ANIMALELE

ANIMALELE
„În chip firesc, oamenii nu ajung niciodată la felul de a acţiona al şerpilor;
doar experienţa ori raţiunea sau uneori exercitarea raţionamentului ştiinţific dacă
pot realiza aşa ceva. Tot aşa, dacă vulturii, ca să-şi salveze puii lor în cuib, le aduc
acolo o «mamă», pe care o găsesc, de ce să tragi concluzia că vulturii au o ştiinţă şi
chiar o ştiinţă mai mare decât cea a oamenilor, care abia prin experienţă şi prin
raţionament au descoperit acest ajutor dat în chip firesc vulturilor?
Dar să zicem că şi alte contra-otrăvuri ar fi cunoscute de animale. Ce
dovadă avem că această cunoaştere a lor nu le vine de la natură, ci că raţiunea ar fi
aceea care le-ar descoperi-o? Căci dacă ar fi aşa, atunci ea n-ar descoperi numai
acest leac unic la şerpi, sau să zicem un al doilea, al treilea, să zicem la vulturi şi
aşa mai departe la alte animale, ci ar descoperi şi leacuri pentru oameni. În
realitate, fiecare animal fiind înclinat de la natură spre întrebuinţarea exclusivă a
anumitor leacuri, este clar că la el nu înţelepciunea sau raţiunea, ci structura
specifică a firii, creată de Logos, este cea care îl face să se întoarcă spre aceste
leacuri, pentru salvarea speciei lui.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a IV-a, Cap.
LXXXVI-LXXXVII, în PSB, vol. 9, p. 303)
„De nebiruit este la cele necuvântătoare dragostea dintre părinţi şi pui,
pentru că Dumnezeu, Cel Ce le-a creat, a înlocuit în ele lipsa raţiunii cu bogăţia
simţirilor. De unde, între mii de oi, mielul, care sare din staul, cunoaşte culoarea şi
glasul mamei, se grăbeşte spre ea şi caută izvoarele sale de lapte? Chiar dacă ar
avea puţin lapte ugerele mamelor, mielul se mulţumeşte cu ele, lăsând la o parte
mulţime de ugere îngreunate de lapte; iar mama îşi cunoaşte mielul ei între mii şi
mii de miei. Un singur glas, aceeaşi culoare, mirosul la fel la toţi – atât cât mirosul
nostru îl poate percepe – şi totuşi la oaie simţirea este mai pătrunzătoare decât
perceperea noastră, iar datorită ei fiecare oaie îşi cunoaşte mielul. Căţelul nu are
încă dinţi şi totuşi se apără cu gura de cei care îl supără. Viţelul nu are încă coarne
şi ştie unde au să-i crească armele lui.
Acestea sunt o dovadă că firea tuturor vieţuitoarelor n-a căpătat de la cineva
învăţătură pentru cele ce le sunt de folos şi că nimic nu este în ele fără rânduială şi
nehotărât, ci toate poartă urmele înţelepciunii Celui Care le-a făcut, arătând în ele
că au fost aduse pe lume gata pregătite pentru paza mântuirii lor”. (Sf. Vasile cel
Mare, Omilii la Hexaemeron, omil. a IX-a, IV, în PSB, vol. 17, p. 174-175)
ANIMALELE (fiarele sălbatice)
„Animalele care se numesc fiare sălbatice îşi au numele de la cuvântul a se
sălbătici; la început n-au fost create rele sau otrăvitoare — că răul nu-i o creaţie a
lui Dumnezeu —, ci toate cele create de Dumnezeu au fost bune şi bune foarte 66,
dar păcatul săvârşit de om le-a făcut rele şi pe ele; când omul a călcat porunca lui
Dumnezeu, au călcat-o şi ele. Întocmai ca un stăpân al casei: dacă el face binele,
neapărat şi slugile vor face fapte bune; dar dacă stăpânul păcătuieşte, păcătuiesc
împreună cu el şi robii; la fel s-au petrecut lucrurile şi cu cele care erau în jurul
omului; când a păcătuit stăpânul, au păcătuit şi roabele. Când, însă, omul va alerga
iarăşi să le facă pe cele ale firii şi nu va mai păcătui, atunci şi fiarele îşi vor
redobândi blândeţea de la început.” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic,
Cartea a Doua, XVII, în PSB, vol. 2, p. 408-409)
ANIMALELE (sufletul animalelor)
„Să scoată pământul suflet viu.
— Pentru ce scoate pământul suflet viu?
— Ca să cunoşti deosebirea dintre sufletul animalului şi sufletul omului.
Puţin mai târziu vei cunoaşte cum a fost făcut şi sufletul omului. Acum ascultă
despre sufletul animalelor!
După cum scrie Scriptura sângele este sufletul oricărui animal7. Sângele,
când se încheagă, se preface în carne; iar carnea, când se strică, se desface în
pământ; urmează, deci, că sufletul animalului este pământesc.” (Sf. Vasile cel
Mare, Omilii la Hexaemeron, omil. a VIII-a, II, în PSB, vol. 17, p. 158-159)
„Să nu socoteşti că sufletul animalelor este mai vechi decât ipostasa
trupurilor lor şi nici că rămâne mai departe după descompunerea trupului! Fugi de
vorbăria prostească a falnicilor filosofi, care nu se ruşinează să spună că sufletele
lor şi sufletele câinilor sunt la fel unele cu altele, care spun că ei au fost cândva
femei, arbuşti, peşti de mare. Dacă filosofii aceia au fost vreodată peşti, n-aş putea-
o spune; dar, pentru că au scris acestea, sunt mai fără de minte decât peştii. Şi eu
susţin aceasta cu tărie.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omil. a VIII-
a, II, în PSB, vol. 17, p. 159)
„…sângele este sufletul animalului”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la
Facere, omil. XXVII, IV, în PSB, vol. 21, p. 341)
„Întrucât au în ele viaţă şi se mişcă în chip firesc nu putem spune că ele ar
fi neînsufleţite; cu toate acestea nici nu putem zice că au un suflet desăvârşit;
activitatea vitelor nu poţi s-o numeşti altfel decât cu totul fizică întrucât ea nu se
poate ridica nici măcar la mişcările vieţii senzitive. Vietăţile necugetătoare mai
adaugă la această formă încă una, anume, pe cea psihică (bazată pe simţuri, pe
instincte), dar nici aceasta nu atinge desăvârşirea, pentru că nu are în ea darul
cugetării şi al gândirii. Tot aşa vom spune că sufletul adevărat şi desăvârşit numai

66 66
Fac., 1, 31
7 7
Lev., 17, 11
al omului poate fi şi că el se face cunoscut doar prin faptele sale. Dacă şi alte
vietăţi au parte de viaţă e un abuz obişnuit de a spune că şi ele au un fel de suflet
căci dacă sufletul lor nu-i desăvârşit, el posedă câteva din însuşirile activităţii
psihice, care după cum învăţăm din istorisirea naşterii omului cea plină de taine pe
care ne-a lăsat-o Moise (antropogeneza mistică) au devenit parteneri ai omului în
urma înrudirii lor cu fiinţele ce trăiesc în patimi.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre
facerea omului, cap. XXX, în PSB, vol.30, p.90)