua
de 26 martie. Este renumit pentru că în urma rugăciunilor sale ucenicul său Grigorie, care
este şi scriitorul vieţii sale, a avut vedenia cu cele douăzeci şi patru de vămi ale
văzduhului, care sunt reprezentate în pictura exterioară de la ctitoriile lui Petru Rareş.
Legată de viaţa sa este şi vedenia pe care a avut-o ucenicul său – Grigore - vedenie
asupra Înfricoşatei Judecăţi, în urma rugăciunilor Sfântului Vasile, atunci când socotea
greşit că evreii cred bine. Analizând această vedenie se observă o asemănare izbitoare cu
vedenia Sfântului Nifon însă aceasta este mult mai amănunţită şi raportată la scena
Judecăţii, poate fi socotită izvorul teologic principal al erminiei după care s-au inspirat
zugravii Judecăţii, având în vedere şi tema vămilor văzduhului, care apare în pictura
exterioară de la biserica Mănăstirii Voroneţ pe unul dintre contraforţii pridvorului unde

46
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

este pictată şi Judecata de Apoi. Pentru că în această vedenie sunt unele amănunte care nu
se găsesc în vedenia Sfântului Nifon, le vom prezenta numai pe acestea.
Încă de la începutul vedeniei se pune mare accent pe prezenţa evreilor, agarenilor ( turcii
şi arabii ) şi a ereticilor la Judecată. Iată cum este descrisă prezenţa lor : « [...] Dar evreii
cei credincioşi, care erau de la Avraam până la Hristos, nu se temeau de cele ce vedeau,
însă cei care erau de la întruparea lui Hristos şi până la sfârşit şi nu au crezut lui Hristos şi
s-au depărtat de învaţăturile Lui, dacă văzură Crucea se întoarseră, având feţele ruşinate
şi plângând cu amar (Fig. 23)[...]. La ismailitenii şi aceştia, până când văzură Cinstita
Cruce aveau tare cerbicie şi trufie, că aveau pe unul dumnezeul lor, dar dacă văzură
Cinstita Cruce, strălucind mai mult decât soarele şi cunoscând a cărei credinţă este
semnul, cu amar strigară de spaimă că s-au înşelat şi nu au crezut în Hristos ( Fig. 24).[...]
Şi iarăşi strigară cu glas mare îngerii : să se ruşineze toţi ereticii (Fig. 25) şi
necredincioşii evrei şi agareni... Acestea auzind, se înfricoşară Ana şi Caiafa şi toată
mulţimea evreiască, şi se îngrozi şi cel fără de minte Arie şi profetul Mahomed (Fig. 24)
şi ceilalţi» .
După aceste momente ale prezentării la Judecată a tuturor oamenilor este relatată
judecarea evreilor cu prezenţa lui Moise: «[...] Unele ca acestea auzind ei, începură a
plânge şi a se văita şi a-şi smulge părul capului, grăind: O, Moise, ce ne-ai făcut nouă,
unde eşti acum ? Vino, de ai îndrazneală şi ne izbăveşte pe noi! Zise Domnul: Dar pentru
ca să fiţi însă şi mai mult mustraţi şi ruşinaţi, iată că va veni şi Moise, şi acela vă va vădi
pe voi. Şi iată că îndată veni şi Moise înaintea lor... », tot acum este prezentată plângerea
evreilor cu argumentele lor pentru neprimirea Mântuitorului, ca Dumnezeu şi Învăţător,
dar Moise aduce ca argument împotriva lor cuvintele sale: « Şi răspunzând Moise, a zis
către dânşii: O, neam fără de minte şi leneşi cu inima, voi nu sunteţi fiii lui Avraam, ci ai
diavolului. Dar nu am scris eu în Lege, chiar aşa grăind: Prooroc din mijlocul tău şi din
fraţii tăi ca şi mine, iţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: Pe Acela Să-l ascultati».
Această imagine este reprezentată în detaliu în scena Judecăţii (Fig. 23), cuvintele rostite
de Moise fiind pe rotulusul pe care acesta îl ţine în mână arătându-l evreilor (Fig. 26).

Fig. 23
Fig. 24

47
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Fig. 25 Fig. 26
În ceea ce priveşte judecarea şi osândirea ereticilor este de remarcat judecarea marilor
eretici care au tulburat Biserica primelor veacuri cu ereziile lor – eretici care sunt
pomeniţi în vedenie şi care apar şi în râul de foc de la Voroneţ: Arie, Macedonie şi
Nestorie. Judecarea lor este prezentată astfel în vedenie: Arie: « Şi încă despărţi Domnul,
din partea cea de-a stânga şi iată altă ceată , a cărei vedere era ca a satanei, iară chipul lor
ca de şarpe şi din gurile lor ieşeau viermi puturoşi, pe care văzându-i Domnul, mult se
mâhni, şi degrab fu adus cel care i-a înşelat pe ei, Arie [...], îndată veniră îngerii cei de
foc şi îi răpiră pe ei şi pe acela care i-a învăţat pe ei şi îi aruncară în marea cea de foc.» ;

Fig. 27
Macedonie: « După aceasta mai despărţi Domnul din cei de-a stânga Sa şi iată o altă
mulţime, [...] şi îndată a fost adus înaintea Domnului cel ce i-a înşelat pe ei [...] şi iată
puterile cereşti împreună cântau, chemând pe Duhul Sfânt şi zicând: Împărate ceresc,
Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul
bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te arată, ca să se lumineze cel ce Te huleşte pe
Tine, spurcatul Macedonie. [...] Deci veniră îngerii cei de foc, îi răpiră pe ei şi îi aruncară
întru adânc....»; Nestorie: « Iară acestea auzind păgânul Nestorie, de frică îşi ieşi din
minte. Deci venind îngerii cei de foc şi luându-l pe el şi pe toată mulţimea lui, i-au

48
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

aruncat în marea cea de foc, acolo unde erau Arie şi Macedonie şi cu satana în osândă »
(Fig. 28).

Fig. 28
Tot în vedenia lui Grigore, este prezentată învierea morţilor cu precizarea amănuntelor
legate de locul unde a murit fiecare om, astfel: « Şi trâmbiţară a doua oară şi se cutremură
iarăşi pământul şi îndată se deschiseră mormintele oamenilor celor adormiţi din veac
(Fig. 12) [...] Şi trâmbiţă îngerul (Fig. 29) a treia oară, încât însuşi cerul se cutremură de
glasul trâmbiţei mai de pe urmă şi iată toată mulţimea fiilor oamenilor invie din ţărâna
pământului (Fig. 29), din mare (Fig.30), din râuri, din iazurile şi din bălţile unde fuseseră
aruncate pe fata pământului şi toate părţile şi desişurile pădurilor, arucară afară mulţime
mare de oameni.

Fig. 29

Fig. 30
Apariţia Sfintei Cruci, în vedenia lui Grigorie, este la fel cu imaginea tronului cu Sfânta
Cruce, aşa cum apare ea pictată în scena Judecăţii: « Şi acestea toate văzându-le noi, iată
iarăşi o mulţime de cete îngereşti se pogorau de sus, cântând cântare îngerească şi
dumnezeiască iar prin mijlocul lor se vedea o Cruce de lemn, care foarte lumina şi
strălucea, pe care o puseră pe scaunul Judecătorului (Fig. 9). Tot în această vedenie se
găsesc alte două imagini din scena Judecăţii: prezenţa Maicii Domnului şezând pe tron în
49
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

grădina Raiului şi prezenţa celor trei patriarhi din Vechiul Testament : Avraam, Isaac şi
Iacov, care sunt prezentate astfel: «Şi întâi merse Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu
către Fiul ei şi Dumnezeu, iată că Domnul, luând de pe preacuratul Său creştet cununa
cea înfricoşată, o puse pe capul ei, zicând: O, Maica Mea, primeşte această cunună pe
care Mi-a dăruit-o Părintele Meu, biruinţa iadului, puterea care am lucrat cu trupul, pe
care L-am luat din tine. Şi-i dădu îmbrăcăminte împărătească şi alte multe daruri şi o
cinsti pe dânsa ca pe o Maică şi o aşeză pe dumnezeiescul Său scaun şi o lăudară sfinţii
îngeri cu cântări, numind-o pe ea Doamna şi Stăpâna tuturor puterilor cereşti» (Fig. 31);
«Şi încă mai privi Domnul către cei de-a dreapta Sa şi iată că Avraam, Isaac şi Iacov
(Fig. 32) şi încă alţi doisprezece patriarhi, veniră către Domnul. Aceştia erau îmbrăcaţi în
veşminte foarte frumoase şi luminoase, cărora vesel le porunci Domnul de intrară în
Sfânta Cetate. Şi se auziră iarăşi cântări de laudă, de la sfinţii îngeri şi pentru aceştia ».

Fig. 32

Fig. 31
Cele mai vechi reprezentări ale Judecăţii de Apoi în Răsărit le găsim în Egipt - din
secolul al VI-lea -, în Asia Mică şi în Capadocia. Canonul pictării temei Judecăţii de Apoi
va fi însă, alcătuit în Sfântul Munte al Athosului, canon preluat în majoritatea ţărilor
ortodoxe, unde va fi uneori adaptat şi îmbogăţit în funcţie de influenţele regionale.
În Răsărit se remarcă Judecata de la Chora, care este pictată pe boltă şi impresionează
prin senzaţia de măreţie pe care o imprimă privitorului.
În Sfântul Munte, la Mănăstirea Dochiaru Judecata este îmbogăţită cu vedeniile profeţilor
Daniil, Isaia şi Ieremia, iar în Marea Lavră tema mai este îmbogăţită cu pictarea în iad a
împaraţilor păgâni: Nabucodonosor, Cirus, Alexandru Macedon şi un al patrulea, stând pe
tron. Aproape la fel este reprezentată Judecata şi la Mănăstirea Dionysiu. De remarcat că
la Dochiaru şi la Dionysiu, Judecata este pictată în trapeză.
În Bulgaria cea mai veche reprezentare a Judecăţii se află în cripta de la Bacecovo, aici
lipsind hetimasia, iar Deisis este încadrată de apostoli. La Bobocevo si Kremikovici scena
este pictată în exteriorul monumentului, pe zidul de apus.
În biserica din Capadocia apare în compoziţia temei Judecata sufletului. Ideea a venit din
Egipt, preluată din mitologia egipteană din timpul faraonilor. Astfel, în cartea morţilor, în
prezenţa lui Osiris, stând pe tron şi încadrat de cei 42 de judecatori, Anubis priveşte
balanţa, mortul tremură şi se uită cu groază la inima lui care a fugit din piept pe unul din
talgerele balanţei. El se apară, spunând: „N-am făcut pe nimeni să plângă şi nici să sufere,

50
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

n-am luat laptele din gura copilului şi n-am gonit vitele de la păşune...Sunt curat, sunt
curat, sunt curat”.

51
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Parusia lui Hristos

Biserica învaţă că lumea actuală va avea un sfârşit, pe care îl aşteaptă nu numai cei din
cer, ci şi cei de pe pământ. Istoria este destinată unui sfârşit când „se va răci dragostea, se va
înmulţi răutatea şi se va pierde bunătatea”.18
Cu toate acestea însă, din cele spuse de Mântuitorul Apostolilor Săi în legătură cu a doua Sa
venire, ca şi din cele cuprinse în unele epistole pauline şi în Apocalipsă, rezultă că Parusia
Domnului va fi precedată de mai multe semne din înplinirea cărora se va putea deduce că ea nu
mai este aşa de departe.19 Împrejurările în care Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit ucenicilor Săi
despre sfârşitul lumii şi despre semnele sfârşitului sunt cuprinse în Evanghelia de la Matei 24, 1-
36. În această cuvântare eshatologică Mântuitorul profeţeşte atât semnele sfârşitului Legii Vechi
care aveau să se împlinească în timpul evenimentelor din anul 70 d. Hr, când Ierusalimul şi
templul au fost distruse, cât şi semnele sfârşitului lumii.
Între lumea pământească şi lumea de sus este o strânsă şi tainică legătură. Dumnezeu a rânduit ca
noi oamenii să ne naştem pe pământ, să renaştem sufleteşte prin Taina Botezului în Biserică, cu
menirea de a deveni după moarte mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos în lumea de sus.
Istoria nu va ajunge la sfârşit prin ea însăşi, ci prin voia lui Dumnezeu. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că lumea de sus se va împlini „Când toate mădularele se vor strânge în jurul
capului Hristos, ca să fie trupul lui Hristos complet”.20 De asemenea Sfântul Simeon Noul
Teolog spune: „Fiindcă Biserica este Trupul lui Hristos şi mireasa Lui şi lumea de sus şi locaşul
lui Dumnezeu, iar mădularele trupului Lui sunt toţi sfinţii; şi fiindcă nu s-au născut toţi, nici n-au
bineplăcut, e vădit că nici trupul lui Hristos nu e complet şi încă nu s-a umplut lumea de sus,
adică poporul Bisericii lui Dumnezeu, ci se află mulţi în lume şi până azi mulţi care nu cred, dar
vor crede în Hristos. Sunt şi mulţi păcătoşi şi risipitori care se vor pocăi şi mulţi se vor naşte şi
vor bineplăcea lui Dumnezeu până la glasul trâmbiţei de pe urmă. De aceea este de trebuinţă să
se nască toţi cei mai înainte ştiuţi de Dumnezeu şi să se umple lumea Bisericii de deasupra lumii
acesteia, a Ierusalimului celor întâi născuţi, în cele cereşti. Şi atunci se va umple plinătatea
trupului lui Hristos de cei ce sunt mai înainte, ştiuţi de Dumnezeu, ca să se facă după chipul
Fiului Său, care sunt fiii luminii şi a zilei aceleia. Aceştia sunt toţi cei mai înainte ştiuţi şi scrişi şi
măsuraţi şi se vor uni şi se vor lipi de trupul lui Hristos şi atunci va fi întreg şi desăvârşit trupul
lui Hristos, şi nu va mai lipsi niciun mădular”.21Aşadar sfârşitul lumii va veni atunci când lumea
se va completa din punct de vedere spiritual sau trupul tainic al lui Hristos. Acest trup tainic al
lui Hristos nu va avea un număr infinit de persoane pentru a fi iubite cu o iubire infinită. Sfântul
Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu a prevăzut căderea omenirii, că dacă n-ar fi prevăzut-o,
oamenii s-ar fi născut altfel şi ar fi apărut în existenţă deodată. Datorită păcatului însă, ei se nasc
succesiv, aşa încât naşterea deplină a fiecăruia este condiţionată oarecum de naşterea tuturor la
sfârşitul lumii.22
Parusia sau a doua Venire a Domnului Hristos ca să judece viii şi morţii şi să predea Tatălui
împărăţia, făcând începutul împărăţiei veşnice, este unul din adevărurile fundamentale al
învăţăturii creştine a Bisericii. Această venire poartă diferite numiri: venire sau sosire, arătare,
împărăţie sau arătare a măririi (Tit 2, 13; Petru 4,13), descoperire a împărăţiei, descoperire a
măririi şi „ziua Fiului Omului” (Matei 24,3; Luca 17,24; Coloseni 3,4; I Timotei 6,14; II Timotei
4, 8). Despre a doua Venire a Sa vorbeşte mai întâi Însuşi Mântuitorul Hristos şi apoi apostolii în
predica şi scrierile lor. „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta
desfrânat şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Sa şi a Tatălui, cu sfinţii
îngeri” (Marcu 8, 38; Luca 9, 26). Tot El spune că „venirea Fiului Omului” va fi pe „norii cerului
cu putere şi slavă multă” , când toate neamurile văzându-l vor plânge (Matei 24, 30) şi se vor jeli
(Apoc. 1, 7). Ea nu va fi o apariţie neobservată de oameni, pentru că venirea Lui va fi trâmbiţată
de îngeri: „şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui
52
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (Matei 24, 31).
Mântuitorul precizează iarăşi că venirea Sa ca Fiul Omului va fi în văzul întregii lumi, fiindcă va
fi „ca un fulger”, care se arată „de la o margine şi luminează până la cealaltă parte de sub cer”,
sau de la Răsărit până la Apus (Matei 24, 27; Luca 17, 24). Această zi va fi „ ca un fur noaptea”
(Matei 24, 43). Mântuitorul le făcuse aceste precizări ucenicilor pentru ca, pe de o parte, să nu se
lase amăgiţi de proorocii mincinoşi, iar pe de alta , să fie pregătiţi în tot momentul, pentru că
nimeni nu-şi ştie sfârşitul său când vine, nicidecum al venirii Lui.23 Creştinii au trăit mereu cu
impresia că apropiata venire a Domnului Hristos se va realiza în generaţia lor, în timpul în care
trăiesc ei, în rândul celor în care trăiau24, ascultând cuvintele Mântuitorului care îi îndeamnă:
„Privegheaţi deci, că nu ştiţi nici ziua nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Matei 25, 13) căci
„de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei
24, 36). Comentatorii vechi şi noi, referindu-se la acest text, spun că aici trebuie înţeleasă ideea
ca o neîngăduinţă din partea Tatălui. Însuşi Fiul spune în altă parte că El vorbeşte şi descoperă
numai ce Tatăl i-a îngăduit: „pentru că n-am vorbit nimic de la Mine, ci Tatăl, care M-a trimis,
Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc” (Ioan 12, 49). Nu se poate trage concluzia
că Fiul nu a ştiut când va fi sfârşitul, ci că nu le era de folos să-l ştie. Sfântul Vasile cel Mare
consideră că „dacă Fiul nu ar şti, atunci nu ar şti nici Tatăl”25. Tăgăduind că ar şti, „Mântuitorul a
voit să-i oprească a-L mai întreba; căci dacă ar fi spus „ştiu dar nu vreau să spun” i-ar fi făcut să
stăruie şi mai mult; însă cum a lucrat cu înţelepciune, îi opreşte cu desăvârşire a mai căuta să
afle”.26 Căci Dumnezeu –Tatăl este izvorul a toate şi El, trimiţându-L pe Fiul Său în lume nu l-a
autorizat ca să comunice omenirii nici ziua, nici ora sfârşitului lumii. Această mare taină rămâne
rezervată dispoziţiilor pe care Dumnezeu-Tatăl va binevoi să le ia atunci când va crede timpul
mai potrivit, pentru a-L trimite pe Fiul Său a doua oară, în lume ca să stea la judecată asupra
lumii întregi.27
Parusia implică însă o „plinire a vremii” (Galateni 4,4). Ea necesită o maturizare mora-spirituală
a lumii, un progres, o ascensiune a lumii spre acest moment final. Acest eveniment este aşteptat
cu înfrigurare nu numai de creştinii vieţuitori, ci şi de sfinţi, pentru ca prin învierea trupurilor la
Parusie, spre judecata finală, să ajungă a trăi din plin comuniunea lor cu Dumnezeu. Nici unul
dintre sfinţi nu consideră că a ajuns la sfârşitul istoriei, ci şi ei aşteaptă sfârşitul ei, pentru a trăi
în plinătatea ei comuniunea pan-umană, prin revelarea văzută a slavei lui Hristos şi prin
activitatea deplină a întregii Lui puteri iubitoare de oameni. Împărăţia lui Dumnezeu va veni
după ce creaţia va fi realizat pentru totalitatea lumii structuri corespunzătoare cu acea Împărăţie
veşnică a dreptăţii, a păcii şi a egalităţii. Perfecţiunea eshatologică va veni după ce omenirea se
va fi străduit să facă tot ce a putut pentru a se apropia de Împărăţie.28 Căci, cum spune sfântul
apostol Pavel: „noi toţi privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem
în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18).
Între marile semne premergătoare Parusiei întâlnim mai întâi vestirea Evangheliei la toate
popoarele pământului, fapt care durează mii de ani. Evanghelia este numită „Evanghelia
împărăţiei” pentru că ea aparţine, de fapt, împărăţiei pe care avea s-o înfiinţeze aici, pe pământ,
Fiul lui Dumnezeu, venind pe lume. Această împărăţie vine de la Dumnezeu şi vrea să ducă
omenirea la Dumnezeu, prin Evanghelie şi Sfintele Taine. De aceea ea se numeşte deopotrivă
„Evanghelia împărăţiei” şi „Evanghelia mântuirii”. Şi este nevoie a se propovădui Evanghelia la
toate neamurile pământului, spre mărturie, pentru că toţi vor fi judecaţi; şi „cuvântul” e cel care
„îi va judeca în ziua de apoi” (Ioan 12, 48) adică dacă va da mărturie dacă l-au primit şi împlinit
sau nu. Un alt semn de seamă este convertirea la Hristos a poporului lui Israel, a cărui convertire
va fi ca o „înviere din morţi” (Romani 11, 15, 26). Pentru convertirea întregului Israel vor trebui
însă să apară cei „doi martori prooroci” care, după cum afirmă sfinţii părinţi, sunt Enoh şi Ilie,
„care n-au gustat moartea până atunci, fiind ridicaţi la cer; şi după ce vor propovădui lui Israel
1260 de zile vor fi ucişi de fiara care va porni război cu ei” (Apocalipsa 11, 3, 7).
Un alt semn este dat de ultimul şi cel mai puternic dintre proorocii mincinoşi, „născut din
desfrânare”, „omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se
53
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui
Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu (II Tesaloniceni 2, 3-4). Acesta va apărea înainte
de venirea Domnului şi nu este altul decât „fiara” din Apocalipsă. Un alt mare semn va fi
căderea multora din credinţă, apostazia, „căci Ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va
veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul –
antihristul” (II Tesaloniceni 2, 3-4). După „câtăva vreme” (Apocalipsa 20, 3, 7) de răzvrătire şi
ridicarea tuturor împăraţilor pământului „la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu”
(Apocalipsa 16, 14), antihrist va fi ucis de Hristos „cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu
strălucirea venirii Sale” (II Tesaloniceni 2, 8) sau cu „sabia gurii Lui” (Apocalipsa 2, 16). În
final, vor trâmbiţa îngerii, iar la trâmbiţa Arhanghelului cosmosul şi lumea actuală se vor
schimba, înnoindu-se simultan cu învierea morţilor şi transfigurarea celor vii, spre a se înfăţişa la
dreapta judecată, după ce drepţii vor întâmpina pe Domnul în văzduh la Venire, „întru putere”,
„cu sfinţii îngeri”. Toate semnele amintite ţintesc spre Domnul Hristos-Mielul-Împărat, Care din
câte s-a arătat este semnul unic; întrucât „semnul venirii Lui” este El Însuşi însoţit de Crucea
prin care ne-a mântuit şi prin care ne-a mântuit şi prin care înnoieşte lumea, iar Crucea este ea
însăşi „semnul Fiului Omului”, ca nedespărţit de El şi opera Lui.29
Dacă Mântuitorul a întemeiat pe pământ o singură împărăţie, „împărăţia lui Dumnezeu”, în
Apocalipsă (13, 2; 16, 10; 17, 12, 17) aflăm şi de „împărăţia fiarei” sau a lui antihrist, căruia
satana i-a dat stăpânirea sa. Apocalipsa ne spune chiar cum Domnul a biruit şi va birui definitiv
pe satana şi asociaţii lui antihrist, fiara şi proorocul mincinos. Căci zice Sfântul Ioan: „Împărăţia
lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsă,
11, 15), iar în alt text, apostolul văzător scrie: „Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia
Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel
ce îi pţra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea” (12,10). Tot în Apocalipsă citim că
cei ce au primit harul înfierii prin botez şi se menţin în el, sporind în virtuţi, adică drepţii şi
sfinţii, „împărăţesc cu Hristos ca preoţi ai lui Dumnezeu” (1,6), fiind făcuţi „împărăţie şi preoţi”
şi „vor împărăţi cu Hristos pe pământ” (Apocalipsă 5, 10; 20, 4, 6; 22, 5).
Se arată tot în Apocalipsă (20, 4, 6) că cei ce „au înviat din moartea păcatului, prin botez, numită
„învierea dintâi” (20, 5), „împărăţesc cu Hristos mii de ani”. Expresia greacă ce a fost folosită de
6 ori în capitolul 20 din Apocalipsă (versetele 2, 3, 4, 5, 6, 7), şi în legătură cu acţiunea de „a
împărăţi”, a fost greşit tradusă prin „o mie de ani” în loc de „ mii de ani”. Apoi a fost şi mai
greşit interpretată de unii teologi şi credincioşi- de aici s-a ajuns a se făuri falsa învăţătură, sau
erezie, despre „o împărăţie de o mie de ani”, numită „hiliasm” sau „milenism”. Potrivit acestei
teorii, Apocalipsa ar anunţa o împărăţeie pământească de o mie de ani, distinctă de împărăţia lui
Dumnezeu , ca o împlinire a istoriei în istorie. Această interpretare susţine ci Iisus Hristos va
veni a doua oară, înainte de sfârşitul lumii şi va întemeia o împărăţie de o mie de ani cu cei aleşi,
care vor învia întâi, înainte de învierea tuturor morţilor şi de Judecata din urmă. Alţii concept
această împărăţie după Judecata generală. De această împărăţie, susţin mileniştii, se vor bucura
mai întâi cei aleşi, cei drepţi, atât cei vii, cât şi cei înviaţi. Păcătoşii care nu vor fi murit vor
petrece în timpul ei în temniţă, deşi după altă părere, drepţii vor petrece timpul ei în cer, cu
Hristos , iar satana cu îngerii lui şi cu păcătoşii care nu au murit vor fi pe pământul pustiit. La
sfârşitul mileniului se va da drumul satanei, iar păcătoşii vor învia. Satana cu îngerii lui şi cu
păcătoşii se vor ridica împotriva lui Hristos şi a drepţilor, dar vor fi nimiciţi total. După altă
părere, păcătoşii morţi vor învia pentru Judecata universală numai după ce ultima răscoală a
satanei şi a păcătoşilor de pe pământ va fi înfrântă.30 Unii teologi caracterizează hiliasmul
modern sau mileranismul ca imoral şi antinomic, hulitor de Dumnezeu, desfiinţând judecata
particulară, socotind că Iisus Hristos ar întemeia pe pământ o împărăţie de libertinism
desăvârşit31, în care „cei aleşi vor gusta din toate plăcerile trecătoare ale vieţii, chiar şi din cele
mai impudice”.32 Textele din din Apocalipsă pe temeiul cărora mileniştii susţin împărăţia
intermediară (Apocalipsa 20, 1-7) arată clar că nu este vorba de o „împărăţie deosebită de

54
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

împărăţia lui Dumnezeu şi a lui Hristos”, ci de o împărăţie cu Hristos a celor ce au parte de

„prima înviere”, sacramentală, prin botez.
În primele versete (1-3) se vorbeşte de legarea satanei pe „mii de ani2, de către Hristos-Îngerul,
Care „are cheia adâncului”; şi „către sfârşitul miilor de ani” satana „trebuie să fie dezlegat câtăva
vreme” (v.3 şi 7), când el, împreună cu fiara-antihrist şi proorocul mincinos vor coaliza
popoarele (v. 8-9) şi le vor ridica la războiul împotriva lui Hristos şi a drepţilor şi sfinţilor; dar
vor fi nimiciţi şi aruncaţi în „iezerul de foc şi pucioasă” în vecii vecilor (v. 10), unde vor fi
chinuiţi ziua şi noaptea. În versetul 4, deşi după unii este vorba de judecata particulară, în
realitate, acesta indică judecata obştească, la care după ce au trecut prin ea, iau parte şi sufletele
sfinţilor. Acest adevăr se vede şi din capitolul 18, 20, unde se arată că Dumnezeu rosteşte
sentinţa de judecată, iar ceva mai departe e zugrăvită, pe scurt, judecata finală, a tuturor celor
care vor învia şi a celor vii.
Prin urmare, ceea ce trebuie subliniat şi remarcat în toată această pericopă a Apocalipsei este
faptul că nu este vorba nicidecum de o altă împărăţie pe pământ, intermediară şi distinctă de
împărăţia lui Dumnezeu – Biserica, ci de o împărăţie, în cadrul acesteia , cu Hristos de-alungul
mileniilor, a tuturor trăitorilor în Hristos şi cu El, în comuniune cu El.33

Judecata lui Israel si a neamurilor.

Perioada Vechiului Testament cuprinde mărturii despre faptul că va exista o judecată finală,
Dumnezeu descoperind acest lucru aleşilor Săi, dar şi unele pedepse directe, cum ar fi potopul
sau distrugerea cetăţilor Sodoma şi Gomora au subliniat ideea că Dumnezeu este Judecător,
aceste pedepse, fiind de fapt rezultatul unei judecăţi divine, Care a cântărit faptele oamenilor din
acele timpuri.
În cartea Facerii, Dumnezeu se adresează astfel lui Noe : « Căci Eu şi sângele vostru, în
care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară; şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din
mâna fratelui său. (Fac. 9, 5). Psalmistul David vorbeşte despre învierea trupurilor astfel: „...Lua-
vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. \Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi
vei înnoi faţa pământului.“( Ps. 103, 30-31), Duhul Sfânt fiind Dătătorul de viaţă. Tot în psalmi
este dezvoltată ideea unei Judecăţi a lui Dumnezeu făcută celor asupriţi şi tuturor
popoarelor: „Iar Domnul rămâne în veac ; gătit-a scaunul Lui de judecată.\ Şi El va judeca
lumea ; cu dreptate va judeca popoarele”( Ps. 9, 7-8), aici observându-se imaginea lui
Dumnezeu ca Judecător, stând pe scaunul Său de judecată, ca în scena Judecăţii.
Însă Judecata este cel mai bine conturată în cărţile profeţilor. Timpurile deosebit de
dramatice prin care trecea poporul evreu făceau ca mesajul transmis de profeţi să aibă mai mult
un caracter eshatologic. Pedeapsa pentru păcatele săvârşite este iminentă, popoarele din jur
deasemenea sunt chemate să dea socoteală pentru fărădelegile săvârşite înaintea lui Dumnezeu.
La profetul Isaia, Dumnezeu cheamă la viaţă trupurile celor morţi : ”Morţii tăi vor trăi şi
trupurile lor vor învia”(Isaia 26, 19). Capitolele 24-27 au un profund caracter eshatologic,
această parte supranumindu-se şi „Apocalipsa lui Isaia”, pentru că aici se vorbeşte despre
judecata universală „a viilor şi a morţilor”, ce va culmina cu instaurarea Împărăţiei mesianice şi
cântarea de slavă a celor aleşi .34
Iezechiel este profetul care are vedenia cu oasele uscate şi cu alcătuirea din nou a
trupurilor ( capitolul 37), viziune în care trupurile morţilor revin la viaţă la porunca lui
Dumnezeu este sugestivă pentru învierea din urmă de la sfârşitul veacurilor35, fiind descrisă
amănunţit refacerea trupurilor de la alcătuirea oaselor până la întoarcerea sufletelor în trupurile
renăscute.36
Cel mai exact în descrierea timpurilor de pe urmă este însă profetul Daniel. El vorbeşte
despre judecarea tuturor popoarelor, care va urma învierii morţilor : ”Am privit până când au fost
aşezate scaune, şi s-a aşezat Cel vechi de zile ; îmbrăcămintea Lui era albă ca zapada, iar părul
55
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile Lui foc arzător./ Un râu de foc se vărsa
şi ieşea din El; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a
aşezat şi cărţile au fost deschise.[...] şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a
înaintat până la Cel vechi de zile...”( Daniel 7, 9-10, 13), „Şi în vremea aceea se va scula Mihail,
marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului Tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai
fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum. Dar în vremea aceea , poporul tău va fi
mântuit şi anume oricine va fi găsit scris în carte./ Şi mulţi din cei care dorm în ţărâna
pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică.”( Daniel 12,
1-2).
Se observă în viziunea proorocului Daniel detalii din scena Judecăţii de apoi : „Cel
vechi de zile”, „scaunele de judecată”, „râul de foc”, „cărţile veacurilor”, „Judecătorul- Fiul
Omului”, „învierea morţilor” şi „sentinţele judecăţii”. Cineva „ca Fiul Omului” vine înaintea
Celui vechi de zile şi primeşte stăpânirea de la El (Daniel 7, 9-14). Această judecată pune în
evidenţă autoritatea supremă a Celui ce judecă stând pe tron împărătesc, foarte înalt. Scaunul Lui
nu etae numai mare ci este şi „alb”, căci e scaunul din care se hotărăsc judecăţile nepătate de
niciun interes,de nicio linguşire şi de nicio mituire.

