Nu iubiți lumea”

 Philippe Laügt
(1. Ioan 2:15 ) 

Spre deosebire de evrei, care vieţuiau în aceleaşi locuri, creştinii sunt văzuţi de Scriptură
simultan în lume (simbolizată prin Egipt), în deşert şi în locurile cereşti. Ei trebuie să aibă un
mod de viaţă compatibil cu poziţia lor: ei „sunt în lume”, dar „ei nu sunt din lume” (Ioan
17:11, 14, 16 ). Dumnezeu i-a „smuls” (Galateni 1:4 ); ei sunt un popor ceresc, lăsat pentru un
timp aici pe pământ pentru a arăta dragostea lui Dumnezeu şi a străluci „ca nişte lumini în
lume, ţinând sus Cuvântul vieţii” (Filipeni 2:15-16 ). Locul unde trebuie să fie mărturii este
pentru ei un deşert; nu găsesc acolo niciun fel de hrană pentru suflet şi nu pot rezista decât
prin hrana trimisă de Dumnezeu din cer. Ei sunt „morţi şi înviaţi în Cristos” şi, de asemenea,
„aşezaţi cu El” în cer. (Efeseni 2:6 ). Ei luptă împotriva lui Satan şi a duhurilor răutăţii care
sunt încă în locurile cereşti (Efeseni 6:12 ). Pentru a putea birui în această luptă continuă, ei
trebuie să trăiască separaţi de această lume.

Întotdeauna a fost greu pentru un creştin să trăiască într-o lume căreia nu-i mai aparţine.
Progresele tehnice recente, în special în domeniul comunicaţiilor, îl expun unor „alegeri”
adesea îndoielnice, căci degradarea morală se agravează. Imoralitatea propagată prin mass-
media este tot mai la îndemână şi extrem de seducătoare pentru firea noastră. Trebuie să
veghem! Dar aceste „noutăţi” moderne pot constitui şi „mijloace” utile pentru a mărturisi
celor necredincioşi care merg rapid spre iad. Avem nevoie de ajutorul Domnului pentru a
rămâne la distanţă de „poluările” care se extind în societatea noastră coruptă. Fiecare copil al
lui Dumnezeu se confruntă cu aceste dileme dificile: cum să trăim separaţi trăind în acelaşi
timp în această lume în care Domnul ne-a trimis? Cum să folosim aceste „facilităţi
tehnologice” fără a ne compromite sfinţenia şi a ne slăbi evlavia.

Ce se înţelege prin „lume”?

În Noul Testament sunt doi termeni traduşi prin „lume”, dar sensul lor original este diferit:

- „kosmos” denumeşte pământul pe care trăim (Ioan 21:25 ), în contrast cu cerurile (1. Ioan
3:17 ), şi se referă la condiţia prezentă a omului înstrăinat şi duşman al lui Dumnezeu (Ioan
7:7 ; 1. Ioan 4:5 ); îl găsim frecvent în scrierile lui Ioan;

- „aïôn” înseamnă „vârstă” sau „dispensaţie”, precum şi durată a existenţei; îl găsim mai ales
în Evanghelia lui Matei şi în epistolele lui Pavel.

Acest al doilea termen se referă mai mult la timpul şi condiţia în care ne găsim, în vreme ce
primul desemnează, înainte de toate, lumea materială şi indică mai degrabă ordinea,
frumuseţea – de aici derivă cuvântul „cosmetică”. Este scris „Nu vă potriviţi chipului veacului
acestuia” (Romani 12:2 ), adică lucrurilor în mijlocul cărora trăim. În Efeseni, găsim cei doi
termeni împreună, folosiţi în mod sugestiv: „…în care trăiaţi odinioară, după mersul (aïôn)
lumii acesteia (kosmos)” (Efeseni 2:2 ). Satan este prinţul acestei lumi, kosmos (Ioan
14:30 ; 16:11 ), şi dumnezeul acestui veac, aïôn (2. Corinteni 4:4 ). Pământul (kosmos) – aşa
cum a ieşit el din mâna lui Dumnezeu – era frumos. El a putut să declare că tot ce a făcut era
„foarte bun” (Geneza 1:31 ). Pământul se potrivea perfect ca habitat pentru om. Cu toate
acestea, deşi lumea ieşită din mâinile divine era un lucru foarte bun, ceea ce a devenit din
cauza păcatului este cu totul altceva.