Cei 24 de batrani (Gh. Tatarascu, Pictura pe bolta catedralei mitropolitane din Iasi

Fiecare va fi judecat după rezultatul la care a ajuns în dezvoltarea sau desfigurarea

umanităţii lui în decursul vieţii. Acestea sunt cărţile ce se vor deschide (Daniel 7, 10; Apocalipsă
20, 12), cărţi ce sunt înseşi vieţile oamenilor. Autoritatea copleşitoare ce iradiază din faţa
Judecătorului e aşa de mare, încât „de faţa Lui a fugit tot pământul şi tot cerul şi loc nu s-a aflat
lor” (Apocalipsă 20, 11). Pământul şi cerul nu se mai văd, fiind obturate de autoritatea ce
iradiază de pe faţa Judecătorului, Care îi ţine pe toţi concentraţi asupra Lui. Toţi văd numai
56
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

această Persoană, căci simt că de ea atârnă existenţa lor în veci. Cei răi nu mai văd nimic, nici
măcar această faţă, fiindcă totul li se pare un gol abisal şi întunecos care stă înaintea lor.37 Odată
cu faţa lui Hristos se va întoarce de la cei răi şi creaţia întreagă, nemaifiind înaintea lor decât
întunericul golului total, „întunericul de afară”. Astfel, judecata lui Hristos pare să fie atât
rezultatul verdictului Lui personal, cât şi rezultatul veşnicii Lui priviri. Totul va fi copleşit de
slava feţei lui Hristos, dar aceasta va apărea celor ce nu L-au cunoscut ca foc consumator, iar
celor drepţi ca lumină iubitoare a toate acoperitoare.38
Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Simeon Metafrastul vorbesc de scaune şi de ăngeri care
înconjoară pe Hristos ca judecător. Îngerii cunosc mai bine decât oamenii cele ascunse ale
acestora şi păstrează mai bine memoria lor, ca unii ce sunt ocrotitorii oamenilor. Cei drepţi nu
vor fi judecaţi, ci vor preţui împreună cu Dumnezeu pe cei ce au făcut binele şi vor osândi pe cei
ce au înfăptuit răul . La judecata universală vor participa şi Apostolii, fiindcă au lăsat totul şi au
urmat lui Hristos, dând dovadă de iubire supremă faţă de Hristos şi faţă de oameni.39 Criteriul
judecăţii universale va fi practicarea sau nepracticarea iubirii de oameni40, care îşi are temelia în
porunca dată de Hristos: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 34). Cine
iubeşte pe cei împovăraţi şi îndureraţi, iubeşte pe Domnul, Care S-a smerit ca şi cel din urmă om,
pentru ca să trezească mila şi iubirea noastră faţă de semenul aflat în nevoie.
Prin Hristos primim puterea de a iubi pe aproapele nostru. El nu ne-a dat numai o
poruncă nouă, ci şi o iubire nouă, care se dovedeşte la întrebările Sale la înfricoşătoarea judecată,
referitoare la atitudinea noastră faţă de semeni.41 Poate nu vedem acum în semenul nostru pe
Hristos, dar faptul acesta se va descoperi la judecata din urmă, când se va face evidentă
umanitatea Lui plenară. Atunci vom vedea că, neiubind un om, nu l-am lăsat pe Hristos să-l
iubească în noi. Hristos socoteşte ca referire la Sine toate faptele de iubire sau de neiubire
adresate oamenilor, aşa cum noi referim la noi înşine toate cinstirile sau necinstirile adresate
mamei noastre sau copiilor noştri: „Toate câte le faceţi unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi le
faceţi” a spus Domnul.42
La judecata universală participă toţi oamenii, şi atunci se vor cunoaşte desăvârşit unii pe
alţii, căci se vor da pe faţă cele ascunse ale fiecăruia.43 Sfinţii Părinţi insistă în mod deosebit
asupra descoperirii complete a tuturor faptelor şi gândurilor fiecăruia la acea judecată, în faţa
tuturor oamenilor şi a îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului cu privire
la toţi, înaintea tuturor. Fiecare va cunoaşte antecedentele faptelor sale bune sau rele, dar şi
urmările de după moarte ale faptelor proprii, ca să dea socoteală pentru ele. Iar această
cunoaştere a tuturor de fiecare şi a fiecăruia de toţi înseamnă şi o participare a fiecăruia la
judecata tuturor.44 Omul va fi judecat şi după atitudinea lui faţă de creaţie, pentru că omul a avut
o responsabilitate şi în privinţa desfăşurării creaţiei în timp, nu numai faţă de contemporanii săi.
Răspunderea omului faţă de creaţie nu este numai utilitară şi pământească, pentru protejarea
mediului natural, ci este spirituală şi cerească, fiindcă va trebui să dăm seama înaintea
Judecătorului veşnic de grija pe care am avut-o faţă de ea.
La judecata universală planul divin va ieşi din ascunsul în care a fost acoperit pentru a
se dezvălui fiecărei priviri înţelegătoare şi va constitui însăşi judecata. Toţi cei care au făcut
binele se vor bucura din plin de recunoştinţa cu care vor fi întâmpinaţi de cei asupra cărora s-a
repercutat binele făcut de ei.45 În ceea cel priveşte pe cel păcătos, din toate părţile toţi îi vor
scoate la suprafaţa conştiinţei toate relele pe care le-a făcut şi se va scufunda în întunericul cel
din afară, iadul.46 Judecata din urmă, văzută în marea lumină a raţiunii şi a credinţei, este tot una
cu planul înţelepciunii divine, care se revelează deodată înaintea adunării universale a tuturor
fiinţelor create.47

Începutul şi sfârşitul tuturor în Hristos

Când vorbeşte despre chipul nou al lumii, Apocalipsa se referămai întâi la cer, şi apoi la pământ,
fiindcă în concepţia biblică, spiritul, simbolizat de cer, nu vine după materie, simbolizat de
57
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

pământ, ca în concepţiile panteiste, care ignoră faptul că lumea a fost creată de Dumnezeu, ci
materia provine din spirit, căci numai astfel materia are o bază spirituală care îi permite să fie
transfigurată şi îndumnezeită din interiorul ei, de Duhul Sfânt în Hristos.48 Cu toate acestea,
chipul înnoit al lumii rămâne învăluit în cel mai adânc mister. Mântuitorul ne-a spus că actualul
chip al lumii va trece şi lumea va avea un chip nou, fiindcă oamenii nu vor mai mânca, nu vor
mai bea şi nu se vor mai însura. Modul în care se va produce trecerea de la chipul actual al lumii
la noul chip al ei rămâne o taină49. Lumea se va preface cu iuţeală de fulger şi din sânul
pământului transfigurat vor ieşi trupurile morţilor transfigurate, pnevmatizate, iar trupurile celor
care vor fi în viaţă la venirea Domnului nu vor mai trece prin moarte, ci se vor preface în trupuri
înviate ( I Corinteni, 15, 52). Aceasta nu înseamnă nimic altcevadecât că într-o clipăse va
petreceşi prefigurarea lumii şi învierea morţilor.50 Desfacearea chipului actual al lumii înseamnă,
în acelaşi timp, şi apariţia ei într-o stare de transparenţă spirituală provocată atât de cauze
supranaturale, cât şi naturale. Aceasta poate fi exclusiv efectul luminii şi al focului spiritual al
Trupului Domnului, dar poate fi şi un foc material.51
La fel ca o unealtă ce este topită în foc şi este prefăcută în unealtă nouă de făurar, tot aşa, creaţia
învechită şi întinată de păcatele noastre, va fi topită în foc şi prefăcută în foc pentru a deveni
strălucitoare şi cu totul nouă.52Astfel, venirea lui Hristos şi prefacerea lumii înseamnă o ridicare
a acesteia într-o stare nouă, transfigurată de Duhul Care este în Hristos. Duhul nu va mai lucra
tăinuit în lume, ci efectul lucrării Sale îl va scoate la vedere. Întreaga zidire devine astfel
pnevmatică, incoruptibilă, îndumnezeită, transparentă prin lumina şi slava care izvorăsc din
fiinţa Sfintei Treimi, ca plinătate a energiilor necreate. În starea ei de înviere, materia rămâne tot
materie, dar materie pe deplin transfigurată. Lumina trupului lui Hristos înviat va umple lumea şi
o va copleşi.
Această prefacere a creaţiei în Duh va conferi lumii o frumuseţe negrăită. Faţa luminoasă a lui
Hristos va lumina pe toţi şi pe toate. Lucrurile nu vor mai apărea ca independente de persoane, ci
ca mediu de manifestare a iubirii lui Hristos şi a persoanelor îngereşti şi omeneşti, într-un
personalism al comuniunii desăvârşite. 53 Chipul lumii noi va fi rezultatul evenimentului de
supremă putere a Cincizecimii universale, iar strălucirea de pe Tabor se va extinde asupra lumii
întregi, ca Tabor generalizat.54 Lumea întreagă va deveni o uriaşă şi sublimă operă de artă.55
Domnul este cauza ultimă consumării lumii vechi şi a apariţiei celei noi. Lumea creată e
cuprinsă potenţial în Persoana dumnezeiască neîntrupată . Cea transfigurată e cuprinsă în
Persoana Cuvântului întrupat şi înviat în trup. Prin aceasta se afirmă superioritatea de putere a
persoanei faţă de natură şi dependenţa celei din urmă de prima.56
Venind Domnul, pe de o parte arde chipul învârtoşat al lumii, pe de alta o înnoieşte,
adaptând-o trupului Său înviat şi trupurilor celor noi ale oamenilor, a căror înviere tot apropierea
trupului Său înviat o va produce, prin puterea ce va iradia din El.57
Chipul actual al lumii este adaptat necesităţilor de hrană ; în el materia e într-o prefacere
necontenită . E un chip stăpânit de legile desfacerii şi recompunerii. E un chip pe care lumea l-a
luat din pricina oamenilor, nu invers. De aceea zidirea aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu,
pentru ca să- i arate şi ea adevăratul chip (Rom. 8, 19). În chipul înnoit va domni numai
”mişcarea stabilă” a unei uniri tot mai mari. De aceea când trupurile oamenilor se vor preface,
eliberându-se de coruptibilitate, se va preface, în solidaritate cu ele, şi chipul lumii. Iar cum
trupurile înviate vor fi ca trupul înviat al lui Hristos, acest trup sau Duhul prezent în El în chip
copleşitor, e propriu-zis forţa, aluatul care va preface după asemănarea Lui lumea întreagă . De
aceea, se poate spune că a doua venire a Domnului în trupul cel înviat coincide cu prefacerea
lumii şi învierea morţilor, pricinuindu-le simultan. Când El va vrea să intre în solidaritate deplină
pnevmatic-corporal - nu simplu şi nedeplin duhovniceasc ca acum - cu lumea aceasta, ea se va
preface după chipul Lui.58
Fără să dispară material, lumea va fi atât de scăldată în spiritualitate, încât nu spiritul va
fi văzut prin materie, ci materia prin spirit, cum zice undeva Sfântul Grigorie Palama. Subiectele
se vor experia reciproc în mod nemijlocit, pline de o spiritualitate care copleşeşte materia, aşa
58
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

cum se experiază doi oameni într-o desăvârşită comuniune, privindu-se ochi în ochi şi uitând de
existenţa realităţii materiale. Aceasta va face ca subiectele să nu- i mai fie exterioare, ci reciproc
interioare. În fond însă şi materia lucrurilor şi trupurilor în forma lor actuală e lumină. Lumina
lor materială va fi penetrată şi copleşită atunci de lumina imaterială, necreată, făcând ca
separările individuale să fie copleşite şi să- i piardă ascuţimea.
Sfântul Simeon Noul Teolog zice: ”Toată zidirea împreună cu paradisul, după ce se va
înnoi şi va deveni întreagă duhovnicească, va deveni o locuinţă nematerială, nestricăcioasă,
neschimbabilă, veşnică şi înţelegătoare. Şi cerul va fi neasemănat mai strălucitor şi mai luminos
decât cel ce se vede acum, ca un altul nou. Şi pământul va primi o frumuseţe negrăită şi nouă şi
un chip neveştejit de verdeaţă. Sau va fi îmbrăcat cu flori luminoase şi foarte variate şi
duhovniceşti în care, cum zice cuvântul dumnezeiesc, locuieşte dreptatea. Şi soarele va străluci
de şapte ori mai mult în lume, îndoit de cum străluceşte soarele acum, iar stelele vor fi asemenea
cu soarele de acum... Şi întreaga lume aceasta va fi mai presus de orice cuvânt, ca una ce întrece
orice înţelegere. Dar fiindcă e duhovnicească şi dumnezeiască, se uneşte cu lumea inteligibilă şi
devine un alt paradis inteligibil şi un Ierusalim ceresc, fiindcă a devenit asemenea cu cele cereşti
şi s-a unit cu ele”.59
Sfântul Simeon Noul Teolog îndrăzneşte de aceea să numească acea lume: ”imaterială,
spirituală şi suprasensibilă ”, nu ”materială şi sensibilă ”, ”mai presus de simţurile noastre”,
pentru a putea fi o locuinţă adecvată pentru trupul ”în întregime spirituală şi inalterabilă”.
Misterul acelei lumi şi al acelor corpuri materiale dar pnevmatizate, Sfântul Simeon îl descrie în
termeni paradoxali. Numai copleşirea naturii prin subiectivitatea persoanelor umplute de iubirea
dumnezeiască supremă poate să deschidă o oarecare înţelegere a acestei stări. „Nu e vorba de un
pământ sensibil - căci cum l-ar putea moşteni drepţii care vor vieţui cu totul spiritual! (Ps. 36,
29) - ci de un pământ cu totul spiritual şi nematerial, pentru că având acum corpuri necorporale
şi devenite mai presus de simţuri şi fiind cei circumscrişi necircumscrişi în cele necircumscrise,
vor avea o locuinţă potrivit cu slava lor” Sfântul Simeon compară aceste corpuri cu ale îngerilor,
care pe de o parte sunt corporali şi circumscrişi în comparaţie cu natura nematerială şi
necorporală a dumnezeirii, pe de alta, în comparaţie cu a noastră, sunt în compara ie cu a noastr ,
sunt necorporali, insesizabili cu simţurile, invizibilili.60
Rezultă din cele spuse de Sfântul Simeon şi de alţi Părinţi o gradaţie de materialitate, de
corporalitate şi de sensibilitate în lumea creată, în treptele şi în stadiile ei. Lumea nouă şi trupul
nostru înviat ating un grad maxim de imaterialitate şi de spiritualitate prin îndumnezeirea după
har, păstrând totuşi materialitatea şi sensibilitatea după natură şi făcându-se toate acestea medii
de maximă transparenţă a sufletului pnevmatizat, a Dumnezeirii. Aşa cum faţa omului şi chiar
trupul lui întreg sunt o materie spiritualizată în comparaţie cu cea a corpurilor animalelor, care şi
ele sunt pe o treaptă de materie însufleţită, faţă de minerale, la fel în starea de înviere lumea
întreagă şi trupurile omeneşti vor atinge o nouă şi supremă treaptă de spiritualitate. Dar ea
rămâne totuşi materie, aşa cum o sticlă rămâne totuşi sticlă şi razele solare ce trec prin ea
primesc prin ea o anumită frumuseţe şi un mod nou de a se face sensibile, dat fiind capacitatea
sticlei de a se face un mediu special al transmiterii acelor raze. ”Căci noi devenim asemenea
îngerilor, nu prin natură, ci prin vrednicie”61. Materia transfigurată, în starea de înviere, tot
materie rămâne. Toată lumina aceea, care va umple lumea şi o va copleşi, va iradia din trupul lui
Hristos. Oceanul acelei lumini, ca lumină dumnezeiască, va copleşi creaţia întreagă.
Sfântul Simeon Noul Teolog socoteşte că şi soarele şi stelele vor fi copleşite la un loc
cu toate formele lumii, dar nu desfiinţate, de Hristos, Soarele dreptăţii, de lumina ce va iradia din
trupul Lui. Căci lumina aceea nu va preface numai lumea într-o realitate luminoasă, ci va fi în
conţinutul ei permanent. Lumina feţei lui Hristos, în mod special, ca lumina acelei Persoane,
Care ca Dumnezeu desăvârşit S-a arătat ca om desăvârşit, va copleşi toate luminile din afară.
Chiar din persoana umană vine toată lumina câtă luminează lucrurile din jur de un sens îi dă
existenţei persoanelor apropiate un sens sporit.

59
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Din faţa umană a lui Hristos, care e mediul prin care iradiază înţelegerea şi bunătatea
nesfârşită ale Persoanei dumnezeieşti, se va răspândi peste toate şi peste toţi cei ce i-au deschis
inima ca să vadă şi să simtă lumina care le va copleşi pe toate, sau le va descoperi sensul deplin
al existenţei. De aceea ziua în care va apărea acel Soare, va fi ”ziua Domnului” prin excelenţă ,
ziua luminii neînserate. El însuşi va fi acea zi, pentru că El este lumina ei. Toate vor umbla în
lumina lui Hristos (Apoc. 21, 24). Însuşi soarele material va fi acoperit de strălucirea Stăpânului
(Mt. 24, 29), aşa cum acum lucrurile văzute se estompează în faţa soarelui şi nu se mai văd. Şi
stelele înseşi se vor acoperi (Is. 24, 4), se vor înfăşura ca o carte, adică vor face loc strălucirii
Făcătorului. Şi numai El va fi ziuă şi Dumnezeu totodată , El care acum evinvizibil tuturor
ochilor. El, Care locuieşte în lumina neapropiată (1 Tim. 6, 16), Se va revela atunci tuturor cum
este, va copleşi atunci toate lucrurile cu lumina Sa proprie şi va deveni pentru sfinţii Săi ”ziua
bucuriei eterne, neapuse şi fără sfârşit”62.
Propriu-zis însă şi această apariţie a Domnului va fi şi o judecată ca punere în lumina
lui Dumnezeu a tuturor celor ce au trăit în comuniunea cu Domnul, cu toate faptele, gândurile şi
cuvintele lor din trecut, dar purificate de tot ce a fost nedesăvârşit în ele; totuşi, şi ca lăsare în
întuneric a celor ce n-au trăit în lumina comuniunii cu el pe pământ. Nimic nu va mai fi acoperit
nici în unii, nici în alţii, orice acoperire a binelui şi a răului va înceta. Cei ce au harul lui
Dumnezeu în ei şi conlucrează cu El pe pământ, plecând de aici, ”harul le devine ziua judecăţii
dumnezeieşti care luminează continuu pe cel curăţit şi îl face să se cunoască cum este el cu
adevărat şi care sunt în amănunt faptele lui, atât faptele materiale, cât şi cele spirituale”.63 Faţa
luminoasă a lui Hristos va lumina pe toţi şi pe toate. Lucrurile nu vor mai apărea ca independente
de persoane, ci ca un conţinut comun al lor, ca un mediu de manifestare a iubirii lui Hristos şi a
persoanelor îngereşti şi omeneşti într-un pan-personalism al comuniunii desăvârşite.
Dimpotrivă, judecata aceea, pentru cei aflaţi într-o incapacitate de comuniune, nu va
consta într-o aducere a lor în faţa lui Dumnezeu, ci într-o lăsare şi scufundare a lor în întunericul
individualităţilor lor. Acea zi a bucuriei eterne ”va fi absolut inaccesibilă şi invizibilă pentru cei
nepăsători şi pentru păcătoşii ca mine. De fapt, pentru că aceia nu s-au străduit în cursul vieţii
prezente să vadă lumina slavei Lui prin curăţie şi să o sălăluiască întreagă în ei, El va fi pe drept
cuvânt inaccesibil lor şi în viitor”64. Fiind închişi în ei înşişi, nu se vorbeşte de o parte a lumii
rezervată celor răi, deci neluminată de Soarele dumnezeiesc. Ca lume obiectivă, lumea aceasta
nu poate rămâne în nici o parte a ei neluminată. Dar nu pot fi luminate fără voia lor subiectele
care s-au obişnuit să se închidă oricărei comuniuni. Ele vor rămâne închise ermetic în temniţa
fiinţei lor, în întunericul eu-ului lor pustiu, ”în întunericul cel mai din afară” de lume şi de
oameni, căci nici lumea nu poate fi văzută cu adevărat în afara comuniunii. Dar deşi lumea
întreagă şi subiectele deschise Lui vor fi acoperite de lumina feţei lui Hristos, aceasta nu va
însemna dispariţia lor.
Pe de altă parte, din această mare a luminii comuniunii tuturor, fiecare ins şi fiecare
treaptă spirituală a celor ce trăiesc în ea se împărtăşeşte după treapta şi modul său.”65Aşa cum
într-un palat împărătesc sunt multe locuri de odihnă şi de petrecere şi o mare varietate..., aşa şi în
această creaţie nouă Dumnezeu va face repartiţiile, atribuind fiecăruia moştenirea sa după
vrednicia şi strălucirea sa şi lumina ce i se cuvine prin virtuţile şi faptele sale. Dat fiind însă că
toţi sunt spirituali şi străvezii, fiind adunaţi în acele locaşuri dumnezeieşti şi în acele locuri de
odihnă, Împărăţia cerurilor seamănă întreagă cu un cămin unic şi aşa va apărea tuturor drepilor;
de peste tot nu se va vedea decât Împăratul universului; El va fi prezent fiecăruia şi fiecare Îi va
fi prezent. El va iradia în fiecare, şi fiecare va iradia în El”66. Pe de altă parte, deşi în locul
amintit Sfântul Simeon afirmă că judecata se face deja prin însăşi punerea în lumină a celor ce s-
au făcut capabili de comuniune şi de lăsarea în întuneric a celor ce nu s-au făcut capabili de ea,
totuşi el vorbeşte în alt loc şi de o judecată propriu-zisă a tuturor, la sfârşit. 67

60
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Ioan şi viitorul nemurilor

Prima carte a Bibliei evreieşti începe cu reprezentarea creaţiei lui Dumnezeu a unei lumi perfecte
(Fac.1;2) înainte de a nara intrarea păcatului şi tumultoasa cale pe care bărbatul şi femeia au
început a merge cand ei au purces în neascultarea voinţei lui Dumnezeu (Fac.3). După ce Adam
şi Eva au fost alungaţi din grădina în care ei se bucurau de prezenţa şi perfecţiunea lui
Dumnezeu, descendenţii lor au continuat să meargă pe acelaşi drum autonom al autodeterminării
(Fac.4,11). Dumnezeu a adus pedepse şi mai mari asupra omenirii, însă El nu şi-a retras
niciodata harul. Dumnezeu păstrează viaţa fizică a lui Adam şi a Evei după urmările răzvrătirii
lor; El îi promite lui Cain, în cele din urmă, protejare; îi garantează lui Noe şi urmaşilor săi,
supravieţuire fizică a întregii rase umane. Povestirea despre turnul Babel se termină, însă, fără o
promisiune a binecuvântării: limbile omenirii “se amestecă” şi “au încetat de a mai zidi cetatea şi
turnul” (Fac. 11,8). Omenirea este risipită pe toată suprafaţa pământului spre a forma naţiuni care
să nu se înţeleagă unele cu altele.
În acest punct al narării se pune întrebarea: care este relaţia dintre aceste neamuri şi Dumnezeu?
Răspunsul la această întrebare universală este dat de chemarea lui Avraam şi planul istoric de
mântuire al lui Yahve spre care tinde Fac.12,3: prin Avraam “se vor binecuvânta toate neamurile
pământului”. Observăm că istorisirea chemarii lui Avraam nu doar universalizează viziunea
poporului lui Dumnezeu, al cărei carte de referinţă şi identitate este cartea Facerii. Istoria lui
Avraam de asemenea particularizează viziunea poporului lui Dumnezeu; limitează şirul istoric al
viziunii: de acum, în centru, nu este omenirea ci deodată o singură persoana cu familia sa, apoi
un singur şi mic popor.
La sfârşitul ultimei cărti a Bibliei creştine ni se înfăţişează vederea unui nou rai şi a unui nou
pământ, pe care condiţia preistorică a fost restaurată, sau mai mult, intensificată (Fac. 21-22).
Dumnezeu nu va fi doar aproape, El va fi vecinul omului. El nu doar “umblă prin rai în răcoarea
serii” (Fac.3,8), ci “El va sălăşlui cu ei” (Apoc.21,3). Dumnezeu va şterge orice lacrimă de pe
ochii lor, lacrimi rezultate din spinii şi ciulinii care cresc în vieţile oamenilor şi în societatea pe
care au format-o ca rezultat al păcatelor lor. Nu va ma fi moarte, care a fost pedeapsa lui
Dumnezeu pentru păcate. Nu va mai fi jale, plângere sau durere pentru că “cele dintâi au trecut”
(21,4) şi pentru că Dumnezeu a făcut toate lucrurile noi (21,5-6). Dumnezeu sălăşluieşte pe noul
pământ care este iluminat de slava Sa: “şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii
pământului vor aduce la ea mărirea lor” (21,24). În mijlocul cetăţii sunt copaci ai căror frunze
sunt “pentru vindecarea poporului” (22,2). Care este viziunea ultimei cărţi a canonului creştin
pentru neamuri? Oare se referă Ioan aici, şi poate în alte locuri, la o viitoare mântuire a tuturor
neamurilor?

Ultima convertire a neamurilor după interpretări recente

Un important partizan al ideii că Ioan anticipează convertirea neamurilor la a doua venire, a fost
Mathias Rissi. El înţelege viziunea Noului Ierusalim cu porţile deschise (Apoc.21,24-25) ca un
simbol al dispoziţiei harului divin, şi asupra viziunii unei lumi desăvârşite (Apoc.22,1-5), ca un
simbol al harului necondiţionat al lui Dumnezeu care va fi eficace şi în cele din urmă realizat în
mântuirea universală: “lipsa focului, sau moartea a doua, este acum terminată, pentru ca Israel,
neamurile şi regii pământului au intrat acum în lumina deplină a Slavei divine. Apocalipsa
revelează o speranţă care îmbrăţişează întreaga creaţie.” În studiul său recent, Rissi comentează:
“atitudinea lui Dumnezeu faţă de lume ţinteşte la aducerea nemurilor la cunoaşterea de
61
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

sine…Profetul îndrăzneşte să creadă, mai departe de orice restricţie a salvării a celor ce deja cred
şi văd toate, ca şi cum s-ar agăţa de răscumparare la sfârşit. “Toate neamurile” includ toţi
gentilii…Vindecaţi de boala păcatului lor şi eliberaţi de blestem ei vor fi robi ai lui Dumnezeu şi
al Mielului, în Paradis.”
R. Bauckham prezintă cel mai extins colocviu despre neamuri în Apocalipsă. El întinde
conţinutul pergamentului care apare în viziunea dela 5,1-9 şi care a fost deschis la 10,1-10 cu
mărturia misionară şi moartea creştinilor credincioşi, descrisă la 11,1-13. In acest pasaj vedem,
după Bauckham, interesul profetic, central, al lui Ioan cu privire la venirea legilor divine pe
pământ. Dumnezeu urmăreşte o dublă strategie prin care vrea să salveze neamurile de dominaţia
fiarei, răului, şi-i aduce sub propria lege mântuitoare. (cf. 14-14-16; 15,3-4): (1). Sacrificiul
Mielului(5,6), şi (2) mărturia profetică şi jertfelnică a celor ce-l urmează, care au fost salvaţi de
“oamenii din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul” (5,9) pentru a propovădui Evanghelia
la “toate popoarele şi triburile şi limbile şi neamurile” (11,9; cf. 10,11). El încheie cu asumarea
identităţii celor două papirusuri de la cap.5 si 10 precum că este oferită suferinţa bisericii, de la
cap.11 înainte, ca o mai bună strategie pentru dobândirea pocăinţei neamurilor decât judecata
limitată descrisă în cap.6-9.
Majoritatea traducătorilor care găsesc un universalism soteriologic în Apocalipsa lui Ioan, fac
referire la cap.21,3, 24-27 şi 22,2-3. Bauckham vrea să stabilească cap 11,3-13; 14,14-16 şi 15,2-
4, ca trecere la viziunile următoare în care Ioan pregăteşte cititorii pentru ultima speranţă
universală. Viziunea Noului Ierusalim de la 21,3-4 si 22,2-3 este apogeul temei convertirii
neamurilor: viziunea lui Ioan cuprinde “toate neamurile”-pe lângă neamul istoric al lui Israel şi
poporul eshatologic al lui Dumnezeu, care este biserica-trăind ca popor făgăduit în prezenţa lui
Dumnezeu şi a unui pământ nou şi restaurat. Bauckham respinge opinia că viziunea lui Ioan
despre Noul Ierusalim se referă doar la poporul făgăduit, răscumpărat dintre toate nemurile ca
locuitori ai noii lumi. El nu recunoaşte opinia precum că poporul făgăduit este locuitor al Noului
Ierusalim, în timp ce nemurile şi regii lor trăiesc în afară, participând la binecuvântarea noii
creaţii însă retrogradate la o stare secundară. În opinia sa, cea mai plauzibilă interpretare o vede
ca fiind aceea în care Ioan contopeşte promisiunile Vechiului Testament pentru destinul
poporului lui Dumnezeu şi speranţa universală precum că toate popoarele vor deveni poporul lui
Dumnezeu: “ Istoria poporului făgăduit- atât a unei naţiuni unice, Israel, şi a bisericii
răscumpărate dintre neamuri- va găsi împlinirea eshatologică în includerea tuturor nemurilor în
însăşi promisiunile şi privilegiile făgăduite”. Într-o notă de subsol adaugată acestei relatări,
Bauckham afirmă, împotriva lui M.Rissi, că “aceasta nu înseamnă că Apocalipsa asteaptă
mântuirea oricărei şi fiecărei fiinţe umane,” deoarece la 21,8 şi 22,15 se indică clar că “păcătoşii
care nu se pocăiesc nu au loc în Noul Ierusalim.” Această negare cere întrebarea, cum poate Ioan
să includă “toate neamurile”, incluzând regii lor, fiind integrate deplin în noua creaţie
binecuvântată de prezenţa lui Dumnezeu, dacă fiecare membru al nemurilor nu găseşte ultima
salvare. Din păcate Bauckham nu ridică această întrebare, la răspunsul căreia cu siguranţă ar fi
de accord cu M.Rissi sau l-ar conduce la o reconsiderare a interpretării textelor dela 11,3-13;
14,14-16; 15,2-4; 21,3-4, 24-27; şi 22,2-3. La aceste versete ne întoarcem acum.

Mărturia discipolilor MIELULUI (11,3-13).

Am înţeles viziunea dela Apoc 11 ca una care nu se referă, în sens literal, la oraşul Ierusalim cu
un templu reconstruit şi două mărturii specifice, ci ca pe un potret figurat al bisericii gentililor-
evrei cu traiul ei jertfelnic care cere mărturie curajoasă în pofida realităţilor persecuţiilor.
“Marele oraş” înseamnă de fapt lumea care a fost profanată de idolatrie; templul, altarul,
credincioşii, curtea exterioară, şi sfântul oraş al adevăratului popor al lui Dumnezeu, urmaşii
Mielului, prin care Dumnezeu guvernează în lume; cele două mărturii reprezintă întreaga
comunitate a credinţei, a cărei misiune profetică este mărturia validă a voinţei lui Dumnezeu
asupra lumii şi ceea ce este imposibil de ignorat este însăşi suferinţa experiată de Iisus Hristos.
Valabilitatea interpretării figurate poate fi stabilită cel puţin pe baza următoarelor fapte: (1)
62
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Măsurarea templului la 11,1: în tradiţia biblică şi apocaliptică poporul nu este “măsurat” ci

numărat; (2) identificările metaforice explicite de la 11,4 (“ Aceştia sunt cei doi măslini şi cele
două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului”) şi la 11,8 (“ cetatea cea mare care se
cheamă duhovniceşte, Sodoma şi Egipt”); (3) descrierea celor două mărturii: la 11,5 focul care
“iese din gura lor şi mistuieste pe vrăjmaşii lor”.
Măsurarea templului şi a credincioşilor ce preamăresc acolo (11,2), se referă la protejarea
poporului lui Dumnezeu în ultimele zile, care au început cu moartea lui Iisus, Domnul lor, şi care
au adus persecuţiile (11,8 se referă explicit la crucificarea lui Iisus). Această mărturie corespunde
a două viziuni anterioare: (1) Viziunea celor 144.000 de la Apoc.7: Dumnezeu promite poporului
său, zugrăvit în complexitatea sa eshatologică, cum că cei ce urmează Mielului se bucură de
prezenţa reală a protecţiei lui Dumnezeu, fapt care îi face să rămână loiali lui Hristos în mijlocul
persecuţiilor; (2) viziunea femeii de la Apoc. 12-13 pe care Dumnezeu o duce spre un loc sigur
în sălbăticie în timp ce “copiii” săi sunt atacaţi; Dumnezeu le promite membrilor poporului că
sunt sub protecţie divină în timpul de tristeţe mesianic.
Proorocia mesianică de la 11,3-13 arată ministeriul şi misiunea celor ce-L urmează pe Iisus
Hristos. După cum cele şapte lampadare din aur care stau înaintea Domnului (1,12,20;2,1)
reprezintă “biserica , templu adevărat şi totalitatea poporului lui Dumnezeu” împuterniciţi la
început “să fie martori ca o lumină de neînţeles pentru lume”, aşa “cele două lampadare care stau
înaintea Domnului pământului” la 11,4 reprezintă biserica mărturisitoare. Numărul doi, după
cum bine se ştie, derivă din legea biblică care cere măcar doi martori legali în cetate (Deut
17,6;19,15; cf. Num 35,30), un rechizit pe care Iisus îl cere (Mt.18,16) şi care probabil este în
legătură cu practica sa de a forma echipe de doi apostoli atunci când sunt trimişi “la secerat”
pentru a mărturisi venirea Împărăţiei lui Dumnezeu (Lc. 10,1-2).
Conţinutul proclamării bisericii de la 11,3-13 cu siguranţă că include şi o chemare la pocăinţă.
Vedem(1) contextul anterior în care “neamurile” sunt amintite călcând în picioare “cetatea
sfântă”, şi care în ciuda legii lui Dumnezeu (vezi identificarea cu Sodoma la 11,8), oprimă
poporul lui Dumnezeu (vezi asemănarea cu Egiptul de la 11,8); (2) referirea la “sac”(11,3) pe
care cei doi martori îl poartă ca semn de doliu sau pocainţă, probabil amândouă; (3) reacţia
“locuitorilor pământului”(11,10), care sunt aceeiaşi membri “din popoare, din seminţii, din limbi
şi din neamuri”(11,9). Puterea martorilor de a lovi pământul cu plăgi (11,6) implică acelaşi ţel ca
şi plăgile peceţilor (6,1-17;8,1-5) şi ale trâmbiţelor (8,6-9;21; 11,15-19) care pot aduce membrii
poporului la pocăinţă, ca şi la 9,20-21 ar putea implica: “dar şi ceilalţi oameni care nu au murit
de aceste plăgi, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor ca să nu se mai închine demonilor şi
idolilor…şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici
de furtişagurile lor”); (4) faptul că mărturia creştină, chiar dacă s-ar putea concentra pe
proclamarea judecăţii divine, include mereu proclamarea Evangheliei, care promite mântuire
eternă şi imediată celor ce cred în Iisus Hristos (cf. mesajului lui Ioan Botezătorul sau predica lui
Pavel în Atena).
Aşa cum Iisus Hristos este “martorul credincios” care a murit şi care a înviat din morţi (1,5) şi
aşa cum Antipa “martorul credincios” în Perga a apărat numele lui Iisus şi a fost ucis pentru
refuzul său de a-şi nega credinţa (2,13), aşa şi biserica întreagă mărturiseşte proclamarea
profetică, un lucru care cere să fie împlinit chiar şi în timpul problemelor ultimelor zile-lucru
care s-a dat spre a fi făcut pentru că Dumnezeu a promis protecţie şi autoritatea de a arăta
semnele judecăţii divine.
Perioada mărturiei este caracterizată de numarul 1260 de zile(11,3). Acesta corespunde unui
numar de 42 de luni sau 3 ani şi jumătate şi se bazează pe profeţia lui Daniel despre ultimul timp
al problemelor poporului ales al lui Dumnezeu în care duşmanii poporului lui Dumnezeu se pare
că vor triumfa (Daniel 7,25; 12,7.11; şi poate 9,27). La Apocalipsă corespunde(1) celor 1260 de
zile în care “femeia” din sălbăticie este protejată de Dumnezeu (12,6); (2) cele 42 de luni în care
gentilii profanează oraşul sfânt (11,2); (3) cele 42 de luni în care “fiara”cere, într-o maniera
arogantă şi blasfemiantă, să posede autoritate peste întreg pământul (13,5); (4) cei 3 ani şi
63
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

jumătate pentru care “femeii”, care este biserică, i s-a promis protecţie divină. Ioan foloseşte
aceste numere pentru a caracteriza timpul bisericii, de la moartea, învierea, şi înălţarea lui Iisus
Hristos până la a doua venire, ca ultimă perioada istorică a mântuirii, ca ultime zile care au un
potenţial constant de a aduce probleme poporului ales al lui Dumnezeu, ca Satana cu complicii
săi demonici şi pământeni care caută să profite de puţinul timp care a rămas. Această perioadă
este un timp în care creştinii sunt testaţi, încercaţi (11,2; 12,12; 13,5), un timp al unui potenţial
martiriu (11,7-10), un timp în care Dumnezeu îşi apără poporul (11,3; 12,6,14) şi un timp de
misiune şi evanghelizare în care creştinii, în ciuda necredinţei lor (9,20-21), caută să ducă
mesajul lui Dumnezeu la triburi, limbi, popoare şi neamuri (11,3-13).
Oare viaţa şi preoţia jertfelnică a bisericii care va rămâne credincioasă până la moarte din pricina
credinţei în Iisus, va obţine ceea ce judecata divină nu a putut obţine? Oare poporul păgân,
triburile şi neamurile se vor căi cu adevărat şi vor preamări pe Dumnezeu? Versetul decisiv este
la 11,13:
13a-“Şi în ceasul acela s-a făcut cutremur mare
13b- şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit
13c -şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni,
13d- iar ceilalţi s-au înfricoşat
13e- şi au dat slavă Dumnezeului cerului”.
Buckham interpretează versetele 11,13d-e în sensul în care la sfârşit va fi o convertire în masă a
neamurilor: după susţinerea martorilor şi a mesajului lor (11,11-13c), “ceilalţi” (adică cei ce au
supravieţuit cutremurului, “s-au infricoşat şi au dat slavă Dumnezeului cerului”-13d-e). Apostolii
Mielului care au murit din cauza mărturiei lor participă la victoria Mielului care a fost câştigată
prin moartea Sa pe cruce şi apărarea Sa la Înviere: “Motivul pentru care în ultima parte a istoriei
omenirii, Dumnezeu nu-şi va lăsa poporul să-i măcelarescă pe duşmanilor Săi aşa cum a făcut în
vremea lui Moise, Ilie şi Estera, însa le va permite, de această dată, să fie ucişi de duşmanii Săi,
în felul acesta neamurile vor fi aduse la pocăinţă şi credinţă, şi suveranitatea peste ei transferată
de la fiară la Împărăţia lui Dumnezeu”. Argumentele pe care Buckham le aduce în spirijinul
interpretării în termenii unei viitoare convertiri a neamurilor nu sunt convingătoare.
În primul rând, conţinutul pergamentului capitolului 10 din Apocalipsă, este, după 10,11 (“tu
trebuie să prooroceşti încă odată la popoare şi la neamuri şi la limbi şi la mulţi împăraţi”)
următoarea profeţie “împotriva” (epi)” popoarelor şi neamurilor şi limbilor şi multor împăraţi”.
Mulţi traducători înlocuiesc “epi” cu “deasupra” sau “privitor”, astfel interpretând atenţia lui
Ioan în ceea ce urmează, în termeni mai neutri, posibil profetici, atitudinea sa faţă de neamuri.
Doar NJB traduce “împotrivă” ceea ce se înţelege ca “un semn de opoziţie într-un context juridic
sau cvasi-juridic” (cu dativul incomod). Interpretarea prepoziţiei este cu siguranţă corectă: (1)
Fraza profiteuo apare în LXX doar de 25 de ori, împreună cu 21 de întâmplări la Ezechiel şi cu
doar 3 excepţii, se referă mereu la profeţia “împotriva” unui Israel păcătos sau împotriva altor
neamuri (Ier. 32,30 [Mt Ier 25,30]; Iez. 4,7; 6,2; 11,4; 13,2,17; 21,2; 25,2; 28,21; 29,2; 34,2;
35,2; 38,2; 39,1); a se vedea că la 10,8-10 este stabilit un context la Iezechiel cu aluzie la
mandatul lui Iezechiel.
(2) Împărţirea frazei “popoare şi neamuri şi limbi şi mulţi împăraţi” este folosită în mod negativ,
cum este indicată de inserţia cuvântului “mulţi împăraţi”. A se observa folosirea de către Ioan a
unei liste etnice unice:
5,9 “oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul”
7,9 “din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile”
10,11 “la popoare şi la neamuri şi la limbi şi la mulţi împăraţi”
11,9 “şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri”
13,7 “peste toată seminţia şi poporul şi neamul”
14,6 “la tot neamul şi seminţia şi pământul ”
17,1 “sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi”

64
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

La 5,9 şi 7,9 lista a patru unităţi etnice descrie caracterul multinaţional şi multirasial al poporului
care a fost răscumpărat de Miel. La 11,9; 13,7-8; 14,6 si 17,15 fraza este folosită pentru
necredincioşii care vor fi judecaţi din pricina identificării lor cu fiara sau cu Babilonul. (3)
Schimbarea cuvântului seminţia cu împăraţi, stabileşte caracterul negativ al etniilor. Folosirea
frazei repetate “împăraţii pământului” (1;5; 6,15; 17,2; 18,3,9; 19,19) se referă la duşmanii
învinşi ai lui Hristos, cărora cei şapte şi cei zece împăraţi de la 17,10 şi 12 aparţin de asemenea.
(4) Contextul de la Iez.2-3, care este fundalul viziunii pergamentului de la Apoc. 10,8-10, care
confirmă interpretarea textului de la 10,13 în sensul “profeţiei împotriva” popoarelor şi
neamurilor. Mesajul lui Iezechiel este în primul rând unul de judecată, fapt care explică de ce
cartea este descrisă ca aducătoare de ”plângere, tânguire şi jale” (Iez.2,10). (5) Urmatoarea
vedere (11,1-13), care amplifică ideea cap.10, se centrează pe judecata lui Dumnezeu asupra
“popoarelor şi triburilor şi limbilor şi neamurilor” (11,9). Profeţia judecării neamurilor care a
fost predominantă în capitolele începătoare, continua după cap.10. Concentrarea atenţiei de la
cap 11 înainte este, dupa cum G. Beale observă corect, “nu o nouă strategie de a converti lumea
ci se concentrează asupra respingerii de către lume a martorilor bisericii”. Conchidem că,
conţinutul pergamentului de la Apoc.10 nu sprijină ideea că Ioan relatează bisericii un mandat
misionar pentru o preoţie evanghelică către neamuri, astfel anticipând convertirea gentililor care
răspund martorilor bisericii.
În al doilea rând, cuvintele “ceilalţi s-au înfricoşat” (11,13d), cu greu ar putea însemna sau ar
putea avea sensul pozitiv de “teamă de Domnul”.(1) Ioan foloşeste într-adevăr cuvântul “frică”
în sensul pozitiv de postură adorabilă faţă de Dumnezeu, însa (i) doar în contextul următor
(11,18;14,7; 15,4; 19,5), (ii)adesea cu referire clară la “profeţi şi sfinţi” (11,18) sau “slugile
sale”(19,5), (iii) adesea în contextul judecăţii divine a neamurilor (11,18; 14,7; 15,4; 19,5), şi (iv)
niciodată cu folosirea substantivului “teamă”, care este folosit doar în sens negativ în Apoc
(11,18; 18,10,15). (2)În contextul precedent termenul-“teamă” nu este folosit în sensul de “teamă
de Dumnezeu” ci în sens negativ de a avea frică de Dumnezeu (1,17; 2,10). (3) Cuvântul “frică ”
cu forma de “ginomai” înseamnă mereu “înspăimântaţi” sau “terifiaţi” în Noul Testament,
neincluzând niciodată credinţa, chiar dacă sunt vizaţi atât credincioşii cât şi necredincioşii
(Lc.24,5,37; Fapte 10,4; 25,25). (4) Posibila aluzie la frica marinarilor filisteni de la Ioan 1,9-10
si 16 confirmă interpretarea termenului de “frică” în sensul de temere nerăbdătoare: după ce
profetul le-a spus că el venereaza pe YHWH, Dumnezeul cerului, v.9, marinarii păgâni sunt
înspăimântaţi (v.10,16) şi aduc jertfe dumnezeului lui Ioan. Nu există nici o aluzie cum că ei au
încetat a mai aduce jertfe dumnezeului lor sau că ei s-ar fi alăturat poporului ales al lui
Dumnezeu. (5) Citatele paralele de la Apoc.9,20; 19,21; şi 20,5, care vorbesc deasemenea de
“ceilalţi”, folosesc fraza, referindu-se la necredincioşii care experimentează începutul ultimei
judecăţi.
În al treilea rând, fraza “[restul] au adus slavă Dumnezeului din ceruri (11,13e)”este în general
folosită într-un sens pozitiv de Ioan, adică în sensul dorinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Fraza “să aducă slavă lui Dumnezeu”, este adesea folosită pentru a exprima adevărata credintă
(ex. Ps.29,1-2; Is. 42,12; Ier13,16; Dan. 5,21-23; în NT: Mt. 5,16; Lc. 7,16; 17-18; 18,43; 1Ptr.
2,12). La Apocalipsă, cel care aduce slavă lui Dumnezeu (1,6), este Ioan, cele patru creaturi care
preamăresc pe Dumnezeu (4,9), îngerii din ceruri (5, 12-13), îngerii din jurul tronului lui
Dumnezeu (7,12), şi toţi sfinţii din ceruri (15,4), adunarea credincioşilor la împlinirea istoriei
(19,1,7); la capitolul 16,9 textul se referă la poporul care blasfemiază pe Dumnezeu şi nu se
pocăieşte (16,9: “au hulit numele lui Dumnezeu care are putere peste urgiile astea şi nu s-au
pocăit ca să-I dea slavă”). Analogia de la Dan 4,34 poate arăta faptul că Ioan a anticipat într-
adevăr convertirea neamurilor: Nabucodonosor, regele “marelui” oraş (Dan.4,30; Apoc.11,8)
care a primit pedeapsa divină, se roagă şi cinsteşte pe “cel din înălţime” (Dumnezeul cerului).
Cu toate acestea, sunt mai mulţi factori ce contribuie la această interpretare a textului de la
Apoc.11,13d-e în condiţiile unei viitoare convertiri a neamurilor, cum ar fi: (1) În VT, fraza
apare adeseori în contextul unei binecuvântate socotinţe (judecăti) (Gerichtsdoxologie) şi se
65
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

referă la textul în care Dumnezeu cere şi impune în virtutea maiestăţii Sale de Creator al
universului, fără referire însă la o convertire a celor care sunt obligaţi să se roage lui Dumnezeu
(cf. filistenii de la 1 Sam. 6,5; neamurile –Ps 96,7-8 şi Is. 42,12; poate chiar Acan de la Ios,7,19)
sau la judecata ce avea să vie (regii şi mai-marii de la 1 En. 62,6-13; 63,2-12). (2) Preamărirea
lui Dumnezeu de la Apoc. 11,13e a unui misionarism din partea bisericii ca rezultat al judecăţii.
Aceasta confirmă că “preamărirea” lor este o binecuvântată judecată. Nu trebuie să uitam
contextul de la 11,1-13: fragmentul aparţine celui de-al doilea “vai” (vezi 11,14a-“al doilea vai a
trecut”) şi viziunii celor şaşe trompete (9,12). În viziunea celor şapte trompete (11,15-19), cel de-
al treilea şi ultimul “vai” s-a împlinit-mânia neamurilor este învinsă de urgia lui Dumnezeu,
duşmanii discipolilor Mielului sunt învinşi, distrugătorii nesupuşi ai pământului stau înaintea
scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi sunt judecaţi, şi toţi cei care sunt credincioşi Domnului
Dumnezeului Celui Mare, toţi care tem numele Lui, “atât mic şi mare”, primesc recompense în
Împărăţia lui Dumnezeu şi a lui Mesia care a venit (11,15, 18-19). (3) Analogia cu
Nabucodonosor nu demonstrează neapărat punctul de vedere a lui Bauckham. Confirmarea de
către el a suveranităţii lui Dumnezeu a fost temporară, din momentul în care următorul capitol
de la Daniel relatează încercarea sa de a obliga pe oricine să venereze un idol şi pesemne ca între
timp el adaoga YHWH panteonului zeilor din obişnuinţa de a venera. Aceasta nu ar fi “salvarea
credinţei” din punctul de vedere al lui Israel (Ies. 20,3-5; Deut. 6,4-15). Interpretarea în termeni
de mai puţin de a salva credinţa, este confirmată de faptul că Ioan vorbeşte despre “un mare
cutremur” de la 11,13a, care la Ioan înseamnă începutul ultimei judecăţi: a şaşea pecete a adus
“un mare cutremur” (6,12), urmată de împlinirea celei de-a şaptea peceţi care din nou
menţionează un cutremur (îmreună cu “tunete, şi glasuri şi fulgere şi cutremur”-8,5), aşa cum
face şi trâmbiţa a şaptea (11,19) şi cele şapte cupe (16,18).
Al patrulea, efectul parţial al cutremurului (”a zecea partea a cetăţii s-a prăbuşit; şi au pierit în
cutremur şapte mii de oameni”-11,13c-d) nu vrea să arate faptul că supravieţuitorii au devenit
adevaraţi credincioşi care măresc pe Dumnezeu. Referirea la cei 7000 ucişi poat fi o aluzie la cei
7000 de credincioşi, însoţitori ai lui Samuel (1Regi 19,18) în condiţiile pedepsei conform legii
talionului: “Asa cum cei 7000 de martori credincioşi au fost ucişi, aşa trebuie şi persecutorii lor
să moară”. Sau 7000 poate însemna numărul necredincioşilor care vor fi judecaţi la sfârşitul
veacurilor. Numarul “a zecea-parte” este mai greu de tradus (interpretat). Dacă numărul a fost
folosit simbolizând supravieţuitorii judecăţii divine (cf.Is. 6,13; Amos 5,3; Jub. 10,9), atunci
folosirea lui la 11,13 “ar fi o inversare a acelei concepţii”.
În al cincilea rând, centrarea textului de la Apoc.11,11-13 nu se referă la soarta locuitorilor
“marelui oraş” ci este soarta celor doi martori, aşadar soarta bisericii. Ioan îi asigură pe
credincioşii ce mărturisesc pe Hristos, că nimeni nu le poate răpi viitorul ca celor ce au fost
chemaţi să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu, în ciuda furiei unei lumi ostile şi unite şi în ciuda
priveliştii morţii martirice. Expansiunea viziunii celei de-a şasea trâmbiţe de la 11,1-13 are astfel
aceeaşi funcţie ca şi viziunea celei de-a şasea peceţi de la cap.7: Ioan confirmă că existenţa şi
mărturia bisericii nu poate fi înfrântă de restriştea care ar putea apare înaintea întoarcerii lui
Hristos, pentru că biserica va ajunge la desăvârşire doar prin suferinţă.
În al şaselea rând, Bauckham nu poate explica cum apărarea discipolilor Mielului de la 11,11-
12, poate conduce neamurile la pocăinţă şi credinţă, atâta timp cât el accentuează în mod
simultan că neamurile nu au nevoie să vadă, în mod literal, învierea martirilor creştini înainte de
a fi convinşi de adevărul mărturisirii lor: ei sunt convertiţi atunci când ei recunosc că martirii
participă la triumful lui Hristos asupra morţii. Însă el nu explică cum se poate întâmpla aceasta,
cu toate că plauzibilitatea acestei interpretări depinde de posibilitatea istorică subînţeleasă
(întrucât convertirea este întotdeauna un eveniment istoric).
Concluzionam cu privire la veridicitatea cap.11,3-13: viaţa şi preoţia bisericii mereu include că
sarcina martorului credincios propovăduitor este un pansament obligatoriu în suferinţele
ultimelor zile până la parousia lui Hristos. Ca misionari credincioşi şi evanghelişti, învăţători şi
în general creştini-trăitori şi preoţi, pentru a împlini această obligaţie ca martori credincioşi,
66
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

făcută efectivă cu autoritate divină, ei au întâmpinat opoziţie intensă şi agresivă prin persecuţii,
aşa cum a fost cazul în zilele lui Iisus şi al apostolilor. Realitatea lumii şi a puterilor care
guvernează lumea, cere bunăvoinţa de a fi credincios chiar până la moarte. Realitatea lui
Dumnezeu, însă, îi asigură că El, în sfârşit, îşi va învinge duşmanii şi li se va aduce justificare în
prezenţa Sa cerească. Ioan nu dă cititorilor săi o viziune a unei ultime salvări (mântuiri), în care
neamurile neascultătoare vor fi convertite la credinţa într-un singur Dumnezeu adevărat. Ioan
doreşte să încurajeze creştinii din Asia Mică, cărora le şi scrie, reamintindu-le că obligaţia unei
vieţi şi preoţii jertfelnice pentru Evanghelie, nu a fost anulată nici măcar în timpurile în care
societatea a încercat să-i reducă la tăcere. El reaminteşte că promisiunea de mântuire şi salvare
făcută de Dumnezeu rămâne validă chiar în timpul unui antagonism periculos. El reaminteşte că
moartea creştinilor, ucişi de mulţime sau de mai-marii oraşului, nu este sfârşitul. În acelaşi timp
le reaminteşte că la sfârşitul veacurilor chiar şi duşmanii lor vor fi obligaţi să mărturisească
realitatea şi suveranitatea lui Dumnezeu. Dorinţa, însă, de a trăi în prietenie cu Dumnezeu în
prezent, perioada ultimelor zile mesianice-ceea ce înseamnă a-I urma Mielului- este condiţia
obligatorie şi de nerenunţat pentru mântuirea veşnică.

Ora secerişului (14,14-16)

Viziunea de la Apoc.12,1-15,4 (centrul cărţii Apocalipsa) este cea mai lunga întrerupere a narării
lui Ioan a perioadei judecăţii divine (la 15,5 viziunea despre cupele judecăţii începe). Aceste
viziuni fac posibile bisericilor din Asia Mica să înţeleagă conflictul în care erau implicaţi
discipolii Mielului. După o serie de şapte “semne” Ioan, narează conflictul dintre biserică şi
lume, conflict început înainte de naşterea lui Mesia (12,1-6)- sau poate început încă din grădina
Edenului (12,9), unde începe conflictul dintre femeie şi şarpe- terminându-se cu Parousia şi
ultima judecată (14,14-20; 15,1-4). Legătura dintre 12,1-15 si 10,1-11 (ex. Timpul eshatologic de
42 de luni sau 3 ani jumătate, 11,2,3; 12,6,14; 13,5), arată că Ioan a scris despre aceleaşi
evenimente. Tema dominantă a cap.12-13 este conflictul violent dintre puterile răului şi Mielul şi
armata Sa, care stau pe Muntele Sion, rezistând triumfător duşmanilor lui Dumnezeu (14,1-15).
După cum spune Bauckham, mesajul celor trei îngeri de la 14,6-11 simbolizează efectul
confruntării dintre puterile răului şi biserică, pentru neamurile pământului. Mesajul primului
înger (14,6-7) este o invitaţie extinsă neamurilor de a se pocăi şi de a mări pe singurul şi
Adevăratul Dumnezeu. Al doilea înger reiterează mesajul primului înger, anunţând şi căderea
Babilonului (14,8). Cel de-al treilea înger susţine mesajul, proclamând judecata celor ce nu se
pocăiesc ci insistă în venerarea fiarei (14,9-11). Cu toate acestea cei trei îngeri prezintă opţiunea
pocăinţei sau continuarea idolatriei cu finaliatatea judecăţii divine. Aceste două opţiuni sunt
subliniate de viziunea de la 14,14-20 care vorbeşte despre dublul efect al istoriei şi omenirii,
imaginea despre culegerea strugurilor (14,17-20) care simbolizează judecarea neamurilor de
către Dumnezeu, în timp ce imaginea secerişului (14,14-16) simbolizează reunirea neamurilor
convertite în Împărăţia lui Dumnezeu.
Interpretarea lui Bauckham despre seceriş, derivă din trei consideraţii: (1) Discipolii Mielului
care sunt victorioşi prin martiriu “au fost răscumpăraţi dintre oameni ca prime fructe pentru
Dumnezeu şi Miel” (14,4). Termenul de “pârgă” sau “prime fructe”, condiţionează că va fi “un
seceriş în care pârga va fi luată şi asigurată”. (2) Secerişul diferă de culesul viei (pentru care Ioan
arată cele două acţiuni de strângere a strugurilor în cramă şi călcarea în picioare în teascul de
struguri ) în care specifică este o singură acţiune: recoltarea. Faptul pentru care Ioan nu descrie
secerişul ca treierat şi vânturat, care sunt imagini tradiţionale ale judecăţii divine, indică că este o
imagine pozitivă ce face referire la “culesul” neamurilor pământului. (3) Secerişul este efectuat
de “Unul ca Fiul Omului”(14,14). Această aluzie literară la Dan.7,13-14 (folosită doar aici şi la
Apoc.1,13) trebuie interpretată în sensul acesta: Fiul Omului de la Dan.7 nu apare ca un
judecător ci ca persoană care primeşte Împărăţia universală. Bauckham concluzionează că la
Apoc.14,14-16 este simbolizată extensia Împărăţiei lui Hristos de la Biserică la neamuri.
67
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Interpretarea lui Bauckham a versetului 14,14 nu este în întregime imposibilă. În tradiţia biblică,
secerişul poate avea înţelesuri pozitive (In. 4,35-38), şi faptul că nu este amintit treieratul, care
este aproape întotdeauna interpretat ca o metaforă negativă, poate simboliza că secerişul acesta
se referă la mântuirea eshatologică a celor “seceraţi”. Totuşi această interpretare nu este aşa de
clară precum Bauckham crede. Vezi următoarele observaţii.
În primul rând, faptul că creştinii credincioşi sunt caracterizaţi ca fiind “pârgă”, nu ne conduce la
concluzia că vor mai fi fructe pentru secerat. (1) Referirea la “pârgă” poate servi pentru a susţine
adevărul “secerişului” ceea ce este mântuirea vizibilă după întoarcerea lui Hristos, în sensul unei
chezăşii eshatologice (cf. Rom. 8,23). (2) Este evident că termenul “pârgă”poate fi interpretat ca
un concept holistic, exprimând totalitatea lui Israel ( ca la Ier. 2,2-3; cf 2 Regi 19,30-31; Sir.
24,9, 25-26); de văzut că Israel este numit “primul-născut” al lui Dumnezeu (Ies. 4,22; Ier. 31,8),
un concept care e relaţionat cu “pârga”. Acest concept care se referă la o totalitate fără gânduri
ale existenţei mai multor “fructe”, apare şi în Vechiul Testament cu referire la semănături şi la
pământ (Iez. 48,8, 10, 20 LXX). Aceasta înseamnă că, la fel ca la Iacob 1,18 (“El ne-a născut
prin cuvântul adevărului, pentru ca noi să devenim un fel de pârgă a creaturilor Sale”), cuvântul
“pârgă” de la 14,4 poate însemna că credincioşii răscumpăraţi care trăiesc în Noul Ierusalim
(SION) sunt “începutul restului noii creaţii, nu însă o anticipare a răscumpărării altor popoare”.
(3) Caracterizarea credincioşilor ca “pârgă” le poate fi de folos pentru a le reaminti, în contextul
unei descrieri grafice al conflictului dintre periculoasele puteri ale răului şi Biserică, de la
Apoc.12-14, precum că ei aparţin lui Dumnezeu şi, aşadar, sunt sub protejarea Sa. (4) Contextul
de la 14,14-20 sugerează că cei ce cred sunt “pârga” secerişului lui Dumnezeu, nu în decursul
istoriei unde neamurile poate se vor pocăi şi se vor întoarce la Hristos, ci la sfârşitul veacurilor
când neamurile necredincioase vor fi judecate. O referire la convertirea neamurilor la acest punct
va fi crezută doar dacă ar fi fost menţionată sau dacă s-ar fi făcut referire, în viziunile precedente.
Nu este cazul însă.
În al doilea rând, propoziţia “pentru că a venit ceasul de secerat” (14,15), arată că seceratul
grânelor de la 14,14-16 se referă doar la pedeapsă, cum argumentează foarte convins de aceasta,
G. Beale. (1) Dacă această frază de la 14,15, generează 14,7 (“pentru că a venit ceasul judecăţii
Lui”), metafora “seceriş” descrie noţiunea de judecată în versetul anterior care vorbeşte în mod
clar despre judecarea neamurilor. (2) Cuvântul “ceasul” se referă, în alte nouă versete în care se
mai găseşte la Apocalipsă, la judecarea necredincioşilor, în mod particular la judecarea
neamurilor şi a Babilonului cel Mare (3,3,10; 9,15; 11,13; 14,7; 17,12-13; 18,10, 17, 19).
În al treilea rând, informaţia lipsă despre treierat şi vânturat nu trebuie înţeles greşit. Semnificaţia
metaforelor, mereu variabile, este de a fi determinate de la început în imediatul context literar
în care sunt folosite. (1) Imaginea secerişului grânelor poate avea, probabil, două semnificaţii,
similare descrierii parusiei de la 14,1 unde probabil se referă la întoarcerea lui Hristos pentru
recoltarea celor aleşi în Împărăţia Sa, şi, deasemenea, se mai poate referi, în acelaşi timp, la
judecarea celor care nu se pocăiesc şi care sunt condamnaţi la osânda veşnică. Aşadar, metafora
secerării grânelor poate fi un tablou general al judecăţii viitoare, însă nu implică neapărat şi o
convertire a neamurilor. (2) Dacă ar fi să interpretăm seceratul grânelor de la 14,14-16 în
legătură cu “pârga” de la 14,4, cea dintâi care s-a dezvoltat în zilele noastre, Ioan ar vorbi despre
răscumpărarea credincioşilor la 14,14-16 şi despre judecarea restului la 14,17-20. Sensul figurat
al “secerişului” nu se referă, din necesitate, la răscumpărare. Secerişul este folosit adeseori ca
metaforă pentru judecată (Mih. 4,12-13; Mat. 3,12; Lc. 3,17), şi probabil aluzia de la 14,14-16 la
Mat. 13,30, 39-42 confirmă această interpretare. La Mat. 13,30, 39-42 menţionează secerişul în
sensul de reunire a necredincioşilor, unde îngerii sunt secerătorii, şi corelează acest eveniment
cu “sfârşitul anilor” şi cu autoritatea “Fiului Omului”. Ioan însă nu ţinteşte spre o convertire în
masă a popoarelor şi neamurilor care sunt ostile în prezent. (3) Conţinutul unui mesaj programat
al celor trei îngeri de la 14;6-11 care proclamă venirea judecăţii, este imposibil, însă, că secerişul
grânelor simbolizează reunirea celor aleşi (sau, la general a celor ce se pocăiesc). (4) Aluzia de
la 14,14-20 la Ioil 4,13 [Mt. 4,13] într-adevăr, poate fi interpretată ca o dublă metaforă ce descrie
68
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

lupta finală în care Dumnezeu învinge puterile răului: Textul de la Ioil, singurul text din Vechiul
Testament unde se vorbeşte despre secerişul cu secera în sens metaforic, vorbeşte de fapt despre
judecată. Beale ia atitudine împotriva părerii lui Bauckham care spune că Ioan interpretează
viziunea de la Ioil ducând imaginea secerişului la o imagine a răscumpărării, subliniind faptul că
“Ioan foloseşte Vechiul Testament în mod constant cu înţelesurile sale contextuale, chiar atunci
când este revelator”. (5) Paralela de la 14,17-19 confirmă că metafora secerişului grânelor de la
14,15-16 se referă la judecarea unei omeniri necredincioase:
15.” Şi iată un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas mare Celui ce şedea pe nor:
Trimite secera şi seceră, că a venit ceasul de secerat, fiindcă s-a copt secerişul pământului.
18. Şi încă un înger a ieşit din altar, având putere asupra focului, şi a strigat cu glas
mare celui care avea cuţitaşul ascuţit, zicând: Trimite cuţitaşul tău cel ascuţit şi culege
ciorchinii viei pământului, căci s-au copt.
14. Şi am privit şi iată un nor alb şi Cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului Omului, având
pe cap cunună de aur şi în mână seceră ascuţită.
16. Şi Cel ce şedea pe nor a aruncat pe pământ secera lui şi pământul a fost secerat.
19. Şi îngerul a aruncat, pe pământ, cuţitaşul lui şi a cules via pământului şi strugurii i-a
aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu”.
Aşadar, argumentul pe care Bauckham îl aduce, cu referire la textul de la Dan. 7,13-14, nu este
convingator. (1) Înţelesul specific al aluziei de la 14,14-16, referitor la viziunea lui Daniel,
trebuie să fie întemeiat pe contextul de la Apoc. 14. Nu este plauzibil că proclamarea îngerilor de
la 14,6-11, sugerează o potenţială dublă consecinţă a istoriei şi a omenirii, ilustrată prin cele
două metafore de la 14,14-20. Mesajul cum că “ceilalţi” trei îngeri (14,15, 17,18) comunică, este
adresat credincioşilor creştini prezenţi şi care perseverează în împotrivire, care păstrează
poruncile lui Dumnezeu, şi care se păstrează bine fixaţi în credinţa în Iisus (14,12): ei sunt
binecuvântaţi (14,13) aşa cum Dumnezeu este triumfător peste duşmanii săi şi peste duşmanii
poporului său. Metaforele despre judecată, confirmă mesajul îngerilor. Credincioşii cărora Ioan
adresează Apocalipsa, sunt asiguraţi că Dumnezeu şi Duhul Său cel Sfânt, garantează mântuirea
lor, la fel cum Dumnezeu şi Mesia vor fi justificaţi vizibil şi irevocabil ca suverani şi judecători
ai lumii la întoarcerea lui Hristos. (2) Chiar dacă tradiţia celui ce vine “ca unul ca Fiul Omului
care stă pe nor”, vorbeşte de fapt atât despre judecat şi rascumparare (cf. Mat. 24,30 în contextul
de la Mat. 24,27-51; Marc. 13,26; Lc. 21,27; Apoc. 1,7; 1,13-20), textul de la 14,15-20 sugerează
că doar Fiul Omului guvernează ca judecător, se găseşte de fapt la 14,14. (3) Cu referire la Dan.
7,13-14 trebuie să menţionăm că “Fiul Omului” de la Dan.7 nu este doar o persoană care îi
primeşte pe oameni în Împărăţia Sa Universală, după cum sugerează Bauckham. Fiul Omului
reprezintă sfinţii, şi Dan. 7,22 întăreşte faptul că “judecata a fost dată sfinţilor Celui dintru
înălţime”. De asemenea contextul precedent de la Dan. 7,9-12 descrie o judecată a celor patru
fiare. Aşadar, ţinând seama de Dan. 7,13 LXX unde “Unul ca Fiul Omului” “va veni cu norii
cerului”, Apocalipsa 14,14 întăreşte faptul că El “stă” pe nor, amintind probabil cititorilor de
“şederea” judecătorului. (4) Faptul că instrumentul de secerat este “o seceră ascuţită” indică
faptul că judecata este în vedere. Sensul metaforic al secerii are de obicei un sens negativ,
simbolizând moartea, distrugerea şi judecata (cf. Zah. 5,1-5 LXX; T. Abr. 4,11; 8,9, 10; Vit.
Proph. 3,6-7). Fraza identică de la 14,17 este folosită pentru a descrie instrumentul secerişului
pentru culesul strugurelui. (5) Chiar dacă în tradiţia biblica poate avea un înţeles pozitiv (In.
4,35-38), adesea are semnificaţii negative (cf. Iov 4,8; Proverbe 22,8; Is. 17,4-5; Ier. 12,13;
51,33; Osea 8,7; Gal. 6,7-8). După cum Aune indică, în unele texte rabinice cei doi secerători de
la Ioil 3,13 au fost înţeleşi în mod negativ. (Midr. Ps. 8,1). Astfel, cele două narări despre
judecată, de la 14,14-16 si 14,17-20 “scot în evidenţă severitatea şi firea necalificată a pedepsei”.
Metafora negativă a culegerii strugurilor este situată la sfârşit tocmai pentru a accentua, sugerând
la 14,20 lumii întregi, distrugerea celor lipsiţi de evlavie şi care va fi descrisă în detaliu la 19,17-
21.