Trei mărturii privind lumea

Pavel, cel care i-a depăşit pe toţi ceilalţi apostoli în slujirea Domnului Isus, scrie: „Să nu vă
potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să
puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2 ).

Petru, energic şi extrem de eficient după regenerarea lui, spune: „Dumnezeiasca Lui putere
ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava
şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să
vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin
pofte” (2. Petru 1:3-4 ).

Ioan, cel care a cunoscut atât de mult dragostea Domnului în timpul lungii sale alergări pe
acest pământ, declară: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea,
dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi
lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia
lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1. Ioan 2:15-17 ). Şi mai departe: „Cine este cel ce a biruit
lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1. Ioan 5: 5 )

Deşertăciunea lumească: o lume în care Dumnezeu nu are loc!

„Deşertăciunea” (vanitatea) caracterizează o lume în care Dumnezeu nu mai are întâietatea

care I se cuvine. Ceea ce se este acum în lume nu are nimic în comun cu Tatăl. Într-adevăr,
pofta, adică dorinţa de a poseda, este o formă de idolatrie (Coloseni 3:5 ): Dumnezeu este
total dat deoparte. Dacă El se află în locul cuvenit, în inima credinciosului fidel, pofta este
respinsă. Doar El singur poate umple inima de plinătatea Sa.

Deşertăciunea lumească se traduce în multe feluri. Ea poate fi grosieră: pofta senzuală a firii.
Se poate manifesta ca o atracţie pentru lucrurile „estetice”: pofta ochilor. Sau se poate lăuda
cu bogăţiile şi posesiunile: lăudăroşia vieţii. Dacă aceste lucruri ne umplu inima, atunci Tatăl
nu mai are loc.

În acest fel a fost Eva înşelată prin amăgirea abilă a lui Satan. Ea a vrut să-şi satisfacă
dorinţele neascultând de porunca divină, iar de aici au apărut păcatul ei şi al lui Adam, care a
acceptat modul ei de a acţiona. Fiul lor Cain strigă: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot
suferi.” (Geneza 4:13 ). Dar apostazia lui este evidentă atunci când, întorcându-I spatele lui
Dumnezeu, se stabileşte într-o cetate cu intenţia de a se bucura de o viaţă confortabilă
„departe” de Creatorul lui. Când Lot a ridicat ochii spre câmpia Iordanului, udată bine „ca o
grădină a Domnului” (Geneza 13:10 ),  el a  făcut primul pas pe un drum care s-a sfârşit
ruşinos, într-o peşteră (Geneza 19:30 ). El s-a îndepărtat treptat de Dumnezeu.

Să nu desconsiderăm ceea ce se află la originea păcatului: o dorinţă – poate secretă la început

– de a ne îndepărta de Dumnezeu. Apostolul descrie starea disperată a celor ce sunt „fără
Dumnezeu în această lume” (Efeseni 2:12 ). Plângând, el îi avertizează pe cei „care se poartă
ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele, şi
slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ.” (Filipeni 3: 18-19 )
Întotdeauna efectul deşertăciunii lumeşti asupra credinciosului este ameninţător

Deşertăciunea caută să-L excludă pe Dumnezeu din vieţile noastre. „ Nu ştiţi că prietenia
lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?” (Iacov 4:4 ) Dacă vanitatea a luat un loc nemeritat în
inima noastră, aceasta este consecinţa unei „răceli” în afecţiunea noastră pentru Cristos. La
efeseni,  primul pas în jos a fost abandonarea dragostei dintâi (Apocalipsa 2: 4 ); de aici s-a
ajuns în final la acel căldicel din Laodiceea (Apocalipsa 3:15-16).