69
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Închinarea neamurilor (15,2-4)

La Apoc. 15, Ioan reia descrierea judecăţii mesianice (15,1). După simbolurile peceţilor şi ale
trâmbiţelor, foloseşte acum simbolul cupelor (15,7; 16,1), care simbolizează adesea, urgia lui
Dumnezeu după tradiţia biblică. Înainte ca Ioan să descrie, pentru a treia şi ultima dată, plăgile
unei judecăţi divine într-o lume fără Dumnezeu (15,5-16,21), el povesteste un imn de rugăciune
despre răscumpărarea dată de Dumnezeu prin misiunea Mielului (15,2-4). Ioan scrie acum o
noua versiune a “Cântării lui Moise” de la Ieşire 15,1-18 (cf. Deut. 32), aşa cum a făcut Isaia
(12,1-2, 4-6) şi câteva texte de la Qumran Essenes (4QFlor 1,2-7) înaintea lui. Folosindu-se de
textele de la Ier. 10,6-7; Ps. 86,9-10 [LXX 85,9-10]; si Ps. 98,1-2, Ioan interpretează scăparea de
la Marea Rosie, cu biruinţa asupra egiptenilor, în termenii unui nou exod eshatologic care îl va
aduce pe poporul lui Dumnezeu în pământul făgăduinţei, al Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.
Bauckham înţelege textul de la 15,4 (“Doamne cine nu se va teme de tine şi nu va slăvi numele
Tau? Că Tu singur esti Sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că
judecăţile Tale s-au făcut cunoscute”) ca o convertire a neamurilor. Cu toate acestea este un non
sequitur a relaţiona fapta lui Dumnezeu Atotputernicul de la Marea Rosie asupra neamurilor care
auziseră de ei (Ies. 15,14-16), cu efectul că răzbunarea martirilor de către victoria eshatologică a
lui Dumnezeu asupra neamurilor, interpretând sfârşitul în termenii unei convertiri a neamurilor
care au venit să venereze pe Unul şi Adevăratul Dumnezeu (15,4). Concluzia sa, precum că Ioan
foloseşte Vechiul Testament ca un schimb al “accentuării semnificaţiei noului exod, de la o
întamplare prin care Dumnezeu îşi scapă poporul judecându-le duşmanii, la o întâmplare care
aduce neamurile la cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu”, este improbabilă.
În primul rând, neamurile de la Ies. 15,14-16 au auzit şi au tremurat. Frica lor stă în faptul că
locuitorii Filisteei sunt “din naştere de dimensiuni mari”, conducătorii Edomului sunt “îngroziţi”,
conducătorii Moabului “tremură de frică” şi toţi locuitorii Canaanului “topiţţi imediat”. Vesetul
al 16-lea concluzionează: “Frica şi groaza va cădea peste ei, şi de măreţia braţului Tău, ca
pietrele vor încremeni, până va trece poporul Tău Doamne, până va trece poporul Tău Doamne,
până va trece poporul Tău acesta, pe care L-ai câştigat Tu”. Neamurile nu sunt duse spre
pocăinţă, convertire, şi spre o veselă recunoaştere a Dumnezeului lui Israel; ei sunt înspăimântaţi
şi reduşi la tăcere, şi ei rămân duşmani periculoşi ai poporului lui Dumnezeu. Vastul context al
Cântării lui Moise de la Deut. 32, “subliniază ideea judecării duşmanilor lui Israel conduşi spre
pocăinţa lui Israel”. La fel şi Ier. 10 accentuează că Israel şi neamurile care refuză să se teamă de
Dumnezeu, vor fi judecate.
În al doilea rând, este corect că Ioan face aluzie la 15,4 la tradiţia VT despre pelerinajul
neamurilor pentru a-L venera pe Dumnezeu în Israel/Sion (cf. Is. 2,2-4; 14, 1-2; 45,14; 60,1-3;
66,19-21; Ier. 16,19; Zah.8,20-23; 14,19). Totuşi Ioan diferă-poate intenţionat?- de această
tradiţie în care el omite referirea la un decret înaintea neamurilor (diferit de Is. 66,19: “şi voi
trimite pe cei scăpaţi cu viaţă către popoarele din Tarsis, Put, Lud, Mesec, Ros, Tubal, Iavan,
către ţinuturile cele mai depărtate, care n-au auzit despre Mine şi nu au auzit slava Mea. Şi la
aceste neamuri voi vesti slava Mea”) nici nu menţionează o decizie conştientă a neamurilor de a
se întoarce la Dumnezeu şi la Ierusalim (precum face Is. 2,3-4: “Multe popoare vor veni şi vor
zice: veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacob; ca El să ne înveţe
căile Sale şi să mergem pe cărările SALE”; asemenea şi la Ier. 16,19; Zah. 8,21). Din contră, în
vastul context de la 15, 2-4 şi al viziunii cupelor, Ioan subliniază o continuă nepocăinţă (cf. 16,9,
11, 21: “Şi oamenii au fost dogorâţi cu mare arşiţă şi au hulit numele lui Dumnezeu, Care are
putere peste urgiile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă…şi au hulit pe Dumnezeul cerului
din pricina durerilor şi a bubelor lor, dar de faptele lor nu s-au pocăit…şi oamenii huliră pe
Dumnezeu din pricina pedepsei cu grindină , căci urgia ei era mare foarte”).
În al treilea rând, contextul indică faptul că polaritatea dintre cei pocăiţi şi cei nepocăiţi care
caracterizează trecutul şi prezentul, continuă să determine realitatea viitoare. (1) La Ioan 15,1, el
introduce viziunea celor şapte îngeri cu cele şapte plăgi cu care “mânia lui Dumnezeu s-a
70
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

sfârşit”- adică, viziunea cupelor “descrie traiectoria mâniei lui Dumnezeu într-o manieră mult
mai intensă decât celelalte viziuni dureroase”. (2) Tradiţia trecerii prin Marea Roşie de la Ieşire,
la care se referă textul de la 15,2-4, este controlată de aceeaşi prioritate. (3) “Marea de cristal
amestecată cu foc”(15,2a) şi “marea de cristal de partea căreia stau cei care “au biruit fiara şi
chipul ei”(15,2b), sunt referiri la biserica care stă victorioasă în ceruri, în timp ce restul omenirii
este judecat, precum armata lui Faraon a fost aruncată în învolburata Mare Roşie, a mâniei lui
Dumnezeu.
În al patrulea rând, cauza recunoaşterii universale a stăpânirii lui Dumnezeu, de la 15,3b-c, este
vasta stăpânire a lui Dumnezeu: El este “Atotţiitor” şi “Împăratul neamurilor”. Descrierea pare
să implice faptul că neamurile sunt obligate să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu. Acest
lucru este confirmat de întrebarea retorica de la 15,4a: “Doamne, cine nu se va teme de tine şi nu
va slăvi numele Tau?”- o întrebare care subliniază neputinţa de a evita această confirmare la
ultima judecată.
În al cincilea rând, venerarea lui Dumnezeu de către neamuri, amplifică clauza oti de la 15,4
(căci) în sfinţenia lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că referirea la neamuri deserveşte
glorificarea lui Dumnezeu. Ioan nu intenţionează, în acest punct, să se pronunţe asupra soartei
neamurilor .
În al şaselea rând, a treia propoziţie ot,i garantează venerarea lui Dumnezeu de către neamuri în
“acţiunile justificate”(NIV, NEB) sau “judecăţile” (NRSV) lui Dumnezeu. Termenul dikaiwmata
se poate referi atât la “judecăţile drepte” ale lui Dumnezeu în termenii unei pedepse din pricina
renegării lui Dumnezeu şi a apărării sfinţilor, sau poate amândurora. Fragmentul paralel de la
16,5-7, ce aparţine aceluiaşi context al viziunii cupelor, confirmă că o interpretare “negativă” a
termenului dikaiwmata (exprimat într-o idee a unei pedepse a celor necredincioşi) nu ar trebui să
fie exclusă. Observaţi că “îngerul apelor” spune: “Drept eşti Tu, Cel ce eşti şi Cel ce erai, Cel
Sfânt, că ai judecat acestea; fiindcă au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, tot sânge le-ai dat
să bea. Vrednici sunt!”- cărora “altarul” le răspunde: “Da Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule,
adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!”. Neamurile vor fi forţate să recunoască faptele lui
Dumnezeu ca drepte şi justificate. Pentru a afirma că această recunoaştere este o convertire, nu
este garantat nici de text şi nici de contextul său.
În al şaptelea rând, în interpretarea textului de la 15,2-4 trebuie luat în seamă şi destinatarii
Apocalipsei lui Ioan: credincioşii din Asia Minor care trăiau situaţii periculoase şi dificile.
Cântarea lui Moise, interpretată de Ioan ca fiind cântarea eshatologica a Mielului, îi asigură că
faptele de judecată ale lui Dumnezeu, descrise în următoarele viziuni, servesc la procurarea şi
garantizarea mântuirii lor. Cum pot extrage credincioşii persecutaţi, din imnul de la 15,2-4,
putere şi curaj de a persevere, dacă neamurile ostile vor fi convertite, în orice caz, la sfârşitul
veacurilor.

Porţile deschise ale Noului Ierusalim (21,1-8)

Viziunea de la 21,1-8 care descrie schimbarea noii creaţii a lui Dumnezeu, narează efectul
coborârii Noului Ierusalim pe Noul Pământ în termenii unui acces neîmpiedicat al lui Dumnezeu
la desăvârşire. Vocea cea cerească ce explică înţelesul viziunii, interpretează Noul Ierusalim ca
salăşluirea lui Dumnezeu printre oameni: “Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, şi El va
sălăşlui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei” (21,3). Bauckham
interpretează este cu oamenii, într-un sens universal, ca totalitatea omenirii, şi neamurile (în
contextul de la 21,24-26), ca “toate neamurile”. El sugerează că în conformitate cu textul de la
21,3 toate neamurile vor fi popoare alese în noua lume a lui Dumnezeu.
Luând în considerare afirmările şi descrierile persistente ale judecăţii neamurilor şi a celor fără
dumnezeu, la Apocalipsă sunt în general, iar la Apoc. 21-22 în particular, această interpretare
pare improbabilă. În primul rând, destinatarii lui Ioan ar fi trebuit să concluzioneze înca din
viziunile precedente ale cap. 19-20, cum că singurul popor ce va “supravieţui” întoarcerii lui
71
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Iisus, sunt sfinţii înviaţi. Căci ei sunt candidaţii cei mai potriviţi de a se indentifica cu anthropoi
şi cu laoi de la 21,3. Cei ce au rămas credincioşi lui Dumnezeu sunt discipolii Mielului, şi ei vor
constitui omenirea cea nouă, răscumpărată şi desăvârşită, în pofida ostilităţii feroce a celor fără
dumnezeu.
În al doilea rând, chiar Bauckham confirmă că, “bineînţeles” că nu trebuie să concluzionăm că
Ioan aşteaptă răscumpărarea fiecarei fiiniţe umane. Lista viciilor de la 21,8, condiţţiile
menţionate la 21,27 care nu permit accesul în cetate, şi declaraţia formulată la modul indicativ,
despre poporul care este exclus de la mântuirea veşnică, fac clar faptul că păcătoşii nepocăiţi nu
au loc în Noul Ierusalim. Dacă Ioan într-adevăr afirmă că păcătoşii nepocăiţi nu sunt admişi noii
creaţii a lui Dumnezeu, nu are sens să sugerăm că “toate neamurile” vor devein popor
răscumpărat al lui Dumnezeu.
În al treilea rând, limbajul folosit pentru a exprima oi anthropoi şi laoi de la 21,3 în condiţiile
prezenţei lui Dumnezeu printre cei care au invins (o vikwn): “Cel ce va birui va moşteni acestea,
şi-I voi fi lui Dumnezeu, şi el Îmi va fi Mie fiu”. “Oamenii” de la 21;3 sunt cei care refuză
compromisul credinţei lor în pofida ostilităţii neamurilor, în ciuda persecuţiilor celor fără de
dumnezeu. Este incert să consideram că avthrwpoi de la 21,3 sunt membrii bisericilor creştine.
În al patrulea rând, termenul laoi de la 21,3, ar trebui să fie luat ca punct de referinţă al unui
amestec multietnic al bisericii, al căror membri provin dintre multe popoare şi neamuri. Este
posibil ca Ioan să fi schimbat în mod deliberat tradiţionalul singular laos al profeţiilor VT care
vorbesc de o restaurare finală unde chiar Dumnezeu va locui în mijlocul lui Israel şi israeliţii “îi
vor fi Lui popor” şi El “le va fi Dumnezeu” (Lev. 26,11-12; Iez. 37,27; cf. Jub?. 1,17,29) în loc
de a afirma că profeţiile care, în mod original, s-au focalizat pe etnia lui Israel, s-au împlinit cu
fiecare popor şi neam. Această interpretare este confirmatî de “noua cântare” de la 5,9, în care
slava Mielului este venerată pentru că a suferit moarte jertfelnică, înca a şi “răscumpărat lui
Dumnezeu oameni din toata seminţia şi limba şi poporul şi neamul.” În mod similar, viziunea
omenirii răscumpărate în ceruri de la 7,9, mulţimea “din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi
limbile”, îşi derivă “şederea înaintea tronului”, aşadar, venerarea sa în prezenţa lui Dumnezeu,
din şederea “înaintea Mielului îmbrăcat în alb,” aşadar din asocierea cu Iisus şi cu iertarea
păcatelor prin Moartea şi Învierea Sa. “Referirea la popoare nu anulează restricţia creştinilor,
care vin précis dintre popoare şi neamuri.”
În al cincilea rând, “neamurile” şi împăraţii lor care intră pe porţile Noului Ierusalim de la 21,24-
26, sunt identificaţi de Ioan la 22,14, cu cei care “îşi spală veşmintele” şi chiar aşa obţin
“stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate”. Cu alte cuvinte ei sunt cei ce
continuă să fie credincioşi angajamentului original faţă de Iisus Hristos şi faţă de opera Sa
mântuitoare.
La 21,1-8, Ioan îi asigură pe credincioşii care vin dintre popoare şi neamuri, că se vor bucura de
imediata prezenţă a lui Dumnezeu când Iisus Hristos se va întoarce. Această promisiune este
confirmată de o noua şi finală Bundesschluss care se va aplica tuturor celor învinşi. Odată ce
desăvârşirea răscumpărării lor nu este încă vizibilă, Ioan îşi direcţionează cititorii din bisericile
din Asia Minor spre ceea ce înseamnă a rămâne credincios lui Dumnezeu şi lui Iisus Hristos.

Vindecarea neamurilor (22,2)

În viziunea sa despre noua creaţie (21,9-22,5), înfăţişarea Noului Ierusalim în care “râul apei
vieţii”, “care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului”(22,1), este trasat de pomii vieţii
care în mod fenomenal au dat fruct. Frunzele pomilor sunt “pentru vindecarea neamurilor”.
Bauckham interpretează această frază ca fiind punctul culminant şi împlinirea temei convertirii
neamurilor: popoarele care vor locui în Noul Ierusalim vor fi vindecate de idolatrie şi de alte

72
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

păcate pentru ca niciodata ei să nu mai cadă sub blestemul judecăţii lui Dumnezeu (cf. 22,3a:
“Niciun blestem nu va mai fi”). Nici această interpretare a textului nu este convingătoare.
În primul rând, ca şi la 21,3, referirea la neamuri nu anulează înscrierea răscumpărării eterne a
poporului lui Dumnezeu care perseverează în a fi supusi lui Dumnezeu şi care, în mod specific,
sunt sfinţii de la 5,9 care au fost “răscumpăraţi lui Dumnezeu” prin moartea jertfelnică a
Mielului, mulţimea care stătea (7,9) “înaintea tronului şi al Mielului”. Neamurile de la 22,2 sunt
credincioşii “din fiecare trib şi limbă şi popor şi neam şi limbă” (5,9; 7,9).
În al doilea rând, cuvântul “neamurile”, care sunt “vindecate”, sunt descrise la 22,3 ca fiind cei
care au fost liberaţi de blestem: ”Nici un blestem nu va mai fi”. Această “frază neaşteptată” luată
de la Zah. 14,11 care anunţă împlinirea profeţiei lui Zaharia în Noul Ierusalim, al căror locuitori
vor fi imuni blestemului destructiv cu care Dumnezeu îi pedepseşte pentru păcatele omenirii, se
pare că a fost folosită în mod deliberat de Ioan pentru a sublinia două lucruri(1) cu privire la
biserica ai căror membri sunt dintre toate naţiunile, blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra lui
Hristos, care a suferit moarte pentru ei, ca ei să fie liberaţi de pedeapsa păcatelor lor (cf. 1,5;
5,9). Aceasta înseamnă că ei nu vor mai suferi niciodată blestemul lui Dumnezeu sub nici o
formă atât timp cât raiul este restaurat; (2) cu privire la toate celelate fiinţe umane dintre
seminţiile al căror nume nu este scris în cartea vieţii, şi blestemul a căzut asupra lor odată pentru
totdeuna ,ei au fost aruncaţi în iezerul de foc pentru a suferi pedeapsa veşnicî împreună cu fiara
şi cu profetul cel fals (19,20; 20,14-15).
În al treilea rând, locuitorii Noului Ierusalim care au mâncat din “pomul vieţii” şi care stau pe
malul “râului apei vieţii” şi care provin “de la tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (22,1-2) sunt,
în mod evident, identici (1) cu cei care, după 21,6, au câştigat accesul la “izvorul apei vieţii” pe
baza harului lui Dumnezeu şi al “biruinţei” Sale (21,7) asupra tentaţiei de a face un compromis
cu lumea- aşadar (vezi contextul larg al întregului mesaj al lui Ioan către bisericile din Asia
Minor) cu cei care au părăsit aroganţa şi ostilitatea faţă de Dumnezeu, cu cei care şi-au mărturisit
“setea”, cu cei care au intrat în prietenie cu Dumnezeu ca discipoli ai Mielului, şi care şi-au
păstrat credinţa în Moartea Mielului şi marturisirea lucrării Sale răscumpărătoare. Ei mai sunt
identici (2) cu cei care, după textul de la 22,17, primesc “apa vieţii” ca rezultat al proclamării
profeţilor bisericii şi a credincioşilor individuali care stau treji spiritual pe baza harului – deci cei
care însetează de împlinirea spirituală pe care Dumnezeu o oferă în viaţa şi proclamarea bisericii
şi care doar Dumnezeu şi Iisus Hristos o pot dărui.
În al patrulea rând, referirea la vindecarea neamurilor, implică, de asemenea, o vindecare
figurată a cicatricilor celor ce au suferit din cauza credinţei lor în Iisus Hristos: “În fericirea
imortală vor fi bogate recompense pentru lipsurile suportate pe pământ”.
În al cincilea rând, “neamurile” care sunt “vindecate” de frunzele pomului vieţii de la 22,2, ar
trebui să fie relaţionate cu cele menţionate la 2,7 “cărora le voi da să mănânce din pomul vieţii
care este în raiul lui Dumnezeu”. La 2,7 sunt caracterizaţi cei care ascultă ceea ce Duhul spune
bisericilor şi celor “biruitori” cărora li se va permite să mănânce din pomul vieţii. “Neamurile”
de la 22,2 sunt cele care au refuzat să facă un compromis al credinţei lor în mijlocul ostilităţii
neamurilor, aşadar, cele ce s-au împotrivit victoriei lui Hristos în lupta dintre Dumnezeu şi
puterile răului.

Concluzii
Viziunea lui Ioan despre istoria omenirii vorbeşte, pe de o parte, despre prietenia discipolilor
Mielului care au perseverat în credinţa în “Evanghelia veşnică” (14,6), păstrându-şi credinţa în
Victoria Mielului, în Moartea şi Învierea Sa, suferind răbdător, gata şi doritori să moară din
pricina credinţei lor. Pe de altă parte, Ioan vorbeşte despre prietenia oamenilor asociaţi şi
controlaţi de puterile răului care refuză să teamă lui Dumnezeu şi să-L slăvească, în pofida
plăgilor date de judecata divină, şi care au prigonit biserica şi membrii săi şi atunci când nu s-au
acomodat valorilor lor. Datorită acestei situaţii, Ioan imprimă în minţile credincioşilor creştini,
obligaţia de a rămâne credincioşi lui Iisus Hristos chiar şi în timpuri de restrişte. El îi mângâie şi
73
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

încurajează în mod repetat arătând o scenă a unei viitoare desăvârşiri pe care credincioşii lui
Hristos o vor moşteni în mod sigur. El le reaminteşte (la 11,3-13) că obligaţia proclamării
Evangheliei, nu a fost oprită chiar dacă ei trăiesc într-o lume care vrea să le reducă la tăcere
mărturia.
Viziunea unei noi creaţii a lui Dumnezeu, care urmează viziunii ultimei judecăţi asupra
umanităţii rebele, nu mai este determinată de polaritatea celor răscumpăraţi şi a celor
nerăscumpăraţi. Ioan prezice, aici şi acum, o convertire în masă. Însă el nu prezice o convertire a
omenirii-dacă aceasta este o convertire a tuturor fiinţelor umane individuale sau o convertire a
neamurilor. El nu prezice un success universal al proclamării misionare a bisericii. Ioan prezice o
victorie decisivă pe care Iisus o va dobândi la sfârşit asupra puterilor ostile şi asupra oamenilor
care le urmează la întoarcerea Sa (19,11-21). El prezice condamnarea eternaă a lui Satan, a
complicilor săi umani şi a poporului înşelat de ei (20,7-15). El prezice moartea eternă a “celor
fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a
tuturor celor mincinoşi ” (21,8).
Poporul care are privilegiul de negrăit de a locui în noua şi veşnica perfectă creaţie, în prezenţa
perpetuă a lui Dumnezeu şi a Mielului, sunt sfinţii: “din fiecare trib şi limbă şi popor şi neam”,
care au fost răscumpăraţi de Iisus prin moartea Sa jertfelnică (5,9). Ei sunt cei care preamăresc
pe Dumnezeu şi pe Mielul Său (7,9-10), primind de la Ei veşminte albe (7,14). Ei sunt cei care
au învins presiunea de a se supune unei societăţi păgâne pe baza eficienţei morţii lui Hristos şi
“prin cuvântul mărturiei lor”, dorind nespus a-şi sacrifica vieţile în faţa morţii (12,11). Ei sunt
cei ce au numele scrise în cartea vieţii (20,12, 15; 21,27). Ei au biruit tentaţia de a se compromite
în vremuri de restrişte, vremuri ce au fost reale în primele secole şi care se vor sfârşi doar la
Parusie (21,7). Ei aparţin Miresei Mielului (21,9). Ei sunt “slugile” Domnului (22,3) care
păstrează cuvintele profeţiilor lui Ioan (22,7). Ei sunt cei care continuă a fi drepţi şi sfinţi,
separaţi de răufăcători şi de spurcaţi (22,11). Ei sunt cei care continuă a fi credincioşi făgăduinţei
faţă de Iisus Hristos şi faţă de lucrarea Sa mântuitoare (22,14). Ei sunt cei care au răspuns
chemării de a veni la Iisus, care au însetat de prietenia lui Dumnezeu, care au primit, prin
credinţă, viaţa eternă, viaţă pe care Dumnezeu prin Harul Său, a oferit-o prin Iisus Hristos
(22,17). Locuitorii Noului Ierusalim sunt cei care trăiesc în prezenţa “Harului lui Iisus Domnul”
care va fi cu ei pe veci (22,21).

74
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Psihologia socială a împodobirii corpului

Psihologii sociali evidențiază că într-un context social al interacțiunii umane, hainele și
accesoriile fac parte dintr-un kit al identității individuale (Goffman 1965: 246). Aceste kit-uri ale
identității îi ajută pe oameni să își joace rolurile sociale și să le ofere credibilitate. Hainele și
podoabele oferă importante semnificații pentru a ajuta comunicarea inter și intrapersonală. De
exemplu, hainele și podoabele au valoare din pespectiva purtătorului pentru a da impresia dorită.
Acest proces se numește mnagementul impresiei, care ”presupune controlul impresiilor legate de
înfățișare care apoi sunt comunicate celorlalți în timpul interacțiunii sociale” (Kaiser: 19).
Managementul impresiei este un proces social care rezultă din impresiile pe care purtătorii le au
despre ei în concordanță cu standardele și valorile comunității. Veșmintele din piei ale lui Ioan
Botezătorul creează o impresie legată de înfățișare prin care el comunică rolul său și identitatea
sa în cadrul comunității. Veșmintele din piele ale Botezătorului nu sunt întâmplătoare ci implică
o decizie intenționată în care identificarea cu vechii profeți determină selectarea a ceea ce poartă
- o impresie legată de înfățișare care comunică rolul său ca profet. ținuta sa din piele sugerează
că dorește să joace rolul profetului aflat la marginea societății. Nu este o trestie doborâtă de vânt.
Robe fine, hainele fine ale regalității și palatele regale contribuie la stabilirea caracterului
profetului, dar stau în contrast cu îmbunătățirea corpului Botezătorului. Evanghelia Q scrie: ”
Iisus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie
clătinată de vânt? Dar de ce aţi ieşit? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă
haine moi sunt în casele regilor. Atunci de ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc? Da, zic vouă, şi mai
mult decât un prooroc” (Q 7:24b–27; Luca 7:24b–27; Matei 11:7–10). Evanghelia după Toma
scrie: ”Iisus a spus: De ce aţi ieşit la câmp ? Ca să vedeţi o trestie clătinată de vânt? Şica să
vedeţi un om cu haine moi pe el [precum cele ale] regilor voştri şi ale celor puternici aivoştri?
Aceştia au haine moi peste ei şi nu pot cunoaşte adevărul” (Toma 78:1–3).
Apropiat de managementul impresiei este formarea impresiei. Noul Testament notează că evreii
practicanți purtau podoabe numite pompoane atașate de haine. Aceste podoabe accentua tivul
veșmântului în așa fel încât cu cât era mai importantă persoana cu atât era mai ornamentat tivul
robei. Împodobirea tivului hainei crea impresii legate de înfățișare pentru a comunica un statut
dar și un anumit grad de smerenie – o expunere intenționată în spațiul public cu scopul de a lăsa
un efect de lungă durată asupra evreilor practicanți. Cei care acordau importanță împodobirii
veșmintelor utilizau simboluri în îmbrăcăminte pentru a înțelege nu numai motivele dar și gradul
smereniei și al statutului. Și regii se îmbrăcau ca să impresioneze. Iosephus consemnează că
regele Agrippa uimea în mod intenționat mulțima la teatru atunci când intra îmbrăcat într-o
ținută ”țesută în întregime din argint în așa fel încât materialul era întradevăr uimitor”. În soare,
mantia regelui ”strălucea în mod minunat și prin acest lucru inspira teamă și mirare celor care o
priveau” (Iosephus, Antichitate, 19.344; Fapte 12:21). Roba celebra persoana-i arogantă și
desemna rangul și funcția în societate. Nu numai că roba sa era semnul autorității și vieții
luxoase, dar inspira și uimire și frică (Gordon:13). Controla în mod intenționat prin hainele alese
în public, impresii asupra cum se privea, statutul său de rege și efectul pe care îl avea în mulțime
(Malina 1993: 82).
Mai mult, hainele și podoabele cresc părerea de sine. Aici, contextele de situație, sociale și de
statut determină nu doar rolul dar și modul în care veșmintele și podoabele funționează ca o
extensie a corpului. În primul rând, ținuta și podoabele extind corpul prin creșterea simțului
mișcării. Agrippa se îmbrăca în haine sclipitoae, Irod în robele sale regale și practicanții în
hainele lor cu tiv împodobit care înfrumusețau mișcarea corpului și spectacolul în public. Femeia
din Babilon purta haine luxoase, pline de culoare, cu exces de material și din mai multe strate
anume pentru că erau uimitoare. Mișcarea veșmintelor extravagante ajuta să exagereze acțiunile
smereniei religioase și activitatea politică în public. Pe scurt, cu cât era mai bogat veșmântul, cu
atât mai impresionant spectacolul corpului.

92
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

În al doilea rând, hainele și accesoriile măresc aparent corpul și contribuie la puterea, autoritatea,
statutul și onoarea purtătorului (Kaiser: 41). Mantia de argint a lui Agrippa îi mărea fizicul și
capul, contribuind la impresia că este un super rege și atrăgea sentimente de mirare din partea
audienței.
Veșmintele preoțești erau făcute să acopere corpul în straturi multiple, fiecare strat exagerând
mărimea picioarelor, trunchiului și capului. Mai mult, materialele și culorile diferitelor materiale
creșteau impresia de mărime și investeau purtătorii cu putere și autoritate în contextul sfințeniei
și delimitării de oameni. Aceste accesorii preoțești contribuiau de asemenea la o extensie a
sinelui în ceea ce privește genealogia, genul și geografia.
Ținuta și împodobirea joacă un rol și în afișarea sau potențarea unor anumite atribuții ale
corpului cât și în ascunderea lor din motive de atracție sexuală sau repulsie. Antropologii au
argumentat că un corp acoperit sau dezgolit selectiv este mai erotic decât un corp nud. Ceea ce
este considerat erotic și ceea ce trebuie acoperit sau descoperit este supus schimbărilor sociale și
istorice. James Laver discută ideea zonelor erogene schimbătoare, unde de exemplu, părți ale
corpului câștigă capital erogen dacă sunt acoperite suficient de mult timp pentru a deveni
fascinante sau devin zone sterilizate dacă primesc prea multă expunere în timp. De exemplu, în
anii 70, picioarele femeilor au devenit o zonă sterilizată datorită stilului fustei mini. Stilul,
materialului, culoarea, forma, mărimea ținutei, ce este expus și ce nu, cât de expus (discret sau
contrar), ce este accentuat sau ascuns - toți acești factori dau corpului în totalitate sau parțial
capital erotic.
În plus, hainele sunt indicatori simbolici ai statutului. Afișarea statutului prin intermediul
hainelor și al podoabelor pare a fi un fenomen universal. Ținuta și împodobirea sunt folosite
pentru a afișa bogăție prin consumarea de haine vizibil scumpe sau la modă, pentru a demonstra
îndemânare sau pricepere în anumite domenii, pentru a indica afiliere religioasă sau smerenie,
pentru a arăta o stare de doliu sau bucurie, pentru a afișa reușita, pentru a indica un statut
marginalizat, pentru a arăta o stare de pocăință, pentru a face vizibilă în mod public stratificarea
socială, pentru a semnala un statut onorabil sau rușinos și pentru a demonstra puritatea sau
impuritatea. Culoarea unui obiect de îmbrăcăminte deservește de asemenea afișarea unui statut și
a unei identități. În Antichitate, lână vopsită în violet era foarte scumpă și cantitatea utilizată într-
o haină era direct proporțională cu statutul purtătorului – atât onorabil cât și contrar. Mai mult,
cantitatea de lână folosită la o haină, în special lâna albă, reprezenta de asemenea statutul
purtătorului într-o serie de domenii, cum ar fi bogăția, comerțul, clasa, puritatea și loialitatea față
de comunitate.
Dată fiind dorința de onoare și evitarea rușinii în lumea antică, afișarea în public conta foarte
mult. Această afișare reflecta temeri și idealuri și devenea parte a jocului interminabil de
îmbrânci și împinge – unde onoarea și rușinea , pierderea lor sau câștigarea lor, erau în joc
(Horden & Purcell: 488–523). Idealurile de îmbrăcăminte făceau parte din lumea socială în care
identitatea socială era inoculată în mod agnostic și câștigată sau pierdută. Dar și corpul adecvat
înveșmântat al unui om era cel care pe afișa onoarea, integritatea și puritatea. Atitudinea față de
puritate și contaminare determina nu doar ceea ce un om îmbrăca, unde, cu cine și în ce situație,
dar determina și culoarea, materialul, modelul și stilul vestimentației.
Albul, albastrul, violetul erau culorile zeilor, preoților, extravaganților, sfinților și monarhilor,
folosite în combinție sau inividual. Mătăsurile, satinul, pielea și lâna decorau corpul preoților,
regilor, oamenilor de rând, rebelilor și depravaților. Material amestecat sau nu, cusut sau nu,
brodat sau nu, împodobeau corpurile preoților, regilor, oamenilor de rând, rebelilor. Numărul
obiectelor de îmbrăcăminte, fie că era unul singur, trei, patru, opt și douăsprezece, împodobeau
corpurile țăranilor, apostolilor, preoților, revoluționarilor, prizonierilor, martirilor și sfinților.
Frecvența și ritualul spălării hainelor indica nu doar statutul dar și preocuparea pentru puritate:
contactul cu boala sau alte impurități, accidental sau contrar, presupunea purificarea ritualică a
veșmintelor exterioare. Atitudinea față de puritate era de asemenea semnalată prin ce parte a
corpului era expusă, acoperită, împodobită, evidențiată, ornamentată și accentuată.
93
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Rolul îmbrăcămintei în Apocalipsa după Ioan

Așa cum a fost evidențiat, suprafața corpului uman este un index convingător. Indicatorii
corporali prin intermediul hainelor și podoabelor prezintă o simbolistică tot mai prezentă pentru
a exprima identitatea și intenția, pentru susținerea status quo-ul sau răsturnându-l (Hendrickson:
15). În Apocalipsa după Ioan, relatările metaforice ale veșmintelor purtate de individ și de
colectiv, reflectă identitatea care sugerează o persoană aleasă sau o o comunitate ruptă de lume și
trăind în opoziție cu valorile sale. Descrierile uluitoare ale hainelor și podoabelor reflectă
idealurile prețuite și cele urâte de autor (Meier: 2; Boyarin: 100; Pippin: 193–210).
Nesurprinzător atunci că, o serie de personaje, fiecare îmbrăcate și împodobite diferit, ocupă
locul principal și își joacă rolurile în narațiunea apocalipsei.
TEXT PERSONAJ HAINA PURTATĂ
Apoc 1:13 “Fiul Omului” Robă lungă, eșarfă aurită
Apoc 3:4 “Persoane din Sardis” Fără haine murdare; îmbrăcate în alb; robe albe
Apoc 3:17 “Lăudăroși anonimi” Prosperi dar goi; trebuie să se îmbrace în haine albe
Apoc 4:4 “24 de bătrâni” Robe albe; coroane din aur
Apoc 6:11 “Prigoniții” Robe albe
Apoc 7:9 “Mulțimea” Îmbrăcată în alb
Apoc 7:13 “Mulțimea” Îmbrăcată în alb
Apoc 12:1 “Femeie” Acoperită în soare;luna sub picioare; coroană din 12 stele
Apoc 15:5 “Șapte îngeri” Îmbrăcați în lână pură și deschisă la culoare; Eșarfe aurite
Apoc 16:15 “Anonim” Îmbrăcat
Apoc 17:4 “Femeie” Purpură, stacojiu; împodobită cu bijuterii, aur, perle
Apoc 18:16 “Oraș măreț” Îmbrăcat în in fin; Purpură, stacojiu; împodobită cu bijuterii, aur;
perle
Apoc 19:7 “Mireasă” Îmbrăcată în in pur și deschis la culoare; semnifică faptele drepților
Apoc 19:13 “Cuvântul lui Dumnezeu/oștile cerului” Robă muiată în sânge; purtând in fin și alb
și pur
Apoc 21:2–9 “Orașul sfânt/mireasă” Împodobită cu bijuterii
Apoc 22:14 “Anonim” Robe spălate

Apocalipsa 1:13-16: 13. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat
în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. 14. Capul Lui şi părul
Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. 15. Picioarele Lui erau
asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; 16. În mâna Lui
cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui
era ca soarele, când străluceşte în puterea lui.
Așa cum s-a afirmat mai devreme, firul narativ al apocalipsei este presărat cu veșminte. O serie
de personaje ocupă primele locuri, fiecare îmbrăcat și ornat diferit. Ești ceea ce porți – după cum
a fost evidențiat, hainele și bijuteriile fac parte din kitul identitar al personajelor care le ajută să
își îndeplinească rolul. În Apocalipsa 1:13. Fiul Omului este înfățișat împodobit într-o robă
plutitoare cu o eșerfă aurită înconjurându-i pieptul. Păstrând pentru momentul în care identitatea
Filui Omului (posibil o formație cerească întrupată) sau fie că hainele atestă statutul preoțesc,
ținuta oferă detalii despre purtător și valorile autorului (Malina & Pilch: 38; Aune 1997: 93).
Evident că ținuta este vizibil scumpă și semnalează o viziune importantă a fenomenului ceresc ce
apare sub formă umană. Deși nu suntem informați cu privire la culoarea robei, putem să
presupunem că dacă eșarfa este aurie atunci și roba este. Nu este neobișnuit ca poezii epifanice
grecești să descrie ființe de importanță cerească ca fiind împodobite în robe aurii strălucitoare
âmpreună cu accesoriile de rigoare. Zeus este descris ca încingându-și corpul cu aur, luându-și
biciul din aur și urcând în carul său (Iiada 8:41–46). Poseidon se îmbracă în aur, luându-și biciul
din aur și urcând în carul său (Iiada 13:20–27). Imnul către Apollo al lui Callimachus este tipic
94
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

în acest sens: ”aurită este tunica lui Apollo și aurită este mantia sa, lira sa și arcul său lyctian și
tolba sa; aurite sunt și sandalele sale, pentru că bogat în aur este Apollo” (32-35). PAPYRI
GRAECAE MAGICAE descriu un zeu de proporții imense care are părul auriu, cu o înfățișare
luminoasă, purtând o tunică albă și o coroană și pantaloni din aur (PGM IV 475–829; 695–99;
Betz: 50; 52). Eroii sunt descriși într-un limbaj epifanic purtând ținute asemănătoare: Eneas este
descris ca fiind superb în lumina aprinsă, măreț ca un zeu, a cărui ochi strălucesc cu putere...ca o
lucrare din argint sau marmură de Paria lucrată cu aur (Virgil, Aeneida, 19–20). Războinicii
foloseau adesea eșarfa de pe piept sau cureaua ca să țină un pumnal sau o sabie (Virgil, Aeneida
12.940–44).
Judecând fenomenul ceresc după ținută și podoabe, îl regăsim în compania zeilor, eroilor și
războinicilor. Roba curgătoare, eșarfa, părul alb, ochii sclipitori, picoarele din bronz, vocea
tunătoare, fața strălucitoare, și sabia în gură sunt grăitoare pentru marile mișcări și forțe care
străbat spațiul – ne duce cu gândul la mișcările strălucitoare, de aur și argint, ale stelelor din
Calea Lactee. Aceste constelații sub formă umană în așa fel împodobite fac un spectacol pe cer
pentru a-i avertiza pe oameni de evenimente viitoare.
Avertizările nu sunt suficiente – oamenii aud dar totuși nu aud – de aici apelul la vizual. Culorile
strălucitoare și auriul strălucitor ocupă spațiul vizual – atrag ochiul și deschid urechile. Roba și
eșarfa aurită brăzdează pieptul pentru a potența cuvintele profetice care vor fi spuse ființelor
umane. Oamenii iau cunoștință de evenimentele care au loc și de cele care vor avea loc în curând
(Apoc 1:19). A ignora aceste avertizări înseamnă să faci acest lucru pe propria răspundere.
Într-o stare de extaz, autorul Apocalipsei se imaginează delegat ca o constelație care poartă roba
și eșarfa aurită pentru a crea o impresie despre sine cu referire la comunitatea de care aparține.
Veșmintele cerești transpuse pe autor creează o înfățișare prin care își comunică statutul ca
mesager al unor avertizări de mare importanță. Mai mult, atât statutul cât și mesajul său sunt o
binefacere de la Dumnezeu prin Iisus, care l-a răpit, pentru a avertiza comunitatea de
consecințele eșecului de a se detașa de națiunile înconjurătoare. Cei care observă această
desfășurare cerească vor înțelege fericiți că este îndreptățit la privilegile și puterea ce vin odată
cu rolul de aventurier celest. A fost credincios binefăcătorului său Iisus și a fost ridicat în slavă
prin veșminte strălucite pentru a da importanță cuvintelor pe care trebuie să le spună umanității.
Apocalipsa 3: 4-5: 4. Dar ai câţiva oameni în Sardes, care nu şi-au mânjit hainele lor, ci ei vor
umbla cu Mine îmbrăcaţi în veşminte albe, fiindcă sunt vrednici. 5.Cel ce biruieşte va fi astfel
îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi
numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui.
În lumea antică, Sardis era un cunoscut centru al opulenței, bazată în mare parte pe depozitele de
minerale din zonă. Cel mai faimos depozit era cel care era adus de râul Pactolus în oraș. Era de
asemenea cunoscut pentru câmpurile fertile, descrise de Strabo (13.4.5–6) ca ”cel mai bun
teren”. Produsele principale ale câmpiei erau cerealele, grâul, orzul și strugurii; vinul de Tmolus
era faimos în Imperiul Roman. Legume diverse, măsline, mere, nuci, etc. erau de asemenea
produse. Cu aceste resurse Sardis deveni un centru pentru comerț și industrie în lumea antică.
Era faimoasă pentru textile, covoarele violet de Sardinia și textile țesute cu aur, cuverturi, perne
tapițate, pături, broderii, toate sunt menționate (Athenaeus, Deipnosophistae 2.48b; 15.690b–d;
Vitruvius 2.3.3). Conform legendei, Arachne a făcut o țesătură minunată care a stârnit gelozia
zeiței Atena, care a transformat-o într-un păianjen. Arachne este creditată cu inventarea lenjeriei
și plaselor, și fiul ei Closter cu introducerea fusului în fabricarea lânei (Plinius, Naturalis Historia
7.196).
Referirea la veșmintele curate este utilizată deseori pentru a face trimitere la cei proaspăt botezați
(Murphy: 147). Charles argumentează că hainele albe sunt o aluzie la trupurile înviate (Charles:
82–83). Alții sugerează că aici, hainele funcționează ca o metaforă a condiției morale și
spirituale ale unei persoane (Aune: 222). Dată fiind notabila activiate textilă a Sardisului, și
posibilitatea de a purta haine și podoabe ostentative a locuitorilor, nu este surprinzătoare
mențiunea autorului Apocalipsei referitoare la importanța culorii pentru a-și afirma punctul de
95
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

vedere. După cum s-a arătat, înveșmântarea specifică servește ca o scenă pe care sunt
reprezentate onoarea și valorile purității, sfințeniei și afilerii la comunitate. Autorul își
informează cititorii și ascultătorii că sunt unii în Sardis care nu au permis ca hainele lor să devină
pătate sau murdărite și care sunt îmbrăcați în alb. Hainele albe sunt purtate de preoți (Ant 11.327,
331; 20.216–18; Ieșirea 28:4; Levi 16:4), credincioși (Faptele lui Ioan 38, in Schneemelcher:
226), esenieni (Hippolytus, Condamnarea ereziilor , 9.19; ANTE PĂRINȚII DIN NICEEA 5:
135), mesagerii divini (Păstorul lui Hermas 4.2.1, in ANTE PĂRINȚII DIN NICEEA 2: 40;
Testamentul lui Levi 8.2; Charlesworth: 790; Ioan 20:12; Fapte 1:10; Marcu 16:5; 2 Macabei
11:8; Stone: 180), Dumnezeu și zeitățile romane (Daniel 7:9; 1Enoch 14:20; Charlesworth: 49).
Morții erau îngropați în alb și Iisus este înfățișat în alb la transfigurare (Marcu 9:2; Matei 17:2;
Luca 9:29). Malina și Pilch argumentează că robele albe sunt veșminte cerești prin excelență,
acordate celor care au fost foarte virtuoși, credincioși și drepți. A fi îmbrăcat în alb este o
binecuvântare de la Dumnezeu pentru cei care nu s-au lăsat pradă opulenței și pângărirei posibile
în Sardis.
Întradevăr, suntem informați de hainele lor nepătate – au avut grijă să nu fie pătate sau poate că
atunci când sunt pătate, au fost spălate des pentru a scoate petele. Frecvența și ritualul în spălarea
hainelor indică nu numai statut dar și preocuparea pentru puritate. Sunt pure și întregi pentru că
nu au căzut pradă ispitelor din Sardis.
Albul veșmântului indică puritatea credinciosului. Separarea de cultura idolatră a Sardisului este
modalitatea de a-ți menține puritatea.
Prin urmare, trebuie să își schimbele hainele vopsite ale afișării ostentative cu albul afișării
smerite ca să semnaleze intenția lor de a rămâne puri și separați de culturala majorității. Mai
mult, au rezistat capitulării lumii întregi și au rămași loiali comunității de credincioși din Sardia.
Deoarece au menținut o stare pură, rămân fără de vină în fața lui Dumnezeu, a comunității și a
autorului; merg într-un mod adecvat, sunt socotiți ca fiind vrednici și sunt considerați
învingători. Astfel îmbrăcați, ei devin simbolic modele de urmat.
Apocalipsa 3: 17-18: 17. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie!
Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! 18. Te sfătuiesc să
cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi
să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.
Laodicea era un centru comercial renumit pentru băncile, textilele și industria covoarelor și
pentru ”pudra frigiană” folosită pentru fabricarea alifiei pentru ochi. Aici, încă odată, opulența
orașului își pune cetățenii sub presiuni enorme pentru a ceda unui stil de viață dedicat imoralității
și desconsiderării rușinoase. În timp ce susțin că sunt prosperi și sătui în realitate sunt rușinos de
goi. Referirea la goliciune se pare că funcționează într-un mod emblematic cel mai bine explicat
într-un context social. Apropiata asociere cu lumea i-a corupt și le-a dezvăluit adevărata natură.
Prin urmare, deși sunt îmbrăcați cu cele mai bune haine ale societății, sunt fără tăgadă goi într-un
mod rușinos.
Trăind într-o legătură strânsă cu lumea, au devenit prosperi în ochii locuitorilor dar săraci și goi
în ochii lui Dumnezeu și ai autorului. Îmbrăcând hainele pe care le au, în realitate s-au dezbrăcat
de veșmintele pure și au pierdut privilegiile și bunurile în fața lui Dumnezeu și a comunității.
Goliciunea lor reflectă de asemenea gravitatea corupției, umilinței, rușinii și coruperii. Sub
cenzura goliciunii, sunt clar semnalați ca fiind în afara comunității de credincioși din Laodicea.
Sunt, prin urmare încurajați să cumpere robe albe cu care să se îmbrace.
Robele albe sunt de fapt veșminte acordate celor care au fost foarte virtuoși, credincioși și drepți.
Apocalipsa 4:4: 4. Şi douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi pe scaune douăzeci şi
patru de bătrâni, şezând, îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur.
În extaz, autorul are o viziune a unei încăperi cerești a tronurilor în care este așezat cineva care
arată precum jaspul și carneolul. În jurul tronului său sunt 24 de tronuri, și pe acele tronuri sunt
așezați 24 de bătrâni îmbrăcați în robe albe, cu coroane de aur pe cap. Acești bătrâni, ca parte a
imaginii încăperii tronului, sunt adecvat îmbrăcați în robe albe și încununați cu aur. Cununa de
96
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

aur este emblematică serviciului, distincției, onoarei și gloriei ființelor astrale cunoscute ca
decani (Malina & Pilch: 73). Aceste zeități astrale, îmbrăcate în alb și încoronate cu aur,
simbolizează puritatea, dreptatea și starea de exaltare. Așa cum am evidențiat, accesoriile
corporale măresc proporțiile corpului, în acest caz capul, pentru a crea impresia de putere,
autoritate și distincție. Mai mult, aceste personaje cerești îmbrăcate în alb contribuie în mod
semnificativ la impresia făcută de cititori și ascultători despre scena încăperii tronului. Sunt
deținători de putere care au dreptul la privilegii care în mod normal nu sunt acordate oamenilor.
Scena inspiră venerație, mirare și frică. Deși scena nu face parte dintr-o experiență umană, cei
care sunt îmbrăcați în alb pot totuși să facă parte din împărăția lui Dumnezeu și să îl slăvească.
Simplii muritori, întâmpinați cu o asemenea scenă, vor fi deschiși la formulările epistemice
referitoare la ce înseamnă să aparții comunității sale prigonite.
Apocalipsa 6:11; 7:9; 7:13: 11. Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus
ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori
cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei. 9. După acestea, m-am uitat şi iată mulţime
multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile,
stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri
de finic. 13. Iar unul dintre bătrâni a deschis gura şi mi-a zis: Aceştia care sunt îmbrăcaţi în
veşminte albe, cine sunt şi de unde au venit? Şi i-am zis: Doamne, Tu ştii. El mi-a răspuns:
Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut
albe în sângele Mielului.
În ciuda morții lor neonorabile la mâna persecutorilor, cei uciși sunt considerați onorabili prin
investirea cu robe albe. O mulțime nenumărate din fiecare trib, popor și limbă au fost îmbrăcați
în robe albe și cu ramuri de palmier în mână, stau, cântă în fața mielului. Au fost uciși de dragul
mielului dar au ieșit din supliciu investiți cu robe albe spălate în sângele mielului. Murphy
sugerează că fie robele albe simbolizează trupurile înviate ale drepților uciși sau că trupurile lor
sunt deja în Rai (Murphy: 147; 163; 211).
Realități cosmologice, totuși, reflectă spre realități sociale, pământești. Expunerea cerească este
menită să încurajeze pe cei aflați încă pe pământ grav ispitiți să abandoneze valorile onorabile
ale fidelității față de creatorul universului, răbdarea în fața presiunii să cedeze și moartea
onorabilă. Credincioșii îmbrăcați în alb dezvăluie celor care se zbat să supraviețuiască pe pământ
că perseverența este răsplătită. Mesajul este unul puternic: chiar în ghiarele morții, corpurile
acestor drepți care suferă sunt deja modelate pentru a oglindi noile lor corpuri cerești. În timp ce
suferă, corpurile sunt în procesul învăluirii în robe albe, exprimă locul în care se află și prin
urmare subminează un sistem de onoruri pământești, ademenitor, care promovează infidelitatea,
capitularea rapidă în fața forțelor opresive și scăparea de mucenicie. Actul învăluirii în alb de
către binefăcătorul divin vorbește de stăpânul divin care le acordă onoare în timpul încercărilor.
Trupurile lor pământești corect înveșmântate în haine cerești, funcționează pe post de scenă pe
care noul lor statut este etalat în detrimentul celor care s-au remarcat prin lipsă de credință față
de stăpânul dumnezeiesc (Malina & Pilch: 118). Robele albe, ca parte a acestei afișări,
semnalează importanța loialității către comunitate și dreapta credință către Dumnezeul
cosmosului în ciuda enormelor presiuni ale forțelor răului. Vorbește și despre tranziția statutului
– vor avea ocazia odihnei după terminarea suferințelor. Ei au făcut tranziția de la împărăția
pământească a lui Dumnezeu la templul ceresc și sunt îndreptățiți să se bucure de prezența lui
Dumnezeu. Ei sunt cei drepți ai căror veșminte nu au fost pătate de necredință față de stăpânul
universului. Mai mult, nu este doar o culoare albă obișnuită, o nuanță fadă, ci un alb strălucitor
care semnalează recunoașterea divină a reușitelor lor și judecarea divină a elitelor care poartă
haine impozante în căutarea de onoruri (Malina & Pilch: 118).
Paradoxal, robele celor care au rezistat au fost spălate în sângele mielului – interpretat ca un
botez, martiriu, victorie, puritate și procesiune festivă (Aune: 475). Spălarea robelor semnalează
o preocupare cu contaminarea și curățenia – în cele din urmă doar sângele mielului are puterea
de curățare pentru a elimina pata coruperii.
97
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Apocalipsa 12:1: 1. Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna
era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. 2. Şi era însărcinată şi
striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască.
Încă odată cerul este împregnat cu semnificație – cerurile se deschid pentru a arăta o femeie
înveșmântată în soare, cu luna la picioare, și cu o coroană din 12 stele pe cap. Este însărcinată și
în durerile facerii, țipă. Femeia a fost identificată cu Maria, maica lui Iisus, mireasa ca
Ierusalimul ceresc, Israelul ceresc și o figură astrologică (Virgo—identificată ca Atargatis, Isis,
Demeter, Tyche) (Aune: 680; Harrington: 128; Boring: 152). A fost pusă în legătură cu
descrierile unor zeițe din literatura egipteană, elenistică și romană (Isis, Artemis, Hekate) (Aune:
679–81). Soarele, luna și stelele erau considerate ca fiind zeități – femeia deghizată în ele se
credea că avea putere asupra lor (Murphy: 278).
Deslușind identitatea exactă a acestei femei nu este important pentru acest articol. Nu este urmă
de îndoială că această viziune celestă a femeii gravide prevestește binele pentru această lume și
pentru locuitorii ei - acest semn, ca celelalte, este menit să vorbească despre realitățile sociale
ale locuitorilor acestui pământ. Ca atare, regina cosmosului este îmbrăcată conform statutului.
Cu cât sunt mai bogat proporționate veșmintele ei, cu atât este mai mare puterea și autoritatea ei
(Kaiser: 41). Mai mult de atât, ținuta din soare și diadema de stele contribuie la îmbunătățirea
înfățișării sale exterioare și prin urmare potențează acțiunile ei pe cerul nopții – starea ei de
gravidă, plânsul agonizat, nașterea. Perioada de sarcină și nașterea ulterioră a copilului sunt vești
bune locuitorilor acestui pământ. Copilul ei ceresc este Fiul Omului și Mesia, care este întronizat
și care va salva pe toți care suferă în numele Lui (Malina & Pilch: 163–65).

98
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Mântuitorul Iisus Hristos, Templul cel Nou

Proorocul Maleahi, ultimul din perioada restaurării post-exodice anunţa ziua lui Iahve
astfel: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în
templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Iată, vine!
Zice Domnul Savaot” ( Maleahi 3,1). Această profeţie eshatologică şi mesianică ş-a împlinit prin
Ioan Botezătorul şi Iisus Hristos. Ioan este Înaintemergătorul, Iisus îngerul Legământului celui
nou. Evangheliile după Matei şi Luca afirmă răspicat acest lucru identificându-L pe Iisus cu
Iahve Însuşi. Iisus vine la temple ca să-l purifice şi să-l desăvârşească, dându-I o dimensiune
universal, pentru toate neamurile, aşa cum anunţaseră profeţii despre vremurile mesiuanice. Iisus
este adus la temple după legea lui Moise, dar El este Mântuitorul, nu numai al Israelului, ci al
lumii. El este present în temple, dar El este mai mare decât templul (Matei 12, 6), fiindcă El îl
sfinţeşte, după cum sfinţeşte orice ofrandă adusă lui Dumnezeu.140
Tema profetică a acestei “prime veniri” la templu este anunţarea misiunii Sale, aceea pentru
purificarea templului: prima noutate adusă de Hristos este universalitatea mântuirii. De acum
“casa lui Dumnezeu” va fi deschisă tuturor popoarelor. Venirea lui Iisus la Templu, adus de
mama Lui şi mai târziu însoţit de ucenicii Săi, capătă un character cosmic, închipuind momentul
în care creaţia va redeveni templul lui Dumnezeu. Purificarea Templului prin alungarea
vânzătorilor şi neguţătorilor deschide lui Iisus misiunea public printr-o declaraţie profetică şi
chiar mesianică care atinge dintr-o dată un grad maxim de intensitate: “Dărâmaţi acest temple şi
în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19). Noul Templu va fi plin de slava lui Dumnezeu şi diferit de
cel al lui Solomon deoarece are caracter eshatologic. După ce Îl va umple de slava Sa, Domnul
anunţă că Noul Templu va fi tronul Său iar împărăţia lui în acesta va fi veşnică.141
În templul mozaic Iisus afirmă un nou drept, o nouă ordine a lucrurilor, care va fi
întemeiată pe moartea şi învierea Sa. Biserica, Sfintele Taine vor avea ca fundament răstignirea
şi învierea lui Iisus. Mântuitorul a voit să-şi ofere sacrificial în afara cetăţii şi a templului, iar
Crucea lui Hristos să devină altar nu numai al templului ci al întregii lumi, după cum spune
Sfântul Apostol Pavel în Evrei 13, 12.
Dumnezeu poruncise multă vreme evreilor să se roage şi să jertfească într-un singur loc
pentru că pământul era plin de sacrificii şi de idolatrie. Întruparea lui Hristos şi moartea Sa pe
Cruce în afara oraşului a purificat tot pământul, transformându-l în loc de rugăciune.142
După distrugerea templului şi împrăştirea poporului, speranţa lor se îndreaptă spre
reconstruirea templului, fiind proorocită în termini ce depăşeau ordinea istorică normal şi care
era legată de idea unei afluenţe a străinilor convertiţi l religia adevăratului Dumnezeu (Iezechiel
40, 44). Realitatea istorică era, în schimb, destul de departe de această speranţă. Adevăratul
sanctuar de care vorbea Iisus este Trupul Lui, după cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: “Şi
Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia născut din
Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Lucrarea lui Dumnezeu nouă şi decisivă săvârşită în
Iisus Hristos, a înlocuit şi, în acelaşi timp, a desăvârşit tate modurile de prezenţă ale lui
Dumnezeu în poporul Său: prin Cuvântul şi slava în locaşul Cortului şi a Templului.143
Despre piatra pusă în capul unghiului în Sion vorbeşte proorocul Isaia 28, 16. Exegeţii
sunt de părere că această piatră este Mesia, iar comunitatea mesianică va fi un edificiu, un temple
fondat pe credinţă, pe piatra mesianică. Iisus avea să afirme şi cu alte ocazii că este de acum
înainte El Însuşi Templul. Iisus a transferat persoanei Sale privilegiul deţinut multă vreme de
Templu de a fi locul unde vor putea fi găsite Prezenţa şi mântuirea lui Dumnezeu, locul de unde
se transmite sfinţenia. Trupul lui Hristos nu va fi însă adevăratul Templu decât numai trecând
prin moarte şi înviere, ceea ce exprimă Iisus prin “ridicarea templului în trei zile”. Distrugerea
Templului fizic a fost prevestită de Iisus în faţa micului grup de apostolic, încă de pe Muntele
Măslinilor. Prevestind că Trupul Său nu va fi templu decât prin condamnarea Sa la moarte şi
apoi prin înviere, ne face nouă cunoscut că singurul şi adevăratul templu este trupul trecut prin
moarte la viaţă.144
99
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Legătura dintre Hristos şi Templu este legătura dintre chip şi arhetip, dintre simbol şi
realitate. Templul era un simbol, un semn al Tainei lui Hristos în care trupeşte locuieşte
plinătatea dumnezeirii. Vedem cât de mult a crescut cu duhul, adică duhovniceşte Hristos
Domnul. La vârsta de 12 ani un copil nu poate şti în mod firesc atâtea taine despre Dumnezeu. Şi
părinţii se miră de această înţelepciune a Lui şi marii învăţători de Lege. De aici învăţăm că
vârsta fizică poate să fie adesea însoţită de o maturitate mai avansată şi un om poate creşte în
timp puţin foarte mult duhovniceşte.145
Odată cu Hristos, legislaţia mozaică dispare; de acum avem asigurată intrarea în
sanctuar, în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Iisus. (Evrei 10, 19). El, Hristos, venit pe pământ ca
mare preot al fericirii viitoare, trecând prin cortul nefăcut de mână omenească, adică
neaparţinând acestei creaţii, intră odată pentru totdeauna în templu, fără a folosi sângele ţapilor şi
al viţeilor, ci folosind propriul Sânge, prin care ne-a adus mântuirea. (Evrei 9, 11 şi 12, 18).
Aceste texte din epistola către Evrei exprimă noutatea absolută a învăţăturii lui Iisus care
înlocuia prezenţa şi cultul născut pe Sinai în care distanţa dintre Dumnezeu şi poporul Său nu era
învinsă decât prin medierea lui Moise.
Noua unire cu sângele Său, în Sfânta Euharistie, deschide tuturor credincioşilor Săi
intrarea spre Sfânta Sfintelor, spiritualizându-i şi făcându-i fii ai lui Dumnzeu. Când Iisus vorbea
de temple nefăcut de mână omenească, El înţelegea trupul Său înviat. Templul era Casa lui
Dumnezeu-Tatăl Care reprezenta umanitatea lui Dumnezeu-Fiul, Templul prefigurat de Hristos.
Şi se afla în Templu Cel la Care se referea Templul şi se referea la umanitatea Lui. De aceea va
spune “Dărâmaţi acest Templu şi în trei zile Îl voi zidi, adică Îl voi învia”.
Adeseori El afirmase că este un dar al Tatălui, venit din cer. Aceste enunţuri iau la
Sfântul Ioan forma de teze dogmatice, dar Evangheliile sinoptice oferă echivalentul fie şi numai
prin noţiuneas misterioasă şi polivalentă de “Fiu al Omului”. Este o realitate că folosirea acestei
denumiri fie de contextual suferinţelor şi al patimilor lui Iisus, fie de contextual întoarcerii întru
slavă pentru a judeca lumea. Fiul Omului care este din cer (Ioan 3, 13) este identic cu piatra
unghiulară, cu noul Templu nefăcut de mână omenească. Noul Templu va fi plin de slava lui
Dumnezeu şi diferit de cel al lui Solomon deoarece are character eshatologic. După ce îl va
umple de slava Sa, Domnul anunţă că Noul Templu va fi tronul Său, iar împărăţia Lui în acesta
va fi veşnică146. Va fi Biserica lui Hristos, realitatea sacră, nouă şi eternă, nefăcută de mână
omenească, spirituală.147