Deşertăciunea pătrunde în inimile noastre într-un fel disimulat; puţin câte puţin pierdem
comuniunea cu Dumnezeu. Aşa se pot produce cu uşurinţă dezbinări în mijlocul poporului lui
Dumnezeu. Evanghelizarea devine o corvoadă, căci grija noastră pentru suflete a scăzut; toate
preocupările noastre spirituale slăbesc şi, de acum încolo, uşa este larg deschisă pentru a
cădea în tot felul de greşeli, dacă Dumnezeu, în mila Sa, nu intervine la timp pentru a ne
ridica.  

Poate fi vorba de „lucrurile acestei lumi” sau de „plăcere” sub diferite aspecte; uneori pot fi
lucruri care la prima vedere par legitime şi inofensive pentru suflet. Dar ele ne îndepărtează
de Dumnezeu. Câte distrugeri n-a provocat deplorabila deşertăciune în casa credinţei! Câţi
creştini activi şi devotaţi nu au fost învinşi astfel!

Suntem asaltaţi de presiunile pe care atracţia lumii le exercită asupra noastră şi, la fel ca
Dima, suntem în pericol de a fi târâţi de iubirea pentru lumea de acum (2. Timotei 4:10 ). Ea
are  o dezolantă eficacitate în mâna impostorului, care sesizează cea mai mică ocazie pentru a
deturna direcţia gândurilor noastre. Este subtilă, atractivă pentru tânărul creştin, dar ştie să-i
tenteze şi pe cei în vârstă. Toţi avem nevoie să fim „păziţi de cel rău” (Ioan 17 , 15)

Trei pericole ameninţă în permanenţă Biserica: doctrinele false, dezbinările şi deşertăciunea.

Fără îndoială însă că la baza primelor două putem spune că este deşertăciunea lumească.

Prevenirea sau vindecarea de deşertăciune

Marea noastră şansă pentru a preveni sau ne vindeca de această deşertăciune lumească este să
realizăm prezenţa Tatălui. El nu este în lume, iar credinciosul, dacă Îi simte prezenţa prin
credinţă, poate fi biruitor asupra lumii.

Vorbind despre „Tatăl”, duhul nostru Îl evocă imediat pe „Fiul”, care ne-a făcut fii (Evrei
2:10 ; 1. Tesaloniceni 5:5 ) şi prin El avem acces la Tatăl. (Efeseni 2:18 ). Relaţia cu El se
traduce într-o apropiere şi afecţiune reciprocă. Această Persoană trebuie să ne umple inima.
Un loc „mic” pentru El nu ne este suficient pentru a trăi în sfinţenie. Doar prezenţa Tatălui
împiedică păcatul să intre.

Eliberarea de deşertăciunea lumii este un lucru „simplu” în sine pentru un credincios. Dacă
deşertăciunea ocupă un loc nemeritat în inima noastră, să ne întoarcem către Tatăl şi să-I
cerem Lui să ne elibereze. Eliberarea este posibilă chiar şi dacă scufundarea noastră în lume
durează -  vai! - de mult timp. Drepturile lui Dumnezeu asupra unui răscumpărat sunt mai
puternice şi harul Său este deplin suficient pentru a fi restauraţi.

Trăim o vreme în care puterea lumii a luat o mare amploare. Ca în timpul lui Cain, omul
foloseşte toate invenţiile care emană din inteligenţa primită de la Dumnezeu. Cel ce caută să-
L pună pe Dumnezeu deoparte în viaţa sa dispune acum de mari „facilităţi”. Chiar Biserica,
chemată să dea mărturie despre Cristos, ascunde mult caracter lumesc. Ce ruşine să
dezonorezi numele Său sfânt.

Arătarea unui ascetism de paradă (Coloseni 2:23 ) ar fi o mare înşelătorie. Nu trebuie nici să

arătăm legalism – este o formă de sclavagism. Marea noastră nevoie este o autentică evlavie
faţă de Acela care ne-a iubit. Lui Îi aparţin inimile noastre. Desfătarea noastră ar trebui să fie
doar a trăi aproape de El!