Noul Ierusalim în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan

Purtat de duh pe un munte înalt, care nu poate fi în niciun caz Sionul,148 apostolului Ioan i se
arată Ierusalimul, cum pogora de sus, de la Dumnezeu. Aşa cum se întâmplase cu Iisus în timpul
ispitirii (Mt.4,8), îngerul a urcat pe profet”în duh”, în vedenie pe un munte mare şi înalt, şi aşa
cum satan i-a arătat lui Iisus „toate împărăţiile lumii”,îngerul arată aici profetului „cetatea cea
sfântă a Ierusalimului”, coborând din cer de la Dumnezeu,stralucind de slava dumnezeiască,(
Iez.40,2; Is.52,1; 58,8; 60,1,2,19).149 A fi dus în duh înseamnă a fi ridicat şi mutat cu mintea de
la pământ, în duh spre înţelegerea celor cereşti. Prin „munte mare” arată viaţa sfinţilor cea înaltă
şi mai presus de lume, în care femeia Mielului, Ierusalimul cel de sus, de la Dumnezeu se va
înfrumuseţa şi se va proslăvi. 150
Sfântul Apostol Ioan spune în Apocalipsă 21, 1: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou;
fiindcă cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut iar marea nu mai este”, face referire nu la
dispariţia lumii create ci la schimbarea ei în mai bine, precum mărturiseşte Apostolul: „ Făptura
însăşi se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8. 21).
Ioan înţelege prin „cer nou” ceva asemănător cu pământul nou. De ce este însă nevoie şi cerul să
devină unul „nou” mai ales după ce a căzut satan din cer? Cerul pe care îl descrie Ioan în cap. 4-
19 este frumos; nu-i micşorează frumuseţea nici faptul că se arată a nu exista pentru sine ci
pentru ceea ce se întâmplă sau se va întâmpla pe pământ. În Noul Ierusalim din 21, 9-22, 5 lumea
100
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

cerească din capitolele precedente nu joacă nici un rol. Din toate acestea putem deduce că „cerul
nou”, în legătură strânsă cu „pământul nou” indică schimbarea şi transfigurarea bolţii cereşti.
„Noul „ se aşteaptă a veni din cer; în felul acesta Ioan vorbeşte şi de „cer nou”, de unde se
aşteaptă să vină, să coboare „noua cetate sfântă Ierusalim”.151 Noul Ierusalim este, în acelaşi
timp „sfânt” şi „nou” (21, 2). Astfel el participă la însăşi fiinţa lui Dumnezeu, în timp ce
„noutatea” sa sugerează ineditul darului lui Dumnezeu.152 Noul Ierusalim înfăţişează chiar
înglobarea umanităţii într-o viaţă divină la care participă şi Tatăl şi Fiul, adică în limbajul
Apocalipsei, Ddumnezeu şi Mielul.153
Apostolul vede în cer Biserica cerească, închipuită prin Ierusalimul ceresc, aşa cum cea
pământească e închipuită prin cel pământesc. „Dar din cer s-a pogorât cetatea sfântă, Noul
Ierusalim” – Biserica cerească – arătând numele înnoirii sau transfigurării întregii firi. Acesta
este semnul clar, Ierusalimul de sus pogorând puterile de sus (îngerii) până la oameni, înfrăţindu-
i pentru ca Hristos, Dumnezeul nostru, să devină căpetenia şi a unora şi a altora. Dar această
cetate este cea pregătită sfinţilor despre care s-a scris: „Sfinţii sunt pietre care strălucesc pe
pământ” (Zaharia 9, 16). Acestei cetăţi Hristos îi este capul unghiului. Se spune însă Cetate, ca
lăcaş al Treimii înpărăteşti, căci în ea sălăşluieşte şi se plimbă El precum voieşte. Şi se numeşte
Biserică şi Mireasă ca unită cu Stăpânul, Hristos – Mirele, până la sfârşit. Se numeşte şi
„împodobită” exterior, căci, după cuvântul psalmistului ea are slavă şi cinste prin felurimea şi
mulţimea virtuţilor ei. În „cetatea sfinţilor” este vorba de o cetate total cerească, cu totul sfântă şi
ideală, de însăşi Biserica lui Iisus Hristos. Ierusalimul de sus, arhetipul celui de jos, este pregătit
ca o mireasă; cele două imagini a cetăţii şi a soţiei se confundă admirabil.154
În „cerul nou” şi în „pământul nou” cele materiale şi cele spirituale sunt aşa cum le ştim, numai
că aici ele funcţionează diferit. Trebuie să fie atrasă atenţia cititorului asupra unui simplu fapt
eshatologic, şi anume că temporalitatea, efemerul, depinde de cer şi nu de pământ. Deşi
provenienţa cetăţii e cerească, aceasta nu este ceva care în cele din urmă să urce de pe pământ la
cer, ci dimpotrivă, ceva care coboară din cer pe pământ.155
Ca un evreu autentic şi creştin în acelaşi timp, autorul vede cu optimist sfârşitul dramei umane
prin inaugurarea unui cer nou şi a unui pământ nou. Acest lucru este mai uşor şi mai bine înţeles
dacă ne gândim că lumea greco-romană contemporană lui Ioan are credinţa că trăieşte o perioadă
de decădere a istoriei umane, epoca „fierului”. Ioan, în ciuda imaginii despre înfricoşătoarea
sălbăticie şi opresiune din partea împăraţilor romani, vesteşte un nou început pentru omenire, o
dată cu venirea „cerului nou” şi a „pământului nou”156. „Reînoirea unui lucru învechit nu
înseamnă distrugerea sau nimicirea lui ci doar îndepărtarea părţilor vechi şi uzate”157. Autorul nu
descrie o nouă lume fizică, ci un cadru nou de viaţă. Nu este vorba la modul propriu de o nouă
creaţie, ci de înnoirea substanţială şi de transfigurarea lumii vechi prin îndepărtarea stricăciunii, a
minciunii şi a nedreptăţii. Înoirea cerului şi pământului va consta printr-o schimbare prin foc (cf.
II Petru 3 , 10) şi o înnoire a formelor şi însuşirilor lor şi nu într-o schimbare de esenţă.158 .Cerul
şi pământul şi celelalte elemente pe care le vedem vor fi consumate prin foc, nu ca ispăşire a
pedepselor, ci pentru a dobândi o stare mai bună, prin foc se vor separa. Zice psalmistul:” acelea
vor pieri, Tu însă vei rămâne şi toate ca un veşmânt se vor învechi...” (Ps.101,27). Primul cer şi
primul pământ, ne arată aici trecerea, prin schimbarea acestui cer şi pământ. Înfăţişarea lor se va
schimba şi nu conţinutul. (Ps. 57, 20). Toată mulţimea necredincioşilor, cu demonii care i-au
înşelat sunt aruncaţi în iad. 159
În lumea cea nouă va lipsi numai marea, „şi marea nu mai este”, deoarece în Biblie elementul
lichid are un caracter negativ de la început. Desigur, creatorul a ţinut marea în graniţele ei şi nu a
lăsat-o să năvălească distrugător peste pământ, deşi aceasta totdeauna a păstrat caracterul ei
ameninţător; acum, la înnoirea creaţiei, marea este complet înlăturată.160
„Cetatea sfântă a Ierusalimului” apare aici coborând din cer, în contrast cu desfrânata-Babilon,
care, asemenea uriaşei pietre de moară a îngerului, şi aceasta se îneacă în adâncul apelor (18,
21). Se numeşte „cetate” ca un lăcaş al Împăratului Dumnezeu în Treime, căci El locuieşte în ea
şi umblă precum s-a făgăduit (II Cor.6,16). Ierusalimul ce se cobora din cer avea slava lui
101
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Dumnezeu iar lumina aceste slave, ca şi strălucirea ei era asemenea celei mai scumpe pietre de
iaspis. Coborând de sus, Ierusalimul ceresc posedă prezenţa divină şi această stare este începută
pentru fiecare suflet credincios care, reflectând această slavă, poate păşi din slavă în slavă, cum
spune Sfântul Pavel. Cetatea este plină de lumina aceea care a luminat lumea la creaţie înainte de
a străluci soarele. Mai mult decât strălucirea aurului străzilor şi a zidirilor de diamante, mai mult
decât paradisul cu toţi pomii lui, mai mult decât întâlnirea cu cei dragi, cu sfinţii şi cu îngerii,
este fericirea de a vedea “faţa Tatălui” (Apocalipsa 22, 4).161
Strălucirea Cetăţii sfinte este mărtuira Sa, învăţătura Sa, tainele Sale, virtuţile sfinţilor Săi.162
Coboară din cer de la Dumnezeu, pregătită şi împodobită ca o mireasă pentru mirele ei. Mireasă
se numeşte, că este lipsită de Stăpânul, iar acum se uneşte cu El prin unire şi amestecare
desăvârşită şi nedepărtată. Împodobită pe dinlăuntru după zisa psalmistului (Ps.44) având mărire
şi podoabă întru multe feluri de bunătăţi.163 Vestirea acestei nunţi şi fericirea pentru cei care vor
fi invitaţi la cina nunţii o avem în 19, 7-10. O descriere amănunţită a cetăţii lui Dumnezeu, în
contrast cu desfrânta-Babilon, ne oferă autorul în tabloul prezentat în 21, 10-21.164 Vederea
cetăţii sfinte, Ierusalimul cel nou, arată cunoştinţa prefacerii şi a schimbării la mai luminat şi mai
vesel chip, pe care-l va dobândi Ierusalimul cel de sus, ce se va pogorî de sus, de la cei fără trup
până la oameni (Efes.5,23). În cetatea sfântă nu există templu, căci cine a simţit nevoie de
templu vizibil şi sensibil, când are pe Dumnezeu păzitor şi apărător, templul în care noi trăim, ne
mişcăm şi suntem? Templele pământeşti au raţiunea lor de a fi, pentru că ele simbolizează
prezenţa divină; în cer unde Dumnezeu se arată permanent, un templu ar fi cu totul inutil.165
Odată cu apariţia cetăţii sfinte ca mireasă se aude „un glas puternic de la tron” – toate acestea
trimit la caracterul dumnezeiesc şi oficial al provenienţei cetăţii. Glasul acesta face două
comentarii despre noua cetate a Ierusalimului: a. Este vorba despre sălăşluirea definitivă şi
veşnică a lui Dumnezeu cu oamenii; b. Nu vor mai fi lacrimi, doliu, strigăt şi nici durere, din
moment ce tot ceea ce a fost neplăcut până acum, „au trecut”.166 În acest cort ceresc, nefăcut de
mână omenească, nu va mai exista plângere, nici lacrimă. Căci Domnul dă tuturor drepţilor
bucuria cea vesnică.167 Va şterge Dumnezeu toate lacrimile din ochii sfinţilor căci după înviere
sfinţii nu vor mai fi trişti, unde lacrimile sunt transformate în bucurie: „Şi moarte nu va mai fi”.
După înviere moarte nu va mai fi, căci diavolul cu ai lui a fost închis în iad, iar nemurirea
primilor oameni, cea dinainte de păcat li se va da acestora. 168
Toate făgăduinţele făcute de Dumnezeu poporului în Vechiul Testament se vor împlini până în
cel mai mic amănunt de către Hristos, ca împlinător al planului, în Noul Ierusalim, noua cetate a
lui Dumnezeu. Viaţa în noua cetate a lui Dumnezeu nu înseamnă numai băutură, hrană şi
siguranţa sfinţilor, ci şi închinarea adusă lui Dumnezeu. 169
„Cel ce şedea pe tron” nu poate fi decât Dumnezeu – Fiul ca Judecător, acum, după ce pe pământ
a venit ca Mântuitor. Este clar că Cel ce şedea pe scaun este Dumnezeu – Tatăl şi Fiul. Iar Cel ce
judecă este Fiul, şi prin El, Tatăl înoieşte lumea. Dumnezeu Însuşi ia cuvântul pentru a explica
cum tot ce era vechi şi imperfect a luat sfârşit şi pentru a spune în ce condiţii oricine poate fi
mântuit sau osândit, adică după faptele şi credinţa fiecăruia.170
Cel ce a vorbit în Ap. 21, 5 este Însuşi Dumnezeu Fiul devenit prin întrupare şi Fiul Omului,
Iisus Hristos; şi, în calitate de Dumnezeu este El începutul şi sfârşitul sau Alfa şi Omega. Şi El i-
a descoperit lui Ioan adevărul că este şi izvorul apei vieţii, din care trebuie să bea cei însetaţi de
viaţa veşnică. Însetarea este după dreptatea sau îndreptarea sfinţitoare, prin harul Domnului.
Celui ce însetează de dreptate îi făgăduieşte ai da harul Duhului viu – făcător pe care Domnul îl
oferă prin evanghelii celor ce cred în El. Acesta este dar gratuit spre înnoirea făpturii fiindcă
pătimirile timpului de acum nu sunt vrednice să li se descopere slava viitoare din patria cerească.
Căci acest dar nu este pentru bunuri pământeşti, ci pentru a săvârşi fapte bune, pentru iubirea
celui în necaz.171
În Apocalipsa 21, 7 spune: „Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi
va fi Mie fiu”. Domnul făgăduieşte mărturisitorului credinţei în el răsplata vieţii veşnice şi
cinstea de a se numi şi de a fi fiu a Lui, prin har. Deşi harul sau apa vieţii este oferit tuturor
102
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

oamenilor pentru că Domnul Hristos pentru toţi a pătimit, el este respinsde unii, iar alţii îl pierd
prin căderea în erezii sau prin nelegiuirile lor. Oferirea apelor (harului) a fost făcută tuturor, căci
fiecare om, aici, are o sete cel puţin inconştientă de binefacerile de sus; dar moştenirea efectivă
nu este făgăduită decât acelora care vor avea curajul să meargă să caute apele undde sunt ele, şi
astfel vor deveni biruitori. Viitorul „va moşteni” favorizează ideea că Sfântul Ioan consideră
acest Ierusalim ceresc ca o realitate existentă deja, dar în bucuria căruia nu se va intra decât în
viaţa cealaltă, după judecată.172
Ierusalimul ceresc nu mai este acel Ierusalim de pe pământ, nu mai este nici Muntele cel Sfânt al
Vechiului Testament de pe pământ, ci este cu totul altceva. Este Cetatea cea Sfântă pregătită în
cer de “Dumnezeu” şi vine ca un dar “de la Dumezeu” pregătit: “Şi am văzut Cetatea Sfântă,
noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru
mirele ei” (Apoc. 21, 2). 173
Cetatea cea Sfântă care s-a pogorât din cer este altarul Bisericii constituit din toate
altarele bisericilor de pretutindeni, în care este Tronul lui Dumnezeu prezent pe pământ, nevăzut,
dar văzut în Sfintele altare de pe întreaga planetă şi prin obiectele de cult. Înfăţişarea acestui nou
Ierusalim reprezintă Biserica triunfătoare a lui Hristos, înpodobită ca o mireasă a Domnului cu
curăţia şi virtuţile sfinţilor.174 Întreaga Biserică creştină e Templul lui Dumnezeu şi ea are multe
denumiri: Casa de rugăciune, Muntele cel Sfânt, Împărăţia lui Dumnezeu, Asemănată cu mare de
apă cristalină, Munte înalt, Cortul cel mare a lui Dumnezeu. Cortul Vechiului Testament a fost
doar o prefigurare a locuirii lui Dumnezeu cu oamenii, care va începe în viaţa viitoare, veşnică şi
fericită şi va fi un izvor de binecuvântare pentru toţi cei ce s-au izbăvit de necazurile vieţii
pământeşti. Biserica este chipul actual al adevăratului cort.175
Prin urmare, Templul (Biserica) este ceva foarte necesar pentru a I se aduce laudă şi închinare
Domnului, iar credinţa să poată fi trăită. Cu toate acestea Templul nu încetează a fi un simbol al
prezenţei lui Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel vorbind în Areopag, le-a spus în acest
sens: „Dumnezeu care a făcut lumea şi toate cele ce sunt într-însa, Acesta fiind Domnul cerului
şi al pământului, nu în temple făcute de mâini locuieşte” (Fapte 17, 24). Însuşi Domnul nostru
Iisus Hristos în renumita convorbire cu samarineanca a răspuns şi la această problemă: „Femeie,
crede Mie că va veni vremea când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina
Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mţntuirea din
iudei este. Ci va veni vremea şi acum este, când închinătorii cei adfevăraţi se vor închina Tatălui
în uh şi în adevăr, că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu şi cei
ce se închină Lui, în duh şi în adevăr se cade să se închine” (Ioan 4, 20-24). Dumnezeu este
Duh,nelimitat de spaţiu, ceea ce îi obligă pe credincioşii Lui să I se închine în chip nemincinos,
adică să nu cadă în formalism sau să se raporteze la El în chip exterior. Neputinţa şi limitarea
minţii noastre, precum şi sărăcia vieţii noastre duhovniceşti, la care se adaugă şi alţi factori,
impun existenţa unui spaţiu special pentru închinare sau cult adus lui Dumnezeu, lucru ce este de
la sine înţeles. Existenţa unui locaş, oricât de frumos ar fi nu presupune însă săvârşirea de la sine
a închinării în duh şi în adevăr, dacă nu sunt înplinite anumite 176premise subiective sau
personale. Când acestea sunt împlinite, atunci locaşul de adunare (templu, biserica) se face un
loc ăpotrivit închinării lui Dumnezeu şi al comuniunii cu El. Putem spune că un astfel de locaş
devine o parte din cer. Toate acestea privesc condiţia noastră de aici, din această lume. În
Ierusalimul ceresc, acolo unde sufletele sunt sfinţite pentru totdeauna, iar Dumnezeu Atotţiitorul
şi Mielul este de faţă în chip simţit, nu va mai fi nevoie de mijloace simbolice sau ajutătoare
pentru credinţă. Închinarea adusă acolo lui Dumnezeu va fi nemijlocită şi neîncetată.
În noul Israel, în creştinism închinarea pe care o aducem Domnului este în tot locul stăpânirii lui.
Pretutindeni unde s-au ridicat Sfinte Locaşuri I se aduce închinare lui Dumnezeu, iar imaginea
Noului Ierusalim este întreg cuprinsul Bisericii, sub Cortul cel Mare al lui Dumnezeu despre care
apocalipsa spune că s-a pogorât din cer: „Şi mi-a arătat Cetatea cea Sfântă, Ierusalimul,
pogorându-se din cer de la Dumnezeu” (Apoc 21, 10).177 Trăsătura definitoire prin care Biserica
cerească se distinge de cea pământească este faptul că în timp ce în Biserica pământească, binele
103
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

şi răul coexistă şi neghina creşte împreună cu grâul, în Biserica cerească doar binele, curăţia şi
sfinţenia se vor aduna de la oamenii de pe pământ.178
Luminătorul Cetăţii este Hristos, prin iaspis în chipul cleştarului ce este verde şi în multe chipuri
şi feţe. Hristos este asemănat, ca Cel ce este de-a pururea şi de multe feluri de bunătăţi dătător.
Ca şi Iezechiel („Iată, un zid înconjura templul pe dinafară de jur împrejur...”40,5), şi cetatea
Sfântă a Ierusalimului, are la Ioan, „un zid mare şi înalt”, care arată nu atât siguranţa pe care o
reprezintă pentru credincioşi, ci mai curând, măreţia sa. 179
Cel ce vorbea cu Apostolul în vedenie era un înger care primise misiunea de a măsura cetatea,
porţile şi zidul ei. Măsurătoarea o făcea cu o trestie de aur pe care o avea în mâna lui. Trestia de
aur înseamnă cinstea sfântului înger, care s-a arătat în chip de om, măsurând cetatea şi arătând
prin aceasta măreţia sau frumuseţea de sus. Zidul aceasta şi podoaba şi frumuseţea lui divină şi
tăcută reprezintă odihna şi liniştea sfinţilor.180 În cap. 21, 13: „Spre răsărit trei porţi şi spre
miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi”. Privind către cele trei
puncte cardinale, Apostolului îi apar, în descoperirea sa, de fiecare parte câte trei porţi, care,
după vechii comentatori înseamnă Sfânta Treime. Ei spun că forma însăşi a stâlpilor este pătrată,
reprezentând fiecare parte unul din punctele cardinale. De asemenea, totalitatea stâlpilor,
doisprezece, reprezintă numărul celor doisprezece apostoli. Aceasta vădeşte că în cele patru părţi
ale lumii avea să ajungă închimarea Prea Sfintei Treimi, care închinare se face prin Crucea de
viaţă făcătoare şi prin semnul ei.181 Apostolul vede cetatea în patru laturi, dar aminteşte numai
trei dimensiuni ale ei: lungimea, lăţimea şi înălţimea. Prin dimensiunile echilaterale, se vădeşte
statornicia, tăria şi temeinicia ei, perfecţiunea, trăinicia şi uluitoarea simetrie a întregii construcţii
a Bisericii lui Hristos. Cele trei dimensiuni pot însemna atât sfinţenia, măreţia şi slava veşnică,
precum şi virtuţile de căpetenie: credinţa, nădejdea şi dragostea. Materialele zidului înconjurător
al cetăţii dindoisprezece pietre de temelie ale zidului porţilor şi ale străzilor, totul era deosebit de
bogat şi de preţios, precum se cuvenea cetăţii celor aleşi.182Zidul cetăţii este construit din iaspis,
care este simbol al slavei divine şi al vieţii pururea înfloritoare şi neveştejite a sfinţilor. Cetatea
însăşi era din aur curat ca sticla străvezie, simbol al cinstei şi măreţiei locuitorilor ei. Temeliile
zidului cetăţii sint împodobite cu toate felurile de pietre preţioase, fiecare din cele doisprezece
temelii arătând ca şi cum ar fi fost alcătuită dintr-o singură piatră preţioasă. Opt dim cele
doisprezece pietre erau purtate şi pe mantia arhiereului în Vechiului Testament (Ieşire 28, 17-
21), celelalte patru sunt adăugate pentru a arăta legătura dintre Noul Testament şi cel vechi şi
preeminenţa celor care au strălucit în el.183
Proporţiile gigantice ale cetăţii denotă marele număr al celor aleşi. Cifrele au iarăşi un caracter
simbolic: 12x1000. Lungimea, lăţimea şi înălţimea vor să spună că noul Ierusalim în întregime
va fi locul de manifestare directă şi foarte intimă a Domnului. Măsura enormă a cetăţii
demonstreză că într-adevăr acest Ierusalim nu poate coborî decât numai în mod figurat pe un
munte pământesc.184
Măreţia Cetăţii Sfinte nu suferă descriere. Acolo este Dumnezeu şi Dumnezeu e Însuşi Templul:
„Şi Templul n-am văzut în ea pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mielul este templul
ei” (Apoc. 21, 22).185 Cetatea Sfântă nu este pentru locuit în ea, ci este de slujire: „căci Tronul lui
Dumnzeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui îi vor sluji”(Apoc 22, 3). Acestea „vor vedea
faţa Lui şi numele lor va fi pe frunţile lor” (Apoc 22, 4). Se înţelege că slugile care slujesc în
sfintele altare trebuie să fie cu inimi curate şi cu minţi luminate de cunoştinţa lui Dumnezeu.
Dumnezeu este mereu lumină şi „nu este nevoie de lumina lămpii sau a soarelui” (Ap. 22, 5).
Cetatea cerescă nu mai are nevoie de soare, adică de lumina sa, fiindcă o luminează soarele
dreptăţii. Soarele şi luna sunt de prisos întrucât lumina permanentă şi intensă a a slavei lui
Dumnezeu luminează perfect.186
Slujitorii sunt ierarhii şi preoţii. Ei slujesc în Sfintele altare şi dau apa cea vie – Cuvântul lui
Dumnezeu şi Sfânta Euharistie – credincioşilor în uşi, aşa cum apar cei doisprezece îngeri în uşi
şi dau celor aleşi hrana duhovnicească.187

104
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Viziunea Ierusalimului ceresc arată desăvârşirea a ceea ce a fost început pe dealul

Golgotei. Ierusalimul ceresc e totodată şi împlinirea cuvântului de însărcinare pe care Iisus la
rostit către ucenici în Predica de pe munte: „Voi sunteţi sarea pământului”. Oamenii care,
potrivit cuvântului lui Hristos, devin sarea pământului, sunt cu interioritatea lor materialul de
construcţie al Ierusalimului ceresc. În ei omenirea devine cu adevărat lume. Orice aluzie pe care
apocalipsa o face la substanţa din care va fi construit oraşul ceresc confirmă aceasta. Trei feluri
de lucruri prind să strălucească pietre preţioase, aur şi perle.188
În Apoc. 21, 22-23 este descris modul de viaţă lăuntric al cetăţenilor acestei minunate cetăţi
cereşti. În primul rând, cetatea nu are templul văzut căci Domnul Dumnezeu Atotţiitorul este
templul ei, precum şi Mielul. Întrucât adorarea îi va fi adusă acolo fără mijlocire, nu va mai fi
nevoie nici de templul material, nici de un ritual sau slujbă sfântă. În al doilea rând, cetatea
cerească nu are nevoie de nici un fel de iluminare, căci slava lui Dumnezeu o luminează şi făclia
ei este Mielul. Acolo unde îl luminează Soarele duhovnicesc al Dreptăţii nu mai este necesar un
soare material. Robii lui Dumnezeu văd faţa Lui continuu, ziua şi noaptea, lucru care presupune
existenţa continuă a luminii. Această lumină necesară pentru vederea feţei lui Dumnezeu nu are
nevoie de lumina soarelui sau a făcliei, deoarece „Domnul Dumnezeu îi luminează pe ei”, slava
luminoasă a lui Dumnezeu pentru ca aceştia să vadă. În al treilea rând locuitorii ei vor fi foarte
diferiţi, căci „toţi cei încununaţi cu biruinţa asupra patimilor vor duce acolo slava şi cinstea
faptelor lor bune”.189 În al patrulea rând, porţile cetăţii cereşti nici ziua, nici noaptea nu se vor
închide (Is. 60, 11), şi noapte nu va mai fi. În vechiul Ierusalim porţile lui se închideau noaptea,
pentru siguranţă şi pentru a nu pătrunde păgânii în el să profaneze sau să-l spurce. În Ierusalimul
de sus, neputând intra decât drepţii, martirii şi sfinţii, unde Mielul este lumina lui, nu mai este
nevoie nici de soare, nici de lună, nici de porţi încuiate. 190 De acum, toate neamurile sunt
invitate să intre, şi în ziua fericită a Învierii, ele se vor găsi acolo toate unite.191 Biserica cerească
nu va mai fi în primejdia de a fi atacată de vreun duşman.192
Împăraţii şi neamurile care au trăit în Hristos şi l-au mărturisit aici vor umbla în lumina cetăţii;
după ce au suferit aici sufleteşte şi trupeşte pentru mărturisirea Lui, vor primi acolo la judecata
dreaptă, slava şi cinstea faptelor bune. Ioan semnalează în treacăt bogăţiile uimitoare ale
Ierusalimului ceresc. Cetatea sfântă este privită ca primind tributul întregii lumi. Nu este vorba
de convertit păgânii fiindcă lumea actuală va fi încetat să mai existe. Slava sau mărirea lor este
emblema a ccea ce împăraţii pământului, credincioşi au mai bun de oferit ca tribut, ca omagiu.193
Cei răscumpăraţi cu sângele Mielului sunt din „toată seminţia şi limba şi neamul”. Acestora li se
dăruieşte împărăţia şi preoţia, şi „vor împărăţi pe pământ” – referire clară la perioada de dinainte
de venirea ceruli nou şi a pământului nou.
Numai neamurile care se închină Dumnezeului adevărat vor avea trecere liberă în
cetatea lui Dumnezeu. Aceştia trebuie să fie „ cei scrişi în cartea vieţii Mielului”. Sunt aceia pe
care Dumnezeu îi va lăsa să supravieţuiască după judecată: „rămăşiţa Sionului şi cei ce vor fi
scăpat cu viaţă din Ierusalim se vor chema sfinţi, şi oricine va fi înscris să trăiască în
Ierusalim”(Isaia 4,3). 194 Sfinţii sunt tronul lui Dumnezeu prin odihna ce o are Dumnezeu în ei,
iar sfinţii locuitori ai cetăţii aceleia vor fi.195
În Apocalipsă 22,5 se spune că „vor împărăţi în vecii vecilor”, atât cât durează şi împărăţia
sfinţilor din Daniel 7,18, 27. Noua creaţie şi Ierusalimul care coboară din cer sugerează indirect
veşnicia locuitorilor lor. Împărăţia la care se referă Ioan aici nu este o împărăţie intermediară, ce
priveşte o categorie specială de oameni, limitată la o perioadă de timp de stăpânire a lui Hristos,
cum este împărăţia de o mie de ani a martirilor, ci o situaţie veşnică, pentru totdeauna.196
Un aspect foarte încurajator pentru locuitorii acestui oraş este acela că nu va mai exista nici un
pericol de a fi alungaţi şi exilaţi din el, aşa cum s-a întâmplat în rai cu cei întâi zidiţi. Cei părtaşi
la această viaţă nu vor mai putea cădea, nemaiexistând pericolul schimbării stării lor sufleteşti
sau cel al stricăciunii aduse de păcat, care să-i facă nepotriviţi penttru acel loc. În acest oraş
slujirea adusă lui Dumnezeu va fi o preocupare neîncetată, un mod de existenţă al locuitorilor ei,
expresia unei iubiri nemărginite în libertate, dar şi un izvor de fericire. Vieţuitorii lui vor avea o
105
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

legătură nemijlocită şi personală cu Dumnezeu văzându-I faţa şi având numele Lui înscrise pe
frunţile lor. Acesta va fi un semn Îi aparţin doar Lui, ca un reflex al luminii dumnezeieşti ce va
cădea asupra lor.197
Îngerii şi sfinţii , ca locuitori cereşti, vor aduce lui Dumnezeu şi Mielului slava şi cinstea
neamurilor din care au făcut parte şi pe care le reprezintă. „Slava şi strălucirea neamurilor”
înseamnă acele neamuri care s-au convertit integral la Hristos sau unele numai parţial; aceştia
sunt cei care au câştigat prin roadele credinţei lor, locul fericit în acea cetate de sus. Versetele
21-27 pune în evidenţă „viaţa plăcută lui Dumnezeu a împăraţilor credincioşi, care se bucură cu
sfinţii faţă de cea a împăraţilor prigonitori, ca vrăjmaşi ai Mielului”.
În cap. 21,27 este vorba aici numai de cetatea cerească a celor scrişi în Cartea Mielului este clar
şi din faptul că acolo nu pot intra cei pângăriţi de tot felul de păcate, de spurcăciune, erezii şi de
minciuni, etc. „Iar cel murdar şi necurat nu va intra acolo, în Ierusalimul ceresc. Căci acolo nu
are părtăşie lumina cu întunericul, nici Hristos nu are învoire cu Veliar şi nici credinciosul cu
necredinciosul (II Cor. 6,14-15). După ce apostolul a profţit astfel universalitatea Bisericii,
începe a vorbi de sfinţenia ei (vers.27). Această puritate puritate perfectă nu se va realiza deplin
decaât la Parusie; până atunci grâul va fi amestecat cu neghina, până la seceriş, plasa prinde peşti
buni şi răi. Ioan nu dă atenţie acestui amestec temporar; viziunea nu-i arată decât Biserica ideală,
dreptul mai degrabă decât fapta; acum, Biserica este sfţntă în esenţa ei, şi, dacă ea cuprinde în
trupul său membri care nu sunt scrişi în „Cartea vieţii Mielului”, aceia nu sunt desemnaţi să
rămână acolo. Versetul 22,2 arată că el priveşte foarte bine prezenţa în biserică a credincioşilor
care au nevoie de tămăduire morală.198
În versetul 22,3 Ierusalimul este cetatea cerească, unde nu mai există noapte şi zi, nici suferinţă
pământească sau omenească şi nici un blestem. Fiindcă acolo sunt numai îngerii şi sfinţii, iar cei
sortiţi blestemului sau anatemei sunt excluşi de acolo şi trimişi la locul de osândă, iadul. Numele
anatema = blestem se înţelege în două feluri: primul sens este cel de anatema, iar cel de-al doilea
de blestem. Anatema este cel mai greu blestem, mai greu decât afurisania sau blestemul pe care
numai biserica o poate rosti asupra celor nelegiuiţi sau a celor abătuţi de la dreapta credinţă. Iar
Biserica rosteşte anatema în numele lui Dumnezeu şi al puterii Ei harice, primite de la
Dumnezeu; şi e rostită în numele Lui, Cel în Treime. „Anatema” înseamnă „lepădat de Hristos”
(Rom. 9,3). Sfântul Apostul Pavel spune: „cel ce nu iubeşte pe Domnul Hristos să fie anatema!”
(I Cor 16,22). Anatema înseamnă „dat satanei”. Al doilea sens, blestem = katathema, este folosit
numai aici, în Noul Testament; atât anatema, cât şi blestemul căzut asupra cuiva îl exclude de la
împărăţia lui Dumnezeu, a celor fericiţi. Cu acest cuvânt,la ziua judecăţii finale, Domnul nostru
Iisus Hristos va rosti sentinţa Sa asupra celor nelegiuţi şi blestemaţi: „Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic gătit diavolilor şi îngerilor lui” (Mt. 25,41). Atât anatema căt şi
blestemul Domnului rostit atunci asupra nelegiuiţilor li ereticilor înseamnă excluderea lor din
împărăţia celor fericiţi.199
În cap 22, 3 se vorbeşte şi de tronul lui Dumnezeu şi a Mielului, expresie ce indică fiinţele
spirituale, care poartă denumirea de „tronuri” sau „scaunele”, expresie întâlnită de patru ori în
Evanghelie (Matei 5, 34; 19, 28; 23, 22; Luca 22, 30), de trei ori în epistole (Col. 1, 16= „tronuri,
domnii, începătorii, stăpâniri”) şi Evrei 1, 8; 4, 16; iar alte 29 în Apocalipsă. Toate aceste texte
amintesc „tronurile” din jurul Tatălui şi al Mielului. Trei din ele vorbesc „tronurile” sau
„scaunele” Apostolilor şi altor sfinţi: Matei 19, 28; Luca 22, 30; Apoc. 20, 4, 11. „ Şi tronul lui
Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea şi slujile Lui Îi vor sluji Lui” (Apoc. 22, 3). „Tronul lui
Dumnezeu” nu este numai ceata îngerească numită „tronuri”, ci şi cei ce I-au slujit, adică
Apostolii şi creştinii deveniţi sfinţi, după proslăvirea Domnului. „Tronul lui Dumnezeu şi al
Mielului”sunt cei care au crezut în El şi au trăit în El, prin împărtăşirea lor prin Sfintele Taine,
devenind apoi locuitori ai cetăţii cereşti; iar acolo ei Îl vor vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă,
nu prin oglindă, în ghicitură” (I Cor. 13, 12), ci, precum a grăit în munte, în duh, sfinţilor
Apostoli.200

106
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

În faţa tronului ceresc, sfinţii au fericirea de a vedea pe Dumnezeu şi Mielul „faţă către faţă”, dar
vor avea şi numele lui scris pe frunţile lor. Faţă de foaia de aur pe care o purta Arhiereul Legii
Vechi odinioară, acum cei ce vor vedea faţa Lui vor avea scris nu numai pe frunte, ca vechiul
arhiereu, ci şi în inimă, conformându-se, cu fermitate şi dragoste statornică, în împlinirea voii
Domnului. Scrisul pe frunte indică acţiunea de împodobire în libertatea de acţiune a celor sfinte,
pentru care era rânduit.201
Versetul 22, 6 deschide partea ultimă de încheiere a Apocalipsei în care se amintzesc cele trei
mari personaje principale prin care se face descrierea acestei cărţi: Hristos-Mielul, Îngerul şi
Apostolul vizionar. Acest epilog s-ar putea împărţi în patru părţi după ideile respective, astfel: 1.
Îngerul vestitor, Cel ce l-a trimis, Hristos şi proorocul-apostol care desscrie descoperirea(6-9); 2.
Cuvintele Mielului Hristos-Mirele (10, 16), Care se descoperă, în final, ca Revelatorul Însuşi a
Apocalipsei, cu Mireasa Lui, Biserica (vers. 17) care-L aşteaptă, 3. Apostolul recomandă
respectarea cu grijă şi citirea ei cu mare atenţie şi evlavie (18-19); 4. Asigurarea Domnului că
vine curând la timpul cuvenit, hotărât de Tatăl ceresc (20). Iar ultimul verset e formula de
binecuvântare a apostolului, cu care se încheie această carte. „ Cuvintele acestea” nu se refră
numai la descrierea Noului Ierusalim, ci la cuprinsul întregii apocalipse „credincios şi adevărat”:
dovada că totul este adevărat în această carte este că istorisirile sale sunt revelate de Dumnezeu
Însuşi de o manieră supranaturală. Ideea „Dumnezeul duhurilor proorocilor” se înţelege prin cea
paulină : „Şi duhurile proorocilor se supun proorocilor” (I Cor. 14, 32). Astfel, stilul epilogului
este acelaşi cu cel al prologului; oricare ar fi izvoarele, a existat pentru lucrare un plan unic şi
perfectă unitate de redactare. Acest înger vorbeşte de el însuşi ca trimis de „ Domnul duhurilor
proorocilor”; această expresie trebuie interpretată ca cea a Sfântului Pavel din (I Cor 14, 32).
Acestea nu sunt „Duhurile lui Dumnezeu”, din I, 4; 5, 6, ci darurile profetice a căror sursă este în
Dumnezeu.202
Mielul- Hristos spune că vine curând şi cel ce păzeşte cuvintele Lui este fericit. Cuvintele „ iată
vin curând” înseamnă sau scurtimea timpului aceste veac trecător în comparaţie cu cel care are să
vină, sau sfârşitul fiecăruia apropiat sau scurt. Fiindcă nimeni nu ştie sfârşitul său, cînd se va
sfârşi acesta va fi după felul vieţuirii fiecăruia. Trebuie să priveghem având mijlocul încins cu
adevărul, cu făcliile aprinse ale vieţuirii în Dumnezeu.203
Versetul 22, 8 arată că nu poate fi vorba în versetul 22, 7 nici de Ioan, nici de Înger, care erau
doar prezenţi, auzind pe cel care vorbea descoperind proorocului cele ce avea să le scrie. Îngerul
nu făcea decât să-i arate cele ce avea să se întâmple (Cf. v. 6) iar apostolul, impresionat de cele
ce-i arăta îngerul a căzut la picioarele lui să i se închine, Cel care-i vorbea fiind nevăzut. Dar
Îngerul îl opreşte a-i face închinăciune, întrucât Ioan aflându-se în duh proorocesc este
învrednicit de aceeaşi cinstire ca şi cea datorată Îngerilor. De aceea îi spune să nu facă aceasta.
Aceasta dovedeşte o însuşire a sufletului sensibil al apostolului, care se pleacă, vrând a se
închina îngerului. Ioan afirmă solemn că a fost martor ocular şi nemijlocit a tot ce a expus în
scrierea sa. Verbul „am auzit” se referă la explicaţiile date de îngeri prin viu grai. „ Şi am căzut
să mă închin” arată că apostolul, fiind foarte impresionat, înţelegând că îngerul îşi încheiase rolul
său şi avea să-l părăsescă se aruncă înaintea lui să-i mulţumească, să i se închine, cum a încercat
s-o facă şi în v 19, 10. Ioan, ca, de altfel toţi apopstolii, care aveau toate harismele şi, deci, şi pe
cea a proorociei se afla prin aceasta în aceeaşi stare de har şi de vrednicie ca şi Îngerul; totuşi,
impresionat de această mare descoperire, se simţea mai mic decât îngerul şi, în acest entuziasm
se pleacă să i se închine.îngerul l-a ridicat, oprindu-l a fce aceasta, fiindcă sunt deopotrivă
slujitori a-i lui Dumnezeu şi numai Lui trebuie să i se închine.204
Apostolul este sfătuit să nu pecetluiască cuvintele acestei proorociri, căci vremea este aproape.
Pecetluirea cărţii nu înseamnă altceva decât că ea cuprinde proorociri şi fapte tainice din care
unele, la momentul scriierii aceste cărţi, erau cunoscute cititorilor contemporani cu Apostolul,
cum erau persecuţiile, care deja începuseră; ele aveau perspectiva veacurilor şi chiar a
evenimentelor finale, mai ales a celor ce vizează parusia şi înnoirea lumii. Tot în această
perspectivă a desfăşurării veacurilor trebuie înţeleasă şi ideea a doua din expreia „ vremea este
107
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

aproape”. Adică, nu se poate nicidecum înţelege că sfârşitul lumii este aproape cum înţeleg unele
grupări protestante şi sectarii de azi ca şi cei de la început, până la sfârşitul veacului. Ci, acest
„sfârşit apropiat” începe şi se sfârşeşte cu fiecare secol şi cu evenimentele petrecute în el până la
cel al Parusiei. Pentru cei trăitori în toate veacurile, deci, se spune, deopotrivă, „sfârşitul este
aproape”, pentru ca fiecare să se pregătească pentru sfârţitul său, pe care nu-l ştie cum şi cum
vine. Dar pentru cel ce trăieşte în neîntreruptă comuniune cu Hristos şi cu Biserica, acest sfârşit a
început odată cu convertirea lui; după aceea, nici moartea nu mai este pentru el un sfârşit, ci ol
trecere de la viaţa cea trecătoare la cea veşnică şi fericită, în ceata îngerilor şi a sfinţilor.
Conţinutul cărţii interesează generaţia prezentă şi mai mult, căci aceste viziuni, care ne apar
totuşi aşa de obscure, trebuiau să fie destul de uşor de înţeles primilor cititori; ele erau destinate
tuturor, nu numai unui mic grup de iniţiaţi. Într-adevăr ele începeau a se împlini; „vremea este
aproape” era urgent a-l folosi, acest timp; aceasta se aplică îndeosebi unor profeţii continui în
epistole şi la început s-au în semnele prevestitoare ale prigoanelor fiarelor în cap 13. De altfel,
este o încurajare pentru toţi viitorii credincioşi de a citi apocalipsa şi a o pătrunde. Prin urmare,
nu poate fi limitată expresia la nici o epocă şi la nici un secol sau mileniu. Căci cuvintele „
vremea este aproape” încep sau deschid începutul apocalipsei (1, 3), şi aceeaşi expresie încheie
viziunile apostolului(22, 10); iar aceasta este dovada evidentă că ea nu se limitează la o anumită
epocă sau mileniu, ci de-a lungul tutror veacurilor, de la Apostoli până la Parusia Domnului.205
Apocalipsa 22, 11 spune: „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte, cine este spurcat să se
spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt să se sfinţească încă.
Sfârşitul versetului 10 prin expresia vremea este aproape „vizează timpul dianaintea celei de-a
Doua Veniri a Domnului, când vor învia şi morţii, iar cei vii aflaţi atunci în viaţă se vor preface
într-o clipă fără a muri în trupuri nestricăcioase şi nemuritoare, spre a se prezenta împreună cu
cei înviaţi la judecata Domnului. În situaţia moral – spirituală în care se va afla fiecare atunci, în
aceea va fi judecat, adică după faptele rele sau bune. Domnul nu a spus acestea pentru a îndemna
pe credincioşi, păcătoşi sau virtuoşi să trăiască cum vor, pentru ca aşa ar fi voia Lui, ci , după
voia care şi-o alege fiecare şi pe care o continuă cui îi place; răspunderea pentru calea aleasă şi
cultivată atrage şi responsabilitatea celor săvârşite. Domnul respectă voinţa fiecăruia şi alegerea
preferată, căci, potrivit alegerii, şi faptelor lor vor fi judecate şi răsplătite. Cel nedrept, pentru
nedreptatea lui; cel spurcat, după starea lui de stricăciune; iar cel drept şi cel sfânt să continue a
trăi în dreptate şi în sfinţenie. Domnul nu sileşte pe nimeni să aleagă una sau alta din felul
vieţuirii. De accea, fiecare este răsplătit după felul vieţuirii sale, ca prieten sau vrăjmaş al
Domnului, căci El dă fiecăruia după faptele sale. Prin proorocul Ioan Mântuitorul avertizează pe
toţi oamenii să folosească fiecare timpul puţin cât mai are. Indiferenţa sau ostilitatea oamenilor
nu va schimba nimic în planul providenţial. Epitetul „spurcat” se aplică atât imoralităţii, cât şi
cupidităţii sau lăcomiei păgâne.206
Hristos-Mielul spune clar şi direct: „iată, vin curând”. Venirea Lui este cea din urmă, pe norii
cerului, când va veni să judece vii şi morţii, răsplătind fiecăruia după faptele sale, atât celor
drepţi cât şi celor păcătoşi şi nelegiuiţi. Ideaa acestei expresii, după cum am mai amintit se poate
referi şi la sfârşitul vieţii fiecăruia după care urmează judecata particulară a fiecărui suflet al
celor răposaţi; îndată după această judecată sufletele drepţilor, sfinţilor şi ale mucenicilor
însoţesc pe Mielul-Judecător la aceste judecăţi zilnice; atât cei buni cât şi cei răi sunt judecaţi
aici. Răsplata pe care o anunţî Domnul va avea loc şi pe pământ, şi imediat după moarte, şi la
judecata generală; toate aceste sensuri sunt cuprinse în înştiinţarea care, ca şi vestirea venirii
apropiate a Judecătorului, îmbrăţişează de asemenea toate manifestările puterii lui Hristos fără a
fi limitată de Parusie. Venirea Lui „curând” o vesteşte Domnul, ca „Cel ce este Alfa şi Omnega”,
„Biruitorul” sau „Fiul lui Dumnezeu”, Căpeteniei Bisericilor care le spune că „vine curând” la ei,
adică să-i judece de nu se vor îndrepta de faptele lor (cf. 2, 5; 2, 16). Din textul versetului reiese
clar, că la „venirea Domnului curând”, ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale, nu poate fi
vorba, în primul rând, decât de judecata particulară a fiecărui suflet, îndată după moartea
trupească; şi abia la Parusia cea Mare va fi şi judecata generală.207
108
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Domnul aminteşte şi alte numiri pe care le poartă, de care vorbise şi mai înainte; 1, 8; 21, 6. El
este Dumnezeu Creator a tot ceea ce există, precum şi al sfţrşitului acestei lumi materiale, ca şi al
transfigurării ei la vremea Venirii Lui într-o lume spiritualizată şi vceşnică, demnă de împărăţia
ce va să vină fără sfârşit.208
După ce a vorbit de toţi, credincioşii necredincioşi, drepţi şi păcătoşi, trece la categoria celor
fericiti. Despre aceştia, apostolul scrie cum i-a văzut în descoperirea sa, în veşminte curate ,
având stăpânire de la Domnul peste pomul vieţii şi i-a văzut cum intrau prin porţi în sfânta
Cetate cerească. Într-adevăr cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu sunt vrednici de fericirea
cerească unde li se dă ca răsplată să mănânce din pomul vieţii şi să fie alaturi de Hristos-
Dumnezeu, contemplând dumnezeirea Lui. Ei se bucură nu numai de pomul vieţii, ci, pentru că
au respectat şi au trăit învăţăturile Lui, se bucură şi de favoarea de a intra în marea Cetate „prin
porţile vieţii”. Termenul „fericit” este aici (22, 14) folosit pentru ultima şi a şaptea oară în
Apocalipsă. Fericirea acelor ce şi-au spălat veşmintele în sângele Mielului este condiţie a
împlinirii şi trăirii în voia Lui pentru a merita fericirea veşnică. Cei care se vor spăla în sângele
Mielului vor avea îngăduinţa de a se hrăni din roadele pomului vieţii şi a pătrunde în Ierusalimul
ceresc pentru a locui acolo pururea.209
Descrierea trece brusc de la cele cuvenite celor fericiţi pentru trăirea lor în Hristos aici, la
descrierea soartei celor nelegiuiţi, amintind motivele pentru care ei sunt osândiţi şi excluşi din
Cetatea celor binecuvântaţi de Dreptul Judecător şi Miel. După cei vechi, cei numiţi „câini” nu
sunt numai cei spurcaţi şi necvredincioşi, ci şi lucrătorii cei răi, cei din tăierea împrejur, pe care
apostolul i-a numit astfel; la fel numeşte el şi pe cei care după ce au primit Botezul s-au întors la
vărsătura lor, cum fac câinii. De aceea sunt excluse toate aceste categorii din cetatea de sus,
împreună cu cei desfrânaţi, cu ucigaşii şi cu închinătorii la idoli. Toate aceste categorii de
nelegiuiţi sunt excluse şi aruncate în iezerul de foc şi pucioasă, care este moartea a doua.210
Domnul se descoperă direct şi personal ca Autorul Însuşi al acestei descoperiri, făcută prin
îngerul Său, lui Ioan. El apare ca să mărturisească personal grija pentru Biserica pe care a venit
s-o întemeieze în această lume pentru mântuirea ei; totodată, El se recunoaşte ca Dumnezeu şi a
fi „rădăcina”, din care a apărut David, iar ca Om, decurgând trupeşte din David; tot El este şi
„steaua cea de dimineaţă” (2, 28). Aici se arată demnitatea divină a lui Hristos Care a murit şi a
înviat. Şi acelaşi este şi steaua de dimineaţă care răsare strălucitor după trecerea nopţii
întunecate, adică ieşind din noaptea mormântului, prin Înviere. Învierea Lui s-a făcut începutul
învierii noastre comune, arătându-le sfinţilor ziua cea fără sfârşit a veşniciei fericite.211
În 22, 17 apostolul aude strigătul Duhului Sfânt Care însufleţeşte şi lucrează în Biserică,
Mireasa-Mirelui; şi, în aşteptarea Mirelui, Duhul şi Mireasa Biserică strigă şi-L cheamă: vino! Şi
Duhul şi Biserica cheamă pe fiii Ei şi strigă în inimile noastre: „ Ava Părinte”, vestind Venirea
Unicului-Născut Fiu al lui Dumnezeu. Şi orice credincios auzind cele ce a învăţat, se roagă lui
Dumnezeu şi Tatăl: „Vie împărăţia Ta”, precum ne-a învăţat Fiul.
”Si cel însetat să vină şi să bea”.Că setea e o nevoie a însetării de viaţă, spre bucuria sigură a
potolirii (setei spirituale), căci darul nu este dat celor ce nu lucrează nicidecum, ci celor care sunt
demni de măreţia darului ceresc,aprinzând dreapta credinţă şi faptele milostivirii; sau dragostei,
împotriva aurului, argintului şi a suferinţei trupeşti”.212
Cei necredincioşi sunt chemaţi nu numai să vină la Hristos, pregătindu-se a-L primi ca Mirele
Bisericii, ci să şi primească, la venirea Lui, în dar, „apa cea vie” sau „apa vieţii” veşnice. Duhul
de care se vorbeşte aici este Duhul Sfânt, Care călăuzeşte şi sfinţeşte Biserica-Mireasa Mielului-
Mire. Această Mireasă nu încetează a chema Mirele ei prin suspinurile sale;ca mireasa din
Cântarea Cântărilor, care strigă neîncetat: „Vino, Iubitul Meu”. Prin acest cuvânt simplu adresat
direct lui Iisus, se exprimă un strigăt aprins al sufletului şi al inimii. „Cel ce aude” e, adică, cel ce
înţelege acel strigăt al Duhului Sfânt şi al Bisericii. Toţi creştinii sunt sfătuiţi a se aduna personal
la această rugăciune. Iar „cel ce însetează” e cuvântul Mântuitorului Însuşi (Ioan 3, 7).213
Răspunsul credincioşilor la cuvintele aşa de dulci ale lui Hristos, Care străluceşte în inimile lor
ca steaua de dimineaţă, şi Duhul Sfânt, Care locuieşte în Biserică şi în sufletele tuturor creştinilor
109
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

adevăraţi unde „se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom.8,26) fac să-ţi ţâşnească acest
strigăt pe buzele lor. „Mireasa care se roagă nu e decât Biserica ce suferă încă pe pământ;
identificată cu „noul Ierusalim”, dovada că acest Ierusalim pământesc şi Biserica în toate
condiţiile sale – pământească şi cerească- nu fac decât Una. Şi dacă Biserica făgăduieşte tuturor
celor care înseteată după Dumnezeu apele vieâii pe care proorocul le-a văzut curgând în
Ierusalimul ceresc înseamnă, deci, încă o dată, că această cetate cerească atinge deja pământul;
deja noi o vedem în duh de aici.214
În 22,18 apostolul dă mărturie aici că cine va păzi cuvintele acestei cărţi profetice va fi fericit;
dar cel ce va adăuga ceva la ele, adică le va falsifica, vor veni asupra lui pedepsele amintite în ea.
Cumplit este blestemul asupra celor care falsifică dumnezeieştile Scripturi. Fiindcă şi
îndrăzneala lor cutezătoare îi va îdepărta pe cei trufaşi de bunătăţile veacujlui ce va să fie.215
Autorul, începând cu acest verset şi următorul, conjură pe credincioşi să respecte cu
scrupulozitate textul şi sensul acestei scrieri, dacă nu vor să se expună gravelor ei pedepse. Este
vorba de adevărata consolare şi de lumina Bisericii pentru un timp al foartei grele încercări şi al
cuvântului care poate menţine pe credincioşi a-i împiedica să cadă în momentul marei încercări
şi a se pierde pentru totdeauna. „Oricine ascultă” e o aluzie, ca în versetul 17 , la citirea publică a
acestei cărţi care trebuie făcută în adunările religioase( în Biserică cf.1,3).216 Expresia de îndemn
la citirea ei se aplică, fireşte şi la citirea particulară, şi la copiile pe care cineva le putea face după
Apocalipsă.217 Aceste 2 versete, 18 şi 19, sunt începutul concluziei acestei epistole. Se
mărturiseşte că cei care ascultă sau citesc această carte nici să adauge, nici să scoată ceva din ea;
nici să urmeze tâlcurile deosebite ale scriirilor dialectivce ale Anticilor, care nu călăuzesc la cele
ale dreptei credinţe, mai demne şi mai respectabile. Verbul „de va scoate” e cu sensul de a
înlătura. Cele două cazuri( scoate sau adăuga) se puteau prezenta(întâmpla); unii puteau fi tentaţi
să adauge noi profeţii; alţii de a scoate unele( cf. Deut.4,2). Pedepsele scrise sunt cele amintite în
Apocalipsă. Pedeasa mai gravă se arată în 21,8. În 22,20 se arată că din loc în loc, Histos- Mielul
intervine personal (1,8,10;21,5-6;22,12-14,20) şispunând că vine curând, dând asfel răspuns
apostolului, sfinţilor martiri şi credincioşilor prigoniţi.218
Venirea Lui este mult dorită ca să dea sfinţilor răsplata cea mare de care aminteşte şi această
sfântă Carte inspirată de Dumnezeu, Care călăuzeşte pe cei ce o citesc şi o cinstesc spre fericitul
sfârşit.Astfel deci spune acestea acum spre consolarea fie a lui însuşi căruia i se descoperă într-
adevăr, Cel „bătrân de zile”, fie din partea Celui ce dădea prorocia, care trebuia primită, sau
chiar şi din partea celui ce o primea ca să fie înţeleasă. Ei înţeleg că aici apostolul primeşte de la
Domnul răspunsul dorit.219
Noua asigurare din partea lui Iisus că împlinirea finală nu va întârzia prea mult să vină, este şi
noua dorinâă, foarte intensă a credincioşilor. Cel care mărturiseşte este Hristos în persoană.
„Amin, vino...” devine „admirabila concluzie a Scripturii, care începe cu sfîrşitul împărăţiei lui
Dumnezeu”220. Această expresie aminteşte contextul liturgic al cinei creştine, sărbătorite în
amintirea misterului pascal şi în aşteptarea revenirii glorioase a lui Iisus. 221
Despre venirea aceasta finală a Domnului a vorbit El Însuşi în Evanghelie (Mt. 24,30-36) ca şi
Sfântul Apostol Pavel, în acea formulă: „Maran atha”, adică „Domnul vine”(I Cor. 16, 22).
Apostulul care primeşte revelaţia, aminteşte această formulă „Vin curând” de 7 ori, aproape
întotdeuna atribuită lui Hristos. Acest ultim avertisment pune pecetea pe toate celelalte. „Da”
este asentimentul Domnului la chemare, şi „amin” exprimă credinţa deplină a Văzătorului şi a
celor pe care îi reprezintă(vers.17), bucuria lor la această făgăduinţă a Venirii Domnului. Ioan
concentrează toată râvna sa în această ultimă implorare; viziunile sale l-au ridicat la cel mai curat
entuziasm care se deduce şi se simte din lectura cărţii. Apariţia Ierusalimului ceresc este şi ea ca
şi venirea Domnului, la sfârşit, ca urmare şi a chemării şi a dorinţei Duhului şi a Miresei (22,17).
Şi se vede că nu este vorba de o dorinţă oarecare ineficace, ci e vorba de o plăcere care împinge
la acţiune, adică la mărturisire şi trăire în Hristos şi harul liturgic al Sfintelor Taine. Orice creştin
primeşte asfel misiunea de a participa la mărturia seculară prin care Biserica întreagă, care
simbolizează Mireasa, doreşte Venirea în slavă a Mielului şi grăbeşte această Venire chiar prin
110
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

această dorinţă. „Da, vin curând”, răspunde Fiul Omului Care descoperă aceste lucruri lui Ioan.
Orice apostolat în Biserică este, în acest sens, şi eshatologic. El pregăteşte în acest sens sfârşitul
tainei lui Dumnezeu.222
Scrierea o încheie Apostolul cu această formulă de binecuvântare şi de urare care a devenit o
formulă liturgică, aflată şi în alte epistole din Noul Testament, unele fiind chiar mai largi (22,21).
Nu numai cu unii, ci cu „toţi”, adică cu toţi care vor citi şi cu toţi creştinii de pretutindenea pe
pământ. Acest har se atribuie Sfintei Treimi. Apocalipsa, fiind o scriere, trebuie să se
termineprintr-o salutare epistolară, a cărei formă se apropie de cea a Sfântului Pavel. Ioan îşi
arată aici dragostea sa nu numai faţă de credincioşii din Asia, ci şi faţă de toţi creştinii (sau de
toţi sfinţii) sau chiar de toţi aceia care vor citi profeţia sa; el doreşte ca harul să-i lumineze sau
să-i susţină, odată luminaţi, şi să-i călăuzească la mântuirea atât de plăcut şi de măreţ descrisă.
Încheierea aceasta arată dorinţa finală a autorului către cititorii săi.223
După Evanghelii, întruchipare a iubirii hristice, după Faptele Apostolilor şi Epistole, expresii a
credinţei primelor comunităţi creştine, Apocalipsa lui Ioan constituie unda arzător-răcoroasă a
speranţei în a doua Venire definitivă, a Mântuitorului şi a transfigurării pământului după
judecată.224

Cele 12 porţi ale zidului Ierusalimului si cele 12 semintii.

Numărul 12 domină în toate dimensiunile cetăţii. Este numărul cârmuirii divine care
acum a şi fost pe deplin restaurată în creaţia lui Dumnezeu. De 7 ori apare numărul 12 în
descrierea cetăţii: 12 porţi, 12 îngeri, 12 nume ale seminţiilor lui Israel, 12 nume ale apostolilor
Mielului, 12 temelii şi 12 x 12 măsura zidului. 225
Strălucind ca pietrele de mare preţ, cetatea are douăsprezece porţi numite după cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel şi douăsprezece pietre de temelie purtând numele celor
doisprezece Apostoli (Evrei 11, 10;Efes.2,8). Numele celor 12 seminţii ale fiilor lui Israel , scrise
pe cele 12 porţi, arată credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales, în tot ce î-a promis în
toată puterea şi vigoarea legământului pe care l-a făcut cu el.226 „Cele douăsprezece porţi” sunt
semne ale mişcării libere din afara cetăţii în lăuntrul ei şi invers. La toate altarele sunt slujitori
apostolii şi urmaşii lor. Ei dau apa Vie, cristalină care curge din tronul lui Dumnezeu şi al
Mielului: Sfânta învăţătură a Sfintei Evanghelii – apa cristalină şi fructul din Pomul Vieţii –
Sfânta Cruce, din care ni se dă Trupul şi Sângele Domnului – Sfânta Euharistie.227
O caracteristică acestei cetăţi este că lumina ei era asemănătoare cu aceea a pietrei de mare preţ,
a pietrei de iaspis cristalin. Deasupra porţilor sunt scrise numele celor douăsprezece seminţii ale
lui Israel, fiindcă pe pământ aceste seminţii alcătuiesc poporul ales a lui Dumnezeu, iar în cer
aceleaşi nume sunt utilizate pentru desemnarea celor aleşi – Noul Ierusalim.
Îngerul care vorbea cu profetul avea în mână o măsură din trestie de aur. În Apocalipsă 11, Ioan
a măsurat templul, lucru care atunci indica distrugerea lui. Măsurarea cetăţii vrea să arate
altceva: dimensiunile mari şi simetria desăvârşită a cetăţii. Multiplul lui 12 în numerele folosite
are legătură cu cei aleşi în cetatea lui Dumnezeu. Să ne amintim ca 12 x 12000 fac 144 000 care
este numărul aleşilor din Ioan (Apoc.14,1). Trebuie menţionat că numărul celor 144.000 nu este
o cantitate, având valoare simbolică. Dovada este că numărul celor aleşi nu poate fi socotită de
nimeni, ca în cazul descendenţei lui Avraam, la fel de numeroasă ca stelele de pe cer. 228Zidul
măsoară 144 de coţi. În versetele 18,21 se vorbeşte despre materialele din care a fost alcătuit şi
despre împodobirea cetăţii lui Dumnezeu. Autorul doreşte să accentueze măreţia de nedescris a
cetăţii dumnezeieşti, şi acest lucru îl face în două feluri:a) aminteşte împlinirea aşteptărilor
Vechiului Testament care întotdeauna aveau drept măsură sărăcia evreilor şi bogăţia cetăţilor
imperiale. b) ioan nu poate să evite compararea cetăţii lui Dumnezeu cu luxul Romei.
Cetatea Sfântă evoluează în extinderea ei, pe când Tronul lui Dumnezeu nu evoluează ci
este acelaşi de la începutul întemeierii Bisericii. În evoluaţia şi conturarea Cetăţii celei Sfinte, ea
îşi capătă îngrădire ca să fie ferită de orice abatere de la dreapta credinţă, curată şi sfântă ca sa nu
intre nimic necurat în ea. Acestea sunt zidurile cetăţii în înălţime, lăţime şi lungime. În Sfânta
111
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Cetate se intră numai prin Hristos care zice: „Eu sunt uşa, prin Mine va intra şi va ieşi şi păşune
va afla”.

Cele 12 pietre pretioase şi cei 12 Apostoli

Apostolul vede cetatea având douăsprezece porţi construite în întregime din
douăsprezece mărgăritare preţioase. Acestea reprezintă pe cei doisprezece apostoli ai lui Hristos
prin care cunoaştem poarta şi calea vieţii; dar unicul mărgăritar de mare preţ este cel a lui
Hristos; mărgăritare sunt şi cei care au dobândit strălucirea din cetatea de sus.229 Preţiiozitateaa
tuturor pietrelor arată egalitatea lucrării tuturor apostolilor pentru funcţionarea corectă a Bisericii
( Efes.2,10;Evrei 11,10). Varietatea pietrelor preţioase este posibil să simbolizeze varietatea
darurilor duhovniceşti ale apostolilor şi faptul că această varietate stă la temelia cetăţii
dumnezeieşti. 230
Faptul că pe cele douăsprezece pietre de temelie ale Cetăţii sunt scrise numele celor doisprezece
Apostoli ai Mielului, înseamnă că Apostolii sunt temelia pe care a fost întemeiată Biserica, ei
fiind întemeitorii credinţei creştine din lumea întreagă231. Aici putem constata că este dezminţită
dogma catolică prin care se afirmă că biserica lui Hristos este întemeiată doar pe Sfântul Apostol
Petru.232
Potrivit interpretării Sfântului Andrei, semnificaţia celor doisprezece pietre este următoare:
„prima temelie, iaspisul, este o piatră de culoare verzui şi îl simbolizează pe mai- marele
apostolilor, Petru, care a purtat în trupul său moartea lui Hristos şi I-a arătat o dragoste statornică
şi netrecătoare. A doua piatră este safirul de la care provine culoare azurie care îl simbolizează
pe Sfântul Apostol Pavel care a fost înăţat până la al treilea cer. A treia, calcedoniu, evident
aceeaşi cu antracitul care era pe mantia arhiereului îl simbolizează pe fericitul Apostol Andrei,
care este precum cărbunele aprins al Duhului. A patra , smaraldul, este de culaore verde
amestecat cu galbenul untdelemnului, care îi dă strălucire şi frumuseţe; îl reprezintă pe Sfântul
Evanghelist Ioan care alină cu untdelemnul dumnezeiesc durerea şi mâhnirea ce pătrund în noi
prin păcat, iar prin darul teologiei ne întăreşte în credinţa care nu slăbeşte niciodată. A cincea,
sardoniu, are culoarea unei unghii strălucitoare şi îl simbolizează pe Iacob cel dintâi care a primit
moartea trupească pentru Hristos. A şasea, sardiul este o piatră strălucitoare de culoare
portocalie, care are însuşirea de a vindeca unflăturile şi rănile provocate de fier; simbolizează
frumuseţea virtuţilor fericitului Filip, luminată de focul Duhului Sfânt care vindecă rănile
sufletelor amăgite. A şaptea, hrisolitul, străluceşte asemenea aurului şi îl simbolizează, poate, pe
Bartolomeu, care a strălucit cu virtuţi alese şi cu propovăduirea cea dumnezeiască. A opta,
berilul, culoarea mării şi văzduhului, îl simbolizează pe Toma, care a făcut călătorii îndepărtate
pentru mântuirea indienilor. A noua, topazul, este o piatră neagră despre care se spune că
izvorăşte o substanţă lăptoasă care are însuşiri binefăcătoare pentru bolile ochilor; îl
simbolizează pe fericitul Matei care vindecă cu ajutorul Evangheliei pe cei orbi la inimă şi le dă
lapte celor nou – născuţi în credinţă. A zecea, hrisoprasne, întrece în strălucire chiar şi aurul; îl
reprezintă pe fericitul Tadeu, care a propovăduit regelui Agar al Edesei împărăţia lui Hristos,
simbolizată prin aur, şi moartea lui, simbolizată prin cenuşă. A unsprezecea, iachintul, un
albastru azuriu sau de culoarea zambilei în simbolizează probabil pe Simon, zelotul darurilor lui
Hristos, care a avut o înţelepciune cerească. A douăsprezecea, ametistul, o piatră purpurie care
simbolizează pe Matia, care a fost învrednicit de dumnezeiescul foc la împărţirea limbilor, pentru
dorinţa lui fierbinte, să placă Celui Ce l-a ales spre ai lua locul celui ce căzuse.233

Pomul vieţii şi râul vieţii

Nesfârşita fericită a membrilor Bisericii cereşti este descrisă printr-o seri de simboluri. Pe lângă
Tronul lui Dumnezeu, în Cetatea Sfântă, apare „râul” şi „apa vieţii limpede cum e cristalul şi
care izvorăşte din Tronul lui Dumnezeu şi a Mielului” (Apoc. 21, 1). Aici este vorba de
împlinirea profeţiei din Iezechiel 47,1: „ şi iată de sub pragul templului curgea o apă spre răsărit”
şi din Zaharia14,8: „şi în ziua aceea va ieşi apă din Ierusalim”. Apa este descrisă ca fiind
112
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

cristalină şi curată, apă care simbolizează curăţenia morală. Înafară de „Apa vieţii” care curge ca
un râu din tron, de o parte şi de alta a râului, „creşte pomul vieţii” care ne aduce firesc aminte
imediat de pomul vieţii din raiul din Eden( Fac 2,9).234
Acest râu nu este unul obişnuit, ci izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Unii Sfinţi
Părinţi atribuie o însemnătate simbolică textului. Teodoret spune că apa ieşind din templu
înseamnă că de la iudei vine mântuirea 235.Acest râu cu apa vieţii este Sfânta Evanghelie. Apa
vieţii este o reprezentare a harului de-viaţă-dătătorului Duh care umple străzile cetăţii sfinte,
adică mulţimea locuitorilor săi, care, potrivit cuvintelor psalmistului, „mai mult decât nisipul se
vor înmulţi” (Ps. 138, 18). Sfântul Duh, ca râu al vieţii, va hrăni prin harul său dătător de viaţă
sufletele celor credincioşi, rânduit şederea în acest oraş veşnic, într-un chip mult superior şi
neînchipuit mai fericiţi decât a fost în rai. Acesta este harul şi mila lui Dumnezeu care se va
revărsa totdeauna, fără a se împuţina, peste locuitorii cetăţii cereşti, umplându-le inimile de o
nespusă bucurie (cf. Isaia 35, 9-10).236
Din ansamblul textului înţelegem că apa, elementul necesar vieţii trupeşti, este simbolul
elementelor necesare unei trăiri sufleteşti. Timpurile mesianice sunt izvor de binecuvântări,
belşug şi mulţumire sufletească celor care înţeleg glasul vremii. Acest duh al vremii, ca un val de
apă se revarsă asupra sufletelor, iar credinţa este o forţă lucrătoare care săvârşeşte minuni.237
Această apă are o însemnătate deosebită atunci când este dăruită după perioade dificile de asediu
sau secetă, perioade ca şi aceea prin care au trecut sfinţii aflat sub teroarea fiarei. În Ps. 41,2
„Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel viu” şi la Isaia 55,1 „Cei ce sunteţi însetaţi mergeţi la
apă”, apa vine ca o uşurare după o situaţie grea. Cel ce şade pe tron este „izvor de apă vie” (Ps.
35, 9 „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumina”). Această apă este atât
de însemnată pentru om, încât ar face el însuşi pentru dobândirea ei, în cele din urmă o simte ca
dar a lui Dumnezeu.238
De asemenea, „prin râul şi apa care curg acolo, din care ia naştere viaţa Bisericii, se înţelege, pe
de o parte, Botezul, prin care harul lui ne dă naştere din nou, prin lucrarea Sfântului Duh prin
care ne spălăm şi devenim curaţi precum cristalul; iar, pe de altă parte, râul lui Dumnezeu, care
udă Ierusalimul de sus cu abundenţa apelor sale, dătătoare de viaţă, Duhul Sfânt dătător de viaţă
purcede din Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul Său, Mielul care stă înaintea tronului ceresc, înconjurat
de puterile îngereşti, care se numesc „tronurile” dumnezeirii; iar pieţile cetăţii Sfinte sunt pline
de cei ce o locuiesc- îngeri şi sfinţi- care sunt, după cuvântul psalmistului, numeroşi ca nisipul
mării”.239
Totodată, râul ar putea închipui pe Hristos-Mielul, iar apa lui, apa Botezului prin care ne naştem
din nou, spiritual în Hristos, precum şi harul Sfântului Duh. Acest râu care are izvorul său în
tronul unde stau Dumnezeu şi Mielul este Dumnezeu purces, a treia Persoană divină reprezentată
prin lucrarea Sa. Deasupra Ierusalimului noi vedem întreaga Treime: Tatăl umple toata Cetatea
de slava Sa, Mielul o luminează cu învăţătura Sa, Duhul o udă şi face să nască acolo peste toată
viaţa, mai întâi prin Taina Botezului.240
Dar se poate explica şi altfel, râul curgător sau apa lui ar fi harul şi harismele Duhului Sfât, care
pornesc din tronul Tatălui prin Fiul, şi se primesc de credincioşi prin Botez şi celelalte Taine, iar
în măsura în care a primit fiecare harul şi l-a pus în lucrare, conlucrând cu el prin credinţă şi
fapte bune, poate nădăjdui în mântuirea sa, la ziua judecăţii. Atunci unii vor fi slăviţi mai mult,
alţii mai puţin, după fapte. Dar dacă spune că pomul este unic faţă de alţi pomi arată prin aceasta
unitatea şi acordul, sau consensul sfinţilor.241
Al doilea simbol este cel al „pomului vieţii”, întocmai cum a fost şi acela din mijlocul raiului
pământesc înainte de căderea primilor noştri strămoşi. Pomul vieţii din Ierusalimul ceresc are
însă însuşiri deosebite rodind de douăsprezece ori pe an şi tămăduind cu frunzele sale neamurile.
Sfântul Andrei consideră că pomul vieţii îl simbolizează pe Hristos, Care este cunoscut prin
Duhul Sfânt, căci în El este Duhul, prin Duhul este venerat, iar El îl dăruieşte pe Duhul; prin
care, de asemenea cele doisprezece roduri, adică Apostolii, ne oferă hrana cea nesfârşite a
cunoştinţei de Dumnezeu. Frunzele pomului vieţii adică ale lui Hristos semnifică înţelegerea cea
113
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

mai profundă, mai luminată a judecăţilor lui Dumnezeu iar roadele sunt desăvârşita cunoştinţă ce
se va descoperi în veacul viitor. „Frunzele care tămăduiesc” înseamnă că, în cer nu vor mai
exista suferinţe fizice, nici morale. Frunzele vor fi spre tămăduire, adică spre curăţirea neştiinţei
celor care sunt mai slabi în împlinirea virtuţilor decât alţii, căci „una este strălucirea soarelui şi
alta strălucirea lunii, şi alta strălucirea stelelor” (I cor. 15, 41), şi „în casa Tatălui Meu multe
locaşuri sunt”(Ioan 14, 2). Astfel, fiecare va primi potrivit lucrării faptelor sale, unul mai puţină,
iar altul mai multă strălucire.242
E interesant că aici apar ca fiind un pom ai vieţii, de ambele părţi ale râului cu apa vieţii. Cele
două părţi reprezintă Biserica Răsăriteană cu ritualul ei şi Biserica Apuseană având ritualul ei.
Dar pomul este acelaşi, cu acelaşi fruct: Sfânta Euharistie.243
Pomul vieţii este cel de care s-au lipsit prin păcat cei întâi zidiţi. Hrănirea din acest pom
va dărui locuitorilor oraşului viaţă fără de moarte. Pomul vieţii reprezintă şi el tot o expresie
simbolică a unei realităţi cereşti, adică un alt mijloc al harului lui Dumnnezeu, menit să-i facă tot
mai fericiţi pe fiii Săi.244Drepţii şi cuvioşii sunt prezentaţi ca „raiul Domnului, pomii vieţii,
rădăcina lor în veac...” (Înţ.14,3). Tema paradisului şi a pomilor acestuia oferă autorilor
apocaliptici posibilitatea de a-şi dezvolta nestingheriţi imaginile.245
Spunînd că face douăsprezece roade înseamnă că face rodire şi creştere neîncetată întrucât nu va
mai fi acolo iarna păcatului ca să-i silească pe pomii vieţii să-şi lepede frunzele, precumvedem
că fac în viaţa aceasta.246
„Frunzele pomului” vieţii Hristos reprezintă cunoştinţele judecăţilor lui Dumnezeu cele prea
înalte şi prea luminate. Aceste frunze vor fi cu adevărat spre vindecare, adică spre curăţirea
neştiinţei acelor neamuri (I Cor.15,41) care în lucrarea bunătăţilor sunt mai de jos. De vreme ce
alta e slava soarelui şi alta e slava lunii şi alta slava stelelor şi multe lăcaşuri sunt la Tatăl
(Ioan14,2), adică unii mai puţină , iar alţii mai multă lumină vor avea, după măsura şi întocmirea
faptelor fiecăruia. Roadele lor sunt roditoare câte 100, iar frunzele câte 60 şi altele câte 30de
tămăduiri şi săvor aduce , adică străluciri de la luminile dumnezeieşti, pe care le-au luat cei care
adus roade câte 100. Câtă deosebire este între frunze şi roade , atâta va fi şi atunci între cei ce se
mântuiesc, unii adică mai mult, iar alţii mai puţin vor fi proslăviţi.247

114
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
Simbol
ÎNGERII
Apoc. 1,20: Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte
Biserici, iar sfeşnicele cele şapte sunt şapte Biserici.
A. 2,1: Scrie îngerului Bisericii din Efes
B. 2,8: Iar îngerului Bisericii din Smirna, scrie-i
C. 2,12: Iar îngerului Bisericii din Pergam scrie-i
D. 2,18: Iar îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i
E. Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i
F. Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i
G. Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i
Realitate
Apoc. 5, 2: Şi am văzut un înger puternic, care
striga cu glas mare
Apoc. 5, 11: Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri
mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al
bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de
mii şi mii de mii
Apoc 7, 1-2: După aceasta am văzut patru îngeri,
stând la cele patru unghiuri ale pământului, ţinând
cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle
vânt pe pământ, nici peste mare, nici peste vreun
copac. 2. Şi am văzut un alt înger care se ridica de
la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului
Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către
cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme
pământul şi marea
Apoc. 7, 11-12: Şi toţi îngerii stăteau împrejurul
tronului bătrânilor şi al celor patru fiinţe, şi au
căzut înaintea tronului pe feţele lor şi s-au închinat
lui Dumnezeu, 12. Zicând: Amin!
 Aspecte
din Apocalipsa Sf. Ioan în
pictura
mănăstirii Suceviţa
Lect. dr. pr. Ilie Melniciuc-Puică
Facultatea de Teologie Ortodoxă
“Dumitru Stăniloae” Iaşi
 Mănăstirea Suceviţa
a) privire aeriană b) pridvor sudic
 Textul Apocalipsei, scris de Sfântul Ioan reprezintă pentru artişti o
piatră de încercare, fiind exprimat mai ales în sculptura faţadelor
din piatră ale Bisericilor din Occident, sau în manuscrise
medievale ale mapamondului creştin. Între cele din urmă amintim
ilustraţiile călugărului Beatus de Liebana (aprox. Sec. 10, Spania),
care depăşeşte reprezentările strict simbolice (Alfa şi Omega;
Mielul; cartea cu şapte peceţi etc) prin compoziţii picturale
elaborate.
 Tot în spaţiul Bisericii Romano-catolic se va dezvolta arta gravurii,
prin celebrele Biblia de la Koln (1478-1479) Biblia de la
Nuremberg (1483) şi Biblia de la Strasbourg (1485). Albrecht
Durer, la sfârşit de secol XV, ilustrează textul Apocalipsei lui Ioan
cu 14 gravuri incluse pe verso-ul paginii de text. Provocarea
adresată lui Durer era să evidenţieze cu exactitate, în imagini
sculptate ca negativ şi apoi tipărite, ceea ce textul canonic al
Apocalipsei exprima. Biblia ilustrată de la Wittenberg (1522) a
popularizat gravurile lui Durer, pătrunzând în spaţiul ortodox, spre
mijlocul secolului XVII, probabil prin Biblia olandeză a lui Jan
Visscher din 1650. Un alt filon, care exploatează imagistica
Apocalipsei va pătrunde prin filiera athonită de la mănăstirile
Dionisiu, Dochiaru, Filoteou şi Xenofont, dar numai în pridvorul
bisericii sau în trapeză, având ca model Biblia Ottheinrich (scrisă
în 1432 şi împodobită cu miniaturi tematice în stil renascentist de
Matthias Gerung la anul 1532). Erwin Panofsky consideră că
existau deja manuscrise cu reprezentări despre cei doi martori,
despre zdrobirea strugurilor în teascul mâniei, despre nunta
Mielului sau despre îngerii care varsă cupele mâniei.
 Izolarea imagisticii Apocalipsei se datora, pe de o parte canonului
iconografic delimitat strict în interiorul locaşul de cult până atunci,
cât şi necesităţii de a aminti de existenţa unei cărţi canonice într-
un spaţiu care nu o preţuise suficient prin lectură sau imagine, ci
prin slujirea liturgică. Prin Erminia picturii bizantine a lui Dionisie
din Furna, concepută la mijlocul secolului XVIII, ciclul athonit al
reprezentărilor Apocalipsei în pictura bisericească, devine model
pentru spaţiul ortodox.
 Pictarea pridvorului de sud al Mănăstirii Suceviţa s-a făcut mai
târziu de 1595, înlocuind probabil pictura originală a fraţilor Ioan
şi Sofronie, artizanii veşmântului pictural exterior al
aşezământului monastic. Despre meşterul care a pictat acest
pridvor putem afirma că făcea parte din şcoala de pictori români,
atent la evenimentele istorice şi la detaliile cromatice cotidiene. În
stadiul actual al pridvorului, pictura prezintă curgerea
evenimentelor relatate în cartea Apocalipsei, pornind din cupolă
(capitolele 1 şi 4-5), extinzând relatarea pe pandantivi, arcadele
frânte ale fiecărei laturi şi pe cei patru stâlpi de susţinere.
Biblia ilustrată de Albrecht Biblia lui Zwingli (1531)
Durer (1498) Apoc 1,9-20 Apoc 1, 9-20
 Biblia lui Ottheinrich

 Textul a fost scris în  Pentru Biblia în format

1430, iar Ottheinrich, digital, care este în
un slujitor din custodia Bibliotecii
Regensburg, plăteşte Bavareze de stat din
pe Matthias Gerung, 1950, avem adresa
între 1530-1532, să  http://mdz12.bib-
adauge miniaturi în bvb.de/~zimelien/bsb
stil renscentist textului 00032718/#/1/
mai vechi.
 1. Apoc. 1,12-20: Fiul Omului a) Suceviţa
b) Biblia Ottheinrich (1530) c) Dionisiu - Athos
2. Apoc. 4-5 Mielul deschide cartea a) Suceviţa
b) Biblia Ottheinrich (1530) c) Dionisiu - Athos
 3. Apoc. 6, 2-8: cei patru călăreţi
a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich c) Dionisiu
d) Dochiaru - Athos
4. Apoc 6, 9: sufletele sub altar;
a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich
c) Dionisiu d) Dochiaru - Athos
5. Apoc. 7, 1-3 vânt stăpânit de îngeri
a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich
c) Dionisiu d) Dochiaru - Athos
4 vanturi: a) Sucevita b) Poienile Izei
c) Biserica din Glod (MM)
6. Apoc. 8, 7-12: stele, ape, strălucire slăbite
a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich
c) Dionisiu d) Dochiaru - Athos
7. Apoc. 9, 1-12: lăcuste de fier; bomba atomică?
a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich
c) Dionisiu d) Filotheou
e) Dochiaru - Athos
8. Apoc. 10, 1-11: Ioan înghite cartea de
la înger a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich
c)Filotheou d) Dochiaru - Athos
 Ioan inghite cartea
a) Sucevita b)Josanu (MM) c) Glod (MM)
9. Apoc. 11, 1-8: Măsurarea Templului; doi martori
a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich
c) Dochiaru - Athos
 10. Apoc. 12, 1-17:
Biserica - femeie care naşte
a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich
c) Dionisiu d) Dochiaru - Athos
11. 12. Apoc 13 şi Apoc 14, 1-4
Lupta cu fiara;
11. Apoc. 13: Lupta cu fiara; a) Suceviţa b) Biblia
Ottheinrich c) Filotheou d) Dionisiu
12. Apoc. 14, 1-14: Mielul în Sion; 144.000
a) Suceviţa b) Dochiaru
13. Apoc. 14, 15-20; Secera şi teascul mâniei
a) Suceviţa b) Dochiaru
14. Apoc. 16, 1-14; vărsarea celor 7 cupe ale
mânei
a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich c) Dochiaru
15. Apoc. 17: Desfrânata Babilon beată;
a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich
c) Filotheou d) Dochiaru - Athos
16. Apoc. 20, 1-3: Balaur încuiat în adânc
a) Suceviţa b) Biblia Ottheinrich
c) Filotheou d) Dochiaru - Athos
17. Apoc 21-22: Noul Ierusalim, la Suceviţa, ne
introduce în Biserică
 Bibliografie
 Băbuţ, Gheorghe, Tâlcuire la Apocalipsa Sfântului părintelui nostru Andrei,
arhiepiscopul Cezareii Capadochiei, Oradea, Ed. „Pelerinul Român”, 1991.
 Barthélemy-Vogels, R.; Hyart, Charles, L’iconographie russe de l’Apocalypse. La
«mise à jour» des Livres Saints d’après le manuscrit n. 6 de la Collection Wittert
appartenant à la Bibliothèque Générale de l’Université de Liège, Paris, Ed. «Les Belles
Lettres», 1985.
 Bilinbakhova, Tatiana The image of Death in the Art of Ancient Russia, în Humana
fragilitas. The themes of Death in Europe from the 13th Century to the 18th Century,
Alberto Tenenti (ed.), Clusone, Ferrari Editrice, 2002.
 Bogdan, Cristina, Între text şi imagine: avatarurile unei secvenţe din Apocalipsa
Sfântului Ioan, în vol. Text(e)/Image. Interferences. Eudes critiques. Critical Studies,
A. Vrânceanu (ed.), Ed. Universităţii Bucureşti, 2009
 Buslaev, Feodor Ivanovici, Svod izobrazenii iz licevych apokalipsisov porusskim
rukopisjam s XVIgo veka po XIXj (Les Apocalypses russes à figures. Atlas), St.
Petersburg, 1884.
 Capuani, Massimo; Paparozzi, Maurizio, Le Mont-Athos. Les fondations monastiques
un millénaire de spiritualité et d’art orthodoxe, trad.din lb. italiană în lb. franceză de
Philippe Baillet, Paris, Ed. Desclée deBrouwer, 1997.
 Christe, Yves, L’Apocalypse de Jean. Sens et développement de ses visions
synthétiques, Paris, Ed. Picard, 1996.
 Bibliografie
 Ciubotaru, Ion H., Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din
Moldova, Bucureşti, Ed. „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 1999.
 Costinescu, Mariana; Georgescu, Magdalena; Zgraon, Florentina; Dicţionarul limbii
române vechi, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.
 Drăguţ, Vasile, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, ed. a II-a,
Bucureşti, Ed. Vremea, 2000.
 Grubb, Nancy, Apocalypses, Paris, Ed. Abbeville, 1997.
 Huber, Paul, Apokalypse. Bilderzyklen zur Johannes-Offenbarung in Trier, auf dem
Athos und von Caillaud d’Angers, Düsseldorf 1989.
 Kriton Chrysochoidis, I monasteri del Monte Athos e il mondo ortodosso dopo la
caduta Constantinopoli, in: Grigore Arbore Popescu (ed.) Christiani d’ Oriente:
Spiritualità, arte e potere nell’ Europa post bizantina, Milano 1999.
 Panofsky, Erwin, La Vie et l’art d’Albrecht Dürer, trad. din lb. engleză în lb.franceză
de Dominique Le Bourg, Paris, Ed. Hazan, 1987.
 Pillat, Cornelia, Variaţiuni pe teme date în arta medievală românească, Bucureşti, Ed.
Vremea, 2003.
 Porumb, Marius, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania (sec. XIII-
XVIII), Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1998.
 Réau, Louis, Iconographie de l’art chrétien, vol. II (Nouveau Testament), Paris, Ed.
Presses Universitaires de France, 1957.
•Renaud, Juliette, Le cycle de l’Apocalypse de Dionysiou. Interprétation byzantine des
gravures occidentales, Paris, Ed. Presses Universitaires de France, 1943.
•Stoichiţă, Victor, Ieronim, Studiu introductiv la Dionisie din Furna, Carte de pictură,
trad. de Smaranda Bratu Stati şi Şerban Stati, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1979.
•Theodorescu, Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul
imaginii (1550-1800), vol. II, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987.
•Timotin A., La littérature eschatologique byzantine et post-byzantine dans les
manuscrits roumains, în „Revue des études sud-est européennes”, nr. 1-4/2002.
•Van der Meer, Frédéric, L’Apocalypse dans l’art, Anvers, Ed. Fonds Mercator, 1978.
•Yves Christe, Jugements derniers, Yonne, Les Ateliers de la Pierre-qui-Vire, 1999.

•http://www.johannesoffenbarung.ch/bilderzyklen/Ottheinrich.php
Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

115
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

116
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

*** Judecata dreaptă a lui Dumnezeu şi înfricoşatele 24 de vămi ale văzduhului, Bucuresti,
*** Un Episcop ascet, Viaţa şi învăţăturile Sf. Ierarh Nifon, trad. de Protos. Petroniu Tanase,
Mănăstirea Sihastria, 2004
*** Vietile Sfintilor pe luna decembrie, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1993
*** Vietile Sfintilor pe luna martie, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1995
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutuluii Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1994
Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie
biblică, manual pentru facultăţile de Teologie, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994.
Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ierusalimul epocii celui de-al doilea Templu, în revista
„Mitropolia Banatului”, Timişoara, nr. 7 – 8, 1975.
Agouridis, Savvas, Comentariu la Apocalipsa Sfântului Ioan, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin
Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti 2004.
Apocalipsa lui Ioan în tradiţia iudeo-creştină, studiu introductiv de Cristian Bădiliţă, trad. de
Petru Creţia şi Cristian Bădiliţă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.
Apocalipsa, introducere, note şi comentariu de Pr. Dr. Ioan Mircea, cu un cuvânt înainte de Pr.
Galeriu, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995.
Avi -Yonah, Pr. Prof. Michael, Jerusalem, Introduction, Israel Pocket Library, Israel, 1973.
Baba, Pr. Dr. Teodor, Profeţii mesianice reliefate în Vechiul Testament, Ed. Universităţii „Aurel
Vlaicu”, Arad, 2007.
Backhouse, Robert, Ghidul biblic al Ierusalimului, Bucureşti, 1982.
Băbuţ, Diac. Gheorghe, Tâlcuire la Apocalipsă şi Comentariu extras la Apocalipsă, Ed.
Pelerinul Român, Oradea, 1991.
Bădiliţă, Cristian, Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.
Bălan, Arhim. Ioanichie, Pelerinaj la Locurile Sfinte, ediţia a II – a, Editura Episcopiei
Romanului şi Huşilor, Roman, 1992.

117
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Blanchard, Yves-Marie, Apocalipsa, traducere din limba franceză de Maria Boldor şi Alina
Muraru, Ed. Galaxia Gutenberg, 2007.
Bock, Emil, Apocalipsa-consideraţii asupra Revelaţiei lui Ioan, trad. din lb. Germană de Diana
Sălăjanu şi Agenor Crişan, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti 2010.
Chiricuţă, Pr. Petre, Parusia sau a doua Venire, Bucureşti, 1935.
Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978.
De Vaux, R., Les institution L’Ancient Testament
Dicţionar biblic, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1992.
Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000
Dobzeu, Arhim. Mina, Apocalipsa – planul de salvare în 7 etape, Ed. Agaton, Făgăraş, 2001.
Dowley, Dr. Tim, Cunoştinţe generale din Biblie, Bucureşti, 1982.
Drăgulin, Drd., Paul, Direcţia de interpretare a Apocalipsei ca sistem al evenimentelor istoriei
universale, în MO, an LI, 1-2, 1999.
Dumoulin, Pierre, Apocalipsa, comentariu, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2003.
Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000.
Gheorghiu, Dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, Cernăuţi, 1933.
Grabar, Andre, La Peinture Bizantine, Ed. Skira, 2002.
Hamblin, William J., David Rolph Seely, Templul lui Solomon, mit şi istorie, traducere din limba
engleză de Carmen Ion, Ed. Enciclopedia Rao, Londra, 2007.
http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/cuvantul-patriarhului-romaniei-la-liturghia-
anul-nou-122805.html
Iovin, Mihail şi Domnica, Harul şi adevărul în cartea Apocalipsa, Ed. Multimedia Internaţional,
Arad, 2005.
Irineu Pop Bistriţeanul, Aşezămintele româneşti de la Ierusalim şi Iordan, Editura
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj Napoca, 1994.
Irineu Pop Bistriţeanul, Ţara Sfântă – arena operei mântuitoare, Editura Universal Dalsi, Cluj
Napoca, 1995.
Keller, Werner, Şi totuşi Biblia are dreptate, Ed. Litera, Bucureşti, 2009.
Kuraev, Diacon Andrei, Pecetea lui Antihrist, codurile de bare și semnele vremurilor, Traducere
din limba rusă și adaptare de Elena Dulgheru, Editura Sofia, București, 2005.
Laiu, Florin, Daniel şi Apocalipsa, principii de interpretare şi comentarii, Ed. „Viaţă şi
Sănătate”, Bucureşti, 1996.
Lecca, Arhim. Paulin, Adevăr și pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003.
Loichiţă, Vasile, Chiliasmul (milenismul), Cernăuţi, 1926.
Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Traducere din limba franceză de Pr.
Vasile Răducă, Editura Bonifaciu, 1998.
Melniciuc Puică, Ilie, Descoperind Psalmii în Apocalipsă, în „Analele Ştiinţifice ale
Universităţii «Al.I.Cuza» Iaşi (serie nouă)”, vol. XI, Teologie Ortodoxă, 2006, p. 57-70.
Melniciuc Puică, Ilie, The Lamb Sacrifice expressed in Religious Art, în „European Journal of
Science and Theology”, 2011, vol. 7, no. 2, p. 77-99.
Mihoc, Daniel, Scrisorile Apocalipsei, Ed. Teofania, Sibiu, 2003.
Mihoc, Pr. Asist., Vasile, Elemente de eclesiologie în cartea Apocalipsei, în O, an XXXIV, 4,
1982.
Mihoc, Prep. Drd., Daniel, Istoria umană între suveranitatea lui Hristos şi lucrarea lui Satan,
după Apocalipsă 6, 1-7, 17, în RT, an VIII, 4, 1998.
Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti. 1995.
Mircea, Pr., Ioan, Biserica – împărăţie a Mielului Hristos şi lupta Lui spirituală în Apocalipsă,
în O, an XLI, 1, 1989.
Mircea, Pr., Ioan, Împărăţia lui Hristos de mii de ani. Studiu exegetic asupra textului din
Apocalipsă XX, 1-5, în O, an XXXVI, 1, 1984.
118
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica
 Apocalipsa – expresii biblice si vizuale 

Monahul, Ignatie, Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului, Editura Axios, Bucureşti, 1998.
Neaga, Prof. Dr. Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004.
Onişor Remus, Două apocrife intertestamentare, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
Onişor, Pr. Lector Dr., Remus, Erezia în Biserica Apocalipsei, în Credinţa ortodoxă, an IV, nr. 1,
1999.
Osman, Ahmed, Moise, faraonul Egiptului, Ed. Aquila, Oradea, 1993.
Pache, Rene, A Doua Venire a lui Hristos, Ed. Casa literaturii creştine, Bucureşti, 1994.
Payne, Dr. David F., Istoria vremurilor biblice, Ed. Societatea biblică interconfesională din
România, Bucureşti, 2003.
Părăian, Arhim Teofil, Cu faţa spre veşnicia fericită, Ed. Agaton, Făgăraş, 2007.
Peake”s Commentary on the Bible, Thomas Nelson and Sons Ltd, London Edinburgh Paris
Melbourne Johannesburg Toronto and New York, 1962.
Pilchan Lee, The New Jerusalem in the Book of Revelation, Ed. Mohr Siebeck, 2001.
Popescu, Pr.Prof. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005.
Popovici, Arhim. Justin, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, Traducere de Sabin Preda și Cornel
Coman, Editura Bizantină, București, 1998.
Prodan, Arhim. Mina, Carte despre sfârşitul lumei, Tipografia Ligii Culturale, Iaşi, 1940.
Prodan, Arhimandrit Mina, Carte despre sfârşitul lumii, Ed. Anestis, 2005.
Rădulescu, Pr. Boris, Sfânta Liturghie şi Apocalipsa tâlcuite prin cuvintele de pe cruce, Ed.
Bonifaciu, Bucureşti, 2007.
Rops, Daniel, La vie quotidienne en Palestine au temps de Jesus, Paris, Hachette, 1961.
Semen, Conf. Dr.Pr. Petre, Arheologie biblică în actualitate, Ed. Trinitas, Iaşi, 1997.
Semen, Dr. Pr. Petre, Învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în cărţile Vechiului Testament, Ed.
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993.
Semen, Petre, Introducere în teologia profeţilor scritori, Ed. Doxologia, Iaşi, 2010.
Semen, Pr.Prof. Dr.Petre, Importanţa Templului din Ierusalim pentru menţinerea unităţii
religioase şi naţionale, în Analele ştiinţifice ale U.A.I.C., vol. VI, Iaşi, 2001.
Sf.Andrei, Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, Tîlcuire la Apocalipsă, Ed. Sofia, Ed. Cartea
Ortodoxă,Bucureşti, 2007.
Sorescu, Pr. Vasile, Sfârşitul lumii în perspectiva profeţiilor biblice, Ed. Vestala, Bucureşti,
1996.
Stancu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Templul din Ierusalim, Editura Tiparg, Piteşti, 1999.
Stareţii, despre vremurile de pe urmă, Ed, Mănăstirea „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”,
Petru Vodă, 2007.
Stăniloae, Pr.Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I - III, EIBMBOR,
Bucureşti, 1978-1981.
Ştefănescu, I. D., Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti , Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1973
Tarnavschi, Vasile, Arheologie biblică, Cernăuţi, 1930.
Testamentul lui Solomon, traducere din greacă veche de Ştefan Colceriu, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2009.
Vittis, Arhimandrit Evsevios, Tâlcuiri la Apocalipsă, vol. I-III, trad. din limba greacă de Ovidiu
Lăzărescu, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009-2011.

119
Suport de curs Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puica